DESPRE POLITICA. Cine nu intelege acest text, nu intelege nimic din cele ce se petrec in jurul sau

Cititi va rog cu mare atentie cele ce de mai jos, apoi priviti in jur la ce se intampla, aminti-va cele ce deja s-au intamplat si ganditi-va la ceea ce va urma …

Totuşi, în largul lumii, cuvintele Libertate, Egalitate, Frăţietate, adauseră la rândurile noastre, prin mijlocirea agenţilor noştri orbi, legiuni întregi de creştini care ne purtară cu însufleţire steagurile. Şi totuşi aceste cuvinte erau nişte viermi care rodeau bunăstarea tuturor nejidani­lor, spulberând pretutindeni pacea, liniştea, solidaritatea, săpând pe dedesubt toate aşezămintele statelor. Veţi vedea din cele ce urmează că aceasta ne-a folosit numai nouă; acest lucru ne dădu, între altele, putinţa de a obţine cheia cea mai importantă, sau mai bine zis de a desfiinţa privile­giile pe care era întemeiată aristocraţia creştinilor şi singu­rul mijloc de apărare ce-l au împotriva noastră popoarele şi naţiunile. Pe dărâmăturile aristocraţiei naturale şi ereditare, noi ne-am ridicat aristocraţia noastră, a inteligenţii şi a banului. Am luat drept bază a acestei noi aristocraţii, bogăţia, care depinde de noi, şi ştiinţa, care e îndrumată de înţelepţii noştri.

Izbânda noastră mai fu încă uşurată prin faptul că, în legăturile noastre cu oamenii de care aveam nevoie, am ştiut întotdeauna să atingem corzile cele mai simţitoare ale sufletului omenesc: socoteala, lăcomia, neîndestularea lipsurilor materiale, fiecare dintre aceste slăbiciuni ome­neşti, luată aparte, fiind în stare să înăbuşe neatârnarea gândului, punând voinţa oamenilor în slujba celor ce le cumpără sufletul.

Ideea abstractă a libertăţii ne-a dat putinţa de a face mulţimea să înţeleagă, că un guvern nu e altceva decât un locţiitor al proprietarului ţării, adică al poporului, şi că poale fi schimbat aşa cum se schimbă mănuşile învechite.

Amovibilitatea reprezentanţilor poporului ni-i puse la dispoziţia noastră – ei depindeau de alegerea noastră.

[…]

Ţinta de căpetenie a guvernământului nostru e să slăbim spiritul public al creştinilor prin critică; să-i facem să-şi piardă obişnuinţa de a cugeta, deoarece gândirea dă naşte­re împotrivirii; să obosim puterile gândului în hărţuieli oratorice.

În toate vremurile, popoarele, ca şi orice om, au luat cuvintele drept fapte, deoarece ele se mulţumesc cu aparenţa lucrurilor şi îşi dau foarte rar silinţa de a cerceta dacă promisiunile în legătură cu viaţa socială au fost îndeplinite. Iată de ce aşezămintele noastre vor avea o frumoasă înfăţişare la suprafaţă, care va dovedi poporului îndeajuns binefacerile lor în ceea ce priveşte progresul.

Noi vom împrumuta haina tuturor partidelor, a tuturor tendinţelor, şi vom îmbrăca cu ele pe oratorii noştri, care vor vorbi atât de mult, încât toată lumea va fi obosită de a-i mai auzi.

Pentru a câştiga opinia publică, trebuie să o buimăcim, răspândind din diferite părţi şi vreme îndelungată atâtea păreri care se bat cap în cap, încât creştinii vor sfârşi prin a se pierde în labirintul acesta şi prin a înţelege că e cu mult mai bine să n-ai nici o părere în politică. Vor recunoaşte că acestea sunt chestiuni care nu privesc societatea, şi că ele nu sunt menite a fi cunoscute decât de acela care o conduce. Acesta e întâiul secret.

