Erezia ariana: cum a aparut si cine a folosit-o apoi in scopuri politice
Orthodox Cristianity: THE ARIAN HERESY: HOW IT AROSE, AND WHO THEN USED IT FOR POLITICAL PURPOSES
EREZIA ARIANĂ: CUM A APĂRUT ȘI CINE A FOLOSIT-O APOI ÎN SCOPURI POLITICE
De Marina Borisova, 28 Mai 2023, Orthodox Christianity
Ce sunt schismele bisericești și de ce apar acestea? Și dacă Domnul ne descoperă adevărul în măsura în care îl putem cuprinde, cum știm care parte are dreptate? Încă de pe vremea Primului Sinod Ecumenic, Biserica se luptă cu această boală, care însă revine mereu la suprafață.
De unde apar ereziile?
Disputa ariană, care a divizat Biserica în secolul al IV-lea, a făcut ravagii timp de aproape o sută de ani, iar consecințele sale au fost resimțite pentru o perioadă și mai mare de timp. Totul a început odată cu sosirea în Biserică a multor oameni educați, care erau foarte interesați de genul de probleme de care puțini oameni se preocupau până atunci. Și au apărut înțelegeri diferite ale Trinității Dumnezeirii.
De exemplu, ereticul Sebelius învăța că Treimea este un singur Dumnezeu cu trei înfățișări, pe care le schimbă, așa cum se schimbă măștile în teatrul grecesc, și apare omenirii sub o formă sau alta.
Exact opusul a fost afirmat de un alt ereziarh – Pavel din Samosata. El credea că există un singur Dumnezeu adevărat: Dumnezeu Tatăl, și că Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt nu sunt entități pe deplin divine. Opiniile sale au prins mult timp rădăcini în Orient, în special în Siria. Prezbiterul Bisericii din Alexandria, Arie, a aderat și el la acestea. A fost, fără îndoială, un om strălucit și talentat și atât de popular încât episcopul Alexandriei, Ahile, în timp ce era pe moarte, l-a desemnat chiar ca succesor al său. Cu toate acestea, el nu a devenit niciodată episcop – nu a fost ales.
Ce credea Arie despre Dumnezeu? Că există un Dumnezeu-Tatăl atotputernic care este prezent simultan în toate formele, în toate timpurile… El a fost întotdeauna acolo. Dar Dumnezeu a fost întotdeauna Fiul? Arie se îndoia puternic de acest lucru. La urma urmei, Fiul apare întotdeauna după Tatăl. Prin urmare, El a fost creat de Tatăl și, ca toate celelalte creaturi, are o natură creată. Însă natura Tatălui este fundamental diferită – eternă, divină. Adică, Arie a negat divinitatea deplină a lui Iisus. Pentru aceasta a fost osândit în anul 318 de către episcopul Alexandru al Alexandriei.
‘Peste tot sunt oameni care se ceartă pe tema lucrurilor ce nu pot fi cuprinse cu mintea’
Arie a fugit din Alexandria și a căutat sprijin la colegii săi, printre care se numărau Eusebiu de Cezareea, părintele istoriografiei bisericești, și Eusebiu de Nicomedia, episcop al uneia dintre reședințele imperiale.
A izbucnit o dispută serioasă. Iar pentru împăratul Constantin, atunci când a decis să susțină creștinismul, era de o importanță fundamentală să păstreze însăși unitatea creștinilor. La început, a încercat să-i convingă pe Arie și pe Alexandru să se împace și să nu mai ridice deloc această dispută dogmatică. Dar, în cele din urmă, a trebuit să fie desființată. Primul Sinod Ecumenic a fost convocat în anul 325 la Niceea, la care majoritatea episcopilor au osândit învățăturile lui Arie și au adoptat Crezul, în care Dumnezeu Fiul a fost recunoscut ca fiind de o ființă cu Tatăl, și Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii.
Arie și câțiva dintre adepții săi au fost exilați. Însă acolo Arie nu a rămas tăcut prea mult timp. După ce s-a stabilit în Nicomedia, și-a expus învățăturile în Thalia, o carte destinată oamenilor de rând. Ca urmare, problemele teologice au devenit domeniul bârfelor de stradă. Sfântul Atanasie cel Mare a scris despre modul în care susținătorii lui Arie își propovăduiau ideile:
„Până în ziua de azi, arienii, și nu în număr mic, încă mai prind tineri în piețe și le pun întrebări, nu din Scripturile divine, ci ca și cum s-ar revărsa din abundența inimii lor… Peste tot sunt oameni care speculează despre lucruri de neînțeles – pe străzi, în piețe, la răspântii. Întreb cât trebuie să plătești, iar ei filozofează despre cei născuți și cei nenăscuți. Dacă vrei să știi prețul pâinii, îți răspund: ‘Tatăl este mai mare decât Fiul’. Dacă întrebi dacă baia este gata, ei răspund: ‘Fiul a venit din nimic’.”
Din aceste cuvinte se poate vedea cât de adânc îi tulbura erezia ariană pe toți creștinii din acea vreme. Acest lucru este de înțeles – toți oamenii simțeau că disputa nu se referea la o chestiune teoretică abstractă, ci la însăși esența credinței.
Cei mai mulți dintre episcopii locali căutau un fel de compromis. Iar împăratul însuși, la sfârșitul domniei sale, a fost înclinat să îndulcească formularea Sinodului de la Niceea de dragul unirii Bisericii divizate. I-a trimis chiar în exil pe cei mai zeloși susținători ai Crezului de la Niceea, cum ar fi episcopul Atanasie din Alexandria. Iar pe patul de moarte, a fost botezat de unul dintre liderii arienilor – Eusebiu de Nicomedia.
Predici incorecte
Fiii lui Constantin cel Mare aveau viziuni diferite asupra politicii bisericești. În Occident, împăratul Constans (probabil împăratul Flavius Iulius Constans, n.t.) a fost un stâlp al susținerii Crezului de la Niceea. În Est, împăratul Constantius (probabil împăratul Constanțiu al II-lea, n.t.), dimpotrivă, i-a susținut pe arieni. Arianismul a fost în cele din urmă condamnat la cel de-al doilea Sinod Ecumenic.
