Zeci de ani a încercat SUA să răstoarne guvernul sirian

Sursa: https://www.globalresearch.ca/decades-us-attempts-topple-assad-dynasty-syria/5779455

Zeci de ani a încercat SUA să răstoarne guvernul sirian

De Shane Quinn, 05 Mai 2022, Global Research

În aproape toată perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, Siria a fost considerată de către guvernele Statelor Unite, ca fiind un inamic de moarte. În ultimele decenii, Washingtonul a tot încercat, fără vreun succes, să izoleze și să înlăture dinastia Assad din capitala Siriei, Damasc.

În martie 1971, generalul Forțelor Aeriene siriene, Hafez al-Assad, a preluat puterea în țară. În același an, generalul Assad a consimțit ca URSS să înființeze o unitate navală în orașul sirian Tartus, important din punct de vedere strategic, care se află la Marea Mediterană. Astfel de evoluții au provocat îngrijorări semnificative la Washington.

În timpul Războiului de Yom Kippur din octombrie 1973, Israelul, cu sprijinul puternic al SUA, a obținut o victorie militară împotriva Siriei și Egiptului, care erau susținute de Uniunea Sovietică, într-un conflict ce a durat mai puțin de 3 săptămâni. În urma acestui eșec, generalul Assad a zdrobit o serie de revolte în Siria, puse la cale în principal de către Frăția Musulmană Sunnită-Salafi, o organizație panislamică care se împotrivea cu vehemență guvernului secularist al lui Assad.

Cea mai cunoscută dintre aceste rebeliuni ale Frăției Musulmane a fost revolta din februarie 1982 din Hama, în vestul Siriei, care a durat aproape o lună. Aceasta s-a soldat cu multe sute, dacă nu chiar mii de morți, inclusiv numeroase victime civile. Armata președintelui Assad a obținut un triumf decisiv împotriva Frăției Musulmane, suprimând fără milă insurecția. Este foarte posibil ca revolta din Hama să fi fost încurajată de „serviciile de informații ale Statelor Unite și ale Turciei”, potrivit lui Moniz Bandeira, politolog brazilian.

După rebeliunea din 1982, Bandeira a scris că președintele sirian ‘a stabilizat țara’, în timp ce „eforturile continue ale Statelor Unite de a eroda regimul din Siria l-au împins pe președintele Hafez al-Assad tot mai mult spre o alianță cu Uniunea Sovietică”.

Procesul de dezintegrare a URSS, care a început la sfârșitul anilor 1980, nu a fost deloc un scenariu binevenit pentru generalul Assad. În restul vieții sale, acesta nu a avut de ales decât să își reajusteze politica externă în anii ’90, pentru a se adapta americanilor. Assad a oferit sprijin puterilor occidentale în timpul Războiului din Golf din 1990-1991 împotriva lui Saddam Hussein, după ce dictatorul irakian a invadat Kuweitul vecin la 2 august 1990.

Hafez al-Assad

Chicago Tribune a relatat pe 12 martie 1991:

„Administrația Bush [George H. W. Bush] atribuie Siriei meritul de a fi ajutat la împiedicarea grupurilor teroriste, care ar fi putut viza SUA și alte interese occidentale în timpul războiului cu Irakul. Relația nou-întemeiată cu SUA oferă ‘un echilibru’ în politica externă siriană care lipsea”.

‘Un echilibru’ însemnând că rușii au dispărut, deocamdată. Majoritatea sirienilor au fost nemulțumiți de relațiile mai calde dintre SUA și Siria din anii ’90. Ei nu uitaseră lovitura de stat condusă de SUA care l-a detronat pe președintele Shukri al-Quwatli din Damasc, în 1949; nici tentativele eșuate de alte lovituri de stat ale CIA în 1956 și 1957, încă o dată împotriva lui Quwatli, considerat un părinte fondator al Siriei moderne.

Sirienii obișnuiți erau nemulțumiți de sprijinul constant al Washingtonului pentru Israel, și de încercările de a exclude Siria din procesul de pace din Orientul Mijlociu. O mare parte din populația siriană avea îndoieli că Washingtonul dorea cu adevărat să îmbunătățească relațiile – ținând cont de faptul că generalul Assad a continuat în anii ’90 să refuze capitularea în fața intereselor strategice și economice americane.

Spre sfârșitul anilor ’90, starea de sănătate a generalului Assad s-a deteriorat rapid. A cedat în urma unui atac de cord la vârsta de 69 de ani, la 10 iunie 2000, după 29 de ani la putere. La 17 iulie 2000, fiul său, Bashar al-Assad, în vârstă de 34 de ani, a preluat președinția la Damasc, așa cum se pregătea de ceva timp, în acord cu tatăl său. Pe atunci Bashar al-Assad era colonel în Garda Republicană Siriană de elită, după ce a urmase ani de pregătire militară.

