OPINIE – Când globaliștii au traversat Rubiconul: Asasinarea lui Shinzo Abe

Global Research: When the Globalists Crossed the Rubicon: The Assassination of Shinzo Abe

Când globaliștii au traversat Rubiconul: Asasinarea lui Shinzo Abe

De Emanuel Pastreich, 14 Iulie 2022, Global Research

Pe 8 iulie a fost o zi caniculară în vechea capitală a Japoniei. Shinzo Abe, cea mai puternică figură a politicii japoneze, ținea un discurs în fața gării Nara Kintetsu pentru un candidat local al Partidului Liberal Democrat când, deodată, s-a auzit o bubuitură puternică, urmată de un nor ciudat de fum.

Reacția a fost incredibilă. Dintre cei din mulțimea neobișnuit de mare adunată, nicio persoană nu a fugit să se adăpostească sau să se arunce la pământ îngrozită.

Gărzile de corp ale lui Abe, care stăteau neobișnuit de departe de el în timpul discursului, au privit impasibile, fără să facă niciun efort pentru a-l proteja sau pentru a-l trage într-un loc sigur.

Câteva secunde mai târziu, Abe s-a chircit și s-a prăbușit la pământ, zăcând impasibil în obișnuita sa jachetă albastră purtând cămașă albă, acum pătată de sânge, și o insignă albastră marcă înregistrată a solidarității cu japonezii răpiți în Coreea de Nord. Cel mai probabil, a decedat pe loc.

Abia atunci gărzile de corp l-au prins pe suspect, Yamagami Toruya, care stătea în spatele lui Abe. Lupta cu Yamagami a luat forma unui dans coregrafic pentru telespectatori, în niciun caz nu a fost o acțiune profesionistă de arestare.

Yamagami a fost imediat identificat de mass-media ca fiind un fost membru al Forțelor Maritime de Autoapărare, în vârstă de 41 de ani, care avea nemulțumiri personale față de Abe.

Yamagami a povestit totul poliției, fără ezitare. El nici măcar nu a încercat să fugă de la locul faptei și încă ținea în mână o armă artizanală stupidă atunci când gărzile de corp l-au prins.

Chiar și după ce Abe a zăcut pe trotuar, nicio persoană din mulțime nu a fugit să se adăpostească și nici măcar nu s-a uitat în jur pentru a determina de unde au venit împușcăturile. Toată lumea părea să știe, ca prin magie, că nu vor mai fi alte împușcături.

Apoi a început comedia. În loc să-l urce pe Abe într-o limuzină și să-l ducă departe, cei care stăteau în jurul lui s-au limitat să strige trecătorilor, întrebând dacă cineva este doctor.

Mass-media a aderat imediat la deducția ‘pistolarului singuratic’ în cazul acestui atac, repetând o poveste amuzantă despre cum Yamagami ar fi fost asociat cu Toitsu Kyokai, o nouă religie inițiată de șamanul carismatic Kawase Kayo, și că l-ar fi învinovățit pe Abe, care avea legături cu acest grup, pentru problemele mamei sale.

Deoarece Toitsu Kyokai are adepți ai Bisericii Unificării, fondată de reverendul Moon Sun Myung, jurnalistul Michael Penn a sărit la concluzia că această conspirație care a dus la moartea lui Abe a fost rezultatul colaborării acestuia cu Moonies.

Deși mass-media predominantă a acceptat această poveste fantezistă, poliția și aparatul de securitate japonez nu au reușit să înăbușe interpretările alternative. Bloggerul Takashi Kitagawa a postat pe 10 iulie materiale care sugerau că Abe a fost împușcat din față, nu din spate, acolo unde se afla Yamagami, și că împușcăturile trebuie să fi fost trase în unghi din vârful uneia sau al ambelor clădiri înalte aflate de o parte și de alta a intersecției situate vizavi de piața gării.

Postările lui Takahashi Kitakawa:

Analiza făcută de Kitagawa asupra traiectoriei gloanțelor a fost mai științifică decât tot ceea ce a oferit presa care a susținut, fără temei, că Abe fusese împușcat o singură dată, până când chirurgul a anunțat în acea seară că au fost două gloanțe.