Dar nu a dispărut – s-a răspândit printre barbari. La urma urmei, primii predicatori creștini au fost trimiși la germanii din Est din Imperiul Roman de Răsărit, pe vremea când Constantius îl conducea. Este clar că ei au predicat Crezul în care ei înșiși credeau. Astfel, arianismul a devenit religia națională mai întâi a goților, iar apoi a celorlalți germani. De fapt, disputa ariană a fost în cele din urmă rezolvată abia în secolul al șaptelea, odată cu trecerea barbarilor la Crezul de la Niceea.
Erezia în folosul politicienilor
Dar martirii creștini care au suferit în timpul împăratului Zenon din Isauria în Regatul vandal pe care aceștia l-au creat în teritoriile cucerite din Africa de Nord – în ceea ce este astăzi Tunisia, nordul Algeriei, nord-vestul Libiei și insulele Corsica și Sardinia – au căzut victime nu atât unei crize religioase, cât unei crize politice.
În timpul lui Zenon, Imperiul Roman de Vest a fost desființat, iar Bizanțul a rămas singurul succesor al Romei. Dar Roma a fost mult slăbită; încă din 429, vandali din Spania i-au invadat provinciile africane și în 439 au cucerit Cartagina; în 455 au capturat și jefuit chiar Orașul Etern.
Dar în teritoriile cucerite, mai ales în Africa, cuceritorii – care erau destul de puțini – nu se puteau aștepta la un nou aflux de compatrioți și se temeau foarte mult de asimilarea cu populația locală. Africa romană, a doua cea mai dezvoltată regiune a imperiului după Italia, era aproape în întregime creștină la acea vreme, și mai ales creștin ortodoxă, ceea ce a complicat semnificativ dezvoltarea vandalilor în această regiune.
Așa că au ales tactica câștigătoare pentru ambele părți: ‘dezbină și stăpânește’, punându-i pe arieni și pe ‘niceeni’ unul împotriva celuilalt. Însă populația ortodoxă locală, care la început i-a confundat pe vandali cu eliberatorii de sub opresiunea romană, s-a răcit rapid față de ei din cauza persecuției religioase.
‘Fratele va da pe fratele său la moarte.’
Când împăratul Zenon, în 480-481, i-a cerut regelui vandal Gunderic să ocupe posturile episcopale vacante din Cartagina, acesta a cerut ca răspuns drepturi egale pentru biserica ariană din Constantinopol și din alte provincii orientale. Iar dacă Bizanțul nu a fost de acord cu acești termeni, Gunderic a amenințat că îi va deporta pe toți episcopii ortodocși din Regatul vandal ‘la mauri’.
Relațiile dintre vandali și Bizanț s-au înrăutățit, iar în Africa de Nord a început o persecuție severă a creștinilor ortodocși. Edictul promulgat de Gunderic cerea convertirea tuturor creștinilor la arianism până cel târziu la 1 iunie 482. Cei care nu au vrut să se supună au fost arși pe rug sau executați în diferite moduri. Istoricul bizantin Procopius din Cezareea și Sfântul Isidor din Sevilla îl numesc pe Gunderic cel mai crud și nedrept persecutor al creștinilor din Africa.
Sfântul Victor din Vitena, martor ocular al represiunii, a scris pe la sfârșitul anilor 480:
„Dacă un scriitor încearcă să adauge la cele povestite chiar și fără înfrumusețări stilistice măcar câteva detalii despre ceea ce se întâmpla în Cartagina, nu va fi capabil nici măcar să rostească numele torturilor. Toate acestea se află și astăzi în fața ochilor noștri și toată lumea îi poate vedea pe unii fără mâini, pe alții fără ochi, pe alții fără picioare; unora le sunt smulse nările și tăiate urechile, altora li se smulgea capul din umeri, fiind aruncați cu frânghii întinse la maximum ca dintr-o praștie, apoi victima călăilor se legăna spânzurat în frânghii. Uneori frânghiile se rupeau și oamenii cădeau de la înălțime cu o lovitură teribilă, în timp ce alții, după ce își rupeau toate oasele, nu se mai puteau recupera pentru mult timp, cei mai mulți dintre ei mureau rapid.”
Astfel, când barbarii au pătruns în templul unde credincioșii se adunaseră în taină pentru Liturghie, mulți dintre cei care se rugau acolo au fugit. Însă 300 de oameni s-au predat de bunăvoie la chinuri și au fost decapitați. Iar dintre cei șaizeci și doi de preoți, doi au fost arși de vii, iar celorlalți li s-a tăiat limba. [1]
Iar arianismul – redenumit unitarianism în secolul al XVIII-lea – a supraviețuit până în zilele noastre sub forma unui număr mic de secte.
[1] Memoria celor 62 de preoți și 300 de laici martiri este prăznuită pe 21 decembrie.
Traducere (în engleză) de Igumen Seraphim (Bell) a articolului din Foma Magazine.
Duminica a VII-a dupa Pasti – A Sfintilor Parinti de la Sinodul I Ecumenic
Sfantul SPIRIDON. Minunea cu caramida
Insula Ciprului era patria minunatului Spiridon, care, născîndu-se din părinţi simpli, era şi el smerit cu inima şi bun cu viaţa. În copilăria sa a fost păstor de oi şi, crescînd, s-a împărtăşit nunţii celei legiuite şi s-a făcut tată de copii. El vieţuia cu cinste şi cu plăcere de Dumnezeu, urmînd lui David în blîndeţe, lui Iacob în simplitatea inimii şi lui Avraam în iubire de străini. Dar nu după mulţi ani, murindu-i soţia, cu osîrdie slujea lui Dumnezeu prin fapte bune, iar averea sa o cheltuia spre odihna străinilor. În lume atît de mult a plăcut lui Dumnezeu, încît s-a învrednicit cu darul facerii de minuni, căci vindeca tot felul de boli, din cele cu anevoie de vindecat şi izgonea duhurile rele din oameni, cu cuvîntul. Pentru aceasta a fost ales episcop al cetăţii Trimitundei, care era o cetate vestită a Ciprului, în împărăţia marelui Constantin şi a lui Constantie, fiul său, unde făcea minuni preaslăvite.
