Banditii din Maramures

   Iata ce putem citi la Condamnat pentru „crima contra ordinii sociale”:

Aparand libertatea, cu arma
Serialul ororilor comuniste continua cu cazul lui Gavrila Iusco. Iusco a fost arestat in 1949, dupa schimburi dure de focuri cu oamenii Securitatii. A fost condamnat la 5 ani de inchisoare corectionala si, la inchisoarea din Gherla, a „beneficiat” de celebra re-educare impusa de oamenii lui Turcanu.
Gavrila Iusco s-a nascut la 24 iunie 1932, in localitatea maramureseana Sieu. In 1949, a fost cooptat intr-o organizatie anticomunista formata din liceeni. De aici si pana la cosmarul urmatorilor cinci ani, nu a mai fost decat un singur pas. „Elev fiind, am aderat la organizatia anticomunista , condusa de Stefan Minica, un coleg de liceu. Miscarea se dorea o replica la organizatia ruseasca .

In total, eram opt persoane, care ne intalneam pentru a pune la cale manifestatii. Toata lumea astepta venirea americanilor. Eram inarmati cu pistoale automate si cu pusti de tip ZB. In 16 aprilie ‘49, trei dintre noi am intrat in organizatia condusa de Ioan Popsa si am inceput sa ne deplasam prin diferite localitati, pentru a evita sa fim descoperiti.
Doua saptamani mai tarziu, pe cand mergeam de la Ieud la Dragomiresti, am innoptat la un morar, iar doi dintre noi s-au dus la Salistea cu o arma ce trebuia reparata de celebrul fugar Pasca, renumit pentru faptul ca tintea foarte bine. Ghinionul nostru a fost ca unul dintre cei doi colabora cu Securitatea si l-a turnat pe celalalt, care a fost arestat.
In dimineata urmatoare, baiatul morarului ne-a anuntat ca ne aflam in vizorul Militiei. Am parasit moara imediat, fiind urmariti de noua oameni inarmati, condusi de plutonierul major Ardelean, care au inceput sa traga in camp deschis. Noi am ripostat cu focuri de arma, in timp ce ne retrageam spre o padure. Nu au fost victime in nici una din tabere.
Dupa intrarea in padure, au renuntat sa ne mai urmareasca si ne-am refugiat la Ieud, unde am beneficiat de protectia oamenilor. Insa fostul nostru camarad, Vlad Danila, ne-a tradat din nou, iar in data de 3 mai am fost reperati in casa lui Dumitru Dunca. Cladirea a fost inconjurata de zeci de securisti. Unul din noi a fost impuscat, iar altul a scapat, dupa ce a aruncat o grenada pe fereastra.
Restul am fost arestati, impreuna cu familia gazda, si dusi la sediul Securitatii din Sighet.”
Dupa gratii
A doua zi au inceput arestari masive in Ieud, iar „reactionarii” erau adusi in lanturi. Alaturi de Sapanta, Ieud era considerata printre cele mai reactionare localitati. Drept urmare, aici au facut primele colectivizari. „La Sighet am fost batut de plutonierul major Toth, care era convins ca eu aruncasem grenada. Toth era renumit ca bataus profesionist.
Dupa doua saptamani, ne-au transportat la Oradea. In timp ce intram in beciurile Securitatii, s-au format doua randuri de militieni, care ne bateau cu cozi de matura. Au inceput anchetele, conduse de plutonierul Brudascu, ce traieste actualmente in Baia Mare. Stia tot despre mine, deci nu aveam motiv sa neg ceva. Dupa trei luni de ancheta, am fost dus la Penitenciarul Oradea.
Era o inchisoare veche, de pe vremea lui Maria Tereza, cu tavane boltite si usi din grilaj. Pentru a face rost de apa, scoteam gamelele pe culoar, prin grilaj si le trimiteam legate cu sfoara la detinutii din celulele vecine, spre capatul culoarului, unde se afla un bazin cu apa. Dupa ce se umpleau, le trageam in celula. Dimineata mancam terci, iar la amiaza si seara, varza.
Am mancat atata varza, de mi s-au umflat picioarele. In noiembrie m-au dus la Inchisoarea Cluj, unde am stat pana pe 5 ianuarie 50, cand am primit sentinta data de Tribunalul Militar Cluj, sectia condamnat la 5 ani de inchisoare corectionala (eram minor), pentru uneltire impotriva ordinii sociale.”
„Reabilitarea”
„La inceput am stat doua zile la Aiud, dupa care am fost dusi in vagoane de marfa, ca vitele, la Jilava. Acolo stateam 200 intr-o camera mare, in care erau trei randuri suprapuse de priciuri pe doua laturi. Printre detinuti se gaseau multi generali si ofiteri superiori ai Armatei Romane.
Dupa doua saptamani am fost mutat la Inchisoarea Targsor, unde se practica acel sistem de re-educare prin inocularea doctrinei comuniste tinerei generatii. Fiind o inchisoare de elevi (in jur de 500), regimul era ceva mai bland.
Reeducarea se facea prin discutii in contradictoriu ce aveau loc de obicei in curtea inchisorii intre unii detinuti instruiti in acest scop (fratii Stoian si fratii Livinschi) si ceilalti. Cei care se opuneau fatis, intrau la izolare. Din Maramures au mai fost inchise inca 15-20 de persoane, printre care Grigore Hotico, Stefan Deac, Gheorghe Bulacu, Ioan Dunca (Barbosu), un alt Gavrila Iusco.
Eram cel mai numeros lot. Intr-o noapte, unul a evadat dintr-un atelier de tesatorie, iar pe cei ramasi ne-au batut bine si pe unii ne-au trimis la Canal, iar pe altii la Gherla. Eu am ajuns la Gherla, unde am avut parte de o noua etapa a reeducarii.”
Chinurile
„Calaii erau fratii Stoian si fratii Livinschi. Ne asezau pe jos, strigand Ca pedeapsa, ne puneau sa stam cu mana ridicata si sa ne uitam fix la bec sau sa stam toata ziua intr-un picior. Uneori, stateam si noaptea. Apoi au inceput sa ne ia pe rand la bataie, pentru a marturisi tot ce presupuneau ei ca ascunsesem la ancheta. Atata te bateau, pana cedai.
Cei care se confesau, erau considerati reeducati si treceau de partea tortionarilor, devenind calai. Tensiunea era asa de mare, ca unii au incercat sa se sinucida: unul si-a strapuns un ochi cu un ac, pierzandu-si vederea, altul si-a taiat venele, iar un altul a sarit peste balustrada, in plasa dintre etaje. Mai la sfarsit, mi-a venit randul si mie.

