Trilul diavolului

Foto: https://es.wikipedia.org/wiki/El_trino_del_diablo

Nu stiu daca ati auzit de ea sau daca ati si ascultat-o. Aceasta este sonata Trilul diavolului:

A fost compusa de Giuseppe Tartini (1692 – 1770).

Conform https://www.estv.ro/trilul-diavolului/

[…]

Sonata în Sol minor, sugestiv intitulată „Trilul Diavolului” a rămas celebră printre violonişti până în zilele noastre, ca urmare a extremei dificultăţi tehnice pe care o implică interpretarea ei. Povestea „din spatele” lucrării începe cu un vis cutremurător: tulburat, Tartini i-ar fi mărturisit, se pare, prietenului său – astronomul francez Jérôme Lalande – că i-ar fi apărut însuşi Diavolul în vis şi i-a cerut „să-l slujească cu sufletul”. Înspăimântat, dar nefiind dispus „să-şi negocieze sufletul”, Tartini l-a provocat pe Diavol la un „duel muzical”: afirma că i-ar fi pus în mână stăpânului Infernului propria sa vioară, pentru a-i „testa” îndemânarea şi talentul. Spre totala lui uimire, Diavolul a dat dovadă de o asemenea virtuozitate, încât compozitorului i s-a tăiat respiraţia, subjugat de uluitoarea demonstraţie de perfecţiune: „Cât de mare mi-a fost mirarea când l-am ascultat cântând cu atâta patimă o sonată de cea mai desăvârşită frumuseţe, încât depăşea cu mult cea mai înflăcărată avântare a imaginaţiei mele”. Odată trezit din „călătoria” sa onirică, Tartini a început să „reconstituie” cu frenezie muzica pentru lucrarea ce avea să rămână cunoscută sub numele „Trilul Diavolului”.
Însă nu doar împrejurările în care a fost scrisă Sonata în Sol minor par învăluite de aburii misterului, ci însăşi viaţa de veşnic rătăcitor a lui Giuseppe Tartini constituie una dintre cele mai mari „necunoscute” ale barocului muzical italian: creaţiile sale, umbrite de atâtea secrete bine tăinute şi de interpretări eronate de-a lungul timpului, din păcate au adâncit contradicţiile şi suspiciunile ce încă planează asupra originii lor „obscure”. Tartini rămâne în istoria muzicii un violonist, compozitor şi teoretician care a inaugurat o nouă viziune componistică în sec. al XVIII-lea, acordând un rol determinant manierei „cantabile” de abordare a scriiturii instrumentale, spre deosebire de majoritatea contemporanilor săi.

[…]

 

Iar conform https://adevarul.ro/stil-de-viata/cultura/cum-ar-fi-compus-tartini-cea-mai-buna-sonata-a-sa-1881012.html

Concepută în preajma anului 1740, Sonata în G minor „Trilul diavolului pentru vioară, aparţine ansamblului de lucrări păstrate în manuscris la Padova, unde muzicianul Giuseppe Tartini, virtuoz concertist, a trăit în ultima perioadă a vieţii sale. Publicată la Paris în volumul „Arta viorii” de catre Jean Baptiste Cartier, la sfârsitul secolului al XVIII-lea, sonata a cunoscut un deosebit succes încă de la primele execuţii publice.

Giuseppe Tartini a fost unul dintre cei mai importanţi compozitori şi violonişti ai secolului al XVIII-lea, compunând aproximativ 200 de sonate şi 200 de concerte. Una dintre cele mai cunoscute compoziţii ale acestuia a fost „Trilul diavolului”, alcătuită din trei mişcări, cea din urmă fiind caracterizată de alternanţe de mişcări rapide şi lente.

Compozitorul a făcut mai multe adnotări pe compoziţie, majoritatea cifrate, academicienii reuşind să le înţeleagă abia în 1935. Printre adnotările pe care nu le-a scris în cifru se numără şi: „Diavolul la picioarele patului”, o referinţă la un vis pe care Tartini l-ar fi avut în 1713.

[…]

„Într-o noapte am visat că am făcut un pact cu diavolul pe sufletul meu. Totul a mers aşa cum mi-am dorit: noul meu servitor mi-a anticipat fiecare dorinţă. Am avut ideea de a-i da vioara mea ca să văd dacă mi-ar putea cânta câteva note drăguţe, dar imaginează-ţi surprinderea mea când am auzit o sonată atât de neobişnuită şi atât de frumoasă, executată cu o asemenea măiestrie şi inteligenţă, la un nivel la care nici nu mă gândeam că ar fi posibil. Am fost atât de copleşit încâ n-am mai putut respira şi m-am trezit gâfâind. Mi-am luat imediat vioara, sperând să-mi amintesc măcar o bucată din ceea ce am auzit, dar în zadar. Melodia pe care am compus-o apoi este, fără îndoială, cea mai bună a mea, şi tot o numesc <<Sonata diavolului>>, dar este atât de departe de cea care m-a uluit atât de tare încât mi-aş fi zdrobit vioara şi aş fi renunţat definitv la muzică dacă aş fi putut-o avea”- i-ar fi povestit Tartini lui Lalande care ar fi scris episodul în „Voyage d’un François en Italie” (citat de Peter Hugh Reed, în cel de-al patrulea volum al ”The American Music Lover” )

„Trilul diavolului” este alcătuit din patru părţi: Larghetto affetuoso, Tempo giusto, Andante şi Allegro, textul fiind impregnat în final de aşa-numitele triluri legendare ale diavolului, considerate o contribuţie genială a compozitorului violonist la expresia şi tehnica violonisticii timpului său, după cum scrie vioaraluienescu.ro.