Oarecînd era în ostrovul acela secetă mare şi uscăciune, iar uscăciunii îi urma foametea şi foametei, moartea; căci mulţime de popor murea de foame. Pentru acea închidere a cerului, trebuia un Ilie sau un altul asemenea lui, ca să-l deschidă cu rugăciunea. Unul ca acela s-a arătat Sfîntul Spiridon, care, văzînd nevoia ce venea asupra poporului şi milostivindu-se părinteşte spre cei ce piereau de foame, s-a rugat cu sîrguinţă către preabunul Dumnezeu, Care îndată a umplut cerul cu nori, adunîndu-i de la marginile pămîntului. Apoi a fost lucrul cel mai minunat, ca să nu socotească cineva că ploaia s-a făcut din stihii, în chip firesc, căci multă vreme norii n-au dat ploaie, pînă ce iarăşi sfîntul a mai făcut rugăciune cu fierbinţeală şi atunci s-a vărsat ploaie mare pe pămînt şi n-a încetat multe zile, pînă cînd iarăşi s-a rugat sfîntul şi s-a făcut senin.
Pămîntul s-a adăpat cu îndestulare şi şi-a dat roadele sale, căci s-au îmbelşugat ţarinele, au rodit sadurile şi grădinile şi a fost după foametea aceea îndestulare multă prin rugăciunile plăcutului lui Dumnezeu, Spiridon. Peste cîţiva ani, prin voia lui Dumnezeu, pentru păcatele oamenilor, s-a făcut foamete în latura aceea şi se bucurau bogaţii vînzători de grîu, pentru acea scumpete, căci aveau grîu strîns de mulţi ani şi, deschizîndu-şi hambarele, au început a-l vinde scump. Atunci era în cetatea Trimitundei un vînzător de grîu, nesăţios de iubirea de argint şi plin de lăcomie. Acela, cîştigînd cu neguţătoria prin alte părţi mult grîu şi aducîndu-l cu corabia în cetate, nu voia să-l vîndă cu acel preţ, cu care se vindea în cetate, ci l-a pus în hambare, pînă cînd se va înmulţi foametea în cetate, pentru ca să-l vîndă mai scump şi să cîştige avere mai multă.
6 decembrie – SFANTUL NICOLAE facatorul de minuni. Fresca – PALMA DATA DE SFANTUL NICOLAE LUI ARIE. La multi ani tuturor celor ce poarta numele Ierarhului
Manastirea Panagia Sumela din Trabzon, Turcia, pastreaza in cadrul programului sau iconografic o fresca originala ce infatiseaza Primul Sinod Ecumenic de la Niceea. Ineditul acestei reprezentari (deoarece scena exista de altfel in multe alte locasuri de cult) consta in faptul ca in aceasta Sfantul Ierarh Nicolae este reprezentat palmuindu-l pe ereticul Arie.
[…]
Gestul sfantului impotriva lui Arie a produs tulburare, deoarece Sfantului Nicolae i-au fost retinute insemnele arhieriei: Sfanta Evanghelie si omoforul.
In timp ce Sfantul se afla inchins intr-o celula Mantuitorul si Maica Domnului i s-au aratat in chip minunat. Mantuitorul i-a inapoiat Sfantului Nicolae Evanghelia. Apoi, Maica Domnului i-a oferit acestuia omoforul arhieresc, restabilindu-l in treapta episcopala.
[…]
Cand imparatul Constantin a auzit despre aceasta minune a ordonat ca Sfantul Nicolae sa fie reabilitat. Sfintii Parinti de la Niceea au condamnat invatatura eretica a lui Arie.
Cititi va rog mai multe la:
PRIMUL SINOD ECUMENIC (Duminica a 7-a după Paşti, a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic)
Citez din articolul Sinoadele ecumenice ale Bisericii:
Primul Sinod Ecumenic a fost convocat de Imparatul Constantin cel Mare, pe 20 mai 325. Sinodul s-a intrunit la Niceea, in provincia Bitinia din Asia Mica, fiind deschis oficial chiar de catre Constantin. Sinodul a adoptat 20 de hotarari, inclusiv Crezul de la Niceea (prezentat mai jos), Canonul Sfintei Scripturi (Biblia) si a stabilit tinerea Pastilor.
Principalul motiv pentru convocarea lui a fost controversa ariana. Arius, un preot din Alexandria, sustinea ca Iisus Hristos a fost creat de Dumnezeu, negand astfel divinitatea lui Hristos. Arius argumenta ca daca Iisus a fost nascut, atunci a existat o vreme in care El nu a existat; iar daca a El a devenit Dumnezeu, atunci a existat o vreme in care El nu a fost Dumnezeu. Intentia initiala a lui Arius era sa raspunda unei alte erezii, prin care se facea confuzie intre cele trei persoane ale Sfintei Treimi (sabelianism).
Un numar de episcopi l-au urmat pe Arius, iar Biserica a intrat in prima si poate cea mai profunda divizare a credintei. Pana atunci, marturisirile de credinta faceau parte din Crezul recitat de candidatii la botez. Un Crez pentru botez, reprezentand arianismul, a fost prezentat Sinodului de catre Eusebiu din Nicomedia, insa a fost respins imediat. In cele din urma a fost acceptat un alt Crez, reprezentand Crezul de la Ierusalim, avand inclus termenul foarte important „homoousis”, insemnand „de aceeasi fiinta” (de aceeasi esenta). Astfel s-a adoptat ca ortodoxa (corecta) afirmatia ca Iisus este „de aceeasi fiinta” cu Tatal. Acest Crez este cunoscut ca fiind Crezul de la Niceea si este urmatorul:
Cred intr-unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, facatorul cerului si al pamantului, al tuturor vazutelor si nevazutelor.
Si intr-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu unul nascut, care s-a nascut din Tatal mai inainte de toti vecii. Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat; nascut, nu facut, cel de-o fiinta cu Tatal, prin care toate s-au facut.
Care pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire s-a pogorat din ceruri si s-a facut om, de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara, si s-a facut om.
Si s-a rastignit pentru noi in timpul lui Pontiu Pilat, a patimit si s-a ingropat si a inviat a treia zi, dupa Scripturi.
