Duminica a V-a din Post (a Cuvioasei Maria Egipteanca). Predica Arhim. Ioanichie Bălan

Foto: https://www.crestinortodox.ro/sarbatori/duminica-cuvioasei-maria-egipteanca/

Sfânta Evanghelie după Luca, Capitolul 7:

36. Unul din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce cu el. Şi intrând în casa fariseului, a şezut la masă. 
37. Şi iată era în cetate o femeie păcătoasă şi, aflând că şade la masă, în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir. 
38. Şi, stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, şi cu părul capului ei le ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir. 
39. Şi văzând, fariseul, care-L chemase, a zis în sine: Acesta, de-ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă. 
40. Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Simone, am să-ţi spun ceva. Învăţătorule, spune, zise el. 
41. Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci. 
42. Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci, care dintre ei îl va iubi mai mult? 
43. Simon, răspunzând, a zis: Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult. Iar El i-a zis: Drept ai judecat. 
44. Şi întorcându-se către femeie, a zis lui Simon: Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă, cu lacrimi, Mi-a udat picioarele şi le-a şters cu părul ei. 
45. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. 
46. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. 
47. De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte. 
48. Şi a zis ei: Iertate îţi sunt păcatele. 
49. Şi au început cei ce şedeau împreună la masă să zică în sine: Cine este Acesta care iartă şi păcatele? 
50. Iar către femeie a zis: Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace. 

Predica Arhim. Ioanichie Bălan la Duminica inchinata Sfintei Maria Egipteanca:

Iubiţi credincioşi,
Cu toţii cred că aţi auzit despre viaţa Cuvioasei maicii noastre Maria Egipteanca, despre acea femeie păcătoasă din Egipt, care prin pocăinţă s-a făcut biserică a Duhului Sfânt, vas ales, alăută duhovnicească, porumbiţă cerească şi casă a tuturor bunătăţilor.
Născută în hotarele Egiptului, Cuvioasa Maria Egipteanca şi-a întinat tinereţile în tot felul de desfrânări, după cum singură mărturiseşte mai târziu, cu atâta smerenie şi lacrimi. Uitând cu totul dd Dumnezeu şi neruşinându-se de oameni, petrecea în cele mai grele păcate de moarte, trăgând la pierzare nenumărate suflete.

