Pr. Mihai-Andrei Aldea: ROMANI, SECUI SI UNGURI IN TRANSILVANIA – SCURTA PRIVIRE ISTORICA

Citez din articolul ROMÂNI, SECUI ŞI UNGURI ÎN TRANSILVANIA – SCURTĂ PRIVIRE ISTORICĂ:

După cincizeci şi cinci de ani de luptă, Ungurimea din România, sprijinită copios de Ungaria, diaspora ungurească şi multe alte puteri anti-româneşti, se crede la un pas de refacerea Regiunii Autonome Maghiare a lui Stalin.

La o primă vedere, pentru a înţelege valoarea morală a proiectului, ar fi de ajuns o înşiruire a câtorva din cei mai celebri susţinători ai acestei idei, precum: Horthy, Stalin, Hitler, Wass şi alţi monştri din istoria recentă a umanităţii, alături de urmaşii lor din Ungaria – şi nu numai – de astăzi.

Dar, din nefericire, mulţi sunt atât de lipsiţi de cele mai elementare cunoştinţe istorice, încât chiar nu înţeleg ce se petrece.

De aceea, să vedem o scurtă istorie a Românilor, Secuilor şi Ungurilor în Transilvania, după documentele vremii şi istorici recunoscuţi internaţional şi chiar mondial[1]. Şi, prin prisma ei, să vedem în ce măsură este potrivită autonomia cerută azi de U.D.M.R. din punctele de vedere politic, istoric, economic şi, evident, al drepturilor omului.

Originile şi teritoriul Românilor

După cum spune Părintele Dumitru Stăniloae, Românii sunt urmaşii traco-ilirilor latinizaţi prin Evanghelie. Că Românii sunt urmaşii traco-ilirilor latinizaţi sau romanizaţi apare limpede în documentele istorice şi faptul este consemnat de numeroşi lingvişti şi istorici[2]. Deosebiri apar la factorii de romanizare[3] şi la întinderea teritoriului în care s-a format Neamul Românesc. În această ultimă privinţă întinderea schiţată de Nicolae Iorga (din Carpaţii Beschizi în Peloponez şi de la Marea Adriatică la Marea Neagră[4])  ni se pare a fi un minim de bun-simţ[5].

Prezenţa Românilor atât la nord cât şi la sud de Dunăre este, oricum, limpede atestată înainte de venirea Ungurilor în Europa, după mijlocul secolului IX d.Hr. Românii erau, după cum arată istoricul Nicolae Iorga în chiar locul mai sus citat, urmaşii şi moştenitorii Imperiului Roman, şi mai ales ai Imperiului Roman de Răsărit, cel care avea capitala aşezată de un străromân, Sfântul Constantin cel Mare, pe ţărmurile Bosforului. Deşi foarte departe de puterea sau ocrotirea propriu-zisă a Constantinopolului, Românii nordici se simţeau atât de legaţi de acesta încât şi conducătorii lor – de multe ori urmaşi ai unora sau altora dintre migratori – ajungeau să adopte ca firească aceeaşi legătură. Simplul fapt că primele creştinări ale Ungurilor s-au făcut de către clericii Imperiului roman şi nu de agenţii papismului, sau că Menumorut se socotea vasal şi reprezentant al Împăratului de la Constantinopol, este de ajuns pentru a demonstra acest punct.

