Articolul zilei (23.02.2009): MITROPOLITUL SERAFIM DE PIREU: “Ecumenistilor si tuturor ereticilor, ANATEMA!”
Reiau integral articolul MITROPOLITUL SERAFIM DE PIREU: “Ecumenistilor si tuturor ereticilor, ANATEMA!” al fratilor de la RAZBOI INTRU CUVANT
Mitropolitul Serafim de Pireu, în mijlocul Bisericii, a făcut ceea ce trebuiau să facă de mult timp toţi episcopii noştri :
În cadrul slujbei Sinodiconului Ortodoxiei, ieri, Duminica Ortodoxiei 2010, Mitropolitul Serafim de Pireu a rostit anatema Părinţilor Bisericii asupra papistaşilor, protestanţilor, dar a şi tovarăşilor lor ecumenişti.
“Ecumeniştilor şi tuturor ereticilor, ANATEMA!”,
au fost cuvintele care au ieşit de pe buzele mărturisitorului ierarh şi s-au auzit în toată lumea prin postul radiofonic al Bisericii de Pireu.
Să se sfinţească gura ta, părinte Serafim, mulţi ani facă ţie Domnul Dumnezeu!
Felicitări Mitropolitului de Pireu! Vrednic este!
Felicitări Mitropolitului de Pireu pentru că ţine calea împărătească, calea de mijloc pe care ne-o recomandă Sfinţii Părinţi, iar în lupta împotriva ecumeniştilor este în prima linie, luptând şi răspunzând mereu cu „prezent”, iar pe schismatici şi dizidenţi îi pune la respect. Exact cum Hristos aşteaptă de la episcopii Săi să acţioneze.
Să avem rugăciunea Înaltpreasfinţiei Voastre, Stăpâne, iar Dumnezeu să vă dea luminare şi curaj să mărturisiţi cu aceeaşi înţelepciune şi îndrăzneală Credinţa noastră!
I.F.
Pentru a preintampina previzibilele consternari ale unora mai putin familiarizati cu Ortodoxia, legate de termenul “Anatema” si de folosirea lui in cadrul Sinodiconului Ortodoxiei, va rugam sa cititi:
- Randuiala Duminicii Ortodoxiei (Sinodiconul Ortodoxiei) – o pravila uitata a Sfintei Traditii
- Parintele Ilarion Olaru: CUVANT LA DUMINICA ORTODOXIEI
Spun unii: dar oare nu s-ar cuveni să arătăm dragoste creştinească şi să lepădăm de la noi acest aspru cuvânt – anatema?
Auziţi înşelare: oameni păcătoşi, oameni plini de patimi, cred că pot fi mai plini de dragoste decât Sfinţii Părinţi care i-au anatemizat pe eretici. Oameni care sunt lipsiţi de dreaptă-vieţuire vor să arate dragoste faţă de cei care sunt străini Trupului lui Hristos. Dar această ispită nu este deloc nouă. Încă înaintea primului Sinod Ecumenic Sfântului Petru al Alexandriei i se cerea să îl ierte pe Arie şi să ridice anatema pe care o dăduse asupra acestuia. Să luăm aminte la răspunsul pe care l-a dat prealuminatul arhiereu atunci când se afla întemniţat pentru că l-a afurisit pe Arie: „Cum îmi ziceţi voi să mă înduplec la rugăciunile voastre şi să îl iert pe Arie care nu a vrut să asculte învăţătura mea şi să îşi vie în simţire? Dacă l-am afurisit, aceasta n-am făcut-o de la mine, ci prin voia lui Hristos Dumnezeul meu, Care mi S-a arătat noaptea. Căci rugându-mă după obiceiul meu, fără de veste a strălucit în temniţă o lumină mare şi L-am văzut pe Domnul meu Iisus Hristos în chip de tânăr ca de doisprezece ani, iar faţa Îi strălucea mai mult decât soarele, încât nu-mi era cu putinţă a căuta spre slava cea negrăită a feţei Lui. Şi era îmbrăcat cu o cămaşă albă de in, însă ruptă de sus până jos, pe care o strângea la piept cu amândouă mâinile, acoperindu-şi goliciunea Sa.
Văzând eu acestea, a căzut asupra mea frică şi spaimă şi cu multă temere, rugându-mă Lui, am zis: „Mântuitorule, cine ţi-a rupt haina?” Iar Domnul a răspuns: „Arie cel fără de ruşine mi-a rupt-o, căci a despărţit de Mine pe poporul pe care l-am câştigat cu sângele Meu! Păzeşte-te ca să nu-l primeşti în sânul Bisericii, pentru că are viclene şi rele gânduri asupra Mea şi asupra poporului Meu. Şi iată că vor să te roage să îl ierţi. Dar tu să nu-i asculţi şi să nu primeşti în turmă un lup în chip de oaie.”
Aşa i-a vorbit Mântuitorul Sfântului Petru al Alexandriei, şi dacă ne-ar vorbi nouă astăzi ne-ar spune acelaşi lucru: să nu ne lăsăm prinşi de ispita falsei iubiri faţă de cei care surpă Biserica lui Hristos.
De mare folos îi este sufletului meu descoperirea aceasta a Sfântului Petru… Şi uneori, când sunt ispitit de vrăjmaş să fiu mai înţelegător cu ereticii, cu cei care cred în reîncarnare sau folosesc tot soiul de bioenergii, mă reped şi mai citesc o dată Viaţa acestui sfânt. Şi de fiecare dată îmi dau seama că nu am dreptul să fac compromisuri în ceea ce priveşte toleranţa faţă de eretici.
Ni se cere să avem dragoste faţă de cei rătăciţi… Dacă nu am avea dragoste nu ne-ar durea că se află departe de Hristos. Eu, în nevrednicia mea, am mare dragoste faţă de protestanţii care nu cinstesc icoanele. S-ar putea spune că am dragoste faţă de iconoclaşti. Nu e dragoste mai mare decât a le dori tot binele cu putinţă, adică a le dori fericire veşnică. Or, pentru a ajunge la aceasta, trebuie ca ei să facă parte din trupul lui Hristos, care este Biserica. Atât de mult îi iubesc pe toţi iconoclaştii încât mă rog pentru ei să primească adevărul dreptei credinţe.
Astăzi, în Duminica Ortodoxiei în care se prăznuieşte biruinţa apărătorilor icoanelor, aş striga cu glas mare: „Să vină iconoclaştii de tot felul şi să cadă la picioarele lui Hristos, mărturisindu-şi rătăcirile”. Da, Biserica are dragoste faţă de toţi ereticii care vor cu adevărat să meargă pe calea mântuirii. Dar dragostea nu are părtăşie cu minciuna şi nici un eretic nu va putea simţi dragostea Bisericii până nu se leapădă de înşelare.
Totuşi, să nu uităm că Hristos nu a venit pe pământ ca să împartă anateme şi să-i osândească pe păcătoşi. Nu Acesta este Hristosul în Care au crezut Sfinţii Părinţi. Hristos a venit nu pentru cei drepţi, ci pentru cei păcătoşi. Nu a venit numai pentru poporul iudeu, ci pentru toate neamurile. Nu există păcătos care să nu poată dobândi iertarea şi nu există eretic care să nu poată fi primit în Biserică dacă se pocăieşte de păcatul ereziei.
Cine crede că rezumatul învăţăturii bisericeşti stă în cuvântul „Anatema!” se află el însuşi în rătăcire. Cine crede că simbolul Bisericii este sabia se înşeală. Biserica este balsam, Biserica este leac pentru suflet. Nu Biserica îi osândeşte pe eretici, ci ei înşişi se supun osândei atunci când se rup de bunăvoie de Trupul lui Hristos. Biserica doar constată ruperea, doar observă rana care sângerează. Şi de fiecare dată când se rosteşte cuvântul „Anatema!”, se rosteşte ca un semnal de alarmă asupra faptului că cineva alege calea întunericului. Aşa cum vă rog să aveţi grijă de fraţii voştri căzuţi în erezie şi să le spuneţi adevărul Bisericii, aşa vă rog şi să nu vă puneţi stavilă între ei şi Hristos, ca să nu ajungeţi precum fariseii din Evanghelie.
Principalii vorbitori au fost parintele Theodoros Zisis, parintele Gheorghios Metalinos, parintele Iosif, staretul manastirii Xiropotamu. Au fost reprezentanti stareti ai manastirilor, schiturilor si chiliilor din Sfantul Munte Athos, cat si a manastirilor de pe teritoriul Greciei, protoprezbiteri si preoti din toate eparhiile.
Iata care sunt punctele principale pe care eu le-am notat:
1. Nu intra nici o tara in UE daca nu se inchina la papa; de aici putem intelege reactiile ciudate (aplecate spre ecumenism) ale unor ierarhi din Serbia si Hertegovina.
2. Ecumenistii au ca tinta sa fie recunoscuti episcopii Romano Catolici ca si Episcopi Ortodocsi!
3. Se fac canonizari ”politically corect” cum este Hrisostom de Smirna care se stia ca este mason (in momentul in care Sinodul Greciei a anatematizat masoneria trebuia sa specifice ca aducerea masonilor la Ortodoxie sa se faca prin Mirungere cu lepadarile de rigoare!) Kazantakis a fost afurisit de Biserica, dar anul trecut i s-a savarsit slujba parastasului! Masoneria propovaduieste o credinta crestina fara Hristos (hai mai bine sa vorbim despre mediu), apoi face prozelitism masonic cu emblema patriarhului Bartolomeu! Inceputul l-a facut Meletie Metaxachis (mason) care a facut prima miscare anatematizata de Biserica – schimbarea mineologului!
4. Asupra Patriarhului Georgiei s-au facut presiuni enorme ca sa reintre in CBM, si sa anuleze hotararile Sinodului Georgian in privinta neacceptarii miscarii ecumeniste de catre Biserica Georgiana. Aceste presiuni au fost exercitate constant de catre Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol!
In ultima faza, Patriarhul Ilias al Georgiei, necedand presiunilor, a fost chemat la Constantinopol pentru o intrevedere cu Partiarhul Bartolomeu ”intre patru ochi”. Patriarhul Bartolomeu i-a cerut ca intrevederea sa se faca numai cu un traducator din partea Patriarhiei Ecumenice, dar Patriarhul Ilias nu a acceptat decat cu conditia ca si el sa aiba traducatorul lui, din partea bisericii Georgiene. In cele din urma intalnirea celor doi intaistatatori a avut loc la Istanbul avand fiecare cate un traducator.
Iata care a fost scopul aceste foarte scurte intrevederi, dar de o insemnatate colosala: Patriarhul Bartolomeu ii spune Patriarhului Georgiei urmatorul mesaj:
Daca nu veti intra din nou in CMB veti avea ca tara probleme mari!
Desi aceasta intalnire a fost considerata de Patriarhul Bartolomeu foarte secreta, Patriarhul Ilias a facut-o publica, avand ca martor pe traducatorul georgian care la insotit la intalnire!
Stim care au fost evenimentele care au urmat apoi in Georgia, care au adeverit spusele Patriarhului Bartolomeu! Totodata, dupa aceasta intrevedere Patriarhul Georgiei va fi otravit, dar scapat prin Ajutor Dumnezeiesc de moarte!
5. Pe data de 29 aprilie 2010 in Pireu, in stadionul Irinis kai Filias va fi gazduit simpozionul ” locul episcopului Romei in Biserica” (in pridvor pentru a i se face lepadarile) cu binecuvantarea Mitropolitului Pireului Serafim. Acesta va fi facut ca un raspuns Ortodox la ceea ce s-a tinut in Cipru si va urma sa se desavarseasca la Viena!
Un Post Binecuvantat,
Pr. M.
*Nota noastra (Razboi intru Cuvant), si in urma discutiei cu unele persoane care cunosc ceva mai multe detalii:
1. Ideea de la primul punct este formulata lapidar si poate genera confuzie, in sensul in care se poate crede ca toate bisericile ortodoxe din statele membre UE sunt deja inchinate Papei si depind de acesta, ceea ce, evident, nu se intampla, caci am avea o unire de facto si de iure cu Vaticanul. Ceea ce s-a vrut sa se spuna este ca procesul integrarii europene este insotit si conditionat de procesul ecumenismului si al apropierii de Vatican. De aici se inteleg presiunile mari la care sunt supuse bisericile ortodoxe din tarile care sunt in UE sau care vor sa intre (cum e cazul Serbiei). Fara o atitudine “deschisa” fata de Papa, fara concesii si o “determinare” in a promova unirea cu catolicii, o tara ortodoxa nu are “sanse” sa intre in UE. Acest lucru este foarte sugestiv insa pentru relatiile dintre euro-masoni si Papa…
2. La al doilea punct, formularea este usor confuza. Nu se pune problema ca episcopii catolici sa fie recunoscuti drept ortodocsi, ci, prin recunoasterea de catre ortodoxia apostata a primatului si jurisdictiei romane, automat ei vor deveni de acelasi rang. Insa deja se pregateste terenul prin numirea episcopilor catolici de catre ai nostri cu titulaturi prin care le recunosc, de fapt, apartenenta la aceeasi Biserica: (vezi aici adresarea PF Daniel: “Inalt preasfintite Parinte Mitropolit…”, dar asta este o practica devenita curenta la toti ecumenistii, incepand cu Patriarhul ecumenic sau cu teologul sau de curte, Zizioulas).
3. Se pare ca totusi nu Hrisostom al Smirnei a fost canonizat, ci era vorba de altcineva, un mucenic, dar care facuse parte din loja, ceea ce masonii au tinut sa consemneze la moartea sa.
4. Intalnirea dintre Ecumenic si al Georgiei a avut loc ulterior razboiului ruso-georgian, deci nu se refera la acest lucru.
Legaturi:
- “DRAGOSTEA” ECUMENISTA IN OFENSIVA: PAPA INVITAT IN ROMANIA SI CEL MAI MARTURISITOR IERARH AL SERBIEI MAZILIT!
- PERSECUTIE FATISA SI FULGERATOARE IMPOTRIVA EPISCOPULUI ARTEMIE DE KOSOVO. Informatii despre abuzurile, manipularile si tradarile grele ale “fratilor” din Sinod
*
*
- UNDE AM AJUNS: UN PATRIARH „ORTODOX” DARUIESTE UN CORAN PRESEDINTELUI COCA-COLA!
- PATRIARHUL ECUMENIC LA SINAGOGA EVREIASCA DIN NEW YORK (VIDEO)
- Patriarhul Ecumenic Bartolomeu despre ‘reabilitarea deplinei comuniuni între Bisericile Creştine în Europa’!
- Despre falsele declaratii linistitoare ale Patriarhului ecumenic si capcana in care a cazut “Orthodoxos Typos”
- Imbratisari si declaratii eretice de recunoastere intre ecumenisti si catolici in Fanar la sarbatoarea Sfantului Andrei
- Patriarhia Ecumenica isi arata coltii semnatarilor MARTURISIRII DE CREDINTA
- Intimidarile Patriarhului Ecumenic Bartolomeu si Mitropolitul de Gortina
- Kir Bartolomeu, “Mărturisirea” şi manipularea
- BUIMACEALA ECUMENISTILOR
- APOLOGIE FERMA A CREDINTEI ORTODOXE SI RASPUNS PATRIARHULUI ECUMENIST BARTOLOMEU AL CONSTANTINOPOLULUI
O mare minune a Sfantului Spiridon (praznuit pe 12 decembrie) impotriva ereticilor
Va propun citirea urmatorului text primit de la fratele Danion Vasile:
Doamne ajuta. Întrucât pe 12 decembrie Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte pe Sfântul Spiridon, vă rog să postaţi pe blog-urile şi site-urile voastre această minune, tipărită în volumul Măreţia Ortodoxiei, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2009. Este cea mai clară minune făcută de Sfântul Spiridon împotriva ereticilor, în vremuri apropiate de ale noastre.
Cu multumiri anticipate,
Danion Vasile / coordonator Grupul Areopag http://www.areopag.ro
PS Daca nu doriti sa mai primiti mesaje similare, va rog sa imi comunicati
Doamne ajută. Rugăm credincioşii să multiplice textul minunii făcute de Sfântul Spiridon şi, pe 12 decembrie, de praznicul sfântului, să împartă materialele prin biserici.