Dar Milostivul Dumnezeu, Cel ce a voit a pătimi pentru noi şi Care nu voieşte moartea păcătosului, s-a milostivit de oaia Sa cea rătăcită şi a chemat-o la pocăinţă pe o cale cu totul străină. Deci, cu rânduiala lui Dumnezeu, ajungând Maria la Ierusalim şi voind să se închine Sfintei Cruci a Domnului nostru Iisus Hristos din Biserica Sfântului Mormânt, o străină putere dumnezeiască nu i-a îngăduit să intre înăuntru cu ceilalţi creştini, până ce nu şi-a venit în sine şi nu şi-a mărturisit greşelile sale cele grozave înaintea icoanei Maicii Domnului. Apoi, închinându-se în biserică şi iar rugându-se, a auzit un glas zicându-i: „De vei trece Iordanul, bună odihnă vei afla”.
Şi s-a coborât femeia cea păcătoasă spre apele Iordanului fără hrană, fără haine, fără de povăţuitor şi trecând Iordanul de cealaltă parte, s-a pierdut în adâncul pustiului fără de viaţă. Şi cine va putea şti şi spune nevoinţa ei în pustiul acela, suferinţele cele mari, ispitele cele iuţi şi înfricoşate venite de la diavoli, de la trup şi de la gânduri? Căci nimeni nu a ştiut nici chinurile ei, nici bucuriile, nici foamea, nici setea, nici gerul, nici arşiţa soarelui pe care le răbda acolo.
Iar după 47 de ani de pocăinţă şi îngerească vieţuire, Cuvioasa Maria Egipteanca, ajungând la mare sfinţenie şi aproape de sfârşitul ei, a fost aflată, cu rânduiala lui Dumnezeu, de Cuviosul Zosima, care, ascultând povestirea nevoinţelor ei şi împărtăşind-o cu Prea Curatele Taine, a îngropat-o în pustiul acela după ce s-a mutat la Domnul.
Iubiţi credincioşi,
Viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca este pilda cea mai grăitoare a unei adevărate pocăinţe, este icoana omului păcătos, care prin pocăinţă şi fapte bune ajunge să intre în rai înaintea celor dreptcredincioşi, după cum însuşi Mântuitorul ne spune: Mulţi din cei dintâi vor fi pe urmă şi de pe urmă, întâi (Matei 19, 30). Tocmai de aceea s-a rânduit de Biserică în această săptămână a Postului Mare, să se citească viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca dimpreună cu Canonul Mare, ca să ne fie nouă, celor ce greşim mult, îndemn de pocăinţă adevărată şi întărire în nădejdea mântuirii.
O, cât de mare este puterea pocăinţei în lume şi ce minuni negrăite săvârşeşte ea cu fiecare păcătos care aleargă la limanul ei cel liniştit! Căci de nimic nu are mai multă nevoie creştinul decât de o pocăinţă adevărată, de o îndreptare permanentă a vieţii sale, prin care se împacă cu Dumnezeu.
Noi creştinii auzim adesea vorbindu-se de pocăinţă, de foloasele ei, dar nu voim ca fiecare să purtăm pe spatele nostru sarcina şi jugul ei, ca să moştenim în ceruri odihnă veşnică.
Noi postim o zi, ne rugăm un ceas, dăm un ban de milostenie, ne spunem păcatele la preot, ba facem şi alte fapte bune, dar aceasta nu însemnă încă desăvârşită pocăinţă, ci numai câteva fapte de pocăinţă. De ce? Pentru că nu lucrăm permanent faptele pocăinţei şi poate nu din dragostea inimii noastre, ci le facem mai mult din silă, din obicei şi cu nenumărate întreruperi. Astăzi postim, ne înfrânăm, mâine mâncăm cu lăcomie, ne îmbătăm. Astăzi mergem la biserică două ore, după masă ne ducem la jocuri şi păcate. Azi dăm milostenie, mâine ne pare rău. Azi spunem că ne vom pocăi, mâine spunem că nu avem vreme, ci o vom face la bătrâneţe. Azi ne spovedim, iar după ce trece postul cădem în aceleaşi păcate.
Aşa ne pocăim noi, dar aceasta nu înseamnă pocăinţă adevărată, ci mai degrabă amăgire a conştiinţei, cursă a pierzării noastre. O pocăinţă adevărată este aceea care se lucrează în conştiinţa, în inima şi în voinţa noastră neîncetat, de toate faptele bune câte le poate face omul. Căci dacă cu rugăciunea zidim şi cu ura de fraţi dărâmăm, ce lucru bun am săvârşit? Dacă cu postul acum agonisim, iar mâine cu beţia pe fapta bună o risipim, ce folos mai avem? Dacă azi spălăm sufletul cu spovedania, iar mâine în acelaşi noroi cădem, ce plată şi ce nădejde de mântuire mai aşteptăm?