Timp de trei luni, am indurat cele mai injositoare momente. Ne puneau sa ne mancam excrementele din hardau. Pe un detinut l-a pus sa-si inghita propria urina. Uneori, te bateau toata noaptea sau te dezbracau si te puneau sa stai intr-un picior, cu hainele in spate.”
Fiu de chiabur
„Am ramas la Gherla pana la terminarea pedepsei. M-am eliberat in mai 54 si am revenit la Sieu. Nu am mai gasit pe nimeni. Toata averea fusese confiscata (ai mei fiind considerati chiaburi) si nu a mai ramas decat casa”, spune Iusco, amintindu-si amar de cea mai trista perioada din viata.
In anii 60 a absolvit Scoala Tehnica la Bucuresti si a revenit la Baia Mare, unde a lucrat aproape 25 de ani ca topograf la Institutul de Proiectari. S-a aflat permanent in vizorul securistilor, care intrau in locuinta sa la orice ora, fara nici o jena.
„Cand am iesit din beciurile Securitatii Oradea, aveam hainele putrezite. Ne-au aliniat cu fata la un zid si militienii mimau ca ne executa. Un taran din Borsa nu a mai suportat tensiunea si a scos din buzunar o bancnota pe care a rupt-o si a mimat ca o imparte celor doua fiice ale sale, pe care si le inchipuia prezente. Innebunise. Mai tarziu, mi-a spus ca era convins ca ne vor lichida.
Intr-o zi, s-a aruncat pe geamul inchisorii si a murit.”
„Vinovatia” fostului licean
In decizia data de Tribunalul Militar Cluj, se specifica faptul ca Gavrila Iusco e invinuit de comiterea mai multor infractiuni: crima contra ordinii sociale (pentru care a fost condamnat la 5 ani inchisoare corectionala, 3 ani interdictie corectionala si confiscarea averii); detinere ilegala de armament (pedeapsa fiind 3 ani de inchisoare corectionala) si tentativa de omor (pentru care a fost achitat). Conform legislatiei romanesti, a executat pedeapsa cea mai grea.