Sfântul Atanasie din Paros
Judecata cerului
Minunea înfricoşătoare şi nemaiauzită a făcătorului de minuni Spiridon,
prin care a zădărnicit dorinţele papistaşilor uneltitori, nepermiţându-le să construiască altar, adică jertfelnic, în sfânt locaşul lui din Kerkira (Corfu)
„După judecata cerului nu mai pot avea loc nici discuţii în contradictoriu (dispute), nici nu mai poate să mai rămână vreo îndoială referitor la catolici. În mod clar, de netăgăduit, catolicii sunt de lepădat, excluşi, vrăjmaşi şi străini de Dumnezeu şi de sfinţii Lui. Făclia aprinsă a Sfântului Spiridon demonstrează nimicnicia oricărui silogism.”
Sfântul Atanasie din Paros
Judecata cerului
adică
Minunea înfricoşătoare a marelui făcător de minuni Spiridon, prin care a zădărnicit dorinţele papistaşilor uneltitori, nepermiţându-le să construiască un altar în sfântă biserica lui din Kerkira
Bine este a-L slăvi pe Domnul şi a lăuda numele Lui, arătând cu cinste cuvintele lucrării lui Dumnezeu; astfel l-a învăţat Rafail, îngerul lui Dumnezeu, pe fericitul Tobit şi pe întreaga lui familie iubitoare de Dumnezeu; şi astfel trebuie să facă toţi cinstitorii de Dumnezeu, adică să îl binecuvânteze pe Dumnezeul cel preaînalt şi să mărească preasfântul Lui nume, vestind cu bucurie şi cu cinste lucrările Lui preamărite şi minunate, pe care El, Domnul iubitor de oameni, le lucrează în fiecare neam spre binele nostru, al celor nevrednici. Şi cu siguranţă că a face aceasta este un lucru bun, precum a zis îngerul, pentru că este şi drept şi mântuitor: drept, pentru că noi, făpturile cele înţelegătoare, suntem datori, pentru că ni se face bine în chip minunat, să Îi aducem Binefăcătorului nostru ceresc mulţumirea noastră, nu prin tăcere, lucru care ar fi nevrednic, ci preamărind şi vestind pretutindeni, prin slavoslovii ce se cuvin lui Dumnezeu prin imne, lucrările Lui înfricoşătoare mai presus de fire şi de cuvânt; este mântuitor, pentru că minunile vestite ale lui Dumnezeu uimesc orice minte şi înţelegere şi, prin urmare, provoacă şi aduc în sufletele oamenilor şi frica de Dumnezeu şi grija pentru viaţa creştină şi răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată a lui Dumnezeu pentru cei care nu au inima împietrită, nici nu sunt întru totul insensibili. Cu aceeaşi intenţie şi pentru acelaşi scop a scris şi văzătorul de Dumnezeu Moise cântarea aceea de biruinţă, când i-a văzut pe egipteni înecaţi în apele Mării Roşii, cântând cu uşurare (mulţumire) de biruinţă: „Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit! Pe cal şi pe călăreţ în mare i-a aruncat!”, învăţând prin aceasta nu numai pe poporul de atunci al lui Israel să fie recunoscător Dumnezeului părinţilor lor, pentru că El şi nu altul, în acel mod atât de neînţeles, i-a eliberat din mâinile tiranice ale egiptenilor, dar a vrut să arate lumii întregi, prin aceeaşi cântare, transmiţând şi generaţiilor viitoare acest document, lucrarea minunată cu totul nemaiauzită şi cu adevărat vrednică de pomenire a mâinii atotputernice. Desigur, acest Dumnezeu al tuturor îi porunceşte categoric lui Moise – şi prin gura lui tuturor evreilor – să nu treacă sub tăcere şi să uite minunatele lucrări ale lui Dumnezeu, ci neapărat să îi înveţe pe fiii şi pe fiicele lor că „cu mână puternică şi cu braţ înalt ne-a scos Domnul din pământul Egiptului” ca să înveţe, zice, şi aceia să se teamă de Dumnezeu şi din nou. După aceasta, atunci când Iisus al lui Navi l-a învins pe Amalec, scrie aceasta spre amintire într-o carte, a spus Domnul lui Moise, şi spune-i-o lui Iisus al lui Navi iar după aceasta, la porunca lui Dumnezeu au ieşit preoţii la râul Iordan, purtând cu ei Sfântul Chivot si dintr-o dată, o, înfricoşătoare minune, apele râului din amonte s-au oprit, în vreme ce apele din aval s-au scurs până în mare; şi a trecut poporul întreg cu picioarele uscate dincolo, iar pe când încă Chivotul era în Iordan şi râul era fără apă, Dumnezeu a poruncit lui Iisus Navi să ia din râul secat 12 pietre mari, fiecare cât putea un om să ridice şi să le aibă împreună cu ei, spre veşnică aducere aminte a acelei minuni atât de ieşite din comun.
Ce anume să mai aleg a spune din atât de multele lucruri pe care le zice Sfânta Scriptură? Zic pe scurt şi în general că voia lui Dumnezeu a fost întotdeauna şi pretutindeni a se scrie şi a se vesti toate minunile Lui, spre a deveni pentru toţi subiect de iubire de Dumnezeu şi de purtare plăcută lui Dumnezeu: astfel s-au scris toate lucrările minunate pe care le-au făcut profeţii dumnezeieşti de-a lungul timpului, astfel au fost consemnate în Sfânta Evanghelie toate cele pe care cu cuvântul Lui cel atotputernic le-a săvârşit Dumnezeu-Omul Iisus; astfel dumnezeiescul istorisitor Sfântul Luca cu cea mai mare sârguinţă ne-a istorisit minunile celor împreună cu el Apostoli şi astfel, prin imitare, generaţiile următoare ne-au lăsat scrise lucrările minunate şi mai presus de fire ale martirilor şi ale cuvioşilor, însă nu toate, pentru că numărul lor este infinit, ci foarte multe.
Aşadar, pentru că a propovădui minunile lui Dumnezeu e un lucru şi drept şi mântuitor şi arată voia Lui, de aceea, fraţi creştini, vin să istorisesc iubirii voastre binefacerea minunată şi extraordinară pe care Domnul iubitor de oameni, acum, în secolul nostru a săvârşit-o pentru noi, prin Spiridon, prin acest slujitor al credinţei mare făcător de minuni şi credincios; este cunoscut îndeobşte de toţi că acest mare sfânt nu încetează, ci mereu săvârşeşte în insula Kerkira lucruri mari şi minunate şi acest lucru este deja o certitudine, însă minunea care le întrece pe toate şi încununează, ca să spun aşa, minunile Sfântului Spiridon, căreia pe drept nu trebuie să i se spună doar minune, ci minunea minunilor sau ca să spun mai bine şi mai corect, trebuie să se numească Judecata cerului, acea minune, zic, este distrugerea foarte neobişnuită a catolicilor preaticăloşi, prin care (zic aceasta şi sufletul meu tresaltă) i-a izgonit pe bună dreptate din sfânta lui biserică, când au hotărât şi aproape că au ajuns să o întineze prin altarul lor cel spurcat.
Această minune este foarte mare şi cu toate acestea este cunoscută de puţini, căci nu este tipărită, de aceea eu, mişcat de râvnă dumnezeiască, am hotărât să o fac cunoscută tuturor cu ajutorul tiparului şi, deci, vreau să o descriu cât mai bine şi mai exact, pe cât îmi este cu putinţă, pentru a-i mişca pe toţi iubitorii de Dumnezeu să slăvească şi să mulţumească adevăratului Dumnezeu şi acestui slujitor credincios Spiridon al Lui. Adică vreau să istorisesc mai întâi ceea ce se află scris în manuscrisul netipărit, iar în al doilea rând să analizez cu toată precizia care este posibilă întâmplările respective, care o situează în toate felurile mai presus de orice săgeată blasfemiatoare şi de orice gură nedreaptă; de aceea să nu pară ciudat că o astfel de catastrofă atât de mare a rămas până astăzi nepublicată: căci cei care aveau datoria să o facă publică prin tipăriri se află sub stăpânirea celor care au păţit asemenea ocară, aşa că nu este posibil să trâmbiţeze cu mândrie această minune de biruinţă asupra stăpânitorilor lor. Însă trâmbiţăm noi, cei de aceeaşi credinţă şi fraţi cu ortodocşii din Kerkira, care ne aflăm în grija lui Dumnezeu, departe de temerile acelora şi împreună cu regele-profet David strigăm, zicând: „auziţi acestea, toate popoarele, uniţi-vă toţi cei ce locuiţi în lume”; veniţi şi vedeţi lucrările lui Dumnezeu; veniţi şi vedeţi cât e de înfricoşător în hotărâri pentru fiii oamenilor; cum şi din ce cauză, veniţi şi ascultaţi şi vă voi povesti vouă.
Capitolul I,
cuprinzând relatarea minunii
După eliberarea oraşului Kerkira de asediul agarenilor, prin ocrotirea făcătorului de minuni Spiridon, eliberare care s-a petrecut în 11 august 1716, conducătorul de atunci Andrei Pizani, comandant general al Kerkirei, a vrut să aducă o răsplată de mulţumire Sfântului Spiridon pentru marea binefacere a libertăţii şi s-a sfătuit cu teologul lui, pe nume Francisc Frangipani, ce anume să facă pentru a fi plăcut şi bine primit de către sfânt. Acela i-a răspuns că este un lucru foarte bun şi divin să construiască în biserica Sfântului Spiridon un altar (o masă) de marmură foarte scumpă, pentru a se face acolo înăuntru în continuare şi o liturghie catolică şi „Excelenţa ta să asculţi liturghia în limba ta, când cu anumite ocazii te vei duce acolo”. Comandantului i-a plăcut sfatul teologului şi de îndată a poruncit să se pregătească materialul de construcţie. Însă, înainte de a pregăti materialul, i s-a părut potrivit să îi cheme pe preoţi şi pe cei care aveau grijă de sfintele moaşte ale Sfântului Spiridon, pentru a primi de la ei încuviinţarea pentru aceasta. Aceştia, de îndată ce au auzit un lucru atât de neaşteptat, i-au răspuns într-un singur cuget că aceasta nu este nimic altceva decât o inovaţie foarte dăunătoare şi de aceea nu au vrut în niciun fel să încuviinţeze planul lui. Comandantul le-a răspuns mânios că, din moment ce el conduce totul şi neţinând seama de ei, vrea să i se împlinească voia şi porunceşte să fie adunat fără întârziere materialul lângă biserica sfântului. Au fost adunate, aşadar, acolo: var, ghips, marmură şi placă de marmură specială, construită anume pentru Sfânta Masă.
În acea noapte comandantul vede în vis un om îmbrăcat ca un monah, care îi spune: „De ce mă deranjezi şi de ce îi tulburi pe nedrept pe fiii mei?” Să ştii că ceea ce ai stabilit să faci nu îţi este de folos”. Făcându-se ziuă, l-a chemat pe teologul lui, adică pe cel care îi dăduse un astfel de sfat, în camera lui, şi i-a relatat cu exactitate visul din timpul nopţii. Acela i-a răspuns că noi creştinii nu suntem datori, în niciun fel, să credem visele, nici să le acceptăm întru totul ca lucruri adevărate. „Desigur că trebuie să te gândeşti, stăpâne, că visul acesta este o ispită clară a diavolului, prin care încearcă inamicul celor buni să se distreze şi să împiedice o lucrare atât de evlavioasă. Convins de cuvintele teologului lui, comandantul s-a liniştit. În noaptea următoare comandantul îl vede din nou în vis pe acelaşi monah că îl ameninţă în mod vehement, zicându-i: „Să fii convins că dacă vei tulbura biserica mea, îţi va părea rău şi nu îţi va fi de niciun folos”. Fiind înfricoşat şi înspăimântat comandantul de această ameninţare, nu a mai aşteptat să se facă ziuă, ci atunci imediat l-a chemat pe teologul lui, i-a relatat vedenia cu exactitate, i-a înfăţişat teama din inima lui şi i-a spus că e stăpânit de o aşa de mare frică încât nu îndrăzneşte să săvârşească această lucrare. Atunci teologul, întărindu-şi cuvântul cu hotărâre, după cele înfăţişate de comandant, i-a spus: „Stăpâne, dacă vei renunţa a săvârşi o lucrare sfântă pe care ai hotărât să o faci, nu te prezinţi lumii ca gândind drept (cum se cuvine), căci crezi în vise venite din lucrarea diavolului”. Căpătând deci curaj comandantul prin aceste cuvinte şi făcându-se zi (era în 11 noiembrie 1718) s-a dus la biserica sfântului ca să se închine, urmat fiind el de întreaga curte, de toţi slujitorii lui şi de primarul si de inginerul public, ca să măsoare locul în lungime, lăţime şi înălţime pentru construirea altarului lui. Atunci cel mai bătrân dintre preoţi, Marinos Vulgaris Sakelarios, fiind prezent şi protopopul care era atunci în funcţie, Spiridon Vulgaris, a stat înaintea comandantului şi cu voce smerită l-au rugat toţi să nu facă o astfel de inovaţie, căci poate nu fi plăcută sfântului. Însă acesta, auzind şi mâniindu-se, i-a ameninţat cu multă furie că dacă nu ascultă de voia lui şi nu se liniştesc, îi va trimite în lanţuri la Veneţia, ca să îi arunce în închisoare şi să nu mai vadă deloc soarele. „Eu, a zis, nu am de gând să fac o inovaţie, ci să fac un altar, lucru care e sfânt şi plăcut lui Dumnezeu.” Deznădăjduiţi şi înfricoşaţi foarte de ameninţări, preoţii şi cei ce aveau grijă de sfintele moaşte şi ceilalţi ortodocşi, care nu erau puţini, s-au încredinţat puterii dumnezeieşti. Şi, deschizând ei sfânta raclă a Marelui Părinte, i-au cântat paraclisul, vărsând lacrimi fierbinţi ca să împiedice planul cel rău al comandantului. Pe la miezul nopţii, când începea a 12-a zi a lunii noiembrie, în care urmau să intre meşterii să lucreze, iată au început tunete şi fulgere succesive. Atunci paznicul cazarmei Monezion a văzut un monah cu o făclie aprinsă în mână apropiindu-se de el. Paznicul, conform regulamentului l-a întrebat o dată şi încă o dată „Cine eşti tu? şi unde te duci?” şi pentru că nu a primit niciun răspuns, a tras piedica armei ca să îl omoare. Atunci monahul îndată a răspuns: „Eu sunt Spiridon”. Şi de îndată ce a spus aceasta, l-a apucat de mână şi l-a aruncat afară la aşa numita Spianada al oraşului Kerkira (Corfu), aproape de biserica Răstignitului. Acolo s-a trezit drept, în picioare, precum era cu puşca lui. Şi îndată după aceasta a luat foc depozitul cazarmei Monezion şi această explozie a distrus toate clădirile care era înlăuntrul Castelului şi palatul comandantului şi toate cele din el. Iar comandantul a fost găsit mort sub două grinzi, care l-au sugrumat ca şi cum ar fi fost menite să săvârşească acest lucru. Iar teologul a fost găsit în afara zidurilor cetăţii, în groapa în care se scurg şi se usucă toate murdăriile haznalelor oraşului, având în mână ruşinea trupului lui, primind un preludiu vrednic al plăţii pentru sfatul lui cel bun şi pentru conduita lui excelentă. Au murit atunci şi mulţi bărbaţi şi femei, din slujba comandantului şi din afara ei, cam nouă sute de suflete. În acelaşi timp s-au mai întâmplat încă două semne înfricoşătoare.
Mai întâi: comandantul atârnase ca dar o candelă mare de argint în faţa sfintelor moaşte, iar această candelă în aceeaşi noapte a dezastrului a căzut jos pe podea şi i s-a distrus suportul, cu toate că era atârnată de un lanţ foarte puternic – niciuna din multele candele care erau atârnate acolo, nepăţind nimic,. Se vede şi astăzi urma incidentului petrecut cu candela, adică cu suportul ei. După ce a fost găsită căzută, ea a fost agăţată din nou mai târziu şi rămâne mărturisitoare cu voce tăcută a evenimentului.