Mulţi confundă pocăinţa cu spovedania propriu-zisă, dar nu este acelaşi lucru. Spovedania – fără de care nimeni nu se poate mântui – este baia care spală sufletul de noroiul tuturor păcatelor, iar pocăinţa este menţinerea permanentă a sufletului în această stare curată. Spovedania taie păcatele cele din trecut, iar pocăinţa pe cele din urmă le pierde şi pe cele viitoare cu totul le izgoneşte. Spovedania se face numai în anumite vremi, iar pocăinţa se lucrează permanent, până la mormânt. De aceea sunt mulţi care se spovedesc, dar foarte puţini care se şi pocăiesc, adică care rup legătura păcatelor lor, îşi schimbă cu totul viaţa, inima, voinţa, sufletul şi conştiinţa.
Deci ce este pocăinţa? Pocăinţa este înainte mergătoarea şi următoarea spovedaniei, care desăvârşeşte lucrarea ei. Pocăinţa este calea cea strâmtă şi cu scârbe care duce pe om la mântuire, pe care fiecare creştin este dator să meargă (Matei 7, 14).
Pocăinţa este ferirea de rău şi împlinirea binelui (Psalmul 33, 14). Pocăinţa este lepădarea desăvârşită a tuturor păcatelor şi deprinderilor pătimaşe şi împlinirea tuturor poruncilor dumnezeieşti, fără deosebire şi fără încetare. Pocăinţa este haină mohorâtă ţesută din scârbe şi suspinuri, pe care omul de bună voie o îmbracă şi nu trebuie să o mai lepede până la mormânt. Pocăinţa este o cămaşă aspră pe care fiecare creştin cu multe osteneli şi-o coase şi cu dureri toată viaţa lui în conştiinţă şi pe trup o simte. Pocăinţa este temniţă de bună voie în care cel ce vrea să se mântuiască singur osândindu-se, se închide.
Pocăinţa este întristare de fiecare zi, mustrare pentru greşelile de fiecare ceas. Pocăinţa este rănirea inimii cu dorul raiului, îngrădire a minţii cu rugăciunea, trezire a conştiinţei cu mustrarea de sine, păzire a voinţei cu sabia credinţei, înfrânare a trupului cu postul şi tot felul de osteneli.
Pocăinţa deci înseamnă lepădare desăvârşită a tuturor patimilor şi gândurilor rele, înseamnă trăire smerită, retrasă de duhul lumii, înseamnă petrecere plină de pace, înseamnă dragoste desăvârşită, rugăciune neîncetată, muncă cinstită, îmbrăcăminte smerită, vorbire înţeleaptă, cugetare la moarte, spovedanie cu lacrimi, ascultare de Biserică şi Evanghelie, înseamnă lepădarea trăirii vechi şi începerea unei vieţi noi, creştineşti.
Iar a te pocăi înseamnă a te ierta cu aproapele, înseamnă a iubi pe toţi oamenii deopotrivă, înseamnă a te sacrifica pentru mântuirea altora, înseamnă a cerceta pe cei bolnavi, a milui pe cei lipsiţi, a îmbărbăta pe cei împuţinaţi la suflet, înseamnă a vorbi cât mai puţin cu oamenii şi cât mai mult cu Dumnezeu, înseamnă a plânge mereu pentru păcatele Iacute şi a avea bucurie în necazuri, înseamnă a fi gata oricând de moarte.
Mare este puterea pocăinţei pentru om şi mari sunt foloasele ei. Pocăinţa este salvarea lumii, este singura cale de mântuire a creştinului. Pocăinţa desăvârşeşte spovedania, se face scară către cer, face pe oameni asemenea îngerilor, uneşte pe păcătoşi cu Iisus Hristos. Pocăinţa umple raiul de suflete, bucură pe îngeri, arde pe demoni, goleşte iadul de păcătoşi.
Pocăinţa descuie inima omului şi înlăuntrul ei închide pe frica lui Dumnezeu. Pocăinţa adună ca într-o cetate întărită agoniselile sufletului şi le păzeşte de tâlhari. Pocăinţa este podoaba pustnicilor, bucuria credincioşilor, nădejdea desfrânaţilor, scăparea păcătoşilor. Pocăinţa spală păcatele, trezeşte conştiinţa, oţeleşte voinţa, adună mintea, dă viaţă rugăciunii, pocăinţa este un dar dumnezeiesc.
Creştinul care se pocăieşte poartă grijă numai de sine, nu mai vede păcatele altora, nu judecă pe nimeni, ocoleşte pe cel iubitor de ceartă, se fereşte de cel mult vorbitor, iubeşte tăcerea, merge pe căile cele mai izolate de lume, se mulţumeşte cu hainele cele mai smerite, cu mâncarea cea mai simplă. Cel ce se pocăieşte mereu tace, vorbeşte puţin cu oamenii, are privirea aţintită numai înainte, urechile surde faţă de cele lumeşti, iar picioarele sale nu cunosc decât drumul bisericii şi locul unde îşi câştigă existenţa. Cel ce se pocăieşte din inimă are mare nădejde de mântuire, are lacrimi de rugăciune, bucurie în necazuri, răbdare în ispite, dragoste faţă de vrăjmaşi, râvnă spre toată fapta bună.
Fericiţi sunt creştinii care se pocăiesc cu adevărat! Fericiţi cei ce nu umblă pe două căi, cei ce nu slujesc la doi domni! Fericiţi cei ce poartă cu bucurie haina cea mohorâtă a pocăinţei! Fericiţi cei ce-şi răscumpără vremea vieţii lor prin permanentă pocăinţă!