Iata si ce putem citi la Comunismul cu faţă inumană. Mărturii. MARAMUREŞ: Lotul Viṣovan:

„Lotul Viṣovan”, aṣa cum a fost numit de Securitate, a cuprins 18 elevi de la Liceul Dragoṣ Vodă din Sighetu Marmaṭiei. Acṭiunile lor nu au apucat să fie de durată: din 1946 până în 1948. Şi nici de amploare: propagandă anticomunistă ṣi legionară în satele Ieud ṣi Dragomireṣti, de unde proveneau. La arestare aveau vârste mai mici de 20 de ani, cu excepṭia profesorului Aurel Viṣovan, de 22 de ani. Este considerat primul lot de deṭinuṭi politici de la închisoarea din Sighet.

Ioan Ilban, Dragomireṣti  

„Prin ’46 am început să ne organizăm, să ne organizăm şi să reacţionăm oarecum mai pe faţă, că nu suntem de acord cu ceea ce se

vrea să se instaureze la noi. Atuncea de fapt se puneau şi bazele U.T.M.-ului sau aşa ceva… U.A.E.R. Pe la şedinţe nu prea mergeam, ba din contră, mai sfătuiam şi pe alţii să nu meargă sau pe cei care se duceau, ştiţi cum e, îi luam în derâdere… şi, în fine… cam în aceasta au constat acţiunile noastre, nu altceva în mod deosebit. […] Din clasă de la mine au fost ṣapte sau opt colegi, din clasa imediat superioară la fel, vreo cinci sau ṣase. Dar, în orice caz, în ’48 am fost arestaţi 18 inşi, elevi şi studenţi care proveneau tot de la Liceul “Dragoş Vodă“ ṣi eram studenţi la Cluj. […] Conducătorul grupului, Aurel Vişovan, a primit 10 ani, colegul meu de bancă cinci ani, eu nu am primit decât doi ani şi jumătate.”

Maramureṣ: Grupul Vasile ṣi Ion Popṣa

În anii 1948-1949, fraţii Vasile şi Ion Popşa din Sighet, studenţi, au organizat o mişcarea de rezistenţă anticomunistă pe Valea Izei, la Ieud, Rozavlea, Dragomireṣti. Grupul era format din nouă membri, studenţi, elevi, preoţi. Vasile Popşa a fost împuşcat într-o ciocnire cu forṭele represive, în ziua de Paşti, 1949. Ion Popşa a scăpat atunci, dar a fost capturat spre sfârşitul anului şi trimis spre a fi “reeducat” în penitenciarul Piteşti.

 Ioan Dunca din Ieud

„În 1948-49, fiind elev în Sighet, stăteam în gazdă la o familie, Covaci. În aceeaşi clădire locuia şi un oarecare medic militar, al cărui nume real nu-l cunosc; […] mi-a făcut cunoştinţă cu doctorul Vancu, erau colegi. […] Doctorul Vancu m-a văzut un copil de încredere şi a venit la mine, la liceu, într-o oră de chimie. M-a rugat să merg cu el până la laborator şi mi-a spus că vrea să trimită ceva la Ieud – eu fiind din Ieud, plecam săptămânal acasă – să duc un pachet.

Şi prima dată am dus un pachet. Sigur, pachetul… n-am ştiut ce duc, era ceva mai greu şi l-am dat la sora Palaga, deci a lui Fliţău, asta era misiunea mea. Când m-am întors de la Ieud, doctorul Vancu m-a întrebat dacă am dat pachetul, era îngrijorat că nu mi-a spus ce-i în el. Şi [atunci] mi-a spus: “Ştii că au fost grenade?…“ […] Am mai dus, mi se pare, de două ori încă asemenea pachete, dar erau cartuşe, deci cam de 4-5 kg greutate… Nu mi-a fost frică, în primul rând, nu-mi dădeam seama că e un lucru aşa de grav! Eu ştiam că ajut nişte oameni care luptă împotriva comunismului ṣi fiind educat din familie şi auzeam la părinţii mei că ăştia vin şi ne distrug religia, sigur că eram foarte afectat şi făceam orice pentru acest scop. […]

În 30 aprilie 1949 am plecat în vacanţă, în 1 mai – precis nu ştiu – sau în 30 seara. […] I-am chemat pe doi colegi, pe Iusco Gavrilă “Sfâcă” şi Iusco Gavrilă “Drodu” ṣi cu Minică Ştefan ṣi-am plecat să ne întâlnim cu aceşti partizani. Şi am plecat şi ne-am întâlnit cu ei pe râu, la casa pădurarului Fliţău. Când ne-a văzut [Vasile] Popşa… i-am dus mâncare: am furat de-acasă nişte pâine, ouă… […] Popşa când ne-a văzut, ne-a spus: “Ce căutaţi, măi, copii?“ ne-a recunoscut… “Nică, ce cauţi aicea?“ “Păi am venit să vă aduc de mâncare!“ […] Atunci am observat că sunt mai mulţi – pentru că nu ştiam câţi au fost -, atunci am văzut, acolo, pe Tand Ştefan pe care l-am recunoscut după aceea, pe fratele [Ion] Popşa – că ni l-a prezentat – şi printre ei era şi Vlad Dănilă care a fost elev la Sighetul Marmaţiei, ne cunoşteam şi era din Sălişte.