Sonata rămâne şi după standardele de astăzi, una dintre cele mai dificile partituri de interpretat, tensiunea şi intensitatea fiind principalele sale caracteristici. Renumitul muzician, Gerald Elias, în volumul său de debut, care poartă numele sonatei lui Tartini, scrie că „tensiunea şi intensitatea sunt două animale diferite şi amândouă aleargă alături în Sonata lui Tartini în G minor”.

 

Comentariu saccsiv:

Oare a fost singurul mare compozitor care a vorbit cu diavolul sau doar printre putinii care au recunoscut?

Si oare dintre cei ce n-au vorbit, n-au fost multi care au fost totusi inspirati de draci?

Iata si ce ne invata Sfintii Parinti:

Cuvantul Sfantului Nicodim Aghioritul din „Hristoitia”:

„Pentru aceasta cu toată dreptatea se cade a numi cineva cântecele din organe, jocurile şi cântecele din gură, şcoala satanei, căci satana şi diavolul este cel întâi învăţător, iar slujitorii lui, dracii, sunt subînvăţători. Cei întâi şcolari însă, sunt cei ce cântă cu viorile şi cu alte organe; iar elevi şi eleve, sunt bărbaţii şi femeile care joacă şi cântă din gură. Lecţiile care se predau la şcoala aceasta sunt: desfrânarea şi neruşinarea, ruşinoasele cuvântări si nebunestile grăiri, curviile şi preacurviile, sodomiile şi orice alt păcat.”[…]

„Deci, cu adevărat sunt vrednici de plâns cei ce cântă din organe şi cei ce cântă din gură şi joacă; căci se lipsesc nu numai de viaţa aceasta prin robie şi prin a muri de foame; dar se lipsesc încă şi de împărăţia cerurilor şi moştenesc numai şi numai pedeapsa muncii şi iadul. Pentru aceasta şi eu am voit astăzi să vorbesc către voi, fraţii mei creştini şi să vă arăt câte rele au pricinuit si pricinuiesc muzicile, jocurile si cântecele din gură şi prin urmare să vă dovedesc că, nu se cade creştinilor să întrebuinţeze acestea; şi luaţi aminte ca să înţelegeţi.” […]

„Deci, fraţii mei creştini, vă ajunge vremea cea trecută până acum, în care aţi cântat din organe, aţi jucat şi aţi cântat din gură, nu ca nişte creştini sfinţi şi fii ai lui Dumnezeu, ci ca nişte necredincioşi şi păgâni; de acum înainte, urâţi acestea din toată inima voastră ca să nu cădeţi sub înfricoşata osândă, afurisanii, blestem şi dumnezeasca urgie cea hotărâtă de sfinţii Apostoli şi sinoadele ecumenice, şi de Dumnezeu, împotriva celor ce fac aceste fapte nelegiuite. Că Sfintii Apostoli afurisesc pe lirişti, pe viorişti, pe jucători şi pe toţi cântătorii din organe şi începătorii de jocuri, zicând în aşezământurile lor: „Dacă vreun bărbat sau femeie, care a fost începător de jocuri, va veni la credinţă, sau jucător, sau luptător în privelişte, sau din cei ce cântă din fluier, sau chitaragiu sau viorist, sau învăţător de jocuri, ori să înceteze, sau de nu, să se lepede” (Cart. 8, Cap. 32). Acum dacă Apostolii leapădă pe necredincioşii muzicanţi sau scamatori şi nu-i primesc la credinţa lui Hristos, de nu mai întâi vor înceta de la aceste jocuri, cu atât mai mult leapădă pe credincioşii care joacă acestea.”[…]

Iar cel mai mare canon al celor zise mai sus, este acesta: Porunceşte Sfântul (Vasile cel Mare) mai jos, tuturor creştinilor care n-au cântat din organe, nici au jucat, nici au cântat din gură cântece curveşti că, dacă vor vedea pe cei ce au cântat din organe, sau au jucat şi au cântat din gură, că se pocăiesc, să-i compătimească ca pe nişte mădulări ale lor bolnave; iar dacă obrăznicesc cu defăimare şi fac tot pe aceleaşi, să nu mai vorbească sau să aibă legătură cu ei, nici să-i heretisească; ca în felul acesta să-şi vie întru simţire de răutăţile lor şi să se pocăiască., De-i veţi vedea că se pocăiesc pentru necuviinţa celor ce s-au lucrat, milostiviti-vă spre ei, ca spre nişte mădulări ale voastre bolnave. Iar de-i veţi vedea că obrăznicesc şi defăima mâhnirea voastră cea pentru dânşii, ieşiţi din mijlocul lor, şi vă osebiţi, şi de necurat să nu vă atingeţi; că aşa ruşinându-se, să-şi vie întru cunoştinţa răutăţei lor; iar voi să primiţi plata râvnei lui Finees.”[..]