În al doilea rând: în acel ceas şi în momentul acela (după cum au confirmat mai târziu cei care au cercetat aceasta) o săgeată de foc, adică un trăsnet a lovit tabloul comandantului din Veneţia şi l-a făcut scrum, fără să păţească ceva rău vreun alt lucru din casă. Acest eveniment fraţii lui care erau acolo şi rudele lui şi ceilalţi catolici laici şi clerici imediat l-au interpretat ca fiind de rău augur pentru comandantul însuşi. Iar şeful conducerii administrative veneţiene, episcopul catolic şi alţi oameni bogaţi şi simplii cetăţeni, câţi locuiau în oraşul Kerkira (unde este şi palatul episcopului catolic şi ale multor altora), toţi aceştia, zic, au dat poruncă să fie ridicate din biserica sfântului materialele adunate acolo despre care am vorbit înainte şi celelalte materiale pe care le pregătiseră, printre care şi placa pentru Sfânta Masă, aducându-le le-au depozitat spre cinstire la Domo. Cu alte cuvinte în biserica propriei lor Mitropolii, în aşa-numitul Altar mare. Acolo se poate vedea că e aşezată jos, pe o parte, până astăzi. Căci soldatul, adică paznicul garnizoanei Monezion, făcându-se ziuă, a strigat entuziasmat cu voce mare şi a vestit zicând că Sfântul Spiridon a făcut aceste lucruri mari şi înfricoşătoare şi cu uimire povestea întreaga întâmplare; catolicii, nesuportând ruşinea, după trei zile l-au trimis în Italia.
Aceasta e relatarea înfricoşătorului şi colosalului eveniment săvârşit în oraşul Kerkira de către apărătorul lui grabnic ascultător şi preasfântul Spiridon al întregii Bisericii Soborniceşti. Acum trebuie să cercetăm în amănunt şi cu grijă aceste evenimente, prin care devine indiscutabil, pentru a nu putea vrăjmaşii adevărului să pălăvrăgească spunând că s-a petrecut din întâmplare incendierea depozitului, în urma căreia comandantul şi cei de lângă el au murit.
Capitolul al II-lea.
Că explozia depozitului a fost cu adevărat lucrare a cerului
Atât pentru ortodocşii care locuiesc în insula Corfu, cât şi în insulele din împrejurimi, adică în Kefalonia, Zakintos, Sfânta Mavra şi celelalte şi chiar şi pentru toţi locuitorii Epirului Greciei, care se învecinează cu această insulă (Corfu) nu avem nicio îndoială că toţi sunt informaţi şi convinşi întru totul că acea distrugere a cetăţii nu s-a petrecut din întâmplare, ci din pedeapsa cerului. Toţi cred cu tărie aceasta şi o vestesc cu gura lor ortodocşilor străini care trec pe acolo şi îi aduc în Domo de dragul istorisirii şi cu bucurie le arată pe ascuns cu degetul placa aşezată acolo în altar. Aşadar, întreaga noastră luptă este nu numai să facem publică minunea tuturor fraţilor noştri creştini, ci şi să dovedim că într-adevăr este minune şi cea mai mare dintre minuni, nu pentru ortodocşii înşişi, care cu recunoştinţă şi cu suflet smerit vor să o primească şi vor să preaslăvească pe Domnul, ci pentru acei insolenţi care uşor se obrăznicesc şi se împotrivesc adevărului şi lucrărilor Sfântului Duh. Aşadar, este nevoie mai întâi să descriem, pe cât este posibil, aceste locuri, cum arată. Apoi, pentru o mai mare claritate a celor spuse vrem să publicăm şi planul acestor locuri, aşa cum se mai păstrează în amintirea noastră şi pe care le-am vizitat de dragoste de a învăţa.
Oraşul insulei Kerkira localnicii îl numesc hora (în insulele ionice şi în Marea Egee hora este denumită capitala insulei, acolo unde este centru administrativ –n.n.). Cu acest nume apare propriu-zis acest oraş, deosebindu-l de Varusia şi de Castelia, care se află în afara lui. Hora, precum îi spun ei, în vechime nu avea ziduri. Cea de azi este înconjurată de ziduri foarte puternice, precum o confirmă şi geograful Meletie. Se află în partea nordică, faţă în faţă cu Epirul. În ea locuieşte majoritatea poporului, atât greci cât şi italieni. Ceilalţi locuiesc în afara Varusiei, unde sunt două cartiere: Garitsa spre est şi Manduki spre vest. În hora este şi biserica sfântului şi Mitropolia apusenilor. Acolo este Spianada, de care aminteşte relatarea (minunii). Acolo se află şi biserica Răstignitului menţionată mai înainte, construită acolo unde încep casele, venind dinspre Spianada pe drumul principal al oraşului. Spianada se întinde în lungime pe o distanţă mare, de la est la vest. Şi lăţimea ei este mare, întinzându-se de la casele horei până la zidul de cetate dinspre nord. Este atât denivelat, cât şi plat, aproape că reproduce suprafaţa matematică. Aşadar, întreaga hora este, aşa cum spuneam, înconjurată cu zid foarte puternic. Acesta este udat în partea de nord de mare, căci se află între insulă şi Epirul de vis-a-vis. În locul acesta al horei, adică în nord aproape de hora se află un ostrov, din care se înalţă la o înălţime considerabilă două vârfuri şi se spune că de la aceste două vârfuri şi-a luat numele şi insula întreagă – Vârfuri (Κορυφαί sau Κορυφοί – de unde provine numele Corfu – n.n). Acest ostrov nu este pustiu: este chiar o fortăreaţă. Acest ostrov nu e pustiu ci este foarte populat.
Aceasta (fortăreaţa) pentru vrăjmaşi pedeştri, are de jur împrejur cel mai puternic zid de cetate, marea de o adâncime considerabilă. Cu privire la vrăjmaşii de pe mare, ostrovul este înconjurat de un zid foarte puternic şi foarte înalt. Fortăreaţa se numeşte de toţi Citadela, adică oraşul sau, ca să zicem mai corect, acropole. La vreme de pericol promite în acest fel că este de necucerit. De aceea acolo înăuntru, la subsolul celor două piscuri, este depozitul întregii garnizoane Monezion şi de acolo comunică cu Kastelia şi cu turnurile. (N.n. – e vorba de mine subterane care comunică între ele şi suprafaţa lor e cât tot oraşul vechi.)
Poarta acestui depozit întotdeauna este păzită, zi şi noapte, conform regulamentului european, de un soldat anume, adică de un ostaş. Înăuntru este şi generalaton, adică palatele comandantului şi ale multor altor ofiţeri. Aşadar, zidul horei se află la o aruncătură de piatră de zidul acropolei. Între ele se află marea, care le şi desparte (n.n. – în două părţi distincte). În acropole oamenii intră şi ies pe un pod de lemn, pe care jos (n.n. – când e coborât) îl susţin nişte coloane construite, late cât este şi podul. Până la un anumit moment din noapte există permisiunea să intre şi să iasă oamenii, dintr-o parte în alta şi înapoi, după trebuinţa lor. Venind ora stabilită, se închid porţile, şi ale acropolei, şi ale horei. Se închid, conform regulamentului şi obişnuinţei europene, într-atât încât mai târziu să fie imposibil să intre sau să iasă cineva. Ştiind acestea, adică după ce am descris locurile şi precum se văd ele în schiţă, cum să se găsească un piroman cu atâta tupeu şi, prin urmare, cine să îndrăznească să numească întâmplătoare o astfel de lucrare înfricoşătoare, pe care o înconjoară atâtea alte minuni şi să o prezinte pretutindeni ca o acţiune înfricoşătoare a cerului?
Cu toate acestea, să zicem pentru moment că din întâmplare şi nu din mânie dumnezeiască a căzut fulgerul în Monezion. Soldatul cum a ajuns în Spianada? Cum de şi-a părăsit postul şi nu şi-a făcut datoria, când ar trebui să primească pedeapsa cu moartea cine ar lipsi măcar pentru o clipă sau pentru un motiv de la datoria lui? Dar şi cum a fost posibil de altfel să se întâmple într-un moment, cu alte cuvinte la miezul nopţii, când porţile celor două fortăreţe erau închise cum trebuie şi cu cea mai mare siguranţă? Mă gândesc ce ar putea răspunde cel învinuit? Că pământul cutremurându-se, l-a aruncat acolo, precum se întâmplă adesea cu explozibilul atunci când sunt aruncate departe pietre mari? Chiar şi aşa, dar cum a rămas şi viu? Este aproape cu neputinţă, în primul rând, de la acea zdruncinare foarte puternică a pământului să poată rămâne viu; în al doilea rând, să fie aruncat pe o astfel de distanţă, care poate să fie mai mare de o milă şi să poarte şi arma pe umărul lui, cum voia să i se întâmple fără minune un astfel de lucru vrăjmaşului?
De ce numai candela comandantului a căzut pe pardoseală, cu toate că era agăţată de un lanţ puternic, precum este ea şi se vede şi azi? Cred că vrei pe ortodocşi prin aceasta să îi calomniezi, cum că ei au făcut această uneltire, aflând de catastrofa întâmplată comandantului. Însă nu îşi are locul în niciun caz o astfel de calomnie amară. Pentru că, mai întâi, au văzut căzută candela în timpul utreniei şi, făcându-se ziuă, au aflat de moartea comandantului. Şi apoi, ce ar fi câştigat dacă ar fi aruncat jos candela eu nu pot să înţeleg. În fine, ce altceva îţi rămâne să mai calomniezi? Îndrăzneşti să spui oare că şi incendierea tabloului comandantului din Veneţia s-a petrecut din întâmplare? Însă cu adevărat o aşa de mare obrăznicie şi atâta ingratitudine respingătoare faţă de semne atât de evidente cu nimic nu se deosebeşte de a spune că toate acestea sunt minciuni şi chiar inexistente. Însă nu, nu sunt minciuni. Explozia şi toate celelalte au avut loc cu siguranţă şi acest lucru e mărturisit de vocea comună a locuitorilor din Kerkira care le-au şi văzut şi au trăit acele momente de groază. Şi după aceştia aceste evenimente sunt confirmate la unison de locuitorii insulelor vecine şi de vecinii din Epir. Aşadar, să fie clar că a avut loc explozia şi toate celelalte, de nevoie trebuie să mărturisim că toate acestea au constituit lucrări ale puterii dumnezeieşti. Pentru că sunt aşa de multe, adică în primul rând explozia depozitului, în al doilea rând mutarea soldatului, în al treilea rând căderea candelei, în al patrulea rând arderea tabloului din Veneţia, în acelaşi timp, în al cincilea rând modul în care a fost găsit omorât comandantul, adică de cele două grinzi, care erau aşezate în aşa fel încât să îi strângă mortal gâtul (să îl sufoce) din care ieşiseră acele ameninţări pline de mândrie; în al şaselea rând acea azvârlire de necinste a teologului în afara oraşului în mocirlă de acolo unde dormea liniştit şi acoperit, în siguranţă în palatele domneşti. Zic că toate acestea şi probabil şi multe altele cine poate să le considere a fi ilogice şi să susţină că s-au petrecut din întâmplare sau de la sine? Imposibil, este imposibil ca toate acestea, prin absurd, să se petreacă într-una şi aceeaşi noapte. Şi pentru că, aşa cum s-a arătat mai înainte, s-au întâmplat în mod de netăgăduit, dar este imposibil să se fi întâmplat din întâmplare, neapărat orice gură potrivnică trebuie să mărturisească faptul că toate au constituit lucrări ale Atotputernicei drepte a Celui Preaînalt, căci toate s-au petrecut în acelaşi timp, în locuri diferite, spre unul şi acelaşi scop, adică să nu aibă loc acea lucrare foarte rea, aşa cum nici nu a avut loc (n.n. – în cele din urmă).
Dacă cumva comandantul ar fi fost găsit pur şi simplu mort sau din cauza cutremurului acropolei sau fără cutremur, nu puteam oare imediat să avem o bănuială mare că poate a avut parte de o asemenea moarte din pedeapsă dumnezeiască, căci nici cererile preoţilor nu le-a acceptat, ci i-a înfricoşat că îi va trimite în temniţe şi nu vor mai vedea soarele, nici hotărârile sfântului nu le-a crezut, ci a preferat sfatul răului său sfătuitor şi pentru aceasta Spiridon, marele făcător de minuni, i-a luat viaţa, ca să nu pună în practică dorinţa lui cea rea? Da, cu siguranţă, pe bună dreptate, pentru toate acestea o bănuială mare şi puternică a mâniei lui Dumnezeu ne-a dat numai moartea lui. Însă acum când avem atâtea semne mari, care fiecare în parte este o mare minune, unde mai rămâne vreo îndoială că explozia şi prin urmare moartea comandantului a constituit într-adevăr o lucrare a mâniei dumnezeieşti? Căci cum să nu fie minune să cadă candela fără niciun motiv, şi numai cea a comandantului, nu alta? Cum să nu fie minune a se uni două lemne lipsite de suflet pentru a-l sufoca pe comandant? Cum nu e minune să fie găsit teologul în afara palatelor, în afara zidului în acea mocirlă foarte urât mirositoare? Cum să nu fie minune că trăsnetul a lovit în aceeaşi clipă şi a ars portretul lui, adică al comandantului, în Veneţia? Da, cu siguranţă, toate acestea sunt minuni şi toate fac indiscutabilă dumnezeirea primei minuni, adică a exploziei. Însă ceea ce îmi umple sufletul de bucurie şi mă face să strig împreună cu Zorobabel cel de Dumnezeu înţelepţit şi să spun: „Binecuvântat este Dumnezeul adevărului; adevărul rămâne şi e valabil în veci şi trăieşte şi durează în vecii vecilor”, e faptul în care am întreaga mea încredere şi deja trâmbiţez cântecul de biruinţă împotriva vrăjmaşilor adevărului e mutarea soldatului. A ştiut cu siguranţă Sfântul Părinte că este posibil să se audă împotriva acestei minuni dumnezeieşti voci blasfemiatoare, de aceea înainte de toate celelalte el l-a mutat în afara Spianadei viu pe paznic, ca să-l aibă apoi predicator foarte curajos şi cu glas foarte puternic al celor pe care le-a auzit, le-a văzut şi pe care el le-a păţit. Deci, spune tu, bunule ostaş, cine a dat foc depozitului? „Id San Spiridion ha fatto questo feribile Caso.” (Sfântul Spiridon a făcut acest lucru înfricoşător). Astfel, făcându-se ziuă, el a strigat cu înflăcărare, spunând că „eu l-am văzut cum venea spre mine cu o făclie aprinsă în mână, şi celelalte, precum le-am spus în istorisire”. Alături de predica soldatului a mărturisit şi un conducător veneţian, care locuia în hora. Şi a mărturisit, spunând că în acel ceas s-a întâmplat să fie afară pe terasa lui şi a văzut trei flăcări de foc, care au ieşit din clopotniţa bisericii Sfântului Spiridon şi au lovit exact în fortăreaţă şi imediat a luat foc depozitul şi a urmat acel mare cutremur. Acesta e adevărul care învinge toate şi care astupă cu desăvârşire orice gură – şi el e mărturisit chiar şi de tăcerea şi reţinerea celorlalţi catolici. Pentru că dacă nu erau convinşi de vestirea soldatului şi nu îi stăpânea o frică aşa de mare, ci o considerau doar o simplă întâmplare, de ce au ridicat din biserica sfântului materialul adunat acolo şi nu au continuat spre a termina o astfel de lucrare, pe care ei o considerau şi o numeau preasfântă şi dumnezeiască? Desigur, de aceasta trebuia să se îngrijească episcopul catolic, ca şi cap al Bisericii lui, ca să primească din partea tuturor laudă neasemuită. Însă nu numai că nu au mai îndrăznit să facă aşa ceva, însă le-au şi luat de acolo cu cea mai mare grabă. Şi într-adevăr adevărul biruie peste toate. Aşa de bine au înţeles că a fost mânia lui Spiridon încât, nemaiputând suporta să o vestească acel soldat catolic cu toată îndrăzneala, cu cea mai mare repeziciune l-au scos de pe insulă şi l-au trimis în Italia.
Au înţeles-o şi au confirmat-o bine chiar şi rudele comandantului Andrei Pizani. Am cunoscut între locuitorii din Kerkira un om amabil, bun şi creştin, pe nume Nikoletos, de loc din Rodostamos, deja în vârstă; acesta îmi spunea că plecând odată la Veneţia a mers şi în casa acelui comandant Andrei Pizani, care a murit în mod violent. A găsit o soră de-a lui, a vorbit cu ea şi în discuţie a venit vorba şi de numele Sfântului Spiridon. Şi am văzut, zicea el, un lucru ciudat. În loc să văd evlavie, respect, frică a acesteia faţă de sfânt, am văzut că s-a tulburat, s-a supărat devenind o femeie mândră, plină de mânie şi de aversiune faţă de persoana sfântului din pricina uciderii fratelui ei Andrei. Astfel că nu numai din semne de netăgăduit, ci şi din partea vrăjmaşilor de neîmpăcat ai credinţei noastre ortodoxe, care au suferit o asemenea ruşine incomparabilă şi de nevindecat, prin toţi în orice caz s-a dovedit şi a devenit foarte cert că distrugerea acropolei a constituit lucrarea minunatului şi preaminunatului Spiridon. Şi cine vrea să nege acest adevăr atât de răsunător în mod cert va da dovadă de neruşinare, ca să nu spun de lipsă cu totul de judecată şi de indolenţă.