Ne-am întors, aşa cum au spus ei, acasă şi urma să venim în 3 mai la Sighetul Marmaţiei…[…] Între timp, a trimis doctorul Vancu din Sighet pe un sanitar, Dăncuş, să ne anunţe să nu venim la Sighet pentru că într-o şedinţă cu Securitatea s-a aflat despre noi că existăm. Şi de unde au aflat, de la acest Vlad Dănilă, care era informatorul Securităṭii şi care ne-a recunoscut imediat când ne-am dus ṣi nu ştiu cum a transmis. Şi nu ne-am întors, ne-am dus la ei, ne-am dus la ei în munţi, eu, Iusco Gavrilă şi încă un Iusco Gavrilă, unul din Şieu şi unul din Ieud…

Cu ce gând v-aţi dus, să rămâneţi cu ei?

Să rămânem cu ei, să rămânem, că ne era frică că ne vor aresta şi probabil că şi ei nu vroiau să fim arestaţi, să nu-i spunem. Şi ne-au luat cu ei… ṣi-am stat în pădure trei zile…

Între timp, ne-au spus ce au de gând, ne-au spus că au legături şi cu unii pe la Borşa, mă rog, ne-au spus mai multe, [pe] care nu le mai ţin minte. Cert e că ni s-a dat la fiecare câte o armă, am primit şi eu armă şi m-a instruit cum să o mânuiesc la nevoie, un Daimler Puk, aşa-i spunea, un pistol micuţ german. Ne-a instruit Popşa Ion care a fost ofiţer de artilerie, mă rog… […]

În perioada cât am stat cu Popşa în munţi sau pe păduri, Popşa ne-a spus într-o seară că trebuie să ne organizăm, să atacăm închisoarea din Sighet, să scoatem elevii de la Sighet, grupul Vişovan. Deci noi ştiam acest lucru […], până a merge la ei ştiam că trebuie să fie scoşi ṣtiam şi de la Minică Ştefan, ṣi el mi-a spus: “Bă, o să vină partizanii şi-i scoatem!“ Şi noi mergeam la puşcărie şi le [spuneam] lor că “Venim şi vă scoatem!“, ştiţi, dar eram copii, ne suiam pe gard şi vorbeam cu ei de la etaj, acolo sus, de pe stradă. […] Şi când am mers la Popşa ne-a spus că prima noastră acţiune trebuie să o facem în Sighet ṣi trebuie să scoatem pe cei din închisoare. […]

Planul cum vi-l făceaţi? Îl făceau alţii?… Cum se întâmpla?

Să vă explic: noi, totul ce făcea, [făcea] Popşa Vasile. El era şeful, el mergea în faţă, el era îmbrăcat în haine ca de pe Lăpuş, avea nişte sumane negre, lungi… el ştia! El lua legătura cu cine trebuia, el cunoştea… Deci noi nu, practic, nu trebuia să ştim cu cine ia el legătura. Deci el lua legătura, se ducea, dispărea!… Cu mulţi ţărani lua legătura, pe care noi nu-i ştiam ṣi nici nu ne dădea voie să ştim! De obicei, el pleca singur, pleca fie în sat, fie undeva, pe păduri, undeva se întâlnea şi venea după patru-cinci ore. […]

El ţinea foarte mult la noi, acuma, ṣi pentru el era o responsabilitate [cu noi]… ṣi-i părea rău că ne-a încurcat. El îşi dădea seama că ne-a făcut un rău, ştiţi?! Eu mi-am dat seama, când am vorbit cu el, zice: “Măi, nu trebuia să vă încurcăm noi pe voi aicea, voi sunteţi copii… ṣi uite-aşa vă ratăm viaţa!“, el era conştient că nu-i bine ce-a făcut, dar acuma nu mai putea da înapoi. Şi el ne lua tot timpul cu el, nu pentru că noi om fi mari viteji, decât pentru ca să fim în jurul lui, să nu ni se întâmple ceva! […] Noi făceam cu el engleză; în timul liber stăteam pe o cergă şi învăţai: teatcher, cuvinte… le ţin minte! Era profesor de engleză şi ne făcea să învăţăm ceva. […]