Menținerea dinastiei Assad nu a fost întâmpinată cu fanfară la Washington. Când George W. Bush a devenit președinte, în ianuarie 2001, administrația sa a început în același an să planifice un atac militar împotriva Siriei, pentru a-l înlătura pe Assad și a-l înlocui cu un lider pro-occidental și pro-israelian.

Generalul american Wesley Clark, fost comandant suprem al NATO, și-a amintit cum a vizitat Pentagonul la sfârșitul anului 2001 și cum un general american anonim i-a arătat un memorandum clasificat. După cum și-a amintit mai târziu Clark, memorandumul Pentagonului preciza că forțele armate americane aveau de gând „să elimine șapte țări în cinci ani, începând cu Irak, apoi Siria, Liban, Libia, Somalia, Sudan și, la final, Iranul”.

Invazia Siriei urma să se desfășoare aproape imediat după o intervenție de succes a americanilor în Irak. După ce, în octombrie 2001, armata americană atacase deja Afganistanul – o invazie planificată cu mult înainte de atrocitățile din 11 septembrie 2001 împotriva Americii -, la mai puțin de 18 luni mai târziu, administrația Bush a lansat o ofensivă militară în Irak, la 20 martie 2003, pentru a reafirma hegemonia SUA în Orientul Mijlociu și pentru a asigura controlul asupra rezervelor de petrol ale Irakului.

Aprobarea invaziei americane în Irak, susținută de regimul avangardist londonez al lui Tony Blair, a fost în parte posibilă și cu sprijinul presei occidentale, care, ca de obicei, a fost pro-război în general. De asemenea, americanii plănuiau să atace Irakul încă din martie 2001, la doar câteva săptămâni de la începutul președinției lui Bush, cu câteva luni înainte de evenimentele din 11 septembrie 2001.

Bandeira a dezvăluit că:

„Documente din martie 2001, pe care Departamentul de Comerț al SUA a fost obligat să le declasifice la jumătatea anului 2003, ca urmare a unui proces intentat de Sierra Club (o organizație ecologistă) și Judicial Watch, au confirmat faptul că grupul operativ condus de vicepreședintele Dick Cheney a elaborat două hărți care descriu câmpurile petroliere, conductele, rafinăriile și terminalele, precum și două hărți care detaliază proiectele și companiile care doreau să gestioneze aceste resurse în Irak”.

La începutul lunii aprilie 2003, Saddam Hussein a fost înlăturat de la putere, iar la 9 aprilie capitala Bagdad a căzut în mâinile soldaților conduși de SUA. Irakul însuși fusese devastat ani la rând de sancțiuni occidentale înainte de invazie, și nu era departe de a fi o țară lipsită de apărare și distrusă. La scurt timp după capturarea Bagdadului, secretarul american al apărării, Donald Rumsfeld, a inițiat planuri de urgență pentru a extinde asaltul militar în Siria, care are o graniță estică de aproape 644 de km cu Irakul.

Cu toate acestea, președintele Bush a fost avertizat că începerea unui alt război la scurt timp ar putea cauza probleme în ‘relația specială’ cu Marea Britanie. Secretarul de stat american, Colin Powell, a declarat la mijlocul lunii aprilie 2003 că Washingtonul nu intenționează să atace o altă țară ‘chiar acum’. Secretarul general al ONU, Kofi Annan, a declarat că, dacă războiul s-ar extinde în Siria, întregul Orient Mijlociu ar putea fi destabilizat.

După ce au obținut o victorie militară în Irak, americanii mai trebuiau să ocupe și să supună țara, pentru a consolida controlul american asupra petrolului irakian; această acțiune ar fi necesitat timp, dacă putea fi realizată. Assad a fost primul lider arab, în afară de Saddam Hussein, care a condamnat atacul anglo-american asupra Irakului. Spre sfârșitul lui martie 2003, Assad a prezis că:

„Statele Unite și Marea Britanie nu vor fi capabile să controleze tot Irakul. Va exista o rezistență mult mai dură… și ne îndoim că vor reuși”.

Agresorii anglo-americani au fost, într-adevăr, incapabili să controleze tot Irakul. Până în 2008, acum aproape de sfârșitul președinției lui Bush, era clar că Washingtonul suferise de fapt o înfrângere majoră. Confruntându-se cu o rezistență populară irakiană la scară largă, administrația Bush a trebuit să renunțe la pretențiile sale privind bazele militare din Irak și la privilegiile acordate investitorilor americani în bogatul sistem energetic al țării.