Capitolul al III-lea,
Că această minune a dumnezeiescului Spiridon este într-adevăr o Judecată obiectivă a cerului între cele două Biserici, Răsăriteană şi Apuseană
Că distrugerea acropolei a constituit lucrare a mâinii lui Spiridon s-a dovedit deja în capitolul anterior cu toată cercetarea posibilă. Şi în toate felurile a fost recunoscută şi mărturisită, chiar şi de către vrăjmaşii înşişi. Însă din ce cauză s-a întâmplat şi tot se vorbeşte despre ea din nou o spunem: ca să nu construiască ighemonul cel trufaş în biserica Sfântului Spiridon altarul la care se gândise. Astfel a cerut Sfântul Spiridon şi în prima noapte, astfel a spus şi în a doua, când i s-a arătat în vis comandantului, sfătuindu-l sau mai bine spus poruncindu-i să renunţe la planul pe care acesta şi-l pusese în minte; cu alte cuvinte să nu pună în practică hotărârea lui cea nelegiuită, adică nevrând să construiască în biserica lui, acolo în sfânta parte dreaptă, altarul lui cel nelegiuit şi urât de Dumnezeu, pentru că vrea ca el să se răzgândească, căci nu va avea nici un folos (n.n. – făcând lucrarea aceasta). Comandantule nebun, nesocotitule Andrei Pizani, de ce folos ţi-a fost mărinimia vedeniei nemincinoase? De ce ai o comportare atât de obraznică faţă de cei ce te roagă fierbinte să nu faci o inovaţie nemaiauzită până atunci? Pentru ce (n.n. – spui) ameninţări şi înfricoşări împotriva bunilor preoţi ai Sfântului Ierarh, care te roagă cu toată smerenia? Măcar de nu ai fi fost convins de neroziile prosteşti ale sfătuitorului tău fără de Dumnezeu. Căci, cu toate că erai anima persa (un suflet corupt, pierdut), nici nu ai vrut să fii lipsit atât de brusc de lumina vieţii de acum. Şi iată că hotărârea sfântului s-a împlinit. Comandantul şi cei din jurul lui au fost omorâţi. Dorinţa (de a construi) altarul a rămas neîmplinită. Acum îmi este clar că nu este o greutate mare a se gândi fiecare că Biserica Sfântului Spiridon a reprezentat şi reprezintă mereu Biserica Răsăriteană cu toate învăţăturile ei. Şi iarăşi (n.n. – îmi este clar) că prin acel altar este reprezentată Biserica Apuseană cu toate învăţăturile ei şi cu papa al ei. Cu siguranţă aceasta este starea lor şi altfel nu poate să fie. Altarul îl reprezintă pe papa şi sinodul mincinos florentin, adică adaosul Sfântului Simbol (Filioque) şi jertfa cu azimă şi prefacerea (darurilor) fără invocare (epicleză) şi toate celelalte inovaţii. Spiridon se mânie şi mânios respinge altarul. Prin urmare cu acesta şi prin acesta a respins şi pe papa şi Florenţa şi toate celelalte, adică tot răul început al inovaţiilor papiste. Şi, iată, creştini ortodocşi, creştini ai Bisericii Răsăritene, fii foarte autentici, această minune nu este doar o minune, adică nu este una dintre acele minuni care arată puterea adevăratului Dumnezeu, cu toate că face şi aceasta, ci cu adevărat este o Judecată nepărtinitoare a Cerului. Este Judecată prin care Cerul de sus a arătat astăzi care dintre cele două Biserici susţine adevărul dumnezeiesc, adică dintre cele două care ţine neclintit dogmele primite de la Dumnezeu şi apostolice şi tradiţiile apostolice şi patristice şi care le-a stat împotrivă şi le-a răsturnat pe toate acestea şi cu relele ei inovaţii a devenit pricină ca Biserica cea una să se sfâşie în două părţi opuse şi ostile între ele. Şi aproape că nu există nimeni care să nu ştie această dezbinare dureroasă şi foarte rea a celor două Biserici, adică a celei Răsăritene şi a celei Apusene. Creştinii noştri mai mult neştiutori, cu toate că nu ştiu clar cutare şi cutare, ştiu însă şi le e clar că francii (adică catolicii – n.n.) nu cred precum credem noi. Dimpotrivă, cu vrăjmăşie francii, şi cei învăţaţi şi cei neînvăţaţi, ne numesc schismatici pe noi răsăritenii. Aşadar, astăzi Cerul a judecat din înălţimi cine sunt cu adevărat eretici rău slăvitori şi schismatici şi vrednici de focul veşnic. Disputele care au avut loc de la început, încă din zilele preasfântului Fotie (cel Mare – n.n.) şi de-a lungul a o mie de ani şi chiar mai mulţi, întotdeauna au avut loc cu fervoare foarte mare, din partea ambelor părţi, nu numai prin voci vii, dar şi prin dese scrisori, toate disputele, zic, astăzi s-au sfârşit. Astăzi Cerul, prin dreapta celui de sus şi marelui apărător al Ortodoxiei, Sfântul Spiridon, în mod vădit şi foarte clar a hotărât că Biserica Răsăriteană este ortodoxă, preacinstită, apostolică şi sfântă. Iar cea Apuseană dimpotrivă este rău-credincioasă, eretică, fără de nicio cinste, papistă şi vicleană. Căci, dacă nu ar fi fost astfel, de ce Spiridon alungă afară din biserica lui altarul ei, nu într-un mod mai moderat, ci în cel mai înfricoşător, într-un mod prin care a arătat câtă ură, câtă retragere, câtă mânie are faţă de acea biserică a făcătorilor de rău, distrugându-i şi nimicindu-i ca rău-credincioşi şi trufaşi pe toţi cei care cu obrăznicie vin înaintea lui? Dacă nu ar fi fost aşa, de ce pe sfătuitorul cel rău al comandantului, care îl sfătuia şi îl îmbărbăta, nu numai că l-a ucis, dar şi în murdăria cea mai scârboasă l-a aruncat, precum i s-a întâmplat, rostogolit fără de nicio cinste?
Au încetat, zic au încetat polemicile şi disputele (certurile) nenumărate; căci, da, astăzi cu adevărat cerul a adeverit şi a arătat în mod de netăgăduit ca fiind foarte adevărate, foarte expresive toate cele pe care mai întâi le-a scris Sfântul Fotie împotriva catolicilor. Astăzi Cerul cu judecata lui nepărtinitoare a lăudat şi a hotărât şi bine şi drept şi conform canoanelor a făcut apoi Sfântul Serghie care a şters din diptice pomenirea Papei. Astăzi Cerul cel preaînalt a confirmat şi a pecetluit luptele raţionale şi bătăliile şi toată acea atitudine eroică şi nemaiauzită a Sfântului Marcu al Efesului şi, dimpotrivă, (astăzi cerul) a respins, a anulat şi a zădărnicit maşinaţiunile de sabotaj ale Florenţei împotriva adevărului evanghelic. Într-un cuvânt, astăzi Dumnezeu, Dumnezeul minunilor, pentru a doua oară a despărţit lumina de întuneric: de partea luminii este Biserica Răsăriteană şi de partea întunericului e zarva Apuseană; (a despărţit) adică între adevărul cel prealuminos al dogmelor cereşti, pe care, precum le-a primit, la fel le păzeşte Biserica Răsăriteană şi între minciuna cea preaîntunecată a ideilor învăţăturilor satanice, pe care le-a adus şi le ţine Biserica Apuseană. Creştini ortodocşi, cei care locuiţi în cele patru părţi ale lumii, auziţi, aflaţi că victoria e cu noi, cei smeriţi; că a fost nimicită tăria celor puternici. A căzut indolenţa celor mândri şi semeţi. Aceştia (n.n. – se laudă) cu carele, aceştia cu caii, iar noi cu numele Domnului (ne vom mări). Şi apoi ce? Aceştia s-au împiedicat şi au căzut, iar noi ne-am sculat şi ne-am îndreptat. Şi cu adevărat astăzi ortodocşii din Kerkira au văzut, ca şi vechiul Israel, scufundaţi şi îngropaţi pe vrăjmaşii lui Dumnezeu şi pe cei ai lor. Aşadar, să cântăm şi noi astăzi cu gura noastră cântarea lui Moise în mod armonios şi sărbătoresc, cântând şi zicând: Să lăudăm pe Domnul, căci cu slavă s-a preaslăvit. Mâna Ta cea dreaptă, Doamne, i-a sfărâmat pe vrăjmaşi şi cu mulţimea slavei Tale i-ai nimicit pe cei potrivnici. Ai trimis mânia Ta, i-a mâncat pe ei ca pe o trestie. Ai întins dreapta Ta şi i-a înghiţit pământul; minunat eşti, Doamne, Cel ce faci minuni în chip preaslăvit. Cine este asemenea ţie între dumnezei, Doamne? Cine Ţi se aseamănă în putere? Şi eu împreună cu profetul cel cu prea mare glas strig azi către întreaga Biserică a ortodocşilor. Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, aleasă mireasă a lui Hristos, Biserică Răsăriteană; căci slava Domnului peste tine a răsărit. Saltă şi te bucură, căci Domnul a lăsat nedreptăţile tale şi ruşinea de mulţi ani din partea vrăjmaşilor tăi.
Popoare semeţe şi îndărătnice ale catolicilor, neamuri mândre şi ofensatoare, popoare ale cultului papist, voi care vă mândriţi înaintea împărăţiilor şi puterilor pământului şi cu dispreţ insuportabil batjocoriţi robia noastră, voi care şi bogăţia înţelepciunii celei din afară vă mândriţi că o posedaţi, Latinilor, vrăjmaşi neîmpăcaţi ai Bisericii Răsăritene, înţelegeţi şi vă plecaţi. Astăzi aţi cunoscut şi aţi înţeles că cu noi este Dumnezeu, cu noi e Adevărul Hristos, cu noi este Duhul Adevărului; cu noi, zic, cei smeriţi, cei istoviţi, cu cei împotriva cărora aţi luptat şi aţi uneltit mereu în mii de feluri. Înţelegeţi aceasta astăzi şi în mod silit, înţelegeţi şi vă smeriţi sub mâna puternică a lui Dumnezeu; aici nu mai sunt numai cuvinte, cu care să vă lăudaţi, căci puteţi să răspundeţi la un cuvânt cu o sută, aşa cum v-aţi lăudat la pseudo-sinodul de la Florenţa; nu sunt urzeli sofiste, nu sunt silogisme aristotelice. Sunt lucrări ale mâinii dumnezeieşti; sunt lucrări pe care nici o tehnică sofistă nu poate să le deturneze sau denatureze? Şi, deci, ce la ce vă gândiţi? De ce rămâneţi în acele învăţături urâte de Dumnezeu, pentru care în mod vădit şi indiscutabil Spiridon v-a alungat departe de sfânta lui biserică, adică departe de Biserica Universală, departe de Hristos, departe de Preasfântul Lui Duh? Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă fii ai oamenilor; întoarceţi-vă la religia primită de la Dumnezeu. Nu vă ruşinaţi să mărturisiţi pe faţă amăgirea voastră satanică şi să acceptaţi dogma ortodoxă a purcederii Duhului Sfânt.
Scoateţi adăugirea preamârşavă din Sfântul Simbol al credinţei. Renunţaţi la azima iudaică de la jertfa cea nesângeroasă. Găsiţi de cuviinţă să vă botezaţi prin trei afundări, ca să nu rămâneţi nebotezaţi numai cu stropirea. Nu vă limitaţi doar la cuvintele domneşti (ale Domnului) în prefacerea Darurilor ca să nu deveniţi adoratori de pâine, fără invocarea Dumnezeiescului Duh. Nu privaţi fără niciun drept şi fără nici o omenie pe creştinii laici de la Potirul Vieţii, stabilind legi împotriva Stăpânului Hristos. Treceţi sub tăcere mitul focului curăţitor (al purgatoriului – n.n.); nu atribuiţi Maicii lui Dumnezeu ceea ce nu îi pricinuieşte laudă şi faţă de Scriptură e cu totul împotrivă, adică faptul că de la zămislire a fost fără păcatul strămoşesc (n.n. – imaculata concepţie). Să se smerească şi Papa cel egal cu Dumnezeu şi să mărturisească cu recunoştinţă că este episcop al Romei, dar niciodată şi Capul întregii Biserici. Că este responsabil şi subordonat al Sinoadelor Ecumenice, nu judecător şi mai presus de ele. O astfel de pocăinţă foarte bună şi plăcută lui Dumnezeu să faceţi, vă strigă şi vă îndeamnă această lucrare mai presus de fire şi minunată a Ierarhului Spiridon. Aceasta îi vădeşte că sunt mincinoşi impostori toţi cei pe care îi slăviţi ca sfinţi şi mai presus decât sfinţii, (faptul că) au scris foarte tăios împotriva Bisericii Răsăritene sau, ca să spun mai bine, împotriva Sfântului Duh, fel de fel (de lucruri). Desigur, printre toţi ceilalţi cei mai tăioşi au fost Bonaventura cel calomniator şi Toma sofistul. De la care voi numiţi pe unul ca pe un Serafim, iar pe altul ca pe un Înger. Aşadar, astăzi puteţi să îi cunoaşteţi că sunt desigur satanici, diavoleşti, mincinoşi şi şarlatani, vrăjmaşi ai adevărului, apărători ai minciunii şi anatematizaţi de toate Sfintele Sinoade Ecumenice şi materie a focului veşnic. Şi cu adevărat, creştinilor, nu trebuia aceasta să se întâmple? Adică nu trebuia să simtă catolicii, nu trebuia să se trezească? Nu trebuia să dobândească o frică mântuitoare, văzând şi auzind această adevărată hotărâre a Cerului, gândindu-se că precum (n.n. – în starea în care) se află acum, sunt lepădaţi, respinşi şi înstrăinaţi de Dumnezeu şi de sfinţi? Da, cu siguranţă de nevoie aceasta trebuia să facă. Dar vai de ei: ei chiar s-au arătat nesimţitori la acel tunet ceresc. Ei au vrut mai bine să imite cerbicia lui Faraon cel înnebunit de Dumnezeu: au vrut mai degrabă să apară ca adepţi ai cărturarilor şi fariseilor neascultători şi încăpăţânaţi, care văzând minunile de netăgăduit ale lui Iisus, nu numai că nu au crezut în El, ci în orice fel căutau să Îl calomnieze ca făpturi. Şi mă opresc să le mai spun şi mai departe celor ce nu au auzit în întregime un astfel de lucru extraordinar sau l-au auzit, dar nu şi întâmplările acelea care îl fac şi mai îngrozitor şi vrednic să săvârşească o astfel de lucrare. Vorbesc de cei care au trăit acele spaime inimaginabile, căci au văzut cu ochii lor acele lucruri teribile şi extraordinare şi cu urechile lor au auzit cuvântarea bunului soldat şi ei înşişi au mutat materialul că să nu păţească şi ei ceva asemenea sau mai rău. Pe aceştia în principal (mai ales), zic, îi chinui, pe cei care au vrut mai degrabă să o considere drept o întâmplare delicată decât să se gândească că a fost, precum cu adevărat a şi fost o hotărâre a Cerului care nu poate fi trecută cu vederea. Căci catolicii sunt lepădaţi (de Dumnezeu – n.n.). Pe aceştia, pe aceştia eu îi plâng, pe ei îi acuz. Pe aceştia şi profetul Isaia îi consideră că sunt cu totul insensibili, zicând: Le-a dat ochi să nu vadă şi urechi să nu audă, ca nevăzând ochii lor şi neauzind urechile lor; ca înţelegând să se întoarcă şi îi voi vindeca pe ei; iată cu cine s-au asemănat adepţii Bisericii Apusene şi cu cine sunt asemenea. Nu ca şi cum Domnul, Singurul iubitor de oameni, care vrea ca tot omul să se mântuiască, nu ar vrea mântuirea acestora, ci vrea să dezvăluie prin acestea că au căzut în rău, că s-a împietrit inima lor nesocotită, că îngâmfarea şi viclenia lor blestemată goneşte orice gând bun, nu lasă să intre deloc harul lui Dumnezeu. Şi de aceea nici nu pot să simtă, nici să se întoarcă la adevăr şi să găsească mântuirea veşnică. Aşadar, ce urmează? Cu siguranţă urmează aceasta: că după judecata Cerului nu îşi mai au rost nici disputele, nu mai poate rămâne nicio îndoială despre catolici. În mod declarat, fără tăgadă, indiscutabil catolicii sunt lepădaţi, excluşi, vrăjmaşi şi străini de Dumnezeu şi de sfinţii Lui. Cel puţin acest silogism îl dovedeşte şi făclia aprinsă a lui Spiridon.
