Elev sancționat cu scăderea notei la purtare și dus la consiliere psihologică pentru că a venit cu stikere cu „Basarabia e România” la școală
Un caz petrecut recent la Colegiul Tehnic „George Barițiu” din Baia Mare reprezintă un semnal de alarmă, care arată unde a ajuns școala românească (din cauza legislației, a reformelor repetate și fără sens, a fricii de a ieși din zona de „politically corect” sau din alte motive).
Cert este că, într-o perioadă în care drogurile, violența, agresiunile, inclusiv sexuale, țin zilnic capul de afiș al știrilor, iar studiile arată că tot mai puțini elevi citesc și mult mai puțini înțeleg ce citesc, un elev pasionat de istorie recentă, care își dezvoltă, prin lectură, spiritul patriotic și creștin, valori de bază care au format această țară, este sancționat cu scăderea notei la purtare.
Povestea lui Vlad Țăranu, elev în clasa a X-a la Colegiul Tehnic „George Barițiu” este una atipică pentru vremurile noastre. Vlad este pasionat de istorie recentă, motiv pentru care citește mult, mai ales despre rezistența anticomunistă, una dintre cele mai luminoase pagini din istoria acestei țări. Așa, a ajuns, asemeni celor care au murit în închisorile comuniste, să prețuiască câteva valori fundamentale: credința în Dumnezeu, dragostea de țară și libertatea.
Recent, în 9 martie, când a fost sărbătorită Ziua foștilor deținuți politici, Vlad a ținut să depună și el o floare la Monumentul Aripi, din București, ridicat în memoria celor care s-au împotrivit regimului comunist. A călătorit singur cu trenul și a participat la manifestări. Acolo, a primit mai multe stikere cu mesaje naționaliste de genul „Eroii nu mor niciodată” și „Basarabia e România”.
Fiind originar din Suceava și cunoscând istoria, Vlad a dus câteva stikere cu „Basarabia e România” și la școală. Spune că nu le-a oferit nimănui, dar le-a dat colegilor care i-au cerut. În total, vreo 30-40 de bucăți, rugându-i să nu le lipească pe bănci sau în școală. Fapta lui, care ar stârni zâmbetul oricui, putând fi catalogată drept cel mult idealistă, naivă, romantică etc., a fost privită altfel de consiliul școlii, care i-a aplicat o mustrare scrisă și i-a scăzut nota la purtare cu un punct pe motiv că „a adus la școală și a distribuit autocolante aparținând de Mișcarea Unionistă” și a încălcat un articol din Regulamentul intern care arată că elevilor le este interzis: „să aducă și să difuzeze, în unitatea de învățământ, materiale care, prin conținutul lor, atentează la independența, suveranitatea și integritatea națională a țării, care cultivă violența și intoleranța”. Un articol care, pentru oricine, pare exact opusul faptei lui Vlad.
A urmat o vizită a mamei lui Vlad la școală, discuții și, în final, această mustrare și scăderea notei la purtare, care poate fi anulată dacă elevul dovedește un comportament ireproșabil până la sfârșitul anului. Vlad, însă, nu e supărat din cauza sancțiunii, ci fiindcă el consideră că i s-a făcut o nedreptate: „Eu am citit și statutul elevului, și regulamentul, dar în niciunul dintre ele nu am găsit o regulă pe care să o fi încălcat. Nu m-a deranjat sancțiunea, ci motivul că aș fi atentat la independența, unitatea, integritatea și suveranitatea țării. Când a fost chemată mama, au zis că nu se poate face politică în școală. Dar e un ideal național, nu e propagandă politică. George Barițiu spunea «Ca să voiești ceva, se cere unire, iar fără unire voința nu are tărie» și mai spunea că «Unirea și unimea națională sunt bunuri mari, importante și însuflețitoare, care nu cer mai mult decât voința tare de a fi și a rămâne un singur popor». Iar eu, în Colegiul Tehnic care poartă numele lui George Barițiu sunt sancționat pentru că promovez același ideal pe care îl promova el?”.
Întrebarea lui Vlad este evident retorică. Iar răspunsul este, din păcate, da. De ce?
Directorul colegiului, Simona Valeria Popescu, a încercat să ne explice argumentele pentru care consiliul a luat această decizie: „La nivelul unității de învățământ s-a emis această mustrare scrisă în urma prevederilor legislative, prin întrunirea consiliului clasei, cu prezența părintelui, elevului, a cadrelor didactice, exact cum prevede legea, cu amendamentul așa cum scrie în sancțiune că se poate reveni asupra ei dacă va demonstra o conduită ireproșabilă până la sfârșitul anului școlar. S-au analizat și s-au pus lucrurile într-un context mai larg, în care el este la a doua faptă care a fost supusă consiliului clasei în acest an școlar și, mai mult decât atât, el cunoaște și i s-au prelucrat toate regulamentele la început de an școlar, există semnătură în acest sens. Și primul articol încălcat pe care l-am invocat este cel din legea învățământului preuniversitar, «școala nu este un spațiu de manifestare a unor convingeri de nicio natură religioasă, politică și așa mai departe. Este interzis prozelitismul politic și religios»”.
Am încercat să înțelegem raționamentele pentru care un ideal, despre care au vorbit de altfel și oameni politici, premieri, președinți și care nu e interzis în niciun fel prin nicio lege în vigoare, e considerat propagandă politică: „Da, este prozelitism politic. Știți ce înseamnă prozelitism politic? Când încerci prin ceea ce inițiezi să faci oamenii să adere la anumite convingeri”.
Iar legat de articolul din Regulamentul intern, doamna director spune că: „Dacă vi se pare că nu acoperă fapta în integralitatea sa, gândiți-vă la intoleranță. Și mai face referire la o reglementare legislativă care spune că nu se vor difuza materiale care pot afecta integritatea psihică a colectivului de elevi. În momentul în care te duci cu niște crezuri, convingeri spre niște grupuri de elevi, ce faci? Influențezi, duci într-o anumită direcție. Una e să ai opinii personale, una e să ai acțiuni care influențează un colectiv”. Directorul colegiului a mai menționat că, înainte de acest incident, profesorul de istorie a purtat numeroase discuții cu elevul și că, în prezent, Vlad beneficiază de consiliere psihologică.