Al doilea secret, necesar pentru a guverna cu succes, constă în a înmulţi în aşa măsură greşelile poporului, apoi obiceiurile, patimile şi regulile vieţii în comun, încât nimeni să nu mai fie în stare să descurce acest haos şi oamenii să ajungă să nu se mai înţeleagă unii pe alţii. Această tactică va mai avea ca urmare de a semăna neînţelegerea în toate partidele, de a risipi toate forţele colective care nu vor încă să ni se supună; ea va descuraja orice iniţiativă personală oricât de genial şi va fi mai puternică decât milioanele de oameni printre care a împrăştiat neînţelegerea. Trebuie să îndrumăm educaţia societăţilor creştine în aşa fel încât mâinile lor să cadă în jos ostenite, într-o neputinţă deznă­dăjduită, în faţa oricărui lucru care va cere iniţiativăşi voinţă.

Sforţările, eforturile care sub regimul libertăţii se desfăşoară nestânjenite şi neîngrădite sunt neputincioase în acest caz, deoarece se izbesc de eforturile libere şi contrarii ale altora. De aici se nasc apoi dureroase conflicte morale, dezamăgiri şi înfrângeri. Noi îi vom obosi atât de mult pe creştini de această libertate, încât îi vom sili să ne ofere o stăpânire internaţională, a cărei natură va fi aşa, încât va putea îngloba fără a le distruge forţele tuturor statelor lumii, pentru a forma Guvernământul Suprem.

În locul guvernelor de astăzi noi vom pune câte o spe­rietoare care se va chema Administraţia Guvernământului Suprem. Mâinile sale vor fi întinse în toate părţile ca nişte cleşti, iar organizaţia sa va fi atât de uriaşă, încât nici un popor nu se va putea feri de a i se supune.

[…]

Aplicând principiile noastre, fiţi cu luare aminte la caracterul poporului în mijlocul căruia vă veţi găsi şi veţi lucra; o aplicare generală, uniformă, a acestor principii, înainte de a fi refăcut educaţia poporului, nu poate avea succes. Dar, punându-le în practică, n-o să treacă zece ani fără ca să se fi schimbat chiar şi caracterul cel mai îndărăt­nic şi fără ca să avem cu un popor mai mult supus nouă.

Când va veni stăpânirea noastră, vom înlocui liberalul nostru cuvânt de ordine – „Libertate, Egalitate, Frăţietate” – nu cu un alt cuvânt de ordine, ci cu aceleaşi cuvinte reduse la rangul lor de idei; vom zice: „dreptul la libertate, datoria egalităţii, idealul frăţietăţi”… Vom apuca taurul de coarne… De fapt, am distrus deja toate guvernele afară de al nostru, deşi de drept există încă multe. Dacă astăzi câteva state îşi ridică cuvântul împotriva noastră, aceasta o fac numai de formă, la dorinţa şi ordinul nostru, deoarece ne e folositor antisemitismul lor pentru a guverna pe fraţii noştri mai mici. N-o să vă explic aceasta mai clar, deoarece acest lucru a fost deja dezbătut în numeroase rânduri în consfătuirile noastre.

În realitate nu mai avem nici o piedecă înaintea noastră.

Guvernământul nostru Suprem constă în condiţii extra­legale, care de obicei sunt cuprinse în cuvântul puternic şi energic: dictatură. Pot spune cu deplină conştiinţă că astăzi noi suntem legislatori; noi dăm hotărâri judecătoreşti, noi osândim la moarte şi noi graţiem; suntem comandanţii tuturor trupelor noastre, încălecaţi pe calul generalului şef. Vom guverna cu o mână oţelită, deoarece ţinem în mâini rămăşiţele unui partid altădată puternic, astăzi subjugat nouă. Ţinem în mâini pofte nemăsurate, lăcomii arzătoare, răzbunări nemiloase, uri neîmblânzite.

De la noi porneşte teroarea care a cotropit totul. Avem în slujba noastră oameni de toate părerile, de toate doctrinele: restauratori de monarhii, demagogi, socialişti, comunişti şi tot felul de utopişti; am înhămat toată lumea la lucru: fiecare sapă la locul lui ultimele rămăşiţe ale puterii, se sileşte să dărâme tot ce mai stă în picioare. Toate statele suferă în urma acestor uneltiri, cer liniştea, sunt gata să jertfească totul pentru pace; dar noi nu le vom da pacea atâta timp cât nu vor recunoaşte pe faţă şi cu umilinţă Guvernământul nostru Suprem.