Si s-a suit la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui. Si iarasi va sa vina cu slava, sa judece viii si mortii, a carui Imparatie nu va avea sfarsit.
O alta hotarare a acestui Sinod a fost formula calendaristica pentru tinerea Pastelui. Pastele cade de prima luna plina, dupa echinoctiul de primavara, dupa Pastele evreiesc.
Sinodul a stabilit de asemenea si alte chestiuni de importanta bisericeasca, privind aspecte de natura morala si teritoriala, atat pentru cler, cat si pentru laici. Un anume participant, diaconul Atanasie din Alexandria, s-a dovedit un aparator al Ortodoxiei prin marturisirea lui de credinta si prin redactarea Crezului care ii poarta numele.
Un alt participant, care prin argumentarea lui impotriva impunerii celibatului pentru toate treptele de clerici a respins obligativitatea celibatului in Biserica Ortodoxa, a fost Pafnutie, un egiptean care era ucenicul Sfantului Antonie. El suferise atatea greutati si cruzimi in timpul prigoanei lui Maximin, incat trupul lui a atras cinstirea din partea celorlalti episcopi, iar recomandarile sale s-au bucurat de mare respect.
Numarul episcopilor care au participat la Sinod a fost de 318. De aceea acest Sinod mai este numit si Sinodul celor 318 Parinti. El s-a incheiat pe 25 iulie 325. Amintirea lui este praznuita in Biserica Ortodoxa in a saptea duminica dupa Pasti.
Cititi va rog si:
Pomenirea Sinodului al saselea Ecumenic de la Constantinopol (680-681)
Iata si ce putem citi in articolul ERETICUL ARIE – BIRUIT LA NICEEA, DAR BIRUITOR ASTAZI?:
Cuviosul Iustin Popovici:
“Arianismul nu a fost inmormantat inca; astazi el este mai la moda si mai raspandit decat oricand. E raspandit ca un adevarat suflet in trupul Europei contemporane.
Daca priviti la cultura Europei, in adancul ei veti gasi ascuns arianismul: toate se rezuma aici la om si numai la om, si chiar Dumnezeul-om Hristos a fost redus la cadrele unui om. Cu plamada arianismului s-a plamadit si filozofia Europei, stiinta ei si civilizatia ei si, in parte, si religia ei. Pretutindeni si in chip sistematic Hristos este pogorat la starea de simplu om; Dumnezeul-om este dezbracat continuu de ceea ce este in realitate; opera lui Arie se savarseste in mod continuu.
„Religia in limitele ratiunii pure” a lui Kant nu este altceva decat noua editie a arianismului. Daca vom primi pe Hristos cu masura lui Kant ce rezultat credeti ca vom avea? – Vom avea un Hristos om, un Hristos intelept, dar nicidecum un Hristos Dumnezeu-om. Daca vom judeca pe Hristos cu criteriul lui Bergson, nu vom avea, iarasi, ceva mai mult decat un om simplu. In acest fel, si un criteriu si altul, ca si toate criteriile tuturor filozofilor dupa om, pogoara pe Dumnezeul-om la conditia de om.
Stiinta europeana nu ramane mai prejos decat filozofia in raportul ei arian fata de Hristos. Din multe puncte de vedere, prin multi dintre reprezentantii lui, Protestantismul l-a depasit in arianism chiar si pe Arie. Diferitii socinieni si Schleiermacher sunt puternici competitori ai lui Arie la dez-intruparea Dumnezeului intrupat. Iar papismul cu etica lui este in mare masura arian. Simte el oare ce metafizica sta in spatele acestei ingrozitoare etici? Toate acestea laolalta au izbutit sa otraveasca, cu abominabilul lor arianism, marile mase ale Europei. Cine nu cunoaste abominabilul arianism al intelectualilor nostri? Multi dintre intelectualii nostri spun adesea: Hristos este un mare om, un om intelept, cel mai mare filozof dar, oricum, nu este Dumnezeu.
De unde atata arianism astazi? De acolo ca omul a devenit astazi masura tuturor lucrurilor, masura tuturor fiintelor si lucrurilor vazute si nevazute. Masurand dupa sine insusi toate, omul european respinge tot ceea ce este mai larg decat omul, mai mare decat omul, mai infinit decat omul.
Masura lui stramta ingusteaza pe Dumnezeul-om reducandu-l la om. Colivia pacatului reduce puterile de zbor ale mintii celei mandre si aceasta nu mai vede si nu mai cunoaste nici o realitate mai mare decat ea insasi. Isprava mai presus de minte a credintei in Dumnezeul-om Hristos sfarama aceasta colivie si deschide mintea realitatilor infinite. Sinodul I Ecumenic a hotarat o data pentru totdeauna rolul mintii in explicarea Persoanei Dumnezeului-om Hristos; rolul ei este acela al supunerii. In Crestinism, credinta conduce, iar mintea este condusa; cunoasterea este roada a credintei care lucreaza prin iubire si e activa in nadejde.
Relativismul european contemporan e o mostenire a arianismului. Relativismul metafizic a dat nastere si relativismului moral. Nu exista nimic absolut sau deasupra lumii ori a omului, nici in lume sau in om si nici, iarasi, in jurul lumii sau al omului.
Din acest relativism modern, ca si din vechiul relativism arian, salveaza numai credinta in divino-umanitatea Mantuitorului Hristos, in de-o-fiintimea Lui cu Dumnezeu-Tatal; salveaza adica minunatul cuvant „de-o-fiinta”. Incearca-ti credinta ta si controleaz-o cu Simbolul Credintei. Daca credinta ta nu corespunde intru totul Simbolului – esti eretic. Daca respingi cuvantul „de-o-fiinta”, nu esti al lui Hristos, esti al lui antihrist, esti al lui Iuda, pentru ca Biserica numeste pe Arie „al doilea Iuda”.