Wow. Deci elevii cu convingeri patriotice au nevoie de consiliere psihologică în România? Iar a face apel la un ideal național, despre care s-a vorbit foarte mult și se va mai vorbi curând, având în vedere că în 27 Martie sărbătorim 106 ani de la Unirea Basarabiei cu România, înseamnă intoleranță? Deci, în acest context nu poți folosi în școli sintagma cunoscută „Ardealul pământ românesc”, de exemplu? Sau nu poți împărți iconițe cu Maica Domnului? Ne scuzați, dar prezervative se pot distribui? Am văzut inițiative în acest sens.
Nu acuzăm oamenii, ci sistemul. Dacă legislația impune astfel de aberații, înseamnă că legislația trebuie schimbată urgent. Iar dacă am ajuns să transformăm școlile din România într-un spațiu lipsit de convingeri, înseamnă că școlile nu mai fac educație, deoarece asta ar însemna să formeze și caractere, ci doar furnizează informații. E trist că, în loc să încurajăm tinerii să fie mândri de originea și identitatea lor, îi sancționăm. Și, ulterior, ne mirăm că pleacă din țară. Pleacă pentru că noi nu i-am învățat să-și iubească țara.
Domnilor profesori de la Barițiu sau din orice școală, dacă tineri ca Vlad, puțini e drept, au „deviații” din cauza adolescenței, exuberanței sau oricărui alt motiv, aduceți-i cu tact la calea cea dreaptă. Dar nu-i deviați de la valorile fundamentale ale acestui neam, pentru că ele ne definesc ca popor și, fără ele, școala românească nu ar exista.
88 de ani de la nașterea lui Paul Goma
R3media: Calendarul zilei 2 octombrie: 88 de ani de la nașterea lui Paul Goma
Pe 2 octombrie 1935, în satul Mana, județul Orhei din Basarabia, se năștea scriitorul Paul Goma, unul dintre cei mai cunoscuți opozanți ai regimului comunist, informează Moldpres.
În martie 1944, pe când Paul avea doar 9 ani, familia Goma se refugiază în Transilvania. În 1949, Paul Goma intră prin concurs elev bursier la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu. În 1952, înaintea ultimului an de liceu, află că fusese exmatriculat din toate școlile din țară, după ce în luna mai același ani fusese convocat la Securitatea din Sibiu și „reținut” opt zile pentru că vorbise în clasă despre partizanii din munți și… ținea „un jurnal intim codificat”. După mai multe încercări la alte licee, tatăl său reușește să-l înscrie a Liceul „Negru Vodă” din Făgăraș.
În 1954, dă examen de admitere, simultan, la Universitatea București (Filologie) și la nou-înființatul Institut de literatură și critică literară „Mihai Eminescu” (fosta Școală de Literatură, numită și fabrica de scriitori). Reușește la ambele examene, dar alege Institutul care, în 1955, este transformat în secție la Facultatea de Filologie a Universității București.
În 22 noiembrie 1956, Paul Goma este arestat la Universitate, dus la Ministerul de Interne și anchetat, acuzat fiind de tentativă de a organiza o manifestație ostilă de solidaritate cu Revoluția din Ungaria. Abia în iunie 1957 i se aduce la cunoștință sentința: doi ani închisoare corecțională pentru delictul de agitație publică.
După anii de închisoare, în 1958, a fost trimis în Bărăgan, cu domiciliu obligatoriu, în satul Lăţeşti, raionul Feteşti, unde a stat până în 1962.
În noiembrie 1961 i se prelungește restricția domiciliară cu încă 24 luni. Paul Goma protestează, în scris, împotriva „prelungirii”; va fi eliberat înainte de termen abia în ianuarie 1963. În 1965, ca urmare a „decretului Ceaușescu” (ce permitea foștilor deținuți politici să-și continue studiile universitare), Paul Goma – căruia nu i se aprobase reînmatricularea în anul III, deși, legal, avea acest drept – dă examen de admitere și reușește la Facultatea de Filologie, Universitatea București.
În decembrie 1966, debutează în revista „Luceafărul” cu povestirea „Când tace toba”. În august 1968, Paul Goma se căsătorește cu Ana Maria Năvodaru. Apare în librării volumul de debut „Camera de alături”, singura carte pe care Paul Goma a reușit să o publice în România înainte de plecarea în exil.
În urma invadării Cehoslovaciei, în august 1968, fiind impresionat de politica României faţă de Moscova, a devenit membru al Partidului Comunist Român (PCR). În 1971, a fost însă exclus din PCR, ca urmare a publicării integrale a romanului ”Ostinato”, în RFG, după ce în ţară fusese supus cenzurii.
În primăvara anului 1977, printr-o scrisoare deschisă, difuzată de postul de radio ”Europa liberă”, s-a solidarizat cu mişcarea ”Charta 77” a intelectualilor cehi. La 1 aprilie 1977, a fost acuzat de înaltă trădare şi arestat, dar, în urma protestelor internaţionale, a fost eliberat, la 6 mai. La 14 aprilie 1977, a fost exclus din Uniunea Scriitorilor din România (USR), al cărei membru era din august 1968.
În noiembrie 1977, lui Paul Goma i-a fost retrasă cetăţenia română, astfel încât scriitorul a plecat în Franţa, unde s-a şi stabilit definitiv împreună cu familia. Aflat în Franţa, Goma a refuzat în 1980 oferta de a primi cetăţenia franceză.
În 1971, romanul „Ostinato”, interzis de cenzură în România, apare la Editura „Suhrkamp” din Germania, apoi în Franța la „Gallimard”. În 1972, la Târgul de Carte de la Frankfurt i se lansează a doua carte tradusă în germană „Ușa noastră cea de toate zilele”. În 1976, apare în traducere franceză, la Gallimard, romanul „Gherla” (roman autobiografic bazat pe propria experiență în această închisoare).
La 20 noiembrie 1977, Paul Goma cu soția și fiul lor pleacă pentru totdeauna din România. Sosiți cu pașapoarte turistice la Paris, cer imediat azil politic. În februarie 1978, Paul Goma începe să scrie cartea de mărturii „Culorile curcubeului” care va fi publicată în anul următor în franceză, cu titlul „Le tremblement des hommes”.
A editat peste 40 de cărţi: „Ostinato”, „Gherla”, „În cerc”, „Garda inversă”, „Culorile curcubeului ’77”, „Patimile după Piteşti”, „Soldatul cîinelui”, „Bonifacia”, „Din Calidor”, „Arta refugii”, „Astra”, „Sabina”, „Amnezia la români”, „Justa”, „Jurnale”, „Basarabia” (2002) ș.a.