Iar cei ce ştiu legea lui Hristos şi cunosc calea mântuirii, dar nu o păzesc, nu merg pe ea, sunt vrednici de mult plâns, căci nu vor scăpa de osânda veşnică. Vrednici de plâns sunt şi creştinii noştri care umblă pe două căi, care vor să aibă două fericiri, şi aici, şi dincolo. Aceştia iartă şi iar se ceartă, se roagă şi apoi blestemă, postesc de hrană, dar mănâncă cinstea vecinilor, stau un ceas la biserică şi o noapte priveghează la distracţii, dau un ban milostenie şi zece lei pe tutun sau băutură. Din obicei se spovedesc, spun păcatele cu mare silă şi ruşine, apoi nu-şi schimbă deloc viaţa, comportarea, ci iar se întorc în Egiptul patimilor, în mocirla desfrânărilor şi a tuturor fărădelegilor.
Vai de oamenii care laudă fapta bună cu cuvântul, dar o urăsc cu trăirea lor! Vai de creştinii care cinstesc pe Dumnezeu cu limba, dar îl ocărăsc cu inima! Vai de cei ce nu-şi chivernisesc cu multă grijă zilele lor, căci în vremea morţii, cu multă jale se vor tângui: Moartea păcătosului este cumplită (Psalmul 33, 20).
Iubiţi credincioşi,
V-am povestit până aici pe scurt viaţa Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca, v-am spus ce este pocăinţa cea adevărată, puterea ei şi urmările cele grozave ale nepocăinţei. Un lucru încă trebuie să vă mai spun: cum să ne pocăim ca să aflăm milă la Dumnezeu în ziua judecăţii. Să facem adevărate roade vrednice de pocăinţă (Matei 3, 8). Să ne întoarcem către Domnul din toată inima. şi se va întoarce şi El către noi (Ioil 2, 12 şi Zaharia 1,3).
Să ne pocăim deci din toată inima, oricât de păcătoşi am fi, căci Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu. (Iezechiel 3, 11). Nu este păcat care să nu poată fi iertat de mila lui Dumnezeu, numai dacă noi voim. Ştiind îngerii cât de mare este fericirea din care a căzut omul mare bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte (Luca 15, 7).
Iar dacă va întreba cineva cum să ne pocăim, vă voi da pilda Cuvioasei Maria Egipteanca. Aţi auzit cum s-a pocăit ea: A plecat din Egipt, unde făcuse păcate aşa de cumplite, spre Ierusalim, unde şi-a mărturisit toate păcatele sale, iar de aici, nu s-a mai întors iarăşi în Egiptul desfrânărilor şi al tuturor plăcerilor, ci, urmând poruncii celei dumnezeieşti: „De vei trece Iordanul, bună odihnă vei afla”, a lăsat viaţa din trecut şi a păşit peste Iordan, unde a trăit în pustiul acela toţi anii vieţii sale, în adevărată pocăinţă.
Aşa deci să facem şi noi, creştinii. Nu este de ajuns numai să venim din Egipt la Ierusalim. Adică din lume la Biserică, la spovedanie, ci mai ales după spovedanie trebuie să nu ne mai întoarcem iarăşi la mocirla Egiptului, la poftele trupeşti, la păcatele pe care le-am făcut, ci să trecem şi noi apa Iordanului şi acolo, în pustie, să trăim tot restul vieţii noastre, în multă pocăinţă.
Deci să înţelegem că Maria Egipteanca închipuie creştinul păcătos care se pocăieşte cu adevărat. Egiptul este lumea cu toate plăcerile şi cursele ei. Ierusalimul este Biserica lui Hristos, unde fiecare creştin se spală de păcate prin spovedanie. Iordanul este hotarul între fapta bună şi cea rea, între pocăinţa cea adevărată şi între cea falsă; este hotarul între împărăţia lui Hristos şi a lui mamona, între calea cea strâmtă a mântuirii şi cea lată a pierzării. Iar pustiul Iordanului este patria adevăratului creştin care urmează lui Hristos; este calea cea uscată de tot felul de pofte şi dulceţi omeneşti, calea cea îngustă a pocăinţei pe care trebuie să meargă fiecare creştin care urmează lui Hristos.
Să râvnim deci Cuvioasei maicii noastre Maria Egipteanca. Să părăsim calea pierzării şi să ne pocăim. Să ieşim din Egipt, să urcăm la Ierusalim. Aici să ne rugăm Domnului, să ne arătăm rănile, săi ne spovedim şi apoi să nu ne mai aducem iar aminte de poftele şi mâncărurile Egiptului, ci să trecem Iordanul în ţara pocăinţei, a rugăciunii, a răbdării, a lacrimilor, a sărăciei lui Hristos. Aşa de vom face, înseamnă că ne-am pocăit cu adevărat. Aşa de vom trăi, vom vedea şi noi pe Domnul, vom avea parte de împărăţia Lui, împreună cu toţi sfinţii cei din veac.

Amin!