Capitolul al IV-lea
Epilog, cuprinzând un sfat pentru conaţionali
Deci, acea minune a Sfântului Spiridon a constituit o adevărată judecată a Cerului, prin care şi palpabil şi inteligibil a lepădat şi a retezat, ca fiind putrezită şi stricată de groaznicul papism, Biserica Apuseană, din plinătatea Bisericii celei Una, Sfântă, Universală şi Apostolică. S-a dovedit astfel în chip foarte strălucitor, cu toate că cei fricoşi se poate să nu priceapă aceasta, ci să rămână ca şi satana, nepocăiţi şi neîndreptaţi, lucru care într-adevăr în sine este jalnic. Harul atotputernic al lui Iisus Hristos să îi aducă în simţire. Acum e timpul să îmi îndrept cuvântul spre voi, fraţii mei; şi desigur spre voi, fraţii mei ortodocşi, care sunteţi răspândiţi în oraşe şi locuri diferite ale Europei. Ale acestei Europe în care azi năpădeşte indiferenţa cea mai atee a teiştilor urâţi de Dumnezeu. Deci voi, iubiţilor, după ce aţi ruşinat cu uşurinţă, prin lucrările minunate şi extraordinare ale Sfântului Spiridon, pe papistaşii cei neruşinaţi, vă sfătuiesc, fraţilor, să ţineţi înseşi aceste (minuni) ca pe nişte arme văzute, recunoscute şi de nebiruit împotriva teiştilor atei, ca să nu băgaţi în seamă acele suflete depravate, ci cu toate puterile voastre să ţineţi credinţa lui Hristos. Acea credinţă, zic, care a învins Lumea, care a îmblânzit leii, care i-a făcut pe lupi miei, care a pus sub propriul ei jug capetele împăraţilor. (Să ţineţi) Credinţa aceea care a scos idolatria de pe întreg pământul, care a făcut de ruşine înţelepciunea Lumii, care i-a arătat peşti fără de glas pe ritorii cei mult vorbitori, care a sădit în lume cunoaşterea unei Dumnezeiri Triipostatice. (Să ţineţi) Credinţa aceea care i-a învăţat pe oameni iubirea desăvârşită (a unora) faţă de ceilalţi, virtutea adevărată, adică adevărata înţelepciune, smerenia ca şi Hristos, dreptatea cea mai exactă, nădejdea vieţii veşnice. O, credinţă dumnezeiască, o, credinţă preasfântă! O, credinţă mai strălucitoare decât soarele! Cum s-au întunecat şi se întunecă, în lumina ta de amiază cea neschimbată, ateii cei nebuni, după blestemul profetului Osie? Cum să nu fie vrednici de plâns cei care nu respectă dumnezeirea ta? Care minte poate să priceapă sau care limbă ar putea să înfăţişeze în cuvânt înfricoşătoarea pedepsire a acestor antihrişti (căci cu adevărat sunt antihrişti) care fiind lipsiţi de cap, precum spune proverbul, stau împotrivă lucrărilor şi eforturilor şi împlinirii iconomiei întrupate a lui Hristos? Cu siguranţă, câte sunt cununile, recompensele şi premiile date de Dumnezeu înţelepţiţilor propovăduitori de Dumnezeu Apostoli, tot atâtea sunt şi pedepsele şi chinurile acestor teişti luptători împotriva creştinilor şi întunecaţi de Dumnezeu. Fugiţi, fraţilor, de aceştia ca de foc. Fugiţi de contactele sociale cu ei, vătămătoare de suflet, feriţi-vă de citirea cărţilor lor potrivnice lui Dumnezeu. Fiule, bea apă din ulciorul tău. Astfel îţi porunceşte Duhul Sfânt (Cel pe care teiştii cei înnebuniţi, departe de Dumnezeu, Îl consideră ca şi pe Iisus Hristos, Care nu este Duh); bea, zice, apă din vasul tău, adică învaţă-te din gurile Sfintei tale Biserici, de la Sfinţii Apostoli, de la Părinţii cei purtători de Dumnezeu, de la Sfintele Sinoade şi înainte de toate de la Sfintele Scripturi. Să nu preferi aberaţiile lui Voltaire în faţa înţelepciunii dumnezeieşti a lui Pavel. Să nu îi asculţi pe atei, ci ascultă-l pe Hrisostom, pe Vasile, pe Atanasie, pe Grigorie. Nu lua în seamă experienţele filosofilor de acum, ci mai bine ia faptele Sfântului Spiridon, sprijină-ţi mintea ta acolo unde sunt toate cele infailibile, pe observarea eclipsei ciudate a Soarelui (notă – vrea să spună eclipsa soarelui din timpul răstignirii lui Hristos), pe care a făcut-o marele Dionisie cel cu minte înaltă (notă – adică Areopagitul) şi găseşte-ţi acolo mântuirea ta. Sprijină-ţi cugetarea pe apologia pentru creştini pe care a scris-o Iustin Martirul şi Filosoful către împăraţii Romei. Nu lua în seamă pălăvrăgelile acelor atei, ci să ai mereu în minte faptele eroice ale sfinţilor mucenici şi bărbăţia lor mai presus de fire şi statornicia; (să ai în minte) luptele supraomeneşti şi de lungă durată ale cuvioşilor bărbaţi, pe care nu le-ar fi putut răbda dacă n-ar fi fost convinşi că îi aşteaptă, după răsplătiri nemuritoare, bunuri veşnice şi fără de sfârşit, pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, acestea sunt cele pe care Dumnezeu le-a pregătit celor ce Îl iubesc pe El; iubiţilor, la acestea să vă gândiţi, acestea să le cercetaţi şi pregătiţi-vă faptele voastre (n.n. – faceţi fapte bune) spre apărare în acea zi înfricoşătoare, ferindu-vă de prostia teatrală, de petreceri, de râsete, de dansuri, de jocuri şi de orice senzualitate trupească, căci prin toate acestea se împrăştie smerenia dumnezeiască, pleacă frica lui Dumnezeu şi astfel îşi face loc Voltairismul, ateismul, adică rădăcina şi izvorul oricărei fapte nelegiuite.
Domnul Iisus Hristos, Împăratul veacurilor şi Creatorul tuturor, şi al celor cereşti şi al celor pământeşti, cel ce a pătimit în trup pentru noi şi ne-a biruit nepăsarea prin bunătatea Lui proprie (a vrut) să ne lumineze, fraţilor, şi pe voi şi pe noi şi să ne învrednicească să avem întotdeauna înrădăcinată în inima noastră frica Lui, ca El, ca o lumină nestinsă, să ne conducă la tot lucrul bun, pentru a fi (găsiţi) plăcuţi înaintea Lui în ziua aceea a Venirii lui celei înfricoşătoare şi slăvite; da, fie, fie (aşa), pentru rugăciunile marelui şi fierbintelui apărător al credinţei ortodoxe, a Sfântului Spiridon. Amin.
Informaţie despre sfintele moaşte, în ce fel au ajuns în Kerkira.
Faptul că preasfintele moaşte ale dumnezeiescului Spiridon se află în Kerkira e cunoscut tuturor, relatarea care urmează vrea să facă cunoscut modul în care au fost aduse acolo, pentru că mulţi necunoscând aceasta se întreabă în cel fel au ajuns acolo.
Dintr-o carte a cuiva tipărită în Veneţia:
În timpul căderii Constantinopolului (1453), în timp ce alţii luând alte lucruri de preţ au fugit de acolo, un preot pe nume Gheorghe Kaloheretis, care era paroh la biserica în care erau păstrate moaştele Sfântului Spiridon şi al Sfintei Teodora Împărăteasa şi alte câteva, luându-le a coborât până în Epir şi de acolo în Kerkira (care încă nu era împrejmuită cu ziduri), având împreună cu el şi trei fii ai lui: Filip, Marcu şi Luca.
După moartea acestuia, cei trei fii ai lui au împărţit sfintele moaşte: şi în vreme ce Filip şi Luca au luat partea lor din moaştele sfântului ierarh (Spiridon), Marcu le-a luat pe ale Sfintei Teodora şi altele; împărţirea a avut loc în 12 martie 1480.
Marcu a dăruit moaştele Sfintei Teodora comunităţii locuitorilor Kerkirei în 11 ianuarie 1483.
Filip a moştenit de la Marcu celelalte cinstite moaşte pe care (acesta) le avea, precum (s-a spus) mai sus şi a plecat cu corabia la Veneţia. A primit Dukale (cu alte cuvinte scrisori domneşti) de împuternicire ca să ducă acolo, în Veneţia, moaştele Sfântului Spiridon, însă lacrimile locuitorilor Kerkirei i-au înmuiat aşa de tare inima încât şi-a schimbat hotărârea şi a rămas aici.
Autorităţile locale greceşti atunci i-au dat (biserica) Arhanghelul, în care a aşezat sfintele moaşte, slujind în ea, urmaşii săi moştenind dreptul de a sluji ca preoţi la moaştele sfântului.
Preotul acesta Filip a murit, lăsând în urmă o fată orfană cu numele Asimina; Luca, cel care era împreună moştenitor al sfintelor moaşte ale Sfântului Spiridon, a dăruit partea lui din moştenire nepoatei lui Asimina, fiica părintelui Filip, fratele său, pentru a creşte zestrea ei printr-o asemenea comoară. Mulţi s-au străduit, însă unul singur a primit premiul (n.tr. – s-a căsătorit cu fata), nobilul Stamatios Vulgaris. Actul dotal a avut loc în 13 martie 1521.
În anul 1527, din dorinţa unei persoane din conducerea administrativă a Corfului, Nicolae Vragadinos, s-a construit biserica lungă de 14 picioare, lată de 6 picioare, în care au fost mutate moaştele sfântului de la biserica Arhanghelului.
În vremea asediului lui Barbarosa au luat moaştele spre păstrare înlăuntrul palatului cetăţii, într-o biserică a Sfinţilor Doctori fără de arginţi, în care s-a refugiat pentru a fi ocrotită şi familia Vulgareilor şi preoţii slujitori. După asediu au mutat din nou moaştele în biserica lui (a sfântului).
Asimina a născut doi copii, Nicolae şi Artemie, care au devenit preoţi, Filip şi Andrei, care au murit; ea a menţionat într-un Testament pe care l-a făcut, stabilind că moaştele sfântului să rămână în neamul Vulgareilor; testamentul a fost făcut în 25 noiembrie 1571.
Au dărâmat biserica sfântului din ordinul Principelui, când acesta a hotărât să înconjoare cu ziduri hora, stricând (dărâmând) tot acel cartier; şi atunci au mutat moaştele fssfântului în biserica Sfântului Nicolae al străinilor, din Garitsa (biserica lui Spinula). Şi în anul 1577 a fost construită biserica lui în hora.
Artemie a primit funcţia de protopop în anul 1605. Prin Toma Motzanega, un om iubitor de Dumnezeu a adus din Veneţia o raclă de cristal (cristalina îi spun localnicii, pentru că are deasupra un geam – n.n.), considerând că este necuviincios să fie purtat în procesiune sfântul ţinut în braţele unui preot şi să se înnegrească astfel de la tămâierea cea multă.
Aşadar, am aflat din această relatare în cel fel au ajuns sfintele moaşte ale făcătorului de minuni Spiridon în insula Kerkira. Ne mirăm din nou în ce fel au venit de la Constantinopol şi e foarte posibil să fi fost aduse acestea (moaştele), precum şi multe altele la porunca împăratului; a cărui împărat, este nesigur; afară dacă au fost mutate din porunca împărătesei, lucru care trebuie să se fi întâmplat înainte să cucerească Ciprul catolicii; căci dacă aceia deja stăpâneau, ar fi fost imposibil să se întâmple aşa ceva (n. tr. – să fie mutate moaştele) şi mai degrabă ar fi vrut să le mute ei în Italia, dacă voiau ca ele să se afle acolo. Se pare că în timpul căderii comune catolicii stăpâneau Ciprul. Aşadar, rezultă că înainte de stăpânirea catolicilor (moaştele) trebuie să fi fost în Constantinopol.
Mare şi nespusă este pronia lui Dumnezeu Cel Sfânt, pe care El o are faţă de Biserica Sa; căci l-a trimis acolo în Kerkira pe acest sfânt preaminunat nu din alt motiv, ci ca să fie o graniţă înfricoşătoare, o nouă sabie de foc care să ţină departe de paradisul cel inteligibil pe papistaşii cei neruşinaţi, care cu toată neobrăzarea vor să intre în propriile noastre biserici şi să ne transmită şi nouă din contaminările lor; precum au târât în mod tiranic în societatea lor cea contaminată, deja de peste două sute de ani, pe viteji ciprioţi, după mărturia lui Iosif Vrienios; şi precum pe sărmanii cretani i-a făcut să nu aibă nici măcar un episcop, o insulă aşa de mare, ci i-au obligat să meargă la insula Kithyra, vai, ce stare jalnică, ca acolo să fie hirotoniţi preoţii; şi această suferinţă au îndurat-o din partea acelor cinstiţi şi calmi veneţieni şi acestea le suferă şi acum ortodocşii cei înrobiţi sub stăpânirea acestora, nepermiţându-li-se nici lor să aibă arhiereul lor propriu, pentru ca nu cumva în timp să ajungă să fie supuşi (n.tr. – papistaşii) de către comunitatea lor (n.tr. – a ortodocşilor); şi adesea cu stăpânire tiranică construiesc altare în bisericile ortodocşilor; dumnezeiescul Spiridon, pe care îl avem la mijloc între noi, Răsăriteni şi Apuseni, în Kerkira nu i-a lăsat să se unească unii cu alţii, sau ca să spunem mai bine pe aceia nu i-a lăsat să se unească cu noi în orice mod vor ei ; mulţumire bunului Dumnezeu că ne-a izbăvit pe noi de această durere în veci; fraţilor, eu fiind mişcat de râvnă dumnezeiască pentru folosul nostru al tuturor am făcut cunoscută această minune mai presus de fire a Sfântului Spiridon cu consideraţiile care au urmat; împreună cu aceasta, mişcat de aceeaşi râvnă am alcătuit şi slujbă de biruinţă la această (minune) ca mulţumire lui Dumnezeu şi sfântului Său, care în chip minunat cu mână puternică a distrus născocirile celor nelegiuiţi; slujba trebuie să fie cântată în ziua a doisprezecea a lunii noiembrie, căci în această noapte, care face trecerea spre ziua a 12-a s-a săvârşit această nenorocire preadorită de ortodocşii greci; fac cunoscut faptul că această sărbătoare plină de mare bucurie nu poate fi ţinută în ţinuturile papistaşilor; deci trebuie cântată în locurile pe care ei nu le stăpânesc, ci sunt libere de sub stăpânirea papală; aceasta o spunem nu stabilind legi, ci povăţuindu-vă în mod frăţesc ceea ce este bine şi drept şi folositor. Şi, deci, toţi cei care aveţi râvnă pentru ortodoxia cea primită de la Părinţi, împotriva catolicilor celor răucredincioşi, şi evlavie la Sfântul Spiridon, dublaţi-vă vocile voastre de biruinţă şi de mulţumire pentru a ţine locul acelor fraţi ai noştri care nu pot să îşi arate prin voci puternice durerea din inima lor. Deci, cântaţi-I Domnului cu strigăte de bucurie, cântaţi-I cântare nouă, căci cu adevărat lucruri noi şi minunate a făcut Domnul spre umilirea papiştilor celor îngâmfaţi şi mândri; a Căruia este slava în veci. Amin.