În aprilie 2013, Paul Goma a primit cetăţenia R. Moldova. Scriitorul a trecut la cele veșnice în noaptea de 24 spre 25 martie 2020, la vârsta de 84 de ani.
Deși exista o controversă în acest sens, senatorul Varujan Vosganian a arătat că Paul Goma a murit ca cetățean român.
Înaltpreasfințitul Petru, Arhiepiscopul Chișinăului, Mitropolitul Basarabiei și Exarhul Plaiurilor, a decis decorarea post-mortem a scriitorului Paul Goma cu distincția ”Crucea Mitropoliei Basarabiei pentru mireni”, „…ca semn de prețuire a mărturisirii creștine din opera sa și pentru curajul de a înfrunta dictatura ateistă, de a denunța atrocitățile regimului sovietic de ocupație din Basarabia, oferind un exemplu de rezistență prin cultură şi civism”.
Comentariu saccsiv:
Cititi va rog si:
PAUL GOMA: Basarabia si evreii
“Kosovo e Serbia”, “Basarabia e Romania”. Meciul dintre România și Kosovo a fost întrerupt timp de 50 de minute
Meciul dintre România și Kosovo a fost întrerupt timp de 50 de minute, iar incidentele de pe Arena Națională (în peluza tricoloră a apărut bannerul „Kosovo e Serbia”) au provocat reacții în cele două state.
Kosovo și „mesajul scandalos” al românilor: „Nu ne vom da bătuți în fața unor fasciști”
Memli Krasniqi, președintele Partidului Democratic din Kosovo, i-a numit „fasciști” pe suporterii care au afișat bannerul de pe Arena Națională.
„Nu este un slogan care schimbă realitatea în care trăim! Din 17 februarie 2008, Kosovo este un stat independent, iar din 3 mai 2016, Kosovo este membru UEFA. Sloganurile politice, scandările, fluierăturile și insultele îndreptate către băieți în România nu ne vor opri.
Kosovo, atât ca stat, cât și ca echipă națională, va fi prezentă cu mândrie în întreaga lume, chiar dacă ei nu ne vor, mai ales acolo. Am muncit mult pentru această zi și nu ne vom da bătuți în fața unor fasciști. Kosovo este etern” – Memli Krasniqi.
„Arbitrul le-a ordonat celor două echipe să părăsească terenul. Willy Delajod a decis să oprească meciul după ce fanii români au aprins mai multe materiale pirotehnice și au afișat un mesaj scandalos: – Kosovo este Serbia!”, au scris jurnaliștii de la Gazeta Express.
Serbia reacționează: „România a aruncat în aer așa-zisul stat Kosovo”
Și jurnaliștii sârbi au comentat evenimentele de pe Arena Națională spunând că jucătorii din „așa-zisul Kosovo” n-au mai vrut să joace.
„Așa-zisa echipă națională a abandonat meciul din cauza scandării ‘Kosovo e Serbia!’ Din cauza scandărilor fanilor români, așa-zișii fotbaliști au ieșit de pe teren.
Meciul dintre România și așa-zisul stat Kosovo a fost întrerupt în minutul 23, după ce suporterii locali au cântat pentru Serbia. Din această cauză, jucătorii kosovari au ieșit de pe teren.
După câteva consultații, partida a fost reluată, dar fanii români au fost avertizați să nu mai scandeze și să nu mai afișeze acel banner pentru că în caz contrar jocul va fi întrerupt din nou”, au scris sârbii de la Zurnal.
„Scandal! Meciul din preliminariile EURO 2024 a fost întrerupt din cauza bannerului ‘Kosovo e Serbia!’
Jocul dintre România și așa-zisul stat Kosovo a fost întrerupt pe motive politice, așa cum a notat delegatul partidei. O oră mai târziu, meciul s-a reluat, dar momentul a făcut mare vâlvă în presa locală și internațională.
Fanii români au decis să riposteze după ce au avut parte de o primire proastă la Priștina. Au fluierat imnul din Kosovo și au strigat ‘Serbia, Serbia’. Când a apărut bannerul ‘Kosovo e Serbia’, jucătorii așa-zisului stat au ieșit de pe teren și au fugit la vestiare”, au scris jurnaliștii de la Novosti.
„Cu două ‘bombe’, România a aruncat în aer așa-zisul Kosovo și l-a scos din cărți pentru EURO. Un succes mare al românilor. Au trecut de așa zisa Kosovo, cu golurile lui Stanciu și Mihăilă. Trei puncte care îi menține pe români în cursa pentru EURO 2024. Spre deosebire de români, Kosovo nu mai are practic nicio șansă de calificare la turneul final” –Telegraf.
Observator: FRF, mesaj ferm după întreruperea meciului România-Kosovo: „Revizionismul nu este acceptat în fotbal”
FRF a precizat, pe site-ul oficial, că dezavuează cu fermitate comportamentul iresponsabil al grupului de spectatori de la peluza Sud care a dus la întreruperea meciului dintre România şi Kosovo, de pe Arena Naţională. Partida a fost transmisă live pe Antena 1 și în AntenaPLAY.
„Victoria împotriva Kosovo a fost insuflată de suporterii Naţionalei, în ciuda huliganilor!”, notează forul, adăugând: „Federaţia Română de Fotbal dezavuează cu fermitate comportamentul iresponsabil al grupului de spectatori de la peluza Sud care a dus la întreruperea meciului de aseară, dintre România şi Kosovo, de pe Arena Naţională. Reiterăm în primul rând principiul după care este guvernat fotbalul în România, şi anume neamestecul politicului în actul sportiv”.
Federația Română de Fotbal „condamnă cu fermitate mesajele provocatoare de natură politică, ideologică, religioasă sau insultătoare”
Revizionismul nu este acceptat în fotbal, a precizat FRF, care „condamnă cu fermitate mesajele provocatoare de natură politică, ideologică, religioasă sau insultătoare, acestea fiind categoric interzise pe stadioane”. „Toate acestea s-au înregistrat în tribunele Arenei Naţionale de un grup restrâns de aşa-zişi suporteri, afectând desfăşurarea normală a meciului şi, implicit, starea de spirit a tricolorilor. Actele de huliganism au fost dezavuate de restul spectatorilor din stadion, care au fost privaţi de un spectacol fotbalistic pe care şi l-au dorit şi pentru care au plătit bilet”, a adăugat federaţia.