* * *
Toate umanismele europene – de la cele pre-renascentiste, cele renascentiste şi, mai departe, cele protestante, filosofice, religioase, sociale, ştiinţifice, culturale, politice – au urmărit şi urmăresc neîntrerupt, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, un singur lucru: să înlocuiască credinţa în Dumnezeu-Omul cu credinţa în om, să înlocuiască Evanghelia Dumnezeu-Omului cu evanghelia după om, filosofia după Dumnezeu-Omul cu filosofia cea după om, lucrarea după Dumnezeu-Omul cu lucrarea cea după om; într-un cuvînt, să înlocuiască viaţa după Dumnezeu-Omul cu viaţa cea după om.
Şi aşa a fost timp de veacuri, pînă cînd, în veacul trecut, în anul 1870, la primul Conciliu de la Vatican, toate acestea s-au contopit în dogma infailibilităţii papei. De atunci, aceasta a ajuns a-tot-dogma papismului. De aceea, în zilele noastre, la al doilea Conciliu de la Vatican s-a tratat şi s-a apărat atît de stăruitor şi de măiestru intangibilitatea şi imuabilitatea acestei dogme. Dogma aceasta are o însemnătate cît se poate de mare pentru întreaga soartă a Europei, mai ales pentru apocalipsa ei, în care deja a păşit. Prin dogma aceasta, toate umanismele europene şi-au atins idealul şi idolul: omul a fost propovăduit ca cea mai mare zeitate, a-tot-zeitate. Panteonul european umanist şi-a dobîndit Zeus-ul.
Sinceritatea e limba adevărului: Dogma infailibilităţii papei – a omului – nu este altceva decît renaşterea păgînismului şi a politeismului, renaşterea axiologiei şi criteriologiei idolatre. Horribile dictu, dar şi următorul lucru trebuie spus: Prin dogma infailibilităţii papei a fost ridicat la rangul de dogmă umanismul închinător la idoli, şi întîi de toate cel elin. A fost ridicat la rangul de dogmă a-tot-criteriul, a fost ridicată la rangul de dogmă a-tot-valoarea culturii, civilizaţiei, poeziei, filosofiei, artei, politicii, ştiinţei eline… Şi toate acestea ce sînt? Păgînătate ridicată la rangul de dogmă. În felul acesta, a ajuns să fie dogmă autarhia omului european, după care timp de veacuri au năzuit cu înfocare toate umanismele europene. (…)
Este un adevăr evanghelic cu neputinţă de tăgăduit: Toată lumea zace în rău, chiar şi după nevoinţa Dumnezeu-Omului în lumea noastră pămîntească (1 Ioan 5:19-21). Şi nu numai atît, ci, după Sfîntul Apostol Pavel, diavolul este stăpînitorul veacului acestuia (2 Corinteni 4:4). Între o astfel de lume, care de bună voie zace în răutate, şi următorul Dumnezeu-Omului Hristos nu există împăcare. Următorul Dumnezeu-Omului nu se poate împăca, în paguba adevărului evanghelic, cu omul umanist, care îndreptăţeşte toate cele arătate mai înainte şi le ridică la rangul de dogmă. Aici este vorba întotdeauna de cea mai hotărîtoare şi a-tot- hotărîtoare cumpănă şi alegere: Dumnezeu-Omul sau omul. Fiindcă omul umanist, prin toată lucrarea lui, se deosebeşte şi se poartă ca lucrînd autarhic, ca valoare ultimă şi măsură ultimă. Aici nu există loc pentru Dumnezeu-Omul. Ca urmare, în împărăţia umanistă, locul Dumnezeu-Omului îl ocupă “Vicarius Christi” (Locţiitorul lui Hristos), iar Dumnezeu-Omul a fost surghiunit în cer. În orice caz, aceasta este o dezîntrupare sui generis a Dumnezeu-Omului Hristos, nu-i aşa?
Uzurpînd, prin dogma infailibilităţii, în folosul său – adică în folosul omului – toată puterea şi toate drepturile care sînt numai ale Dumnezeu-Omului Domnului Hristos, papa s-a auto-propovăduit, în fapt, biserică în biserica papistă, şi a ajuns în ea totul în toate. Un “a-tot-ţiitor” sui generis. De aceea dogma infailibilităţii papei a şi ajuns a-tot-dogma papismului, şi papa nu se poate lepăda de ea în nici un chip, cîtă vreme va fi papă al papismului umanist.
În istoria neamului omenesc sînt trei căderi însemnate: a lui Adam, a lui Iuda şi a papei. Pricina căderii în păcat e întotdeauna aceeaşi: voinţa de a ajunge bun prin sine; voinţa de a ajunge desăvîrşit prin sine; voinţa de a ajunge dumnezeu prin sine. Dar în felul acesta omul se face, fără să-şi dea seama, întrutotul asemeni diavolului; fiindcă şi acela a vrut să ajungă dumnezeu prin sine însuşi, să înlocuiască pe Dumnezeu cu sine însuşi, şi, în această îngîmfare a lui, a ajuns dintr-o dată diavol, cu desăvîrşire despărţit de Dumnezeu şi cu totul potrivnic lui Dumnezeu. Tocmai în această înşelare de sine plină de trufie se află esenţa păcatului, a a-tot-păcatului. În aceasta se află şi esenţa diavolului, a a-tot- diavolului: a satanei. Aceasta nu e altceva decît voinţa de a rămîne în firea proprie, de a nu primi în sine altceva decît pe sine. Toată esenţa diavolului este în faptul că nu-L vrea cîtuşi de puţin pe Dumnezeu în lăuntrul lui, vrea să rămînă totdeauna singur, totdeauna cu totul în sine, tot pentru sine, totdeauna închis ermetic faţă de Dumnezeu şi de tot ce este al lui Dumnezeu. Şi ce este aceasta? Egoismul şi dragostea de sine, îmbrăţişate pentru întreaga veşnicie. Aşa e în esenţa lui omul umanist: el rămîne tot în sine însuşi, cu sine însuşi, pentru sine însuşi; totdeauna închis cu îndîrjire faţă de Dumnezeu. În asta stă orice umanism, orice hominism. Culmea acestui umanism îndrăcit: voinţa de a ajunge bun cu ajutorul răului, de a ajunge dumnezeu cu ajutorul diavolului. De aici şi făgăduinţa făcută în rai de diavolul către strămoşii noştri: Veţi fi ca nişte dumnezei (Facere 3:5).