Până în secolul IX d. Hr. Românii dăduseră lumii şi Europei foarte mult. De la „călugării sciţi” la sfinţi ca Dionisie Exiguul sau Ioan Casian, de la Constantin cel Mare sau Iustinian la Niceta de Remesiana, şirul personalităţilor stră-române şi române este foarte lung. Şi, spre deosebire de alte naţii, Românii ştiau nu doar să lupte şi să se jertfească pentru Imperiu, ci şi să întindă mereu mâna celorlalţi. Mari ctitorii ale românităţii, precum Sfânta Sofia sau Vlahernele, s-au ridicat de către Români într-o frăţească unire cu alţi constructori (în cazurile amintite împreună cu Armenii). O altă pildă sunt trupele din Sciţia Mică sau Dicia[6] – cum se numea pe atunci Dobrogea[7] – care apărau nu doar acel ţinut, ci şi calea cea mai scurtă către Constantinopol pentru invaziile migratorilor, dar şi gurile Dunării. Astfel apărau, de fapt, întregul Imperiu. Fericitul Ieronim[8], Sfântul Ioan Casian[9], Dionisie Exiguul[10] şi Niceta de Remesiana[11], ca să amintim numai patru nume, au ştiut să devină punţi între Răsăritul şi Apusul Romanităţii, dar şi între Romanitate şi celelalte naţiuni creştine – Greci, Armeni, Egipteni şamd. Existenţa lor a însemnat atât de mult pentru unitatea Creştinătăţi cât aproape nu se poate spune. Atât de mult, încât atunci când invazia slavă rupe – la începutul sec. VII – legătura Românităţii cu Apusul, începe şi ruptura între Apus şi Imperiul de Constantinopol. Imperiul roman – devenit de limbă greacă şi numit romaic[12] – şi Occidentul, rămas de limbă latină, ajung să nu se mai înţeleagă. Mijlocirea Românilor încetase, iar preţul plătit de Europa – şi chiar de întreaga omenire – va fi cumplit.

Sunt doar câteva din realizările extrem de numeroase pe care Neamul Românesc deja le dăruise lumii.

Invazia ungurilor în Panonia

Şi vine mijlocul secolului IX. Ungurii apar la nord de Marea Neagră apoi, înfrânţi la Dunărea de Jos, ocolesc cetatea Carpaţilor – Transilvania – şi se aşează stăpâni peste Românii şi Slavii din Panonia, oameni paşnici care se îndeletniceau cu păstoritul şi pescuitul şi ţineau spiritual de Imperiul roman[13].

Ce au adus Ungurii la venirea lor în Europa? Oricât de dureros ar fi adevărul, trebuie spus: crimă, jaf, teroare. Ce-i drept, fără discriminare. Oriunde li se părea că ar fi bogăţie, Ungurii se repezeau să ucidă, să nimicească şi să jefuiască. Pentru bestialitatea lor au fost asemănaţi cu dispărutul trib al hunilor, un neam turcic de o sălbăticie inimaginabilă[14], ce răvăşise Europa câteva secole mai devreme[15]. Aceeaşi neomenie a însoţit primul secol al Ungurilor în Europa. O dâră de dureri cumplite, de sânge şi foc rămânea în urma fiecărei acţiuni[16] sau năvăliri a lor, până când germanii aproape îi nimicesc în bătălia de la Lechfeld (955).

În aceeaşi vreme însă, o ramură începuse a se depărta de păgânismul inuman care era la originea cruzimilor nesfârşite săvârşite de Unguri. Sub influenţa Românilor din Panonia, şi poate şi a Secuilor, unii dintre războinicii unguri, şi chiar şi căpeteniile Bulcsu şi Gyula se creştinează. Ultimii doi sunt chiar botezaţi la Constantinopole, devenind apostolii Credinţei şi civilizaţiei într-un neam sălbatic şi aducând pe ierarhul Ierotei – hirotonit, desigur, la Constantinopole – ca prim episcop al Ungariei.

Ungurii – unealtă sângeroasă a papalităţii

Între timp însă, între Apus şi Biserica lui Hristos apăruse o adâncă ruptură. Papismul, devenit de la Nicolae I doctrina dominantă a Romei, era tot mai mult şi mai violent impus apusenilor. Căzută sub barbari, ruptă de Imperiul roman ce îşi mutase capitala şi inima la Constantinopole, Roma voia să redevină o mare putere şi un mare centru al lumii. Dacă se putea, chiar unica putere şi unicul centru al lumii. Falsificarea unor documente istorice – ca celebrele „Donaţii Constantiniene” – au fost doar un pas pe această cale. De la care s-a trecut la falsificarea Învăţăturii de Credinţă. Secolul IX a marcat o culme a încercării de întoarcere a Apusului la ceea ce fusese cândva, la Ortodoxie. Sfântul Fotie a fost punctul cel mai înalt al acestei culmi, dar nici el nu a izbutit ceva permanent pentru apuseni. Deşi Papa Ioan al VIII-lea va recunoaşte oficial Sinodul de la Constantinopol din 879, care însemna lepădarea de rătăcirile papilor dinainte, această recunoaştere a fost fără urmări efective. Politica era prea mult pentru Roma ca să poată fi supusă Adevărului. Şi ereziile papiste – de la supremaţia papală asupra Bisericii lui Hristos până la Filioque şi Purgatoriu – au fost impuse manu militari întregului Occident[17].