Poporul a început deja să strige că trebuie să se rezolve chestiunea socială cu ajutorul unei înţelegeri internaţio­nale. Împărţirea poporului în partide i-a pus pe toţi la dispoziţia noastră, deoarece, pentru a susţine o luptă pentru putere, trebuiesc bani, iar banii sunt toţi ai noştri.

Ne-am putea teme de înţelegerea dintre puterea înţe­leaptă a persoanelor domnitoare şi puterea oarbă a popo­rului, dar am luat toate măsurile cu putinţă împotriva unei asemenea eventualităţi: între aceste două puteri am ridicat un zid, adică o teroare reciprocă. În acest chip puterea oarbă a poporului rămâne sprijinul nostru iar noi îi vom fi singurii călăuzitori; vom şti s-o îndreptăm cu precizie spre ţelul nostru.

Pentru ca mâna orbului să nu se poată lepăda de con­ducerea noastră, trebuie ca din când în când să intrăm în legătură directă cu el, dacă nu personal, cel puţin prin fraţii noştri cei mai credincioşi. Când vom fi putere recu­noscută, vom vorbi noi în persoană cu poporul, pe pieţile publice şi-i vom da învăţături despre afacerile politice în înţelesul care ne va fi folositor nouă.

Cum ar putea ei verifica ceea ce îi vom învăţa noi în şcolile de la sate? Iar ceea ce va spune trimisul guvernului sau persoana domnitoare ea însăşi, nu va întârzia să fie cunoscut îndată de statul întreg, deoarece se va răspândi repede prin gura poporului. Pentru a nu nimici înainte de vreme aşezămintele creştinilor, noi ne-am atins de ele cu o mână prevăzătoare, am luat în mâini resorturile mecanis­melor lor. Aceste resorturi erau aşezate într-o ordine neclintită, dreaptă; noi am înlocuit-o cu o dezordine arbitrară. Ne-am atins de jurisdicţie, de alegeri, de presă, de libertatea individuală şi mai ales de învăţământ şi educaţie, care sunt reazămul vieţii libere.

Am înşelat, am năucit şi am corupt tineretul creştin printr-o educaţie bazată pe învăţăminte şi teorii pe care noi le ştim că sunt false, şi care sunt răspândite de către noi.

Rămânând deasupra legilor existente, fără a le schimba în esenţa lor, dar desfigurându-le numai, prin interpretări contradictorii, am obţinut rezultate minunate. Aceste rezultate au constat mai întâi în aceea că comentariile au mascat legile, şi mai târziu le-au ascuns în întregime dinaintea ochilor guvernelor incapabile de a se orienta într-o legislaţie atât de încurcată.

De aici s-a născut teoria tribunalului conştiinţei. Voi spuneţi că lumea se va răscula împotriva noastră cu armele în mâini, dacă va descoperi prea repede despre ce e vorba; pentru acest caz noi avem, în ţările din Occident, o armă atât de îngrozitoare, încât cele mai îndrăzneţe suflete vor tremura înaintea ei: metropolitanele (trenurile subpămân­tene din oraşe) se vor fi introdus până atunci în toate capitalele, pe care le vom azvârli astfel în aer, cu toate organizaţiile şi toate documentele ţărilor.

[…]

Din liberalism s-au născut guvernele constituţionale care au înlocuit, pe seama creştinilor, autocraţia salvatoare cu Constituţia, care, după cum o ştiţi bine, nu e altceva decât o şcoală de discordii, de neînţelegeri, de discuţii, de deosebiri de vederi şi de frământări sterpe ale partidelor; într-un cuvânt, e şcoala a tot ce face ca un stat să-şi piardă individualitatea şi personalitatea. Atât tribuna cât şi presa, i-a condamnat pe conducători la inacţiune şi slăbiciune; ea a făcut astfel din ei nişte elemente puţin necesare, nefolositoare; prin aceasta se explică răsturnarea lor. Epoca republicană a devenit atunci posibilă, am înlocuit pe guvernator cu o caricatură a guvernului, cu un preşedinte luat din mulţime, din mijlocul creaturilor noastre, al sclavilor noştri. Aici zăcea fundamentul minei săpate de către noi sub poporul creştinilor sau, mai bine zis, sub popoarele creştinilor.