Omul a fost zidit de iubitorul de oameni Dumnezeu ca posibil dumnezeu- om, ca, pe temeiul chipului Dumnezeiesc pe care îl poartă, fiinţa lui să se zidească de bună voie, prin Dumnezeu, întru dumnezeu-om. Dar omul, prin libera sa alegere, a căutat să ajungă prin păcat la nepăcătoşenie, prin diavol la starea de Dumnezeu; şi desigur că, urmînd calea aceasta, el ar fi ajuns un diavol sui generis, dacă Dumnezeu, în nesfîrşita Sa iubire de oameni şi “mare mila” Sa, n-ar fi intervenit făcîndu-Se om, Dumnezeu-Om. Prin Biserică, trupul Său, Hristos l-a adus pe om la nevoinţa în-dumnezeu-omenirii, prin Sfintele Taine şi sfintele fapte bune; şi în felul acesta a dat omului putinţa de a ajunge întru bărbat desăvîrşit, la măsura vîrstei plinirii lui Hristos (Efeseni 4:13), şi de a-şi atinge astfel menirea sa Dumnezeiască: să ajungă de bună voie dumnezeu-om după dar. Căderea papei: voinţa de a-L înlocui pe Dumnezeu-Omul cu omul.
În lumea noastră omenească, după spusele Sfîntului văzător al tainelor Ioan Damaschin, numai Dumnezeu-Omul Hristos este “singurul lucru nou sub soare“. Şi Acesta e veşnic nou: şi prin Persoana Sa Dumnezeu-omenească, şi prin nevoinţa Sa Dumnezeu-omenească, şi prin trupul Său Dumnezeu-omenesc – Biserica. Însă şi omul, numai în Dumnezeu-Omul este nou, pururea nou, veşnic nou, în toate trăirile sale Dumnezeu-omeneşti pe calea mîntuirii, sfinţeniei, schimbării la faţă, în-dumnezeirii, în-dumnezeu-omenirii. În această lume pămîntească, toate îmbătrînesc şi toate mor: numai omul întru-Dumnezeu- omenit şi în-dumnezeu-omenit, cel de acelaşi trup cu Hristos, întru-bisericit şi îm-bisericit prin Dumnezeu-Omul, nu îmbătrîneşte şi nu moare, fiindcă s-a făcut mădular viu şi organic al sfîntului şi veşnicului trup Dumnezeu-omenesc al lui Hristos – Biserica, în care persoana omenească se dezvoltă şi fără încetare sporeşte întru creşterea lui Dumnezeu (Coloseni 2:19), întru bărbat desăvîrşit, la măsura vîrstei plinirii lui Hristos (Efeseni 4:13). Aceasta înseamnă că el creşte şi se înalţă nesfîrşit şi nemăsurat, potrivit cu măsurile cele după chipul lui Dumnezeu ale Dumnezeieştii nesfîrşiri şi nemărginiri date fiinţei omeneşti de către Domnul cel în Trei Sori, atunci cînd l-a zidit pe om după chipul Său.
(…) Cel de-al doilea Conciliu de la Vatican e o renaştere a tuturor umanismelor europene, o renaştere de stîrvuri: fiindcă, de cînd Dumnezeu-Omul Hristos Se află în lumea pămîntească, orice umanism este un stîrv. Şi aşa stau lucrurile, întrucît Conciliul a rămas cu încăpăţînare la dogma infailibilităţii papei, adică a omului. Privite din punctul de vedere al Dumnezeu-Omului celui veşnic viu, al Domnului Iisus istoric, toate umanismele seamănă mai mult sau mai puţin cu nişte utopii criminale, fiindcă, în numele omului, ucid şi nimicesc pe om ca entitate psiho-fizică, în felurite chipuri. Toate umanismele săvîrşesc o lucrare nebunesc de nenorocită: strecoară ţînţarul şi înghit cămila; iar prin dogma infailibilităţii papale, lucrarea aceasta a fost ridicată la rangul de dogmă. Toate acestea sînt înfricoşătoare, înfricoşătoare pînă la groaza desăvîrşită. De ce? Fiindcă însăşi dogma privitoare la infailibilitatea omului nu este altceva decît cumplitul prohod al oricărui umanism: de la acela al Vaticanului, ridicat la rangul de dogmă, şi pînă la umanismul satanizat al lui Sartre. În panteonul umanist al Europei toţi zeii sînt morţi, în frunte cu Zeus-ul european. Sînt morţi, pînă ce în inima lor veştejită va răsări pocăinţa cea cu a-tot-desăvîrşita lepădare de sine, cu fulgerele şi durerile Golgotei sale, cu cutremurele şi schimbările la faţă ale învierii sale, cu viforele şi înălţările ei aducătoare de roade. Şi atunci? Atunci nesfîrşite vor fi slavosloviile lor către Cel ce în veci este de viaţă făcător şi de minuni lucrător Dumnezeu-Omul, cu adevărat singurul iubitor de oameni din toate lumile.
Care este inima dogmei privitoare la infailibilitatea papei, adică a omului? Dez-în-dumnezeu-omenirea omului. Lucrul acesta îl urmăresc toate umanismele, chiar şi cele religioase. Toate îl întorc pe om la păgînism, la politeism, la îndoită moarte: duhovnicească şi fizică. Îndepărtîndu-se de Dumnezeu-Omul, tot umanismul s-a preschimbat încet-încet în nihilism. Lucrul acesta îl arată falimentul de azi al tuturor umanismelor, în frunte cu papismul, părintele – făţiş sau pe ocolite, cu voie sau fără voie – al tuturor umanismelor europene; iar falimentul, falimentul dezastruos al papismului, se găseşte în dogma infailibilităţii papei – şi tocmai dogma aceasta e culmea nihilismului. Prin aceasta, omul european a dogmatisit hotărît dogma autarhicităţii omului european şi, în felul acesta, pînă la urmă a arătat că nu are nevoie de Dumnezeu- Omul şi că pe pămînt nu există loc pentru Dumnezeu-Omul: “Vicarius Christi” il înlocuieşte în chip desăvîrşit. În fapt, din dogma aceasta trăieşte, pe aceasta o urmează şi o mărturiseşte cu încăpăţînare oricare umanism european.