În acelaşi timp însă, Papalitatea căuta o putere care să-i ajute la supunerea părţilor de Răsărit ale Europei, chiar şi a Imperiului roman pe care acum îl renega pentru a i se putea substitui. Orice forţă a putut fi folosită, a fost folosită. Cruciade care au însângerat ţările şi popoarele ortodoxe, Inchiziţia, păgâni plătiţi să-i atace pe ortodocşi, mijloace de corupere şi promovare a corupţilor în ţările ţintă… Şi, în acelaşi timp, clerici şi călugări cu masca pioşeniei şi vorbe meşteşugite care să culeagă roadele acestor politici.

Aceasta este pricina pentru care, după victoria de la Lechfeld (955), aliaţii germani – sau supuşii germani… – ai Papalităţii nu se străduiesc să nimicească pe Unguri. Cei zece până la douăzeci de mii de războinici cruzi erau o unealtă ce putea folosită împotriva Românilor, Sârbilor, Bulgarilor şi celorlalte popoare non-papiste – fie ele creştine sau păgâne – din Răsărit[18].

O vreme cumpăna istoriei se tot mişcă nehotărâtă pentru Unguri. Păgânismul cu care veniseră? Creştinismul primit de la Constantinopole? Papismul roman?

Ultimul era mult urât de Unguri, atât din pricina autoritarismului trufaş – care venea în conflict cu mândria ungurească – dar şi din pricină că în spatele presiunilor germane împotriva Ungariei stătea Papalitatea. Ungurii de rând, începând de la slugile războinicilor şi mergând până la robii de felurite naţionalităţi, înclinau spre mângâierea şi pacea Ortodoxiei. Urmele se mai văd până astăzi, atât în limba cât şi în obiceiurile ungureşti, în care se poate recunoaşte cu uşurinţă pecetea Ortodoxiei şi mai cu seamă a Ortodoxiei româneşti. De la preluarea numelui de Crăciun pentru Naşterea Domnului şi până la cel de săptămâna laptelui (a brânzei, la Români) pentru săptămâna dinainte de Postul Mare, aceste urme sunt mai mult decât lămuritoare pentru ceea ce fusese voia Poporului Ungar în secolele IX-X. Dar, ca de atâtea ori în istoria Ungurimii, nu voia poporului, ci voia nemeşimii, a celor bogaţi, avea să prevaleze.

Cea mai mare nenorocire pentru Ungaria şi pentru multe alte naţii avea să fie un apostat. Voiteh, fiul lui Geza, se căsătoreşte cu Ghizela, fiica lui Henric al II-lea de Bavaria. Şi, în loc să îşi aducă nevasta la Credinţă, se leapădă de Ortodoxie şi devine slugă a Papei. Ajunge până acolo încât îşi masacrează compatrioţii nobili care nu îi urmează apostazia sau care încearcă să rămână păgâni. Practicile violente ale propagandei romano-catolice sunt folosite din plin.

De la Voiteh cel devenit Ştefan – pentru Papalitate „Sfântul” Ştefan, sfânt catolic precum foarte mulţi alţi criminali notorii şi ideologi ai crimei religioase[19] – a devenit Ungaria unealta Papalităţii. Au urmat mai bine de 1000 de ani de persecuţii religioase, rapturi, torturi, jafuri, crime.