Într-un viitor apropiat vom întemeia responsabilitatea preşedinţilor de republică.

Atunci vom putea introduce fără teamă anumite schimbări, de care nu va răspunde decât această creatură a noastră. Ce ne pasă nouă dacă rândurile celor ce aleargă după putere vor deveni mai rare, dacă se vor produce, în lipsă de preşedinţi, încurcături capabile de a dezorganiza în întregime ţara?…

Pentru a ajunge la acest rezultat, vom unelti alegerea de preşedinţi care au în trecutul lor o pată ascunsă, vreo „panama” oarecare. Teama de descoperire, dorinţa proprie fiecărui om ajuns la putere de a-şi menţine privilegiile, foloasele şi onorurile legate de condiţia lor, vor face din ei servitori credincioşi ai poruncilor noastre. Camera deputa­ţilor va acoperi, va apăra, va alege preşedinţi, dar îi vom retrage dreptul de a propune legi, de a le schimba; acest drept va fi dat preşedintelui responsabil, care va fi o jucărie în mâinile noastre.

Puterea Guvernului va deveni fără îndoială ţinta tutu­ror atacurilor. Noi îi vom da, pentru a se apăra, dreptul de a apela la hotărârea poporului, fără de a trece prin inter­mediarul reprezentanţilor săi, adică dreptul de a recurge la servitorul nostru orb, la majoritate. Afară de acestea, vom da preşedintelui dreptul de a declara război. Vom motiva acest drept spunând că preşedintele, ca şef al întregii armate a ţării, trebuie s-o aibă la dispoziţia sa, pentru a apăra noua Constituţie republicană, al cărei reprezentant răspunzător va fi.

În aceste împrejurări, şeful sanctuarului va fi în mâini­le noastre şi nimeni, afară de noi, nu va mai conduce puterea legiuitoare.

Vom mai retrage Camerei, introducând noua Constitu­ţie Republicană, dreptul de interpelaţie, sub pretextul de a apăra secretul politic. Vom restrânge prin noua Constituţie numărul reprezentanţilor la minimum, lucru care va avea urmarea de a micşora cu atât mai mult pasiunile politice şi pasiunea pentru politică. Dacă, în contra oricăror aşteptări, ele se trezesc chiar în acest mic număr de reprezentanţi, le vom reduce la nimic, printr-un apel la majoritatea poporu­lui…

De preşedintele republicii va depinde numirea preşe­dinţilor şi a vice-preşedinţilor Camerei şi ai Senatului. În locul sesiunilor parlamentare constante, vom mărgini şedinţele parlamentelor la câteva luni. Mai departe, preşedintele, ca şef al puterii executive, va avea dreptul de a convoca sau a dizolva Parlamentul, şi, în cazul dizolvării, de a amâna momentul unei noi convocări. Dar pentru ca urmările tuturor acestor acţiuni, în realitate ilegale, să nu cadă asupra responsabilităţii, stabilite de către noi, a pre­şedintelui (lucru, care ar fi dăunător planurilor noastre), vom îndemna pe miniştri şi pe ceilalţi funcţionari care înconjoară pe preşedinte, să treacă peste hotărârile acestu­ia, prin măsuri luate pe răspundere proprie; în acest chip, ei vor fi vinovaţi şi răspunzători în locul său… Dăm sfatul de a încredinţa acest rol mai ales Senatului, Consiliului Miniştrilor, mai bine decât unui singur individ.

Preşedintele va interpreta după dorinţa noastră legile existente, care pot fi interpretate în mai multe feluri; el le va anula când îi vom spune noi că trebuie; va avea dreptul de a propune legi provizorii şi chiar o nouă schimbare a Constituţiei, sub pretextul binelui suprem al Statului.

Aceste măsuri ne vor da putinţa de a nimici încetul cu încetul, pas cu pas, tot ceea ce vom fi fost siliţi să intro­ducem în Constituţiile statelor, înainte de a apuca frânelor puterii; vom trece astfel pe nesimţite la suprimarea oricărei Constituţii, când va fi sosit timpul de a grupa toate guvernele sub autocraţia noastră.