„FRF regretă experienţa nefastă pe care a trăit-o majoritatea spectatorilor şi le mulţumeşte totodată pentru fantastica susţinere pe care au oferit-o tricolorilor în partea a doua a meciului, conducându-i spre o dramatică victorie!”, a mai notat forul.
Meciul România – Kosovo a fost întrerupt, marţi seară, timp de aproape o oră, din cauza „comportamentului discriminatoriu” al fanilor, după ce gruparea Uniţi Sub Tricolor a arborat un banner inscripţionat „Kosovo este Serbia” şi a scandat acest slogan.
Comentariu saccsiv:
Basarabia, deci inclusiv teritoriile ocupate de Ucraina:
Minciuna ticalosita din Ultimatumul Sovietic din 26 iunie 1940: Pana la 28 iunie 1940 Romania sa cedeze Basarabia si Bucovina de Nord pe motiv ca … ar fi fost populata in principal cu ucraineni
Radio Europa Libera Moldova: I. Ocuparea sovietică a Basarabiei și Bucovinei de Nord (28 iunie-3 iulie 1940)
Al Doilea Război Mondial începe în data de 1 septembrie 1939 odată cu invazia Germaniei naziste asupra Poloniei, urmată de cea a Armatei Roșii în data de 17 septembrie.
România și-a declarat neutralitatea, dar a găzduit mii de soldați și ofițeri polonezi care ulterior în mare parte au emigrat în Marea Britanie și alte state vestice. Operațiile militare se extind asupra României la sfârșitul lunii iunie 1940, când Armata Roșie, în acord cu Germania nazistă (Pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939) ocupă Basarabia, Nordul Bucovinei și ținutul Herței (ultimele două teritorii nefiind parte a protocolului secret din 23 august 1939).
Amenințat de pericolul dispariției ca stat, guvernul de la București a fost nevoit să accepte evacuarea Basarabiei și Nordului Bucovinei. La operaţia de „eliberare” a participat aproape întreg efectivul districtelor militare Kiev şi Odesa, adică 32 divizii de infanterie, 2 divizii de infanterie motorizată, 6 divizii de cavalerie, 11 brigăzi de tancuri, 3 brigăzi de avioane, 16 regimente de artilerie grea şi alte unităţi auxiliare.
Moscova a încercat să acrediteze oficial ideea că intrarea trupelor sale în provinciile estice ale României era determinată de nevoia „reunirii poporului moldovenesc într-un stat sovietic unic”.
Mențiunea din ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940 adresat României, potrivit căruia Basarabia ar fi locuită în majoritate de ucraineni avea menirea să inducă în eroare opinia publică mondială și totodată a anticipat cedarea unei părți însemnate a sudului și nordului Basarabiei către RSS Ucraineană.
În realitate, URSS avea nevoie de Basarabia pentru a obține accesul la gurile Dunării și pentru a securiza Odesa, cel mai mare port sovietic la Marea Neagră (oarecum similar cu războiul Moscovei împotriva Finlandei a cărui scop minimal a fost asigurarea securității orașului Leningrad).
În noaptea spre 28 iunie a fost creat un comitet revoluţionar provizoriu din Basarabia, al cărui preşedinte a fost ales ucraineanul S. D. Burlacenko, președintele comitetului regional al Partidului Comunist din România. În ciuda acestui fapt, autoritățile sovietice nu au recunoscut meritele ilegaliștilor basarabeni și au extins prerogativele instituțiilor din RASSM asupra Basarabiei.
În ziua de 28 a urmat o adunare solemnă de „bun venit” cu pâine şi sare. Primul care a luat cuvântul a fost mareşalul Uniunii Sovietice, D.K. Timoşenko, originar din Basarabia, ceea ce avea o importanţă simbolică deosebită – biografia sa fiind tradusă în română şi difuzată gratis într-un tiraj de 270 000 exemplare. Şeful paradei militare a fost G. K. Jukov, comandantul Grupului „Sud” al Armatei Roşii.
Altă paradă militară, de data aceasta de proporţii, cu tancuri și altă tehnică militară sovietică a avut loc pe 4 iulie 1940.
În 2 august 1940, Sovietul Suprem al URSS a adoptat legea despre crearea RSSM, cu statut de republică unională, dar care era îngloba doar aproximativ trei sferturi din teritoriul anexat de la România și doar 6 din cele 13 raioane ale fostei RASSM.
Comentariu saccsiv:
Iata si ce putem citi in articolul
[…]
Ministrul de externe german, Joachim von Ribbentrop, a fost informat de partea sovietică, în 24 iunie 1940, de intențiile sale cu privire la Basarabia și Bucovina. Ribbentrop s-a arătat îngrijorat mai mult de soarta celor aproximativ 100.000 de etnici germani din Basarabia. De asemenea, Ribbentrop s-a arătat uimit de pretențiile sovietice în ceea ce privește Bucovina, (acest teritoriu nu fusese menționat, în niciun fel, în protocolul secret al Pactului sovieto-german de neagresiune).
În continuare, ministrul german de externe a subliniat că Germania are interese economice puternice în restul teritoriului românesc. În cartea de amintiri a lui Viaceslav Molotov “Molotov remembers. Inside Kremlin Politics” sunt relatate circumstanțele în care România a pierdut nordul Bucovinei și Ținutul Herța, în anul 1940, odată cu Basarabia. Molotov relatează:
„Nu cunoșteam bine geografia la data vizitei lui Ribbentrop. Nu știam geografia granițelor dintre Rusia, Germania și Austro-Ungaria. Am cerut să trasăm granițele în așa fel încât orașul Cernăuți să ne aparțină nouă. Germanii mi-au spus: „Dar voi n-ați avut niciodată Cernăuțiul. El a aparținut întotdeauna Austriei. Cum puteți să-l cereți?”, „Ucrainenii îl cer! Sunt ucraineni care trăiesc acolo, ei ne-au ordonat să facem asta.” Dar Cernăuți n-a fost niciodată oraș rusesc, a fost întotdeauna parte a Austriei și apoi a României!” a răspuns ambasadorul german la Moscova, Friederich von der Schulenburg. „Da, dar ucrainenii trebuie să se unească!” …Schulenburg…a oftat și apoi a zis: „Voi raporta guvernului meu”. A raportat și Hitler a aceptat.”