Este poate locul în care se cuvine să cităm pe marele istoric Şerban Papacostea:

Simbolul în numele căruia s-a desfăşurat impulsul cuceritor al lumii latine în Răsărit a fost credinţa romano-catolică şi expresia sa militară, cruciata. Forţa care a dirijat şi coordonat expansiunea a fost Biserica romano-catolică, puterea cu tradiţii şi veleităţi universale a papalităţii… Instrumentele de căpetenie ale acestui vast efort de integrare, urmărit deopotrivă cu mijloacele militare şi cu cele ale misiunilor şi persuasiunilor, au fost ordinele călugărilor cavaleri şi ordinele călugărilor misionari. Valul uriaş dezlănţuit de expansiunea Apusului în Europa Răsăriteană nu a ocolit nici lumea românească. Aici, principala forţă de percuţie a fost Regatul ungar…[20]

Aşa cum am amintit, primul popor persecutat de Voiteh-Iştvan (Ştefan) a fost chiar Poporul Ungar. Libertatea pe care Ortodoxia o lăsa alegerii credinţei a fost inacceptabilă atât pentru noul trecut la romano-catolicism cât şi pentru urmaşii săi. Prin confiscarea averii, arestare, tortură şi execuţii publice el „a convertit” pe toţi nobilii din nucleul central al Ungurimii. Pentru aceste „realizări”, de altfel, a fost şi felicitat în viaţă şi canonizat după moarte de Papalitate.

Foarte mulţi dintre urmaşii săi au mers pe aceeaşi linie. O vreme destul de îndelungată principalii vizaţi de presiunea papistă au fost nobilii – Unguri, Români, Slavi – aflaţi sub controlul coroanei ungar. Se credea că oamenii de rând vor fi siliţi de stăpâni să treacă şi ei la papism, sau o vor face din loialitate faţă de stăpâni.

Acest lucru s-a întâmplat prea puţin. Mai mult, unii dintre nobili au trecut formal la Romano-catolicism, dar în fapt au ţinut mai departe de Ortodoxie, chiar ascunzând prigoanei catolice preoţii şi chiar episcopii ortodocşi de pe moşiile lor. Totuşi mulţi dintre nobilii Români şi Slavi s-au integrat atât papismului cât şi ungarismului, pierzându-şi identitatea etnică precum şi-o pierduseră şi pe cea religioasă.

Roadele rasismului şi persecuţiilor ungureşti

Într-un fel sau altul, prigoana a devenit mai aprigă. La început numărul mic al nobililor unguri supravieţuitori impusese o oarecare măsură în persecuţii. Cu timpul însă, numărul lor a crescut prin asimilarea nobililor slavi – mai ales în părţile Croaţiei şi Dalmaţiei – şi a celor români – mai ales în Panonia şi regiunile Tisei. Ca urmare, şi persecuţiile au devenit din ce în ce mai puternice şi sistematice. Între altele, ele erau şi un mijloc de creştere a puterii şi averii, slujitorii Papalităţii obţinând numeroase avantaje.

Oricât de trist ar fi, trebuie să spunem adevărul: foarte mulţi Români au trădat. Au trădat mai ales de frică şi din oboseala de a mai rezista prigoanei, dar unii şi din lăcomie. Şi-au trădat Credinţa, şi-au trădat Neamul. Au devenit întâi catolici, iar apoi şi unguri. Înaintarea Catolicismului în Românime a însemnat şi deznaţionalizare, nu doar apostazie. Românii trecuţi la Catolicism îşi pierdeau rădăcinile şi intrau în puterea unui cler superior în întregime străin şi duşman Neamului Românesc. Totodată prin trecerea la Catolicism Românii căpătau, în teorie, cale liberă către structurile superioare ale societăţii. Dar şi aici domnea un feroce rasism anti-românesc. Deci, şi în religia nou căpătată, şi în straturile sociale nou accesibile, Românul era privit ca un nimic, doar Ungurul însemna ceva, urmat de Neamţ şi, la urmă, de Secui. Ca urmare, mulţi, foarte mulţi dintre Românii ce îşi pierduseră Credinţa îşi pierdeau şi Neamul, maghiarizându-se. Rezultatele? Să le vedem!