În 1 mai [1949] trebuia să ne ducem toţi în grup la Dragomireşti, acolo trebuia doctorul Vancu să trimită nişte medicamete prin doctorul Iusco din Dragomireşti. Şi-am plecat la Dragomireşti. Am plecat peste o dumbravă care se leagă între Ieud şi Dragomireşti, aşa, în flanc indian, noaptea. […] Între timp, ni s-a spus, când auzim vorbă să ne aruncăm în şanţ sau în mărăcini, unde era… ṣi la distanţă mergeam, 6 m unul de altul. În faţă era Popşa Vasile şi-n spate era Popşa Ion. Am mers până la Dragomireşti. Tand Ştefan, care era înarmat cu o… avea o mitralieră franceză, C.S.R.G. aşa-i spunea, el era între noi. La intrarea în Dragomireşti – a fost pe la 2-3 noaptea, nu mai ştiu exact ora – i-a spus să nu ducă arma cu el în comună, că se vedea, era lungă, nu se putea ascunde ṣi-atuncea a lăsat-o într-un corci de mărăcini, la intrarea în Dragomireşti, pe un ţărmure. Şi-am plecat la moara lui Petrovan. […] Am ajuns la moară şi ne-am culcat în podul grajdului ṣi eu am stat de pază.

La un moment dat, copilul morarului, Petrovan… nu mai ştiu cum l-a chemat, era mai mic ca mine, a plecat la liceu ṣi-a mers la autobuz. La autobuz a văzut că – asta ce a spus el după aceea sau ce ne-au spus alţii – la autobuz el a aflat că în comună a venit un camion de miliţieni ṣi-ntrebau: “Unde-i moara lu’ Petrovan?“ Între timp, am auzit că copilul vine strigând: “Miliţia!“ ṣi-am ieşit toţi din acel grajd cum am putut, numa-n chiloţi, izmene, cum am fost îmbrăcaţi. Şi am luat-o pe câmp. […] Nu ştiu cum ne-am retras, c-am fugit pe un câmp, erau numai grămezi de bălegar, grădini cu garduri. Nu ţin minte cum am trecut, ṣtiu că Popşa trăgea, ne spunea să ne ascundem după grămezi de gunoi, pe-urmă trăgea celălalt. […] Dar Tand Ştefan a fugit separat, acolo unde a lăsat puşca-mitralieră ṣi el ne-a salvat: când a ajuns acolo, a început să tragă – aia e o armă foarte puternică, face un zgomot foarte mare! Crezând că acolo e o puşcă-mitralieră, nu ne-au mai urmărit. Şi-am ieşit din comună, aşa, dezbrăcaţi. […]

Din capătul comunei, ce ne facem?! Eu cu Vlad Dănilă ne-am dus la Sălişte [de] unde trebuia să aduc nişte arme reparate de la Paşca. Paşca a fost fugar pe la Sălişte şi era armurier ṣi înainte au trimis ceva arme la reparat, eu trebuia să merg şi să aduc aceste arme. […] Am mers pe drum, cu Dănilă împreună. Nu ne-a întrebat nimenea… deşi au trecut nişte civili şi am văzut că Dănilă s-a oprit şi a vorbit cu ei, eu nu i-am cunoscut, am crezut că sunt din Sălişte. Şi după aceea mi-am dat seama că au fost securişti! Ne-am dus în casă la Dănilă, a venit cu arma, Paşca a trimis cele două arme, le-a băgat într-un sac, le-a legat la gură şi trebuia când se înserează să plecăm înapoi… însă pe mine au venit şi m-au luat din casă, m-au şi arestat! […]

Grupul celălalt a plecat la Ieud. Parola noastră era, când ne-ntoarcem cu Dănilă la Ieud, la locul nostru stabilit să spunempopa. […] Şi-am aflat după aceea: Dănilă s-a întors cu Securitatea la Ieud, s-a dus personal la femeie şi i-a spus popa. Femeia, când l-a văzut la faţă, a spus: “Sunt duşi la Pâţu!“, deci a spus unde stau, că ei nu stăteau în aceeaşi casă în fiecare noapte. Şi dimineaţa, la Pâţu, au atacat comuna, i-au prins pe toţi cei care au fost aolo, pe [Vasile] Popşa l-au împuşcat. […] Deci Popşa Ion a scăpat, el n-a fost prins acolo, a fost prins numai în august! El a sărit pe geam şi-a mers la o femeie care i-a dat îmbrăcăminte şi haine.”