Textul ultimatumului din 26 iunie afirma, în mod incorect, că Basarabia era populată, în principal, cu ucraineni: „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.”.
Guvernul sovietic cerea partea de nord a Bucovinei care „ ar reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.” Bucovina de nord avea unele legături istorice cu Galiția, care fusese anexată de URSS în 1939 ca urmare a invaziei germano-sovietice din 1939, doar prin faptul că ambele regiuni fuseseră parte a Imperiului Austro-Ungar din a doua parte a secolului al XVIII-lea până în 1918.
La 26 iunie 1940, la ora 22:00, Comisarul poporului pentru afaceri externe al URSS, Viaceslav Molotov, i-a prezentat ministrului plenipotențiar al României la Moscova, Gheorghe Davidescu, un ultimatum prin care i se cerea României „retrocedarea” Basarabiei până pe 28 iunie și „transferul” părții de nord a Bucovinei către Uniunea Sovietică.” Reprezentantul României a fost invitat la sediul Comisariatului Afacerilor Străine, unde, fără nici o explicație, i-a fost înmânată nota ultimativă adresată României.
Ultimatumul mai adăuga: „Acum, când slăbiciunea militară a URSS a trecut în domeniul trecutului, iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesele restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice.”.
„În anul 1918 România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica sovietică ucraineană.
Uniunea sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forța a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o singură dată și deschis în fața întregii lumi. Acum când slăbiciunea militară a URSS este de domeniul trecutului iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesul restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei la Uniunea sovietică.
Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii către URSS a acelei părți a Bucovinei a cărei populație este legată în marea sa majoritate de Ucraina sovietică prin comunitatea sorții istorice cât și prin comunitatea de limbă și compoziție națională. Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părții de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS-ului și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.
Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României:
- Să înapoieze cu orice preț Uniunii sovietice Basarabia;
- Să transmită Uniunii sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată.
Guvernul sovietic își exprimă speranța că Guvernul român va primi propunerile de față ale URSS și că aceasta va da posibilitatea a se rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit dintre URSS și România.
Guvernul sovietic așteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent.”
[…]
Cititi va rog si:
MASACRUL de la FANTANA ALBA. Un Katyn românesc aproape uitat…
Documentar: GOLGOTA BASARABIEI. Despre crimele bolsevismului
12-13 iunie 1941 – primul val de deportări staliniste din Basarabia și Nordul Bucovinei
Operațiunea Barbarossa si trecerea Prutului – 22 iunie 1941
Tratatul cu Ucraina – Un act de trădare naţională
12-13 iunie 1941 – primul val de deportări staliniste din Basarabia și Nordul Bucovinei
Astăzi se împlinesc 81 de ani de la primul val de deportări din Basarabia şi din nordul Bucovinei. În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, zeci de mii de familii au fost ridicate cu forţa de NKVD-ul sovietic, urcate în trenuri şi deportate în Siberia şi Kazahstan. Unii deportaţi au reuşit să se întoarcă acasă, alţii însă nu au supravieţuit represiunii.
De organizarea deportării s-a ocupat Biroul politic al CC al PC (b.) al URSS, iar structurile NKVD-iste au fost baza logistică a mecanismului deportării.
În mai 1941, Sergo Goglidze a fost numit împuternicit al partidului și guvernului sovietic în Moldova. Peste o săptămână, la 31 mai 1941, Goglidze i-a trimis lui Stalin o Rugăminte (rus. Prosiba), în care relata că în Basarabia au activat multe partide și organizații burgheze. După alipirea Basarabiei la URSS, conducerea acestor formațiuni politice s-au refugiat în România.
Rămășițele acestor partide și organizații, fiind susținute activ de serviciile românești de spionaj, și-au intensificat activitatea antisovietică. Același document includea în categoria elementelor antisovietice și moșierii, comercianții, polițiștii și jandarmii, albgardiștii, primarii, refugiații din URSS și alte elemente sociale străine. În legătură cu activizarea acestor elemente, Goglidze ruga să fie strămutate în regiunile îndepărtate de nord și est ale URSS 5.000 de familii.
Ca bază juridică a strămutării a servit Regulamentul cu privire la modul de aplicare a deportării față de unele categorii de criminali, aprobat în mai 1941.
La 7 iunie 1941, NKVD al RSS Moldovenești a cerut 1315 vagoane pentru transportul deportaților.
Deși directivele veneau de la Moscova, cei care le-au executat au fost din Basarabia. Oamenii noi ai bolșevicilor erau avansați în posturi și susținuți în activitatea profesională.
Listele cu deportați au fost făcute de NKVD pe bază de delațiuni, ținându-se cont de pregătirea și activitatea capului familiei, de averea sa și de faptul că a colaborat cu administrația românească.
Operațiunea de deportare
Operațiunea de deportare a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 (ora 02:30) și a cuprins teritoriile anexate de URSS de la România în iunie 1940.
Urmau să fie ridicate 32.423 persoane, dintre care 6.250 să fie arestate, iar restul 26.173 de persoane – deportate (inclusiv 5.033 persoane arestate și 14.542 persoane deportate din RSS Moldovenească).
De obicei, o echipă formată din doi-trei militari înarmați și un lucrător al securității bătea la geamul casei, în plină noapte, luând prin surprindere gospodarii. Într-un sfert de oră să fiți gata!, acesta era ordinul care li se dădea oamenilor cuprinși în spaimă de cele întâmplate, neînțelegând unde merg și de ce. Deseori, printre cei care veneau să ridice oamenii se găsea și binevoitorul sau binefăcătorul care a denunțat familia și, astfel, ajuta NKVD-ul să depisteze elementele periculoase.
Deportaților le era permis să ia câte 10 kg de fiecare persoană, numai că, de multe ori, tot ce era mai de preț sau mai util în bagajele celor deportați le împărțeau între ei cei care i-au ridicat în miez de noapte. Îndată, erau urcați în camioane sau chiar – în unele sate – în căruțe, fiind duși până la gara de trenuri.
În stațiile de cale ferată, membrii fiecărei familii erau separați în felul următor: capii de familii într-o parte, tinerii peste 18 ani în altă parte, iar femeile cu copii mici și bătrânii – aparte. A urmat îmbarcarea în vagoanele de marfă, câte 70-100 persoane, fără apă și hrană. Pe vagoane scria: Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieșiți-le în cale cu flori! sau Emigranți voluntari.