„Iar cea mai de pe urmă pedeapsă pe care o vor lua muzicanţii şi dănţuitorii şi cântătorii din gură este că dacă ei nu vor înceta de la aceasta şi nu se vor pocăi primind canonul cel hotărât mai sus de marele Vasile, ci vor muri aşa nepocăiţi, cu adevărat după moarte se vor duce în iad, ca să se muncească. Aşa zice Dumnezeu prin proorocul Isaia, cum am zis mai- nainte: „Şi, şi-a lărgit iadul pântecul său, şi şi-a deschis gura sa fără încetare” (Isa. 5,15).” […]

Pidalion, Sinodul de la Laodiceea:

CANONUL 53
Nu se cade creştinii mergând la nunţi, să cânte în organe, ori să joace, ci cu cinste să cineze, ori să prânzească, precum se cade creştinilor.

TÂLCUIRE
Opreşte canonul pe creştini, de a bate în dobe, şi a cânta în organe, şi de a juca la nunţi. Ci să se ospăteze, zice, cu sfială, şi cu cinste, că aşa li se cuvine. Vezi şi pe cel 24 al sinodului 6. (pag. 368)

Din viata Sfantului Paisie Aghioritul:

„Intr-o noapte a auzit muzică şi zgomot de vioară şi alte instrumente muzicale. Privind spre fereastră l-a văzut pe diavolul jucând. Apoi i-a făcut semn Stare­ţului să meargă şi el să joace. Dar Stareţul a rostit puţin Rugăciunea şi toate au dispărut.” (Ierom. Isaac, Viata cuviosului Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos)

Sfantul Teofan Zavoratul:

„V-a încântat muzica, dar i-aţi supraapreciat valoarea. Una este sfera muzicii şi alta, cea a rugăciunii. De aceea, trecerea de la una la alta poate fi numai întâmplătoare. Există multe fantome ale lucrurilor duhovniceşti, care doar par, dar nu sunt duhovniceşti.”[…]

Ce fel de muzică vă pregătiţi să ascultaţi? Cea mai mare parte a pieselor noastre muzicale de astăzi sunt o porcărie: gâdilă urechea, fără a da nimic. Eu nu vă leg, dar îmi pare rău dacă o să vă duceţi, căci numai vă
veţi zăpăci şi vă veţi întrista. Când ascultaţi muzica din afară, cea lăuntrică se perturbă pentru o vreme. Să nu iubiţi lumea, nici pe cele din lume!
Puteţi, oare, acolo să fiţi cu Domnul? E prea puţin cu putinţă, căci care-i societatea? Lumea artelor este o lume sufletească şi chiar una senzuală, iar nu una duhovnicească. Este greu să renunţaţi, e adevărat; doar
petrecerea cu Domnul este răstignire adevărată, iar nu metaforică. Când se va înfăptui? La aceasta să râvniţi. Căci atunci va începe să ţâşnească din inimă izvorul mângâierilor, care vor stinge orice sete pentru mângâieri
de alt soi.” (Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină)

Sfantul Ignatie Briancianinoc in „despre Inselare”:

„În faimoasele săli de concert pământeşti răsună o muzică ce exprimă şi stârneşte feluritele patimi; aceste patimi sunt înfăţişate şi în teatrele pământeşti; aceste patimi sunt răscolite prin distracţiile pământeşti: omul este adus, prin toate mijloacele cu putinţă, la desfatărea cu răul care îl ucide. Îmbătându-se cu acesta, el uită binele cel mântuitor al lui Dumnezeu şi sângele Dumnezeului-Om, prin care am fost răscumpăraţi. Iată o slabă descriere a curselor răspândite de către stăpânitorul lumii acesteia spre vânarea creştinilor. Descrierea este slabă, dar oare nu v-a stârnit, fraţilor, o groază îndreptăţită, oare în sufletul vostru nu s-a născut întrebarea: „Cine oare poate să scape din aceste curse?”

Evident ca nu doar muzica clasica este nociva, ci si cea moderna. Iata, de exemplu, ce recunostea chiar David Bowie:

“Rock-ul a fost mereu muzica diavolului, nu ma puteti convinge ca nu-i asa. Sincer, cred tot ceea spun, rock and roll este periculos … Simt ca noi doar vestim ceva chiar mai intunecat decat noi insine. Acolo de unde am vazut ca e condus, aduce era intunericului.” (DAVID BOWIE, Rolling Stone, February 12, 1976, p. 83).