Populaţia ungurească nu depăşea, pe la anul 960 d.Hr., un maximum de 100.000 (o sută de mii) de oameni, foarte mulţi dintre aceştia nefiind de fapt Unguri propriu-zişi, ci feluriţi străini adăugaţi grupului unguresc de războinici jefuitori. Aceştia nu depăşeau un maximum de 50-60 de mii de oameni. Dar să luăm cifra maximă, de 100.000 de oameni. În acelaşi secol X, numărul Românilor de la N de Dunăre este de minimum 1.500.000 (un milion cinci sute de mii) de oameni. Totdeauna sporul natural al Ungurilor a fost mult sub sporul natural al Românilor. Dar hai, de dragul demonstraţiei, să punem egalitate între aceste două sporuri naturale. În secolul XX, Ungurii au ajuns la o populaţie de 10.000.000 (zece milioane) oameni. Proporţional, Românii ar fi trebuit să fie 150.000.000 (o sută cincizeci de milioane)!!! Însă, în statisticile vremii, Românii apar ca fiind, la nord de Dunăre, cca. 20.000.000 (douăzeci de milioane). Cum se explică această diferenţă? Cum se explică faptul că o naţiune având un spor natural mai mic ajunge de la o sută de mii la zece milioane de oameni, iar o naţiune având un spor natural mai mare ajunge de la un milion şi jumătate la douăzeci de milioane de oameni, în aceeaşi perioadă? Răspunsul este foarte simplu: prima naţiune a crescut mai puţin prin spor natural, dar a crescut foarte mult prin asimilări forţate!

Este de ajuns să amintim că numele Satu Mare sau Sătmar, nume tipic românesc[21], a fost maghiarizat sub numele Szatmar, Szathmar, Szathmary şamd, ca să se ascundă originea sa reală. Totuşi toate familiile ungureşti care poartă asemenea nume – şi sunt destule! – sunt la izvoare familii de Români deznaţionalizaţi.

Acestea sunt roadele rasismului şi persecuţiilor ungureşti de peste o mie de ani asupra Românilor şi altor popoare: crime, jafuri, rapturi, împopoţonarea cu meritele altora, genocid şi asimilare forţată.

[1] Ca, de pildă, Nicolae Iorga sau Gheorghe Brătianu, P. P. Panaitescu şi alţii asemenea.

[2] Amintim în grabă pe Constantin Giurescu, Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Gheroghe Brătianu, Nicolae Iorga, Theodor Capidan, Constantin Papanace, Silviu Dragomir, Ovid Densuşianu, P. P. Panaitescu şamd.

[3] Uneori se pune accentul pe creştinare, alteori pe cucerirea şi administraţia romană, alteori – foarte general – pe elementul cultural şamd. Credem că singurul factor esenţial ce explică unitatea lingvistică a limbii române – care unitate implică o etnogeneză simultană şi relativ omogenă pe o întindere foarte mare – este, desigur, răspândirea Învăţăturii lui Hristos. Ea s-a făcut în vremea Sfinţilor Apostoli şi ucenicilor lor în mai tot spaţiul traco-ilir aflat sub stăpânire sau influenţă latină, atât de la sud cât şi de la nord de Dunăre. În afara fâşiilor litorale greceşti, limba propovăduirii şi cultului a fost, fireşte, latina.

[4] Istoria românilor, vol. II, p. 102 în ediţia 1992.

[5] Până la urmă şi cei care, asemenea lui Ovid Densuşianu sau Ferdinand Lot, încearcă să plaseze centrul de greutate al formării Poporului Român la S de Dunăre sunt nevoiţi – de fapte lingvistice şi istorice incontestabile – să admită existenţa unor ramificaţii (de mare influenţă, însă!) şi la N de acest fluviu. Ceea ce – chiar fără a recurge la alte numeroase argumente – le anulează apriori propria teză.

[6] Dicia, de la Dacia.

[7] De unde şi numele de dician pentru dobrogean în Limba română a secolelor XVI-XIX.

[8] Străromân de la graniţa dintre Panonia şi Iliria, primul care dă o traducere integrală a Sfintelor Scripturi în limba latină (aşa numita Vulgata, din pricina elementelor de limbaj popular din vocabularul şi gramatica traducerii, elemente de altfel foarte utile pentru studiul fazelor timpurii ale Limbii române).

[9] De fel din Dobrogea – Sciţia Mică / Dicia – adevăratul întemeietor al monahismului apusean – deformat mai târziu de racilele papismului – şi mare ascet şi teolog.

[10] De asemenea din Dobrogea, mare ascet şi teolog, autorul calendarului folosit astăzi de întreaga omenire.