În 2008, o invazie americană a Siriei a revenit pe ordinea de zi, în mare parte din cauza Israelului; sub pretextul împiedicării traficului de arme din Siria către grupul militant Hezbollah, cu sediul în Liban, un inamic declarat al Israelului, împreună cu antrenarea militanților Hezbollah în Siria și construirea unui reactor nuclear în Deirez-Zor, în estul Siriei.

Departamentul de Stat al SUA a furnizat, începând din 2005, milioane de dolari elementelor anti-Assad din Siria. Acești bani au încurajat instigarea protestelor din Siria împotriva lui Assad. Guvernul SUA nu numai că dorea să-l răstoarne pe președintele sirian, dar dorea să rupă relațiile maritime tot mai strânse ale Siriei cu Rusia, și să rupă parteneriatele pe care Assad le formase cu Iranul, Hezbollah și Hamas în Palestina.

Cu toate acestea, Robert Gates, secretarul american al apărării din 2006 și fost director al CIA, nu a considerat că o ofensivă americană împotriva Siriei ar fi o idee bună. El a considerat, pe bună dreptate, că credibilitatea americană a fost afectată de dezastrul ocupației Irakului, în care nu a fost găsita niciodată mitica armă de distrugere în masă (ADM) a lui Saddam. Mai mult, Gates a considerat că o invazie a Siriei ar fi întâmpinat dezaprobarea publicului american, și ar fi incitat tulburări în Europa și în Orientul Mijlociu, subminând în același timp continuarea acțiunilor militare americane în Afganistan și Irak.

Prin urmare, președintele Bush a renunțat la ideea de a ataca Siria, în ciuda presiunilor constante din partea lui Dick Cheney, vicepreședintelui său. Bandeira l-a descris pe Cheney ca fiind „războinicul care a manipulat în mod similar invazia Irakului pentru a livra profituri companiei Halliburton, corporație pe care a prezidat-o și cu care a menținut legături strânse, la fel ca și cu alți contractori din industria militară a Pentagonului și a marilor companii petroliere”.

După venirea la putere a lui Barack Obama la Washington, în ianuarie 2009, amenințarea unei intervenții americane în Siria a continuat să planeze asupra lui Assad. În timp ce președintele Obama se instala în funcție, Assad a refuzat să autorizeze trecerea prin teritoriul sirian a gazoductului South Pars/North Dome, infrastructură care era planificată să treacă prin Arabia Saudită, Iordania, Siria și Turcia, și care ar fi furnizat gaze naturale piețelor din Europa, un continent dominat de NATO, organizația militară expansionistă condusă de SUA.

Prin refuzul de a aproba gazoductul, Assad a apărat, fără îndoială, interesele aliatului său, Rusia. Astfel de politici au deranjat, bineînțeles, atât Washingtonul, cât și Bruxellesul. Un obiectiv principal al administrației Obama, susținută de Franța și Marea Britanie, a fost acela de a prelua controlul asupra Mediteranei și de a izola politic Iranul, un aliat al Siriei, pe lângă limitarea influenței rusești și chinezești în Orientul Mijlociu și Africa de Nord.

Până în 2012, Rusia plănuia să-și reformeze și să-și extindă baza navală din Tartus, Siria, astfel încât să poată primi nave de război rusești de mari dimensiuni, protejând astfel prezența Moscovei în Mediterana; împreună cu o bază aeriană controlată de Rusia în orașul sirian Latakia, situat la aproximativ 100 km nord de Tartus. Rusia plănuia, de asemenea, să ridice baze navale în Libia și Yemen.

Sintetizând gândirea imperialistă SUA-NATO, Bandeira a scris:

„Căderea regimului Bashar al-Assad, după răsturnarea lui Muammar Gaddafi în Libia de către forțele NATO, ar suprima prezența Rusiei și a bazelor sale navale în Siria (Tartus și Latakia); ar tăia rutele de aprovizionare cu arme a Hezbollah, bastionul șiit împotriva aventurilor israeliene în sudul Libanului; ar limita avansul chinezesc asupra resurselor de petrol; și ar izola și sugruma complet Iranul, cu eliminarea consecventă a guvernului islamic (șiit) al lui Mahmoud Ahmadinejad”.

