MUGUR VASILIU: „Frate si nefrate”

Citez din articolul Frate și nefrate:

Raportul orbului XXVI

Tot mai des se folosește un cuvânt care a căpătat înțelesuri chiar spectaculoase. Ne referim la cuvântul „frate”. Frăția, în baza căreia numim sau suntem numiți „frate”, aceasta este cheia întregii probleme. Frăția poate fi de neam: „frați români”; sau poate fi frăție întru ceva, adică poate avea acoperire profesională sau de îndeletnicire: „frate miner”, sau: „am spart casa de bani cu niște frățiori din Ferentari” – adică cu niște frați în hoție, transcris de la o emisiune de știri; și, pentru noi, pentru cei din Biserică este frăția întru Hristos: „frați întru Hristos”. Mai sunt și alte împrejurări ocazionale în care se folosește acest cuvânt, cu diferite înțelesuri – de exemplu „frate de cruce”, care poate desemna o legătură care vine odată cu botezul în aceeași cristelniță și în aceeași apă, sau mai poate însemna parte a unei organizații care are ca bază de existență Crucea – respectiv organizația de tineret a Frățiilor de Cruce a Mișcării Legionare, șamd.

Înțelesul de bază este cel al unei uniri întru ceva, unire care în cazurile în care se folosește cuvântul la modul propriu, ne este dată, cu alte cuvinte este un dat – nu noi ne facem frați, ci suntem frați prin ceva mai presus de noi. Sensul s-a deteriorat odată cu folosirea improprie a cuvântului – este de înțeles că sensul inițial este acela de „frate de sânge”, adică de legătură dată, primită ca atare, legătură asupra căreia nici una dintre părți nu poate acționa în nici un fel: avem aceiași prinți, suntem frați de sânge. Prin extindere, într-un fel mai depărtat, cei care fac parte din același neam sunt frați. Dar, înțelesul suprem al acestui cuvânt este frăția pe care o avem între noi ca fii și fiice ale lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, frăția întru dreapta credință în Sfânta Treime. Acest lucru este deosebit de important, deoarece de aici apare ca vizibilă lucrarea celuilalt, a ne-fratelui. Și după cum știm, pentru a înșela mai ușor, diavolul se preface a fi frate – în folclorul românesc, nu prea este numit diavolul cu numele de „diavol”, ci cu cuvinte care trimit spre acest înțeles – de exemplu se spune: „cel rău”, „cel urât” și, de foarte multe ori, „nefratele”. Este spectaculos cum apare în proverbul, pe care toată lumea îl citează ciunt, incomplet – îndeobște se spune: „fă-te frate cu dracu până treci puntea”; numai că, această formă nu este completă, conform cu Proverbele românilor…, de Iuliu A Zanne, în care apare: „dacă te faci frate cu dracu treci puntea, dar la celălalt capăt vei fi și tu drac”; este evident sensul opus celui cu care se vehiculează în mod greșit și incomplet acest proverb – ni se spune, cu alte cuvinte, că dacă facem compromisul de a ne înfrăți cu dracu, devenim noi înșine draci, chiar dacă ajungem să trecem puntea.

Astfel, frăția cu nefratele nu este posibilă, decât dacă renunțăm la frăția întru Hristos, act care poartă numele de apostazie. Iată cum au apărut „frățiile”, de care este plină lumea începând cu secolul al XVIII-lea – este vorba despre organizațiile iudeofrancmasonice anticreștine care se numesc… frății. Cu siguranță că foarte multă lume știe că iudeofrancmasonii își spun între ei „frate”. Pentru înțelegerea situației este suficient să ne răspundem la câteva întrebări: în ce bază sunt acești oameni frați? Care este frăția lor? Întru ce au fost, sau s-au înfrățit ei înșiși? Aici, vom răspundem doar că frăția lor este întru democrație – denumire care se referă la un anumit fel de organizare a unei existențe din care nu face parte și Hristos. Mai departe, că valorile lor sunt libertate, fraternitate și egalitate, întru această democrație. Deși este oarecum învăluitor, ne vom da seama cu ușurință că frăția lor este cea a nefratelui, sau mai precis este frăția întru nefratele.
Dar acestea sunt întrebări pentru ale căror răspunsuri este necesară o discuție separată, discuție pe care promitem că o vom face într-un viitor raport.

În ceea ce ne privește, frăția noastră întru Hristos ne este garantată de Biserică, de Însuși Hristos. Și, dacă ținem seama de cele spuse până aici, ne este clar că nu putem avea frăție, de nici un fel, cu nefratele. Chiar dacă vremurile pe care le trăim stau sub acest semn, al nefratelui; chiar dacă ispitele ne potopesc; chiar dacă voci din ce în ce mai „plăcute” și „catifelate” ne cheamă la această „frăție” cu nefratele; chiar dacă cei care conduc România vor să ne forțeze la această nefirească „frăție”. Așa cum nu putem să ne schimbăm părinții, așa cum nu ne putem schimba neamul, așa cum nu ne putem schimba credința – tot așa noi nu ne putem înfrăți cu nefratele. Oricare ar fi consecințele – nu este o noutate în istorie rezistența în fața nefratelui și nici prigoana fraților.
Așa că se cere prudență mare în folosirea acestui cuvânt – ca nu cumva să ajungem să ne înfrățim cu nefratele, fără să ne dăm prea bine seama. Aici nu este vorba despre un compromis, ci de apostazie.