În Basarabia, 90 vagoane au pornit din stația Taraclia, 44 vagoane – din stația Basarabeasca, 44 vagoane – din stația Căușeni, 48 vagoane – din stația Tighina, 187 vagoane – din stația Chișinău, 48 vagoane – din stația Ungheni, 83 vagoane – din stația Ocnița, 133 vagoane – din stația Bălți, 73 vagoane – din stația Florești, 40 vagoane – din stația Râbnița, 38 vagoane – din stația Bolgrad, 103 vagoane – din stația Arțiz, 340 vagoane – din stația Cernăuți.
Drumul spre punctele de destinație a durat vreo două-trei săptămâni. Condițiile erau îngrozitoare. În plină vară, ei duceau lipsă de apă potabilă, fiecăruia revenindu-i doar câte 200 grame de apă pe zi, iar de mâncare li se dădea doar pește sărat. La fiecare oprire a trenului, în câmp se aruncau cadavre, care, fie că erau îngropate sumar, fie că erau lăsate ca hrană animalelor. Pe parcursul drumului, deportaților nu le-a fost acordată nici o asistență sau consultație medicală. Astfel, în vagoanele murdare și fără asigurarea celor mai elementare condiții sanitare s-au răspândit diverse boli infecțioase și mulți suferinzi au decedat din această cauză. La unele gări feroviare, câtorva persoane li se permitea să iasă pentru câteva minute afară, la aer curat. Cineva era trimis după apă potabilă. În cazul tentativelor de evadare, imediat se dădea ordinul de împușcare, astfel că nu era nicio posibilitate reală de a scăpa din acel tren al morții.
Contingentul deportat era distribuit în felul următor: capul familiei, arestat, era izolat de soție și copii și dus în lagărul de muncă forțată, în GULAG. Ceilalți membri ai familiei erau trimiși în Siberia sau Kazahstan.
Cei deportați în Siberia sau Kazahstan, de la copil la bătrân, erau repartizați la muncă în întreprinderile industriei silvice, în sovhozuri și în cooperative meșteșugărești. Pentru munca depusă nu erau remunerați echitabil, ci li se achita doar un minimum necesar pentru trai.
Dintr-un raport fragmentar al GULAG-ului din lunile septembrie-octombrie 1941 aflăm că, în toamna acelui an, deportații din RSSM au fost amplasați în RSS Kazahă (9.954 persoane), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6.085), Novosibirsk (5.787) și Krasnoiarsk (470). În Kazahstan, deportații din RSSM se aflau în regiunile Aktiubinsk (6.195 persoane), Kîzîl-Ordînsk (1.024) și Kazahstanul de Sud (2.735), iar în regiunea Omsk erau dispersați în 41 de raioane.
Numărul celor deportați se ridică la peste 22.000 de persoane. După alte surse, numărul deportaților ar fi fost de 24.360 sau chiar de 30.000 de persoane.
1918: Reacția Ucrainei după unirea Basarabiei cu România – Guvernul de la Kiev cere anexarea teritoriului dintre Prut și Nistru
Sursa: https://historia.ro/sectiune/general/reactia-ucrainei-dupa-unirea-basarabiei-cu-566363.html
Unirea Basarabiei cu România, votată cu o largă majoritate de Sfatul Țării de la Chișinău pe 9 aprilie (27 martie stil vechi – n.r.) 1918 a fost contestată de Ucraina. Autoritățile de la Kiev au respins actul unirii și au ridicat pretenții asupra teritoriului dintre Prut și Nistru. Guvernul României a fost nevoit să dea un răspuns amplu și argumentat acestor revendicări pe care le-a respins hotărât.
Teritoriul delimitat de râurile Prut (la vest), Nistru (la est) și de Dunăre și Marea Neagră la sud a reprezentat partea de est a Moldovei medievale. Acest teritoriu, denumit Basarabia în secolul al XIX-lea a fost ocupat de Imperiul Țarist în 1812, în urma unui tratat de pace cu Imperiul Otoman. Țara Românească și Moldova, aflate sub suzeranitate otomană au fost scena unui război între Rusia și Turcia, declanșat în 1806. Deși au obținut mai multe succese militare și au ocupat cele două provincii, rușii s-au văzut nevoiți să negocieze pacea cu turcii, pe fondul deteriorării relațiilor cu Franța.
Rușii, care inițial au cerut teritoriul până la Prut, au plusat, solicitând granița pe Dunăre, adică stăpânirea celor două țări române. Turcii au respins pretențiile rușilor, fiind dispuși să accepte numai cedarea teritoriului dintre Prut și Nistru. Negocierile au continuat la București, însă nu așa rapid cum sperau rușii. Amenințați de pericolul invaziei napoleoniene, rușii au acceptat oferta otomană.
Pe 16 mai 1812, s-a semnat tratatul, care arăta că, „hotarul dintre cele două state să fie râul Prut, de la intrarea acestuia în Ţara Moldovei și până la locul unde se întâlnește cu fluviul Dunărea, iar de acolo să urmeze partea stângă a fluviului Dunărea, până la Gura Chiliei și până la mare…”. Imperiul Țarist a intrat astfel în posesia unui teritoriu de 43.630 km (mai mare cu 7.400 km decât al Moldovei de la vest de Prut), cuprinzând cinci cetăți, 17 târguri, 685 sate și o populație de 482.630 de oameni.
În ciuda unui intens proces de rusificare și de deznaționalizare, desfășurat în următorul secol, în momentul declanșării Primului Război Mondial, populația Basarabiei a rămas majoritar românească. În contextul disoluției Imperiului Rus, după revoluția bolșevică din 1917, Sfatul Țării de la Chișinău a votat în unanimitate pentru proclamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești, pe 24 ianuarie 1918. Relativ redus inițial, curentul în favoarea unirii cu România a crescut după proclamarea independenței Basarabiei. Tânărul și fragilul stat moldovenesc nu avea cum să reziste singur în fața acțiunilor bolșevicilor și pretențiilor emise de autoritățile ucrainene. În acest context a fost votat actul unirii Basarabiei cu România la 9 aprilie (27 martie stil vechi – n.r.) 1918.