Toate umanismele omului european nu sînt altceva, în esenţa lor, decît o răzvrătire necontenită împotriva Dumnezeu-Omului Hristos. În toate chipurile cu putinţă, se săvîrşeşte “Die Ummertung aller Nerte” (“răsturnarea tuturor valorilor”); Dumnezeu-Omul este înlocuit pretutindeni cu omul; pe toate tronurile europene se înscăunează omul umanismului european. Pentru aceea nici nu mai există un singur “Vicarius Christi”, ci nenumăraţi, deosebindu-se doar prin veşminte: fiindcă, în ultimă instanţă, prin dogma despre infailibilitatea papei a fost numit infailibil omul în general. De aici, şi nenumăraţii papi din toată Europa: şi de la Vatican, şi din protestantism (dar si din ortodoxie, nota noastra). Între ei nu este vreo deosebire hotărîtă, fiindcă papismul e cel dintîi protestantism, precum a spus înainte-văzătorul Homiakov”.
(extrase din: „Omul şi Dumnezeul-om”, Ed. Deisis, Sibiu, 1997 si: “Biserica Ortodoxa si ecumenismul”, Manastirea Sfintii Arhangheli – Petru-Voda, 2002
Biserica catolica, in autoritarismul ei deja sufocant, a facut mari greseli, care au dus atat la incercari de evadare, cat si la oferirea de motive pentru demolarea ei. Asa a aparut protestantismul si mai tarziu gandirea „filosofica„ din epoca „luminilor„, ultimele, precursoare ale ateismului. Sa le reamintim:
Iluminismul incerca sa inlature dogmele religioase si sa infiltreza luminarea maselor pe baza experientei proprii .
„Aveti curajul de a va folosi propiul simt al ratiunii” acesta era motto-ul iluminismului (Immanuel Kant).
Rationalismul sau miscarea rationalista, o doctrina filozofica care afirma ca adevarul trebuie sa fie determinat in virtutea fortei ratiunii si nu pe baza credintei sau a dogmelor religioase.
Panteismul, o conceptie filozofica care identifica divinitatea cu intreaga materie.
Citat panteism: Doctrina ca totul este Dumnezeu, spre deosebire de doctrina ca Dumnezeu este totul.
Au atacat in diverse feluri autoritatea de ordin religios, dogmatismul.
Deismul, o orientare filozofico-religioasa care recunostea existenta lui Dumnezeu numai ca o cauza primara, impersonala a lumii, negand ideea intruchiparii lui Dumnezeu intr-o persoana si teza interventiei acestuia in viata naturii si a societatii.
Deistul crede in existenta unui Dumnezeu sau unei fiinte supreme, dar neaga religiile, bazandu-si credinta numai pe lumina primita de la natura, trecuta prin filtrul ratiunii.
Voltaire si-a dedicat o parte din timp atacului impotriva elementelor fundamentale ale religiei crestine: inspiratia din Biblie, incarnarea lui Dumnezeu in Iisus Hristos, damnarea necredinciosilor.
Cititi va rog si:
Despre moartea ERETICULUI ARIE. Despre pocainta Sfântul Pavel, patriarhul Constantinopolului
În aceasta luna, în ziua a treizecea, pomenirea celor între sfinti Parintii nostri Alexandru, Ioan si Pavel cel Nou, patriarhii Constantinopolului.
Iata ce putem citi la http://www.calendar-ortodox.ro/luna/august/august30.htm
„In urma Sinodului de la Nicea, Sfantul Alexandru, care avea deja aproape 70 de ani, a continuat sa apare Credinta Ortodoxa in fata intrigilor lui Arie si a acolitilor sai. Unii au spus chiar ca sfântul Alexandru ar fi facut mai multe calatorii apostolice în Tracia, Macedonia, Tesalia si in insulele grecesti pentru a predica credinta Sinodului ortodox de la Niceea.
Convocat la Nicomidia pentru ca sa-si explice credinta, Arie (Arius) a reusit sa-l însele pe împarat semnând o marturisire de credinta în care se multumea sa spuna ca Fiul lui Dumnezeu este nascut înainte de toti vecii. Profitând deci de aceasta marturisire de credita, Arie a cerut atunci reintegrarea sa in Biserica. Sub presiunea lui Eusebiu de Nicomidia, împaratul a primit favorabil cererea sa si a cerut Episcopilor reuniti la sinodul din Tir sa o examineze (335). Acest sinod, compus in principal din partizani de-ai lui Arie, s-a intors cu rautate împotriva Sfântului Atanasie cel Mare (praznuit la 18 ianuarie împreuna cu Sfântul Chiril, amândoi arhiepiscopi ai Alexandriei, si la 2 mai – aducerea moastelor), pe care l-au tratat de vrajitor, de bruta si de semanator de discordie. Luând cunostiinta de toate acestea, sfântul Atanasie s-a îmbarcat în secret pe o corabie cu destinatia Constantinopol, unde a încercat in zadar sa vorbeasca cu împaratul, în timp ce sinodul de la Tir îl condamna la exil în Treves (orasul german Trier de azi). Arius a incercat sa revina la Alexandria, insa la aceasta veste o razmerita a izbucnit în osar contra lui, astfel încat împaratul la chemat la Constantinopol ca sa se împartaseasca cu sfântul Alexandru. Eusebiu de Nicomidia si ai sai au facut tot felul de presiuni asupra sfântului arhiepiscop ca sa slujeasca o Sfânta Liturghie in care sa se împartaseasca cu Arie ereticul. Atunci sfântul Alexandru s-a retras in biserica Sfânta-Irina si, îngenunchiind în fata sfântului jertfelnic, s-a rugat zi si noapte cu aceste cuvinte: „Doamne, daca Arie trebuie sa fie împacat cu Biserica, atunci slobozeste pe robul tau cu pace. Dar daca ai mila de Biserica Ta si nu vrei ca mostenirea Ta sa se faca de rusine, atunci ia-l pe Arie, pentru ca oamenii sa nu ia erezia drept Adevarata Credinta”. Sâmbata, cu o zi inainte de duminica in care ar fi trebuie sa se petreaca aceasta slujba, pe când se gasea în piata lânga coloana de porfira ridicata de Constantin, Arie a fost brusc chemat de nevoile firesti, si pe când era la closet, matele au crapat în el, si acolo a si murit, în locul în care-si fac oamenii nevoile firii, lipsindu-se astfel si de împartasanie si de viata. Când a aflat aceasta veste, Sfântul Alexandru a dat slava lui Dumnezeu, nu pentru moartea aceluia, ci pentru ca Domnul si-a arata înca o data puterea Sa peste dorinta mai-marilor lumii acesteia. Totusi, cu aceasta tulburari nu au luat sfârsit, si sfântul Alexandru a trebuit sa continue sa lupte pentru Ortodoxie. A adormit în pace câteva luni dupa moartea Sfântului Constantin (337), la vârsta de 98 de ani, lasând în scaunul de la Constantinopol pe Sfântul Pavel (praznuit la 6 noiembrie).”