Precizare:
Tuturor cititorilor acestei cărticele,
fraţilor mei în Hristos şi fiilor autentici
ai Preasfintei Maicii noastre Biserici a Răsăritului,
eu, smeritul ei autor, le doresc, deşi sunt nevrednic,
sănătate, pace şi mântuire veşnică…
În anul 1795 Theodorit, „distrugătorul” Bibliei canonice, dintr-o pricină oarecare mi-a scris. Cu acest prilej mi-a scris pe lângă aceasta că ruda lui, Theodor, cel numit Mustatzas, a hotărât să tipărească operele Sfântului Grigorie Palama; eu i-am răspuns că operele Sfântului Grigorie Palama sunt gata de tipărit de altcineva şi am zis că, pentru că domnul Theodor este zelos la cele bune, am şi eu două lucrări, pregătite pentru tipar şi, dacă vrea, i le trimit de îndată ce primesc asentimentul lui. Am primit răspuns că le primeşte cu multă bucurie. Le-am trimis în acelaşi an, adică în 1796, adică lucrarea Judecata cerului şi Viaţa Sfântului Clement, în scopul de a constitui amândouă un singur volum. Am primit imediat răspuns că le-au primit şi nu numai aşa pur şi simplu, ci ca un debut sfânt, ca pe un liman sfânt şi alte asemenea. Desigur am primit şi scrisoare separată de la Theodor însuşi, care începea exact cu aceste cuvinte: „Mai demult am primit scrisoarea şi vă mulţumesc pentru urările dar şi pentru faptul că prin aceasta ne-am cunoscut; am citit cea ce îmi cereţi şi vă asigur că le trimitem şi le tipărim”; datorită mărimii lor, trec peste cele pe care mi le-a scris Theodorit în cele cinci scrisori ale lui, pe care le păstrez pe toate; în fine, pentru că prietenii mei buni m-au burduşit cu promisiunile lor foarte vii şi grase şi repetate, ce s-a întâmplat, ce au făcut? Iată ce s-a întâmplat şi ce au făcut: după ce din anul 1796 până în anul 1804 (operele) au stat în mâinile lor, acum, pe la mijlocul lunii mai trecute, mi le-a trimis de la Muntele Athos bunul Theodorit, aşa, precum le-am trimis eu, adică scrise de mână, netipărite. Însă (se poate întreba cineva aflat în faţa unei întâmplări neaşteptate) care sunt motivele pe care le-a invocat? Ele sunt acestea: mai întâi a scris că le-a uitat în Bogdania, când a plecat de acolo, în al doilea rând a scris că stăpânul Sutzos l-a distrus pe Theodor şi nu i-au rămas bani ca să tipărească aceste cărţi (pentru Apocalipsă a avut bani şi i-au mai şi rămas); în al treilea rând i-a spus mitropolitului de Tripoli că le-a pierdut şi de îndată ce s-au găsit apoi, prin intermediul Prea Sfinţiei Sale m-a întrebat ce aş vrea să facă cu ele. Cine poate, să pună de acord aceste trei afirmaţii într-un singur adevăr. Pe lângă acestea, care pentru mine sunt ireconciliabile, urmează şi această ciudăţenie (acest lucru straniu): preaiubitul meu domn Calinic, arhimandritul din Lipsia, i-a scris acestui Theodorit să i le trimită lui (manuscrisele) şi prea cuvioşia sa, dăruindu-le mie, vrea să găsească o soluţie pentru a le tipări. A primit răspunsul lui Theodorit că vrea să i le trimită şi aştepta să le ia cu negustori (cât despre mine, toate mi le-a declarat arhimandritul în martie acum doi ani) apoi, în loc să-l trimită în Lipsia, le-a trimis în Hios, precum am mai menţionat; iată cu ce oameni nenorocul meu m-a încurcat, în legătură cu aceste opere bune şi folositoare multora, deja de ani de zile, cam de opt, şi am fost batjocorit şi înşelat de aceştia, cum n-a păţit-o nimeni de la altcineva vreodată de la asemenea oameni. Aşadar, pentru că Dumnezeu nu a binevoit ca să fie tipărite pentru public de astfel de oameni aceste istorisiri minunate, se tipăresc deja din bunăvoinţa lui Dumnezeu pe cheltuiala acestor creştini iubitori de Dumnezeu şi de fraţi din Hios, pentru mântuirea lor sufletească şi a strămoşilor lor. Se publică, deci, într-un singur volum, Judecata cerului şi Viaţa misionarului Clement, şi acesta, ca om integru, fiind o judecată a cerului, prin atitudinea şi mărturisirea lui minunată că Duhul Sfânt purcede numai din Tatăl; căci sfinţenia lui, care este, fără îndoială, lucrare a cerului care în mod vădit i-a pecetluit şi i-a validat luptele şi cuvântările pe care le-a ţinut în Moravia împotriva papistaşilor rău-credincioşi, precum puteţi vedea toate acestea citind sfânta lui viaţă.
Primiţi, fraţii mei, cu bucurie această cărticică folositoare de suflet, mai ales în aceste timpuri când indiferenţa respingătoare revarsă pretutindeni răceală de moarte în sufletele celor mai simpli.
Minunile, pentru cei cu minte, sunt dovezi ale atotputerniciei dumnezeieşti. Şi aceasta cu ajutorul, aşa cum am spus mai înainte, al dumnezeiescului Spiridon şi prin lucrarea foarte neobişnuită săvârşită în Constantinopol pentru Mântuitorul, primiţi, zic, cu bucurie şi citind şi folosindu-vă, rugaţi-vă şi pentru fraţii care, pentru folosul comun, au pus la dispoziţie cele necesare (n.n. – banii pentru tipărirea cărţii) şi (rugaţi-vă) şi pentru noi, nevrednicii, care mişcaţi de zelul dumnezeiesc, am muncit cu hărnicie la acestea pentru slăvirea şi lauda Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl Lui şi cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor. Amin.
Traducere de părintele Ciprian Staicu (Veria), revăzută de părintele Gheorghe Konispoliatis (Corfu).
AUDIO (si transcriptul): Parintele Gheorghe Calciu despre VREMURILE DIN URMA
Reiau din articolul Parintele Gh. Calciu – inedit: “POATE CA VOM INTRA IN CATACOMBE DIN NOU…”, postat pe site-ul fratlor de la RAZBOI INTRU CUVANT:
Parintele Gheorghe Calciu a acordat in octombrie 2005 un interviu foarte consistent, de-a dreptul exploziv, pe temele cele mai stringente ale vremurilor noastre si cu afirmatii dintre cele mai raspicate si radicale. Autoarea interviului, Raluca Tanaseanu, a avut bunavointa de a ne pune interviul la dispozitie pentru a-l face public integral si ii multumim si cu acest prilej. O parte din interviu, continand relatarile despre minunile din inchisoare si despre sfintii inchisorilor este publicata pe site-ul CrestinOrtodox, lipsind insa partile in care Parintele vorbeste despre subiectele cele mai “fierbinti”: Biserica in fata “cazului Tanacu”, “fratele” Roger de la Taize, U.E., Papa, ecumenismul, ascultarea de ierarhi, soarta neamului nostru astazi si prigoanele vremurilor de pe urma. Interviul este astazi parca mai actual ca in ziua in care a fost realizat… Acum il puteti descarca si asculta online in intregime.
Parintele Calciu – Cuvinte de foc, cuvinte “interzise” (octombrie 2005):
Transcriptul:
– Parintii care au suferit in inchisori si pe care poporul ii considera sfinti ar trebui canonizati?
– Incontestabil! Numai ca Biserica se teme, atunci cand e vorba de cei din inchisori; au ramas cu aceeasi idee ca sunt dusmanii poporului, ceva in genul asta, sau, oricum, Biserica nu are curaj sa ia atitudine, asa cum nu a luat o atitudine corecta, sau conform canoanelor nici fata de parintele Daniel Corogeanu.
– Ati cunoscut Sfinti in inchisori?
– Bineinteles ca am cunoscut, Costache Oprisan a murit in bratele mele. In cartea lui Dumitru Bacu despre Pitesti, in prefata am scris amanuntit despre Costache Oprisan. Noi am fost 16 oameni intr-o sectie speciala, adica intr-o hruba ca un cilindru, semicilindru, 5 celule lipite de perete, fara lumina, fara aer, avand numai 2-3 gauri practicate jos pe unde sa schimbe aerul, si am fost tinuti acolo 16 persoane. Si in aceasta perioada, in celula de langa noi, toti 4 detinuti au murit, in celula de dincolo de noi a murit unul, in alta au murit 2 si Costache Oprisan in celula noastra. Asa ca a fost in decurs de 2 ani aproape jumatate din noi au murit. A fost o celula de exterminare, cu regim special fara aer, fara lumina, bataie, infometare si cu persecutie speciala!
– Cum ati rezistat?
– Acolo unde a fost unire intre noi si credinta adanca si rugaciune, am rezistat. Pentru ca securitatea a organizat in asa fel incat in fiecare celula sa fie un om destructiv, si in sens moral, dar.. un om care sa aiba o boala care e contaminatoare. La noi l-au bagat pe Costache Oprisan care-si scuipa plamanii, realmente isi scuipa plamanii, nu fac o figura de stil! In fiecare dimineata-si facea toaleta si scuipa cheaguri de sange, bucati de plamani! In alta celula erau 2 nebuni, in alta celula era un om, tot asa cu instabilitate psihica, cand mergea la securitate dadea informatii despre ce se intampla in celula: ca ne ajutam unii pe altii, ca puneam medicamente pentru cei care nu aveau sau nu puneam paine pentru cei care erau prea slabi; nu era nimic important, dar cand venea in celula spunea ce a facut dincolo si plangea si-si cerea iertare, era un om cu vointa zdrobita dupa ce trecuse prin Pitesti. Asa ca in toate celulele a fost cineva care sa aiba un element distructiv fizic sau moral. In celula in care erau cei 2 nebuni, toata celula a murit! Noi am fost grupati prin personalitatea lui Costache Oprisan care era un adevarat sfant! Adica era desprins de toate cele lumesti, traia intr-o rugaciune aproape permanenta, numai cand comunica cu noi… Niciodata nu s-a plans pentru boala lui, niciodata n-a plans pentru ceea ce i s-a facut! Pe toti i-a iertat si mereu ne vorbea despre iertare si despre dragoste. El era de fapt Sfantul nostru. Iar in momentul cand Costache Oprisan a murit parca s-a frant ceva in noi si cateva luni am fost dezorientati. Eram eu, Marcel Petrisor si Iosif Iosif. Am simtit ca suntem ca si cum te-ar fi parasit un tata, asa cum simt copiii mici. Dar ne daduse destul Costache Oprisan ca sa ne putem noi restaura in spirit dupa aceea. Si am supravietuit datorita faptului ca am fost uniti, nu s-a intamplat nimic intre noi – mici conflicte, dar nu conflicte majore. Insa moartea lui Costache Oprisan a fost tulburatoare pentru noi si imi aduc aminte ca am stat asa, de multe ori ma uitam la el si il chemam pe Costache Oprisan sa-mi dea un semn. Nu mi-a dat nici un semn, dar el ne-a spus inainte de a muri ca daca Dumnezeu il va asculta, se va ruga pentru noi si vom scapa cu totii, a spus ca vom scapa cu totii, noi cei trei. Si asa s-a si intamplat!
– Dar acum simtiti rugaciunile lui Costache Oprisan pentru sfintia voastra?
– Da sigur, noi suntem impreuna spiritual, tot timpul! Si nu-l uit niciodata, si-l pomenesc in rugaciuni si-i cer sa se roage pentru noi.
– Alti sfinti pe care i-ati cunoscut?
– Gafencu, Mazare, Ioanide, Ianolide… Adica toti acesti oameni, indeosebi acesti tineri care sunt socotiti sfintii inchisorilor sunt legionari, cei care au intrat in inchisoare ca tineri, elevi sau studenti, sub Antonescu si care n-au fost eliberati si care au avut o viata spirituala extraordinara. Era grupul misticilor, asa se chemau, care traiau in rugaciune si care au trecut prin inchisoare ca niste faclii pentru noi. Cred ca ezitarea Bisericii este din cauza aceasta, ca au fost legionari. Dar aceasta discriminare, ca sa spun asa, pe motive politice, nu religioase, este un act pentru care ierarhia va raspunde in fata lui Dumnezeu!
– Ce ar trebui facut totusi, si noi credinciosii si anumiti preoti mai curajosi, ca sa spun asa, pentru ca acesti sfinti din inchisori sa fie mai cunoscuti?
– S-a facut un dosar pentru canonizarea lui Gafencu de catre fostii detinuti, s-au scris articole, dar toate acestea sunt inabusite pentru simplul motiv ca au fost legionari. Ca si cum Moise Arapul, care a fost talhar, stiti… Ca si cum daca a fost cineva legionar este incriminat pentru toata viata! Adica biserica se dovedeste superioara lui Iisus Hristos?! Iisus Hristos a stat de vorba cu toti, nu? Si a facut din pescari Apostoli si din pagani Mucenici. Totusi Biserica este ezitanta, s-a obisnuit cu o anumita obedienta fata de stapanire in timpul comunismului si nu iese din aceasta. De ce? Numai ei stiu!
– Am putea lua exemplu de la Biserica Rusa? Sa ne gandim la Patriarhul Tihon care a fost canonizat.
– Da sigur ca da, Rusia a canonizat pe toti cei ce au murit in inchisoare, mii de sfinti a facut! La noi nu s-a facut nici unul din inchisoare! Adica Biserica isi renega propria sa comoara!
– Credeti ca ecumenismul isi spune cuvantul?
– Nu cred ca ecumenismul isi spune cuvantul. Pur si simplu Biserica, de cand s-a terminat comunismul, niciodata nu s-a gandit sa faca ceva pentru cei ce au murit in inchisori, niciodata! Am auzit ca IPS Daniel a interzis in liturghii – se poate sa fie un zvon, sa nu fie asa – sa se pomeneasca cei morti in inchisori, ci numai cei ce au murit in revolutie. Adica la IPS Daniel sigur ca ecumenismul isi spune cuvantul. Dar dincoace nu, ei au fost asa ezitanti si speriati tot timpul.
– In ce masura sfintii din inchisori au fost un sprijin pentru ceilalti detinuti, mai slabi in credinta?
– Ei au facut si convertiri! Adica prin atitudinea lor, poate nu prin discursul lor ca sa zic asa, dar prin atitudinea lor, prin bunatatea lor, prin iertarea lor, prin posturile pe care le faceau. Erau unii care o saptamana nu mancau nimic! Va inchipuiti ca in conditiile de acolo din inchisoare, unde toti eram flamanziti, erau niste oameni care parca traiau numai cu rugaciunea! Si totdeauna, desi erau bolnavi, cum era Gafencu, ii ajuta pe ceilalti. Chiar mi-a spus Richard Wurmbrand, un evreu convertit, care la Targu Ocna a stat langa Gafencu, el primea niste medicamente pentru ca era tuberculos, si nu stia de unde vin. Dupa ce a fost salvat i s-a spus ca Gafencu ii trimitea medicamentele lui, catre Wurmbrand. Asa ca antisemitismul sau exagerarile pe care le-au facut comunistii [despre legionari], care au intrat in capul ierarhilor nostri bisericesti nu sunt decat niste povesti!
– Povestiti-ne despre felul in care Sfintii din Inchisori au schimbat vietile celorlalti detinuti! Spuneati de convertiri…
– Da, sigur, au fost convertiri. Cel putin Gafencu unde mergea toata celula devenea o rugaciune! Costache Oprisan la fel. Nu numai ca ne converteau sau intareau credinta noastra, dar pur si simplu faceau minunea supravietuirii, pentru ca in inchisoare fara Dumnezeu si fara rugaciune si fara iertare nu puteai sa supravietuiesti! Ei faceau aceasta minune in celula in care stateau, schimbau inima noastra, stingeau vrajmasia noastra fata de gardieni, fata de Securitate, adica intorceau inima noastra de la razbunare, sau chiar ura, catre Dumnezeu si catre dragoste; si toate aceste schimbari lucrau in inima noastra si organismul nostru se schimba si el prin rugaciunea pe care o faceau sau prin darurile pe care ei le raspandeau in jurul lor. Si asa am supravietuit. Celula noastra este un exemplu, nici unul dintre noi n-a murit in inchisoare, cei care am trait cu Costache Oprisan. In toate celelalte celule au murit pentru ca aveau bolnavi mintali, psihici.
– Puteti sa dati un exemplu concret de convertire, de schimbare in bine?