La trei zile după votarea unirii, guvernul de la Kiev trimitea o notă guvernului român prin care îl informa ca Rada Centrală (Parlamentul Ucrainei – n.r.) „nu admite decizia ‘Sfatului Țării’ referitoare la încorporarea Basarabiei la România să fie un act care exprimă voința tuturor popoarelor care locuiesc pe teritoriul Basarabiei; de aceea Republica Democrată Ucraina cere ca regiunile din Basarabia unde populația s-a declarat s-au se va declara ucraineană să fie adăugate Republicii Ucraina”.
Pe 22 aprilie 1918, guvernul român răspundea notei primite de la guvernul de la Kiev amintind părții ucrainene că „Basarabia s-a unit de bunăvoie cu Patria-mamă, în virtutea unui vot aproape unanim exprimat al Sfatului Țării, adunarea națională legislativă a Republicii Moldovenești a Basarabiei. Această adunare este expresia voinței Națiunii, având deci aceeași origine ca și Rada Centrală ucraineană, reprezentând deci, ca și Rada, puterea suverană, ceea ce îi dă dreptul să ia decizii definitive și de aceeași importanță pentru populația Basarabiei ca și deciziile luate de Rada în legătură cu locuitorii Ucrainei. […] Trebuie, de altfel, remarcat că Sfatul Țării a fost ales în mod liber, într-o perioadă în care nici nu se putea problema unirii cu România”.
De asemenea, guvernul român atrăgea atenția că, după cunoștințele sale, „nu există nicio reuniune din Basarabia în care populația să se fi declarat ucraineană și să fi cerut alipirea la Ucraina”.
Ucraina a cerut anexarea Basarabiei
Guvernul de la Kiev a revenit cu o notă extinsă, trimisă guvernului român pe 5 mai 1918, prin care încerca să demonstreze necesitatea anexării Basarabiei de către Ucraina:
„Timp de mai mult de un secol Basarabia a făcut parte din Imperiul Rus și s-a găsit în relații politice și economice cu cea mai apropiată vecină a sa, Ucraina. În perioada constituirii Republicii Ucraina, în luna noiembrie 1917, guvernul ucrainean considera ca, în favoarea legăturii federative care lega din nou Republica Ucraineană de toate celelalte părți ale Imperiului Rus, Ucraina să păstreze această legătură în raport cu Basarabia. După proclamarea independenței Ucrainei, guvernul ucrainean, neadmițând deloc ruptura definitivă dintre Ucraina și Basarabia și luând în considerarea aspirațiile unei minorități notorii din populația Basarabiei și-a propus să stabilească relații mai strânse cu Republica Moldovenească, conferindu-i dreptul autonomiei politice”.
Guvernul Ucrainei „și-a propus, conform expresiei formale a voinței poporului Basarabiei, și își propune același lucru și astăzi, să dea la toată populația Basarabiei o autonomie politică ce i-ar garanta cele mai largi drepturi în domeniul social, politic și intelectual. Este evident că interesele vitale ale Ucrainei – strategice și economice – cer ca Guvernul Ucrainei să insiste pe încorporarea Basarabiei, care își păstrează autonomia politică față de Ucraina…” se arăta în nota trimisă guvernului român.
Această notă a primit un răspuns vast pe 19 iunie 1918, prin care guvernul român argumenta că Ucraina nu are niciun drept asupra Basarabiei. Guvernul român a amintit părții ucrainene istoria Basarabiei și modul în care această provincie a fost ocupată de Imperiul Rus.
„Geografic, etnografic, istoric, așa-zisa provincie a Basarabiei a fost deci tot timpul un pământ românesc și a format o parte integrantă și indivizibilă a Principatului Moldovei. Doar numele de ‘Basarabia’ nu este absolut moldav; și totuși acest nume, rezervat până în 1812 exclusiv extremității meridionale a acestui teritoriu, este de asemenea român, comemorând cucerirea lui Basarab, domn de Valahia, care în prima parte a secolului al XIV-lea a supus prin arme ținuturile situate între brațele Dunării, cursul inferior al Prutului și Nistrului și Marea Neagră. Acesta este trecutul; pentru prezent este important să se constate că, deși a fost smulsă Moldovei acum 106 ani, și de atunci sustrasă cu precauții inchizitoriale de la orice influență a patriei-mamă, aspectul românesc al pământului Basarabiei aproape că nu s-a schimbat”.
Bibliografie:
Mihail E. Ionescu (coord), Românii în „Marele Război”. Anul 1918, Editura Militară, 2019.
Ion Calafeteanu, Unirea Basarabiei și a Bucovinei cu România 1917-1918, editura Hyperion, 1995.
Comentariu saccsiv:
Cititi va rog si:
Romanii NU trebuie sa considere pierdute pentru totdeauna vechile teritorii ROMANESTI din Ucraina
Basarabia de Sud, vechi teritoriu românesc de la sud de Republica Moldova şi pana la Marea Neagra, stăpânit actualmente de Ucraina, unde etnicii români se confruntă cu o acţiune violentă de deznaţionalizare pusă în practică de statul ucrainean
Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Bugeac
Bugeacul (în ucraineană, rusă şi bulgară Буджак, transliterat: Budjak, în turcă şi găgăuză Bucak, în germană Budschak) este parte din Basarabia istorică, o regiune de stepă a fostului voievodat al Moldovei, azi situată la sud de Republica Moldova, între hotarul acestui stat, Dunăre şi Marea Neagră, în componenţa Ucrainei de azi.
Soldatii romani s-au jertfit degeaba pe frontul de est
Azi, 11 noiembrie, numeroși prezentatori tv poarta o floare roșie în piept, în dreptul inimii, un gest prin care se dorește onorarea sacrificiului făcut de către soldații români pentru țara noastră.
In dimineața zilei de 22 iunie 1941, Armata Română a început lupta împotriva forțelor sovietice, pe un front cuprins între munții Bucovinei și Marea Neagră.
Bătălia pentru Basarabia şi Bucovina de Nord a impus şi pierderi în vieţi omeneşti, răniţi şi dispăruţi. Patru sute de mii de militari români au fost concentraţi pentru operaţiunile militare alături de Axă. La 27 iulie 1941, întreg teritoriul istoric românesc din est fusese eliberat.