Tot in aceasta zi, pomenim dupa cum am spus si pe Sfântul Pavel, patriarhul Constantinopolului despre care aflam din aceeasi sursa ca:
„Sfântul Patriarh Pavel al IV-lea zis cel Tânar era originar din Cipru. El a fost mai întâi citet, si, stralucind cu cuvintele si faptele sale virtuoase, a fost ales Patriarh, impotriva vointei sale, in cea dea doua Duminica a Postului Mare din anul 780, dupa o lunga perioada în care tronul de patriarh a fost neocupat, din cauza tulburarilor ereziei iconoclaste. Sub presiunea împaratului persecutor Leon al IV-lea Kazarul, Pavel a trebuit sa semneze un document in care declara ca nu va accepta cultul icoanelor. Dar împaratul a murit la putina vreme dupa hirotonirea lui, asa încât a putut sa retracteze cele semnate cu forta. Totusi, erezia continua sa se raspândeasca, iar el, batrân si bolnav, se vedea neputincios a-i face fata, asa încât a preferat sa renunte la slujirea de Patriarh si sa se retraga la Manastirea lui Flor, fara sa o previna insa pe imparateasa regenta, Sfânta Irina (cf. 7 august ). Decum au aflat, împarateasa si fiul ei Constant al VI-lea s-au dus la sfântul episcop si l-au întrebat de ce a plecat. Fericitul Pavel, în lacrimi, le-a raspuns: „Nu ar fi trebuit sa accept sa fiu in fruntea unei Biserici care se separa de impartasirea cu celelalte scaune patriarhale”. Plini de intristare si de amaraciune, suveranii au trimis o ambasada de patricieni si membrii ai Senatului, ca sa încerce sa-l convinga sa revina. Dar el le-a raspuns cu hotarâre: „Daca nu adunati un Sinod Ecumenic care sa corecteze eroarea care este în mijlocul nostru, atunci nu este nicidecum mântuire pentru voi”. Si cum ei il intrebau de ce a acceptat sa semneze cu împaratul eretic, Pavel le-a raspuns: „Tocmai din aceasta cauza plâng si ma tânguiesc acum si m-am horarât sa ma pocaiesc, rugându-l pe Dumnezeu sa ma pedepseasca pentru ca nu am predicat adevarul de frica nebuniei voastre”. A adormit cu pace doua sau trei luni dupa aceasta (784), aducând mare doliu la palat si printre ortodocsi, caci toti il admirau pentru virtutea si credinta sa. Iar datorita acestei hotarâri si mustrari a lui, împarateasa si patriarhul ce i-a urmat, Sfântu Tarasie (cf. 25 februarie), au inceput pregatirea celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic, care a restabilit cultul icoanelor în anul 787.”
Ce diferenta intre Sfantul Alexandru si adunatura ce promoveaza erezia ecumenista:
Sfantul Alexandru fost unul din adevaratii stalpi ai ortodoxiei. Ce diferenta intre acesta si IPS Bartolomeu Anania, cel declarat de unii a fi un stalp al ortodoxiei contemporan. Este insa unul fals. Ortodoxia nu este un ceai dansant, politica sau intalnire intre barbati cu sortulete. N-a fost niciodata asa ceva si cu atat mai putin de acum incolo. Vin vremuri cumplite si avem nevoie de stalpi ai ortodoxiei care sa indrume turma. Stalpi de piatra, indestructibili. Stalpi reali. Pe unii deja ii stim, altii vor apare.
Un adevarat stalp este insa cel ce respecta si lupta pentru adevarurile scrise in Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti. Pe acela sa-l urmam. Sa ne ferim insa de falsii stalpi, cei de paie, ce-i cu glasul abia auzit, cei cu dublu limbaj, ce azi vorbesc de bine pe papa, maine vorbesc de bine ortodoxia iar poimaine o iau de la cap si promoveaza ecumenismul “bun”.
De aceea tot strig: un astfel de ierarh trebuie sa spuna clar si raspicat care este crezul sau si daca este cel ortodox atunci tot clar si raspicat sa renunte la ratacirile ce le-a promovat pana acum. Si atunci este demn de urmat. Daca nu face aceasta, atunci sa cautam un stalp vrednic.
O mare greseala este ca in jurul unui fals stalp sau slab stalp sa ingramadim drept credinciosii, sa-l alegem reprezentant si sa cream astfel o asa zisa rezistenta impotriva Patriarhului si a oamenilor sai (unii masoni) care promoveaza pe fata ecumenismul zis si rau. Iar daca acest stalp fals promoveaza ecumenismul zis si bun iar teologii din jurul sau ascund acest lucru sau si mai rau, cauta sa promoveze acest ecumenism zis si bun, atunci situatia devine dramatica …
Cititi va rog si articolul:
Ce diferenta intre Sfântul Pavel, patriarhul Constantinopolului, cel ce s-a pocait, si Patriarhul Daniel.
Patriarhule Daniel, pocaieste-te si lupta impotriva maleficei masonerii si a produsului sau ecumenismul. Esti bolnav, ce mai astepti? Cum iti salvezi sufletul? Ce vei spune la Judecata?
Cititi va rog si articolul:
APEL catre toate blogurile ortodoxe: sa transam chestiunea Patriarhului Daniel
Sfinte Părinte Justin roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!
SACCSIV - blog ortodox 
7 comments