Triumviratul format din America, Franța și Marea Britanie a atacat Libia, țară bogată în petrol, la 19 martie 2011, deschizând calea pentru răsturnarea liderului de multă vreme al țării, Muammar Gaddafi, care a fost ucis la 20 octombrie 2011. Statele NATO au fost ajutate în eliminarea lui Gaddafi de teroriștii Al Qaeda și libieni, împreună cu forțele speciale din Qatar, Emiratele Arabe Unite și alte țări. În decurs de câțiva ani, Libia, care în 2010 avea de departe cel mai bun nivel de trai din Africa, a fost scindată în partide beligerante, în timp ce condițiile pentru populație au scăzut brusc. Libia încă nu și-a revenit.

Guvernul lui Obama, cu sprijinul membrilor NATO Franța, Marea Britanie, Germania și Portugalia, a încercat apoi să repete subterfugiul de la Organizația Națiunilor Unite (ONU) cu privire la Siria, pe care îl folosise pentru a trece la acțiuni militare împotriva Libiei. La 4 octombrie 2011, puterile occidentale au prezentat la ONU o propunere de rezoluție bazată pe ‘responsabilitatea de a proteja’.

Rusia și China, conștienți de faptul că NATO dorea să bombardeze Siria și să îl înlăture pe Assad, au opus veto la rezoluție. Bandeira a subliniat:

„Pretextul rezoluției ‘Responsabilitatea de a proteja’, așa cum a fost folosit la bombardarea Libiei, a devenit modelul pentru a justifica intervențiile NATO ca instrument militar al cartelului ultraimperialist condus de Statele Unite, Marea Britanie și Franța”.

Obama și-a propus să incite pe furiș la război împotriva lui Assad. La 17 august 2011, președintele SUA a declarat: „Pentru binele poporului sirian, a venit timpul ca președintele Assad să se retragă”. Nu a fost ultima dată când Obama a cerut ca Assad să plece. Războiul din Siria nu a fost un conflict obișnuit între două tabere opuse, ci a implicat o serie de facțiuni, multe dintre ele extremiste și jihadiste.

În lupta împotriva guvernului lui Assad, Al Qaeda, America, Franța și Marea Britanie au fost efectiv de aceeași parte. Puterile franco-americane-britanice au participat la război, direct și indirect, mai mult decât orice alt stat, cu ajutorul aliaților occidentali precum Turcia, Arabia Saudită și Qatar. La sfârșitul anului 2012, administrația Obama știa ‘din evaluări clasificate’ că majoritatea armamentului occidental trimis prin Arabia Saudită și Qatar, și apoi în Siria, a ajuns în posesia fundamentaliștilor islamici care încercau să distrugă guvernul lui Assad.

Jihadiștii doreau să restabilească Marele Califat în Siria Mare (Bilad al-Sham) între râul Eufrat și Marea Mediterană. Cu ajutorul CIA, statele din Golful Persic și Turcia au continuat să sporească ajutorul militar acordat extremiștilor din Siria, trimițându-le armament parașutat din avion.

Surse

David W. Lesch, When the Relationship Went Sour: Syria and the Eisenhower Administration, Presidential Studies Quarterly, iarna 1998, publicat de: Wiley,  Jstor

Luiz Alberto Moniz Bandeira, The World Disorder: US Hegemony, Proxy Wars, Terorism and Humanitarian Catastrophes (Springer; prima ed., 4 februarie 2019)

Ray Moseley, „Sprijinul Siriei pentru SUA în Războiul din Golf plătind dividende”, Chicago Tribune,  12 martie 1991

George Arney, „Atacul planificat al SUA asupra Talibanilor”, BBC,  18 septembrie 2001

Meredith Reid Sarkees și Stephen Zunes, Desenchantment with the ‘New World Order’: Syria’s Relations with the United States, International Journal, primăvara 1994, publicat de: Sage Publications Ltd. în numele Consiliului Internațional Canadian,  Jstor

Democracy Now!, „Gen. Wesley Clark cântărește oferta prezidențială: „Mă gândesc la asta în fiecare zi”,  2 martie 2007

Robert Stevens, „BBC was most pro-war of British Networks”, World Socialist Web Site,  10 iulie 2003

Luiz Alberto Moniz Bandeira, Al doilea război rece: geopolitica și dimensiunile strategice ale SUA (Springer 1st ed., 23 iunie 2017)

CNN, „No war plans for Syria: US”,  16 aprilie 2003

Alissa J. Rubin, „Syria Sees Threat of Force Behind Rumsfeld Remark”, Los Angeles Times,  30 martie 2003

Scott Wilson și Joby Warrick, „Assad trebuie să plece, spune Obama”, The Washington Post,  18 august 2011

 

Comentariu saccsiv:

Cititi va rog si:

Despre Siria