Recunoaşterea autocraţiei noastre poate sosi şi înainte de suprimarea Constituţiei, dacă popoarele, obosite de neorânduielile şi caracterul uşuratic al conducătorilor lor, vor ajunge să strige: „Alungaţi-i şi daţi-ne un rege univer­sal, care să ne poată uni împreună şi să distrugă cauzele neînţelegerilor noastre: graniţele naţiunilor, religiile, calculele statelor; un rege care să ne dea acea pace şi acea odihnă pe care n-o putem obţine de la conducătorii şi reprezentanţii noştri”.

Ştiţi foarte bine că pentru a face posibile asemenea dorinţe, trebuie să tulburăm în mod neîntrerupt, în toate ţările, legăturile dintre popor şi guvern, pentru a ajunge să obosim întreaga lume prin dezbinare, duşmănie, urăşi chiar prin martiriu, foame, răspândirea bolilor, mizerie, -pentru ca creştinii să nu vadă altă scăpare decât de a recurge la suveranitatea noastră absolutăşi întreagă.

Dacă dăm popoarelor timp să răsufle, momentul priel­nic nu va sosi poate niciodată.

[…]

Pentru ca aceste gloate ale poporului să nu ajungă la nimic prin cugetare, îi vom opri de la gândire prin petreceri, prin jocuri, prin desfătări, prin înlănţuiri de patimi şi prin case publice… Îndată vom propune apoi prin presă concursuri de artăşi de tot felul de sporturi: aceste preocupări vor îndepărtă pentru totdeauna spiritele de la chestiunile unde am avea de luptat cu ele. Oamenii, dezobişnuindu-se din ce în ce mai mult de a se gândi neatârnat, prin ei înşişi, vor ajunge să vorbească tocmai aşa cum vrem noi să gândească ei, deoarece noi vom fi singurii care le vom da noi îndrumări cugetării… prin mijlocirea anumitor persoane care, bineînţeles, nu vor fi bănuite a avea legături cu noi.

[…]

Greşelile administraţiilor creştinilor vor fi zugrăvite de noi în culorile cele mai vii. Vom da naştere la o aşa de mare scârbă faţă de aceste administraţii apuse, încât popoarele vor prefera odihna robiei în locul drepturilor mult trâmbiţatei libertăţi, care le-a zăpăcit atât de mult, care le-a răpit mijloacele de trai, care le-a făcut să fie exploatate de către o ceată de aventu­rieri neştiutori de ceea ce fac… Nefolositoarele schimbări de guvern la care îi îndemnam noi pe creştini atunci când voiam să săpăm sub temeliile lor de guvernământ, vor fi obosit în această vreme atât de mult popoarele, încât ele vor prefera să îndure orice din partea noastră, numai să scape de noi frământări. Vom arăta cu stăruinţă greşelile istorice ale guvernelor creştine, care, în lipsa adevăratului bine, au ameţit omenirea în cursul atâtor veacuri, urmă­rind un bine social iluzoriu, fără a-şi da seama că planurile lor înrăutăţesc, în loc să îmbunătăţească, legăturile de obşte ale vieţii omeneşti…

[…]

Prin înrâurirea noastră, executarea legilor creştinilor e redusă la minimul posibil. Prestigiul şi tăria legilor sunt zdruncinate de interpretările liberale, pe care le-am introdus noi în ele. În cauzele şi chestiunile de politicăşi de principiu, tribunalele hotărăsc aşa cum le prescriem noi, văd lucrurile sub lumina în care le arătăm noi. Noi ne servim pentru aceasta de persoanele cu care se va crede că n-avem nimic comun, de opinia ziarelor, şi încă de alte mijloace. Înşişi senatorii şi administraţia superioară primesc orbeşte sfaturile noastre. Spiritul cu desăvârşire animal al creştinilor, nu e capabil de analizăşi observaţie şi, cu atât mai puţin, nu e în stare să prevadă la ce sfârşit poate să ducă un anumit fel de a prezenta chestiunile.

Cele de mai sus au fost scrise acum peste 100 de ani:

PROTOCOALELE ÎNŢELEPŢILOR SIONULUI