– Schimbarea noastra e cea mai evidenta! Noi trecusem prin Pitesti, eram tulburati si ne-au adus acolo, in celula asta de exterminare. Era o “corabie” a mortii. Era un experiment pe care Securitatea il facea, ce se intampla cu organismul nostru biologic si cu sufletul nostru in conditiile in care ne-au pus ei acolo. Din cand in cand venea un securist sau stiu eu de unde veneau, de la partid, oameni care erau imbracati civil, care aveau niste figuri asa, reci, care deschideau usa si se uitau la noi timp de 10 minute, un sfert de ora, o jumatate de ora! Nu spuneau nici un cuvant, ne cercetau ca un medic care-si cerceteaza bolnavul si pe urma plecau. Lasau in urma un fel de groaza si simteam ceva demonic in ei! Costache Oprisan ne spunea insa cand noi incepeam sa discutam: “Si pacatosii se mantuiesc, si criminalii se mantuiesc! Lasati-i in pace!” Asa s-a intamplat in jurul lui Gafencu, se facuse o adevarata comunitate monahala! Adica toti ii urmau exemplul, posteau, erau buni, se ingrijeau de ceilalti bolnavi – cum a fost la Targu Ocna. Era un lucru care facea din celula o Biserica!
– Cum se savarsea Sfanta Liturghie in inchisoare?
– Sfanta Liturghie se savarsea intr-un mod foarte discret, adica daca noi eram in celula cativa insi, daca aveam un preot, el statea pe pat, noi stateam la locurile noastre sau ne plimbam ca sa avem aspectul, pentru cel care supraveghea, ca lucrurile acestea erau cele obisnuite ale celulei, adica pastram atmosfera normala a celulei. In acest timp ascultam preotul, care de obicei stia Liturghia pe de rost. Ascultam Sfanta Liturghie, ne plimbam si raspundeam cu voce joasa: “Doamne, miluieste” sau ce trebuia… Sigur ca nu era Impartasanie, dar adeseori preotii aveau cusuta Impartasania in camasi, si ne dadeau cate o farama. (…) La randul meu si eu am savarsit Sfanta Liturghie in a doua perioada [de detentie – n.r].
– Multi parinti au spus ca le-a fost utila perioada de detentie! Pe cuviosia voastra cum v-a ajutat acea perioada?
– Sigur, daca pe parinti i-a ajutat va inchipuiti cat ne-a ajutat pe noi care nu eram [preoti -n.r.]! Inchisoarea este ca un purgatoriu – eu nu cred in Purgatoriu, dar ca sa folosesc o expresie cunoscuta – e un purgatoriu care te curata de pacate si mai ales te inalta spiritual. Niciodata n-am fost, nici macar acum, mai apropiat de Dumnezeu decat am fost in inchisoare! Este ceva inexplicabil, dar in special daca aveai un Gafencu, sau un Costache Oprisan sau daca aveai un preot se instala o atmosfera sacra in inchisoare, in celula si vorbeam cu Dumnezeu mai mult si simteam prezenta lui Dumnezeu mai mult decat acum.
– Ma gandesc acum si la Mircea Vulcanescu care si-a pus viata pentru aproapele in inchisoare. Ati mai cunoscut astfel de cazuri?
– Da, sigur ca da, am cunoscut cazuri foarte multe, si eu am cunoscut. Si eu mi-am pus viata pentru Costache Oprisan si am fost si batut. Cu Costache Oprisan un exemplu. Noi am reusit acolo, in inchisoare, sa-i prelungim viata lui Costache Oprisan, in celula aceea. In celula aceea curgea apa de pe pereti, tot timpul era umezeala, saltelele putrezeau sub noi, nu le schimbau si Costache Oprisan nu avea medicamente. Si eu l-am ingrijit pentru ca eram singurul care facusem 2 ani de medicina. Ii spalam, tot ce-i trebuia ii faceam pentru el si mi-am adus aminte ca penicilina se face din mucegai. Puneam bucatele de paine sub pat, in umezeala, seara, si dimineata era de doua degete mucegaiul, crestea foarte inalt si cu maciulii. Luam acest miceliu, il dizolvam in apa si apoi puneam miceliu cu apa intr-o bucatica de tifon si ii puneam lui Costache Oprisan la nas ca sa traga aer, sa respire prin acest miceliu. Si sunt convins, si Marcel si toti am fost convinsi ca i-am prelungit viata cu cateva luni. Noi faceam totul ca sa-i salvam sau macar sa-i prelungim viata. Sunt convins ca acest tratament natural, cu miceliu de mucegai i-a dat elementele care puteau sa lupte impotriva tuberculozei si i-a prelungit viata si am fi vrut sa ramana mereu cu noi…
– Acum continuam cu parintele Daniel, scurt, doar doua intrebari. Cazul Tanacu a fost pe larg mediatizat. Care este parerea Sfintiei voastre in legatura cu decizia Sinodului BOR de a il caterisi pe parintele Daniel si de a il exclude din cinul monahal?
– Toata aceasta chestie a fost o nedreptate. In primul rand ca ceea ce s-a intamplat la Tanacu, si care este lucrarea lui Dumnezeu, incontestabil, ca Dumnezeu sa o scape pe sora Irina si s-o curete de demonii din ea, prin rugaciuni si prin postire. A fost un prilej pentru masonerie, pentru ateism, pentru indraciti, pentru presa aceasta care este demonizata – presa romaneasca – pentru a ataca Biserica Ortodoxa. Asa ca, de fapt, cazul acesta a fost asa, un pretext minor. Cati oameni nu sunt ucisi pe strada sau prin imprudente medicale, sau prin tratamente necorespunzatoare sau chiar corespunzatoare care au un efect invers? Daca ar fi sa ii arestam pe toti sa ii bagam la puscarie pentru omor grav, cum a fost categorisit parintele Daniel cu maicile, inseamna ca un sfert din populatie ar trebui sa fie in inchisoare. Dar toata chestiunea asta a fost o chestiune diabolica indreptata impotriva Bisericii. Biserica nu a reactionat cum trebuie. Adica, Biserica Ortodoxa Romana este cea mai puternica institutie. Ea ar trebui sa actioneze in lumea aceasta, in tara, cu autoritatea sacra. Nu cu ploconeli, nu cu spaime, nu cu plecarea capului ca strutul in nisip. Asta a fost atitudinea Bisericii. Inteleg atitudinea Justitiei, cineva imi spunea ca dupa toate considerentele in care s-a facut arestarea parintelui si a maicilor este un caz in care cei care au facut aceasta ar trebui sa fie judecati si condamnati. Dar Dumnezeu pe unul l-a condamnat, ca am auzit ca unul dintre procurori, care a prelungit arestarea, a fost prins cu alte infractiuni si a fost scos din… Probabil ca si primul a patit la fel. Deci, nu trebuia sa fie arestati. Biserica nu trebuia sa iasa in frunte si sa spuna, sa condamne din prima clipa, trebuia sa se intereseze: ce s-a intamplat, ce este acolo? Nu faci din toate pacatele, greselile oamenilor, nu faci o posibilitate de plecaciune in fata autoritatilor de stat, care sunt demonice, asta este incontestabil, si presa este demonizata aici, in Romania. Ci trebuia sa cerceteze lucrurile, sa stea de vorba cu el, sa il intrebe, nu sa trimita un episcop care – nu stiu ce sa spun, am ramas surprins – cred ca omul acesta nu prea cunoaste regulile Bisericii. Si, in al doilea rand, canoanele spun foarte clar ca trebuie sa fie intrebat cel ce este in greseala sau este acuzat de o anumita greseala. Fara a-l asculta nu are dreptul Biserica sa-l condamne sau sa-l dezbrace de haina preoteasca. Asa cum am facut in articolul in care am asemanat pe parintele Daniel si procesul meu. Biserica trebuia sa se poarte cu autoritate: nu va amestecati, avem un anumit statut noi. Biserica are un statut, in toate tarile, ea judeca pe proprii sai membri. Dupa aceea, daca este cazul, ii deferezi justitiei. Biserica nu a facut acest lucru. Cand cineva l-a intrebat pe purtatorul de cuvant al Patriarhiei de ce s-a grabit sa faca acel comunicat, a spus: ei, parintele Calciu nu stie tot, eu stiu mai bine decat stie el, pentru ca am vorbit si cu oamenii si cu parintele Corogeanu. Ei habar nu au despre parintele Corogeanu. Ei cred ca p. Corogeanu este asa, un purice pe care il poate schimba oricum si il pot condamna oricum. El este un om si este un calugar. In primul rand, ierarhii sa tina cont de acest lucru.
– Din cate stiu, nici macar in momentul de fata nu l-au primit si nu l-au ascultat pe parintele…
– Nu a fost ascultat… Asa ca eu stiu de la parintele Daniel ce s-a intamplat, am vorbit cu el si ceea ce stiu eu, ei nu o sa stie niciodata pentru ca nu vor!
– Nu este asta o lipsa de dragoste fata de aproapele?
– Este lipsa de dragoste… eu nu cred asa ca ei au asa o mare dragoste pentru cei din Biserica, in afara de cativa ierarhi. Ceilalti nu cred ca au dragoste, ci au doar un fel de autoritate nejustificata. Ceea ce are Biserica este lipsa ei de demnitate, de autoritate sacra. Ea nu trebuie sa (dea inapoi) in fata nici unui atac. Ca este guvern, ca este presedinte, ca este nu stiu ce. Din cauza aceasta Catedrala Neamului se plimba de colo-colo ca un pion pe o tabla de sah. Pentru ca nu a avut curajul sa ii taie lui Basescu opozitia in privinta parcului Carol.
– I se reproseaza parintelui Daniel faptul ca nu a luat atitudine atunci cand P.S. Corneliu a venit sa ia antimisul si credinciosii nu l-au lasat.
– Poate ca asta e o greseala. Adica el ar fi trebuit sa lase sa se umileasca, sa lase lucrurile acestea. Eu stiu, inteleg care a fost sentimentul parintelui, ar fi trebuit atunci sa faca ascultare, dar in conditiile in care s-au intamplat toate acestea, probabil ca s-a tulburat si el. Dar asta nu justifica atitudinea Bisericii.
– Credeti ca biserica va reveni asupra deciziei?
– Biserica trebuie sa revina, in orice caz trebuie sa revina. Nu cred ca va reveni, pentru ca este o trufie ierarhica care nu vrea sa recunoasca greselile. Dar cu atat mai mare ar fi pacatul.
– Ce este mantuirea?
– Mantuirea este in primul rand un act divin si apoi uman. Prin ea ne curatim de pacate pentru ca pacatele pe care le facem nu le putem rascumpara noi niciodata. Doar prin harul lui Dumnezeu pacatele ne sunt rascumparate. Este o actiune divina prin care noi, din pacatosi devenim sfinti si din oameni ingeri.
– Care ar trebui sa fie scopul nostru in aceasta viata?
– Scopul nostru in primul rand ar trebui sa fie mantuirea. Si sa actionam in lume, in biserica si in propria noastra viata cu acest scop final care este mantuirea noastra.
– In ce consta forta ortodoxiei?
– Forta ortodoxiei consta in faptul ca nu a schimbat nimic din toate canoanele fixate pana la despartirea de catolici. Forta catolicismului sta in numar, in organizare, si inainte in puterea militara cu care au luptat impotriva imparatilor. Forta catolicismului se macina astazi. Forta ortodoxiei ramane. Dar daca ortodoxia cade, cade prin pacatele interioare ale oamenilor, nu prin altceva. Ea este imbatabila.
– In ce masura intrarea in UE reprezinta un pericol pentru Biserica Ortodoxa?
– Vai de mine, asta este o erezie, cea mai mare a Bisericii. Adica faptul ca Biserica se roaga pentru intrarea in Europa este un pacat al Bisericii. Adica incercam noi sa intram pe toate caile in Iad… in loc sa intram in Rai, sa ne rugam pentru Rai, cautam sa deschidem portile Iadului. Pentru ca ceea ce stim despre Occident este ca nu au niciun fel de credinta, nu au nici un fel de morala, toate sunt permise, toate sunt ingaduite, si toate chiar le sunt “de folos” – in sensul lor, nu in sensul nostru. Cred ca Biserica Ortodoxa ar trebui sa vada de propria ei activitate aici, de propria viata, sa nu se intereseze de ecumenism si de toate celelalte. Sa traiasca in Hristos asa cum a trait pana acum.
– Ce parere aveti despre acei preoti, acei ierarhi, care manifesta deschidere fata de alte culte? Sa ne gandim la moartea Papei…
– Poate mai putin la moartea Papei, eu m-as gandi la Roger, “fratele” Roger, care era un demonizat, era cel mai mare pacatos. El a fost un cuib al diavolilor. Si toata Biserica plange, si se lamenteaza, si vai, ce ne facem, ca nu o sa mai fie acolo, ca sa mai trimitem tinerii astia din Romania, din ortodoxie sa ii trimitem la pierzare, acolo era pierzare. Acolo era un demon foarte mare. El isi facuse asa, o chestie demonica, un fel de administrator al tainelor, aparea in alb… Cel mai mare pacatos a fost el. Era pur si simplu un new age-ist. Toata chestia asta era New Age. Si bisericile de aici isi trimiteau copii lor la pierzare.
– Deci este o mare greseala…
– O mare greseala, este un mare pacat! Este un pacat de neiertat. Ce cautau aia acolo? Se duceau sa stea cu genunchii incrucisati sub ei si sa se legene ca niste oameni cuprinsi de nebunie? Asta a fost un pacat care, cred ca Dumnezeu a lovit… Adica, diavolul a vrut sa faca din acest Roger, ca nu ii spun frate, sa faca din el un martir al New-Age-ismului, trimitand tot o indracita sa il omoare. Lucrurile cred ca s-au schimbat in cele din urma pentru ca diavolul nu are perspectiva si el nu si-a dat seama ca prin asta isi taie firul acolo la… Si sper ca Taize-ul va disparea asa cum se intampla cu toate actiunile diavolesti.
– Totusi si la moartea Papei mi se pare implicarea Bisericii noastre nepotrivita.
– Sigur ca da. Am auzit, din ce s-a scris acolo, ca la inmormantarea Papei ortodocsii au fost tintuti asa intr-o parte, nu au fost amestecati acolo, deci ei si-au luat masurile lor…, mai ales ca acest papa Benedict a facut declaratii ca intentia lui este de a unifica cele doua Biserici, in special, si pe urma sa faca unitatea tuturor bisericilor. Dar spune asa [Papa Benedict], Biserica Ortodoxa nu trebuie sa vina la noi ca la o sora, ci ca o biserica ce si-a parasit idealul si ar trebui sa fie acceptata in sanul Bisericii-Mame care este Biserica Romana.
– In ce sens putem vorbi de schimbare, innoire in Biserica Ortodoxa?
– Cred ca in BO innoirea vine intai de la monahi si de la credinciosi. Ierarhii sunt anchilozati in pozitiile lor. Nu pot sa faca miscarea aceasta care, daca ar veni de sus, ar fi un lucru sfant, din partea lor, si o iertare a tuturor pacatelor.
– Ecumenismul actual al ierarhilor BOR afecteaza credinta poporului?
– Sper ca nu… eu nu traiesc asa in mijloc…Vad monahii care profeseaza impotriva ecumenismului, vad credinciosii care sunt impotriva ecumenismului, cred ca nu sunt afectati in sensul acesta. Cei care nu sunt credinciosi, care sunt, stiu eu, modernisti, care privesc spre Europa ca si cum ar fi niste caini cu corvrigi in coada, pe aia nu ii intereseaza, ca nu-i schimba in nici un fel. Dar cred ca poporul va ramane credincios si daca din ce in ce mai mult se vorbeste impotriva ecumenismului, din ce in ce mai mult aceasta opozitie sacra va ajunge la urechile credinciosului.
– Ce parere aveti despre ecumenism si despre rezultatele intalnirilor ecumenice de-a lungul timpului?