Lipseau teritoriile din vest:
Dupa al doilea razboi mondial, Romania a castigat ce era al ei in vest, insa a pierdut tot ce avea peste Prut, teritoriile din est intrand in componenta a ceea ce acum numim Republica Moldova si in componenta a ceea ce acum numim Ucraina…
Operațiunea Barbarossa si trecerea Prutului – 22 iunie 1941
Mareşalul Ion Antonescu, 22 iunie 1941:
“Ostaşi, Vă ordon: treceţi Prutul! Sdrobiţi vrăjmaşii din răsărit si miazănoapte. Desrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi”.
“Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre (…) Să luptaţi pentru desrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieţii şi a căminurilor batjocorite de păgâni cotropitori. Să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea. V-o cere Neamul, Regele şi Generalul Vostru. OSTAŞI, Izbânda va fi a noastră. La luptă. Cu Dumnezeu înainte!”
România intra atunci în războiul de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord de sub criminala ocupaţie a Uniunii Sovietice.
România pleca la război pentru provinciile sale răpite printr-un diktat ce retrasa zonele de influenţă ale Germaniei naziste şi Rusiei bolşevice, în urma Pactului Ribentropp – Molotov semnat la 23 august 1939. România pierduse în acelaşi an 1940, pe lângă Basarabia şi Bucovina şi Transilvania de Nord, cât şi două judeţe din sudul Dobrogei, Caliacra şi Durostor.La cea din urmă avusese loc un transfer de populaţie între România şi Bulgaria.
Operațiunea Barbarossa (în germană Unternehmen Barbarossa) a fost numele de cod secret acoperitor folosit de conducerea Germaniei naziste pentru operația militară de invadare a Uniunii Sovietice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, acțiune începută la 22 iunie 1941. Scopul inițial al operațiunii a fost cucerirea Rusiei Europene și a Ucrainei până la Arhanghelsk în nord și Astrahan în sud. Se presupune că eșecul Operațiunii Barbarossa a dus, în cele din urmă, la înfrângerea Germaniei naziste, fiind un punct de cotitură pentru soarta celui de Al Treilea Reich condus de Adolf Hitler. Frontul de răsărit care a fost deschis prin această operațiune avea să devină cel mai mare teatru de lupte al celui de Al Doilea Război Mondial. Pe acest front s-au purtat unele dintre cele mai mari și violente bătălii, cu uriașe pierderi de vieți omenești, în condiții cumplite atât pentru germani cât și pentru sovietici. Numele de cod al operațiunii vine de la numele împăratului romano-german Frederic Barbarossa (1122 – 1190) al Sfântului Imperiu Roman.
Cititi va rog mai multe pe:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Opera%C8%9Biunea_Barbarossa
Iata si ce putem citi la III. Începutul războiului germano-sovietic, 22 iunie-31 iulie 1941 de pe Radio Europa Libera Moldova:
La 22 iunie 1941, armata germană a lansat atacul asupra URSS pe tot frontul, de la Marea Baltică în nord până la Marea Neagră, în sud. În acelaşi timp România a intrat în război de partea Germaniei cu scopul declarat de a elibera teritoriile Basarabiei şi Nordului Bucovinei, ocupate un an mai devreme de către sovietici.
Ion Antonescu a fost înştiinţat de Hitler despre campania din Est la sfârşitul lui noiembrie 1940, în timpul primei sale întrevederi cu Führer-ul de la Berlin. La 12 iunie 1941, liderul statului român a fost informat despre faptul că războiul împotriva URSS va începe pe 22 iunie 1941. La miezul nopţii în noaptea de 21 spre 22 iunie, în trenul Marelui Cartier General al Armatei, generalul german Eugen von Schobert şi Ion Antonescu au ridicat un pahar de şampanie pentru campania care avea să înceapă în scurt timp.
La 22 iunie, ora 0, prin decretul-lege nr. 1798 a fost mobilizată armata de uscat, aer şi marină. Erau gata de luptă 325 685 militari din compunerea Armatei 3 şi 4, corpurile de munte şi cavalerie, aviaţia militară, marina cu cca. 40 de nave. Dislocarea în teritoriu, de la nord la sud, era următoarea: în Bucovina, Armata 3 română, comandant general de corp de armată Petre Dumitrescu, întărită de corpul de munte, comandant generalul de divizie Gheorghe Avramescu; şi cu corpul de cavalerie, comandant generalul de divizie Mihai Racoviţă, în nordul Moldovei, între Vicovu de Sus – sud Dorohoi-Hăneşti; armata 11 germană, comandant general Eugen von Schobert, în partea de nord-vest a Moldovei între Hăneşti şi Comarna, la sud-est de Iaşi; Armata 4 română, comandant generalul de corp de armată Nicolae Ciupercă.
Atacul hotărâtor asupra Chişinăului are loc în zilele de 14-16 iulie, la care participă dreapta armatei 11 germane şi stânga armatei 4 române. Faza finală a operaţiunii e declanşată la 3.30 dimineaţa pe 16 iulie, dinspre vest pe direcţia nord-est. Armata Roşie se retrage spre Tighina şi Dubăsari, dar lasă în urmă ariergărzi puternice care temporizează ofensiva forţelor române din capul de pod de la Fălciu, pe sectorul centru-sud al frontului basarabean.
Pe 20 iulie se declanşează etapa finală a eliberării sudului Basarabiei. Divizia corpului 11 armată română reia ofensiva la Oancea abandonată în seara de 22 iunie şi ajunge la Cahul. Înaintarea pe acest sector al frontului fusese dificilă din cauza unui bombardament sovietic continuu cu artilerie ceea ce făcea ofensiva imposibilă, mai ales că lunca Prutului din preajmă era inundată.
În aceeaşi zi, unităţi ale marinei române şi germane ocupă porturile Reni, Ismail, Chilia şi Vâlcov. Pe 26 iulie, Basarabia este complet eliberată de trupele sovietice. În total, în perioada luptelor din nordul Bucovinei şi Basarabia, 22 iunie-31 iulie 1941, au luat parte 473 103 soldaţi şi ofiţeri români, pierderile umane cifrându-se la 24 396 morţi, răniţi şi bolnavi. Mai exact, situaţia se prezenta în felul următor – morţi: 4881 din armata terestră, 12 din marină, 63 din aviaţie; răniţi: respectiv 14 685, 104 şi 109; dispăruţi: 3888, 517 şi 82; total: 32 454, 688 şi 254.
Sfinte Părinte Justin roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!
SACCSIV - blog ortodox 
6 comments