[11] Episcop din Timoc – pe atunci Dacia Aureliană – şi mare teolog. Va aduce la Hristos şi latinitate pe mulţi dintre acei daci încă rămaşi păgâni la sud şi mai ales la nord de Dunării. Printre altele a fost unul din cei mai mari imnografi ai istoriei creştine, fiind şi cel care a creat primele Te Deum-uri (toate care au urmat fiindu-i, evident, tributare). A ştiut să ţină o legătură strânsă între Dacia şi Dardania şi Italia.

[12] Prin această denumire – de romaic sau romei – grecii din Imperiul roman voiau să arate că nu au legătură cu vechii elini şi păgânismul lor, ci sunt, în lipsa Românilor, continuatorii şi moştenitorii Romanilor şi Romanităţii răsăritene.

[13] Fapte atestate chiar de cronicile ungureşti cele mai vechi. Imperiul roman era cel cu capitala la Constantinopole.

[14] Să amintim ca pildă fie şi numai că numele hun Atila înseamnă „Ucigaşul” sau „Asasinul”.

[15] Trebuie să spunem însă că, în afara neomeniei fără margini, nu exista nicio legătură între huni, neam turcic – ai căror urmaşi cei mai apropiaţi sunt ciuvaşii din Rusia – şi unguri, neam fino-ugric sau de altă origine, dar în nici un caz turcică.

[16] Aici intră şi, trebuie spus, acţiunile făcute „la comandă”, adică actele de mercenariat militar comandate lor de câte o ţară sau putere împotriva alteia.

[17] Pentru cei care doresc să ştie mai multe – şi documentat! – în această privinţă, recomandăm cărţile Papalitatea schismatică şi Papalitatea eretică ale istoricului – fost istoric romano-catolic – Wladimir Guettée, Căderea Angliei ortodoxe de Vladimir Moss (scriitor şi istoric britanic), Vieţile sfinţilor ortodocşi din Apus. Sfinţii Insulelor Britanice, de Vlad Benea, Românii în secolul al XIII-le. Între cruciată şi Imperiul mongol de Şerban Papacostea şamd.

[18] Să nu se creadă că un asemenea număr, ce pare foarte mic astăzi, era de neglijat. Hunii îngroziseră întreaga Europă cu armate de „doar” 30.000 de luptători.

[19] Unul dintre ultimii criminali odioşi „beatificaţi” de Papalitate este Cardinalul Aloisije (Alois) Stepinac, un mare sprijinitor al ustaşilor, şovinişti croaţi ce au masacrat în 1941-1945 cel puţin 500.000 sârbi, au expluzat cel puţin 250.000 şi au silit să devină catolici încă pe atâţia. De asemenea, conform aceleiaşi surse – Centrul Simon Wiesenthal – ustaşii au masacrat mii şi mii de evrei (se estimează la peste 30.000 numărul total al victimelor evreieşti) şi ţigani (cifrele variază între 40 şi 100 de mii de oameni ucişi) tot pe considerente etnice. Deşi, conform principiilor iezuite, Aloisije Stepinac se manifesta politicos faţă de orice „minoritar” care îi cerea ajutorul, el încuraja totodată pe ustaşi în lucrarea lor, adică în măcelărirea aceloraşi „minoritari”. De asemenea acest cardinal avea o atenţie deosebită pentru Ortodoxie, faţă de care nutrea un dispreţ şi o ură fără margini. Prin acţiunile sale consecvente, dincolo de unele circumstanţiale şi ceva discursuri iezuite, Alois / Aloisije Stepinac este un complice – dacă nu chiar autorul moral – al monstruoaselor crime ale ustaşilor.

[20] Şerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea…, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 7.

[21] Deşi cele mai cunoscute toponime cu această formă sunt oraşul Satu Mare şi ţinutul sau judeţul cu acelaşi nume, sunt departe de a fi singurele din Românime şi, mai mult, sunt incontestabil de origine latină (atât substantivul „sat” cât şi adjectivul „mare” având această origine).

articol aparut in Atitudini, nr. 17, continuarea in nr. 18

   Cititi va rog si:

Articolul zilei (22.08.2011): Cum a construit Parintele Mihai Andrei Aldea biserica? Incepand sa slujeasca in doua garaje