– Ecumenismul este, dupa cum spun grecii, erezia cea mai mare a secolului nostru si asa si este. Pentru ca ea vine cu niste idei generoase, sa ne iubim unii pe altii, de ce sa ne certam, sa avem rugaciunea comuna ca rugaciunea impreuna ajunge la urechile Domnului si asa mai departe, lucruri care sunt amagiri idolesti, amagiri diavolesti. In decursul anilor care s-au scurs cred ca intalnirile ecumenice n-au depasit nivelul banchetelor, al cheltuielilor enorme, al plimbarilor, si al cheltuirii unor sume pe care credinciosii le dau bisericii noastre sau celor din occident. (…)
De exemplu, daca luam o intalnire ecumenica in care intra si musulmani, si evrei, nu ai voie sa pomenesti numele lui Hristos. Nu ai voie sa spui ca a venit sa moara pentru toata lumea. Evreii spun acolo fara nici un fel de ezitare ca ei asteapta pe Mesia, dar ai nostri nu au curaj sa spuna ca Mesia a venit.
In ceea ce priveste persecutiile pe care le-am suferit noi in timpul comunismului, va dau un exemplu. Cand am fost eu arestat si pentru ca am fost un caz foarte cunoscut, in tot Occidentul s-au facut grupuri de rugaciune pentru mine. Se rugau pentru mine si in acelasi timp scriau scrisori de suport, asa le numeau ei, pe care le trimiteau la Ceausescu. Eu cand am mers in Europa si peste tot, in fiecare satuc am gasit grupuri de rugaciune. Si ei trimiteau scrisori. Mii de scrisori. Ceausescu era invadat de scrisorile care veneau… sigur, nu ajungeau la el, vreau sa spun ca intentie. Cand a fost aici un Congres Ecumenic, era cred ca prin ‘80 sau ‘81, Lucas, care era secretarul general al Asociatiei Ecumenice, a fost rugat de credinciosii protestanti de acolo sa intrebe pe Patriarh ce se intampla cu mine. Lucas a venit aici, a participat la tot Congresul, iar cand a fost la banchet intai au mancat bine si au baut bine si abia la desert l-a intrebat pe Patriarh ce este cu parintele Calciu. Acolo era de la Departamentul Cultelor care a spus: Prea Fericite, lasa-ti-ma pe mine sa vorbesc ca eu stiu lucrurile mai adanc, si a spus ca am fost un razvratit, ca nu am respectat regulile Bisericii, ca nesupus, ca am invatat pe elevii mei neonazism, si razvratire si asa mai departe. El a fost foarte multumit cu asta si s-a dus acolo si a spus – pai parintele Calciu este un razvratit, nu va mai ingrijiti de el. Cand am ajuns eu in Elvetia, la Zurich, unde era el, cineva din sala mi-a povestit ce v-am spus eu acuma. Si ma intreaba: ati vrea sa vorbiti cu dl. Lucas? Cum sa nu? Uite am sa aranjez eu o intalnire publica cu Lucas. A aranjat intalnirea publica si Lucas nu a venit. Asa ca, mai mult decat atata, nu cred ca aveti nevoie de ceva mai elocvent.
– Pana unde poate merge ascultarea fata de ierarhii ecumenisti?
– Am sa va dau exemplu din Pateric. La un parinte foarte induhovnicit a venit diavolul. Si l-a intrebat: tu esti monahul Ioan (sa zicem)? Si el a zis da. Tu esti mincinosul ala care propovaduiesti adevarul si rabdarea si umilinta si dragostea, si tu urasti si faci toate prostiile? Da. Tu esti lacomul acela care mananci pe ascuns si ucenicii tai tin post? Da, eu sunt acela. Tu esti pacatosul care te uiti dupa femei si propovaduiesti castitatea? Da, eu sunt acela. Tu esti ereticul Ioan? Nu, asta nu! Pana acolo trebuie sa ascultam pe ierarhi.
– In zilele de astazi se cere atitudine sau rabdare?
– Amandoua. Pentru ca atitudinea fara rabdare poate strica. Trebuie sa lucram cu intelepciune, cu rabdare, dar sa nu cedam nimic din atitudinea noastra ortodoxa.
– Persecutia finala a crestinilor de unde credeti ca va veni? Din afara, pe plan politic, sau din interiorul bisericii? Si atunci, cum vom mai putea indeplini Evanghelia si ascultarea de mai mari?
– Pana la erezie… Ea va veni si din afara si dinlauntru, pentru ca diavolul va lucra si dinauntru si dinafara. Dar bineinteles ca presiunile vor incepe, initial, din Occident. Cu acest ecumenism, cu aceasta reforma a bisericii, cu aceasta reforma a vietii monahale pe care o intentioneaza ierarhii nostri. Monahii nostri sunt pregatiti pentru a face fata unei astfel de persecutii. Peste tot unde am fost am vorbit de aceasta persecutie posibila, si toti sunt hotarati sa reziste. Acuma nu zic ca toti vor rezista, dar in orice caz, zece drepti salveaza cetatea.
– Cum vor supravietui crestinii in zilele de pe urma, care par a fi tot mai aproape, fara a accepta pecetea antihristului? Scenariul retragerii undeva, la munte, in preajma unei manastiri este tot mai frecvent printre crestini. Ce parere aveti?
– Pe de alta parte monahii tot se gandesc sa paraseasca manastirile in cazul acesta si sa mearga in pustie. Noi ne facem planuri, Dumnezeu le implineste sau nu le implineste. Oricum, ceea ce trebuie sa facem noi este sa rezistam prin rugaciune, prin neparticipare, prin necolaborare, chiar daca ierarhii ne imping, nu trebuie sa colaboram cu nimic in ceea ce tine de satana si de antihrist.
– Ce este neamul?
– Neamul este o entitate mistica. El este, ceea ce numim in plan politic natiunea, dar este o notiune mistica. Adica neamul are o misiune. El trebuie sa implineasca misiunea sau piere. Dumnezeu a facut multe experiente. A facut experiente cu asiro-caldeenii, care au esuat in trufie. Au crezut ca fac un turn pana la Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a imprastiat. A lucrat cu egiptenii, ei au esuat in magie. A lucrat cu evreii, au esuat in fanatism. A lucrat cu grecii, au esuat in rationalism. Si apoi a chemat neamurile. Deci toate aceste experiente prin care Dumnezeu ne arata ca fiecare neam este chemat pentru mantuire. O faci, implinesi porunca lui Dumnezeu, traiesti. Nu o faci, piei. Deocamdata neamul romanesc, Slava Domnului, a trait destul si sper ca prin cei care sunt buni sa isi implineasca misiunea.
– Ce importanta are neamul in mantuirea noastra?
– Pentru mantuirea noastra lucreaza in doua feluri: prin atitudinea personala si prin atitudinea colectiva. Adica fiecare dintre noi e responsabil cu indeplinirea sau neindeplinirea misiunii neamului romanesc. Vom fi judecati ca neamuri, nu vom fi judecati numai ca persoane. Vom fi judecati [de] Dumnezeu si pentru ce am facut, dar si cu ce am contribuit la pieirea sau la resuscitarea neamului. Am sa va dau un exemplu. In inchisoare am fost mutat dupa ancheta, la Aiud, si am fost in celula de tren cu doi detinuti de drept comun. Unul era un criminal, in varsta, si celalalt era cun copil de 15 sau 16 ani, un tiganus, care furase si, parca imi aduc aminte, parca si omorase pe cineva. Si l-am intrebat, am stat de vorba cu el: de ce ai facut lucrul acesta? Eu nu am fost hot si talhar, eu am fost haiduc. Eu am atacat pe cei bogati si pe aceia ii furam, pe cei saraci nu ii furam. Bine, dar unde ai invatat chestia ca ai dreptul sa omori? De la Arghezi. Cum asa? Noi invatam poezia “da-l pe burghez pe razatoare” si asa mai departe. Si ma gandeam la ce spunea parintele Staniloae, ca, in fata lui Dumnezeu, cand vom fi judecati ca persoane, vom raspunde nu numai pentru faptele noastre ci si cum am influentat peste 10 ani, peste 100 de ani. Ma intrebam, ce face Arghezi acolo, ca o generatie intreaga a fost otravita cu poeziile lui. Oameni care au facut crime, oameni care s-au socotit indreptatiti sa omoare sau sa jefuiasca sau sa faca alte rele celor care erau bogati. Nu stiu, poate erau drepti, poate erau nedrepti, dar toata chestiunea aceasta cade pe seama lui Arghezi si peste 100 de ani.
– Ce soarta credeti ca va avea neamul romanesc?
– Cred ca avem un neam in perioada de martiraj, care va deveni un martiraj general. Nu stiu cum, nu am o imagine exacta dar martirajul va fi probabil si de ordin material, si de ordin moral. Adica, incet, incet, familia va fi distrusa, incet incet Biserica va fi compromisa – prin compromisurile proprii – si va fi o parte a neamului romanesc care va ramane pe pozitii crestin-ortodoxe adevarate, si asa cum am spus, muntii, manastirile, orasul, poate ca vom intra in catacombe din nou… Dar Dumnezeu va salva neamul romanesc pana la urma.
– Multi tineri se gandesc sa paraseasca tara. Ce sfaturi le dati?
– Stiti ce se intampla in Occident? Sigur ca acolo omul munceste mai mult si castiga mai mult. Asta este o chestie temporara… Dar cei care pleaca in Occident sunt de doua categorii, sau au fost doua categorii – au fost oamenii care au suferit realmente, in perioada comunismului, au stat in inchisori si asa mai departe, si sunt oameni care au fost refugiati economici. Toti de dupa caderea lui Ceausescu sunt refugiati economici. Ca nu pleaca toti acolo sa se realizeze, ma rog, sunt un geniu si in Romania nu pot, si ma duc acolo. Se duc pentru un trai mai bun. Intr-un sens, eu nu-i condamn pentru asta, si cine vine la mine il primesc, si il ajut si fac ceea ce Biserica porunceste. Dar imi pare rau. Pentru ca va veni o vreme pentru neamul romanesc cand, din punct de vedere economic, viata se va reglementa. Dar ceea ce parasesc aici nu vor gasi in Occident.
Cititi va rog si:
Parintele IOANICHIE BALAN: Comunismul si evreii, “TRAIM VREMURI APOCALIPTICE“ – video
Parintele pustnic Proclu: “Antihristul s-a nascut!”
VIDEO: IN 1995 Parintele Cleopa spunea ca ANTIHRISTUL AVEA DEJA 18 ANI …
Cuvant GRAV al unui preot: cei ce se opun noilor pasapoarte sunt ERETICI
Erezia, cuvant cumplit pentru orice ortodox ce se straduie sa-i fie placut Domnului. Erezia, unul din cele mai grele pacate, atat de greu incat ereticilor le sunt pregatite locurile dintre cele mai din adanc ale iadului … Sunt oare eretic, Doamne? Fraza acuzatoare am auzit-o azi la predica, intr-o zi de Duminica, ziua invierii Domnului si Stapanului vietii mele si am plans … Sa fi gresit Doamne? Sau este acel preot pe cai ratacite? Arata-mi Doamne!
De ani de zile ma stradui sa arat lucrarea oamenilor-unelte ale diavolului si de peste un an lucrez pana la epuizare la acest blog pentru a lamuri cat mai limpede cititorii asupra mecanismelor unui SISTEM ce s-a pus inca de la inceputurile sale in slujba maleficului. Toate informatiile prezentate sunt reale si ma gandesc ca este o lucrare placuta in ochii Domnului. Mai departe insa nu vreau sa gresesc si ma rog bunului Dumnezeu sa ma invete ca si pana acum.
Studiind istoricul SISTEMULUI am constatat ca un grupuscul de ELITE ce au acumulat averi enorme, sectoare intregi ale economiei si care conduc intregul sistem financiar bancar, lucreaza de peste doua secole pentru un singur scop: instaurarea GUVERNULUI MONDIAL al NOII ORDINI MONDIALE. Pentru a intelege cum este posibil asa ceva ar trebui sa cititi intreg acest blog, o idée insa va puteti face daca incepeti cu articolul:
• Criza financiara din SUA , etapa principala in edificarea NOII ORDINI MONDIALE
Insa acest imperiu global pe care si-l doresc acestia, implica nu doar existenta unei mega structuri planetare ci si o schimbare din temelii a intregii societati, o rasturnare a valorilor reale ale umanitatii si inlocuirea lor cu tot ceea ce mintea omeneasca poate inventa mai scarbos. Iar acestea nu se puteau face peste noapte si de aceea au avut nevoie de etape iar fiecare astfel de etapa s-a cladit pe multele cadavre ale celor prinsi in marile crize planetare (economice, razboaie sau revolutii) pe care tot ei le-au generat pentru ca tot ei sa vina mai apoi cu “solutiile salvatoare”. Si astfel, cu tenaciate, au ajuns atat de departe incat sunt la un singur pas de visul strabunilor lor. Pentru aceasta insa, mai au nevoie de o MEGA CRIZA, o criza a crizelor, cea mai cumplita de cand este omul pe pamant. Ea a inceput “oficial” in toamna, am avertizat de aceasta de peste un an si continui chiar si acum sa trag semnale de alarma: de anul acesta va apare foametea, masive miscari de strada, manifestari ale anarhismului, razboi nimicitor. Iar in aceasta ecuatie vor intra si cipurile si nu sunt singurul care o spune. Foarte important este sa nu scoatem problema acestor implanturi din contextul general:
Studiind temeinic toate cele de mai sus si observand cum acestea se aseamana cu descrierile din profetiile Sfintilor Parinti si ale marilor duhovnici, m-am gandit: nu cumva a inceput sfarsitul vremurilor? Mai mult, de cand a fost scrisa Apocalipsa, niciodata in istorie evenimentele descrise acolo nu s-au aseamanat mai mult cu cele ce vedem ca au inceput a se petrece in jurul nostru. Cititi va rog si articolul:
APOCALIPSA, traim vremurile din urma ?
Desigur, doar Tatal stie cand va sosi vremea, dar asta nu inseamna ca obligatoriu va sosi peste mii de ani. Si tocmai pentru ca nu stim, trebuie sa fim mereu pregatiti. Sa luam exemplul bisericii primare: asteptau venirea iminenta a Domnului Iisus si aceasta nu a fost un lucru neplacut inaintea lui Dumnezeu, din contra, atunci s-a pus temelia de nezruncinat a crestinismului, atunci a inceput seria marilor Sfinti Mucenici. Prin urmare, eu nu spun ca a inceput sfarsitul vremurilor, ci ca este posibil si ca este bine sa ne comportam ca si cum ar fi inceput. Nu asteptand nave extraterestre, „initiati” salvatori din Tibet sau partide revolutionare care sa schimbe niste elite cu altele, nu devenind adepti ai unuor neo-paganisme, nu studiind calendare mayase. Acestea sunt „alternative” pregatite tot de diavol si marionetele lui. Ci crestineste. Cititi va rog si articolul:
NEW AGE , religia viitorului GUVERN MONDIAL al NOII ORDINI MONDIALE
Ce este rau in cele ce am spus mai sus? Ce este neplacut in ochii Domnului?
OBSERVATIE IMPORTANTA:
Ati constatat cum cei ce ne spun sa nu interpretam Apocalipsa si semnele sunt de fapt cei ce o fac? Si ati observat siguranta lor? Ei declara fara a avea nici un dubiu ca nu acesta este sfarsitul veacurilor. Pe ce se bazeaza? Subliniez inca o data diferenta: cei ca noi spunem ca este posibil, deci sa fim pregatiti, ei insa spun ca este exclus si sa fim linistiti.
Acel preot care ne spune ca suntem eretici il descria zilele trecute pe Parintele Iustin Parvu ca fiind un batran strungar zapacit. Iar despre cipuri s-a exprimat intr-un mod ce pe mine m-a ingrozit: „Iisus este oare atat de imbecil incat sa ingaduie sa-ti pierzi mantuirea doar daca il accepti?”
In general cei ce vehiculeaza astfel de idei nu credeau pana acum un an ca se lucreza intens la instaurarea Noii Ordini Mondiale si cu atat mai putin ca se va declansa o criza pentru aceasta. Acum cand este vizibila si pentru ei, neaga orice legatura intre aceasta Ordine a unui GUVERN MONDIAL si un posibil sfarsit. Si iar intreb, pe ce se bazeaza oare ca sunt atat de convinsi de corectitudinea spuselor lor? Ce vad ei atat de placut in ochii Domnului la un guvern planetar total anti crestin, promotor al uciderii de prunci nenascuti, a sodomiei, al desfraului, al unei religii new age ce promoveaza pe fata antihristul? Ei scot chestiunea cipului din contextul general si spun ca nu reprezinta un pericol. Dar restul li se pare in regula? De ce ar lasa Dumnezeu sa prospere o societate planetara care se va indeparta de El?
Sfinte Părinte Justin roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!
SACCSIV - blog ortodox 
36 comments