Șansele ca un om care ține în mână o armă artizanală incomodă, aflată la mai mult de cinci metri distanță într-o mulțime, să fie capabil să-l lovească pe Abe de două ori sunt foarte mici. Vedeta de televiziune Kozono Hiromi, care este el însuși expert în arme, a remarcat în emisiunea sa ‘Sukkiri’ (pe 12 iulie) că o astfel de performanță ar fi incredibilă.

O vizionare atentă a videoclipurilor sugerează că mai multe focuri de armă au fost trase cu o pușcă cu amortizor de pe acoperișul unei clădiri din apropiere.

Un videoclip de pe canalul de Vimeo al lui Emanuel Pastreich:

Mesajul către lume

Nu are niciun sens ca o figură precum Shinzo Abe, cel mai puternic actor politic din Japonia și persoana la care s-au alăturat politicienii și birocrații japonezi ca răspuns la incertitudinea fără precedent generată de actuala criză geopolitică, să fie împușcat mortal fără nicio măsură de securitate serioasă în apropiere.

Probabil că mesajul nu a fost înțeles de telespectatorii de acasă, însă a fost foarte clar pentru alți politicieni japonezi. De altfel, mesajul a fost clar și pentru Boris Johnson, care a fost forțat să plece de la putere aproape exact în același moment în care Abe a fost împușcat, sau pentru Emmanuel Macron, care a fost acuzat brusc de scandalul Uber, pe 11 iulie, în legătură cu traficul de influență și au fost solicitări de demiterea sa din funcție – după ce timp de luni de zile protestele masive nu au reușit să îl influențeze în niciun fel.

Mesajul era scris cu roșu pe cămașa albă a lui Abe: acceptarea sistemului globalist și promovarea regimului COVID-19 nu este suficientă pentru garantarea siguranței, chiar și pentru liderul unei națiuni G7.

Abe a fost cea mai înaltă victimă de până acum a cancerului ascuns care roade guvernarea în statele naționale din întreaga lume, o boală instituțională care mută procesul decizional dinspre guvernele naționale către rețele de supercomputere a unor bănci private, grupuri cu capital privat, societăți de spionaj cu contracte la comandă din Tel Aviv, Londra, Reston, și gânditori strategici angajați de miliardarii de la Forumul Economic Mondial, NATO, Banca Mondială și alte asemenea instituții impresionante.

Cea de-a patra revoluție industrială, este pretextul folosit pentru a transfera în numele eficienței, controlul asupra tuturor informațiilor care intră și ies din sistemele de informații ale Facebook, Amazon, Oracle, Google, SAP și alții, către administrații centrale. După cum remarca J. P. Morgan: „orice lucru are două rațiuni: una bună și una reală”.

Odată cu asasinarea lui Abe, acești tirani ai tehnologiei, și stăpânii lor, au traversat Rubiconul, declarând că cei îmbrăcați în hainele autorității de stat pot fi secerați cu impunitate dacă nu respectă ordinele.

Problema cu Japonia

Japonia este prezentată ca fiind singura națiune asiatică suficient de avansată pentru a se alătura ‘Occidentului’, pentru a fi membră a clubului exclusivist G7 și pentru a fi calificată să colaboreze cu (și eventual să devină membră a) programului de top de schimb de informații, ‘Five Eyes’ (Five Eyes este o alianță a serviciilor de informații care cuprinde Australia, Canada, Noua Zeelandă, Regatul Unit și Statele Unite. De remarcat că trei dintre aceste țări fac parte din alianța AHYPERLINK „https://ro.wikipedia.org/wiki/AUKUS”UKUS,  tr.). Cu toate acestea, Japonia a continuat să sfideze așteptările și cererile finanțiștilor globali, precum și ale planificatorilor Centurii de la Washington și de pe Wall Street, pentru o Nouă Ordine Mondială.

Cu toate că în Asia, Coreea de Sud a fost cea care a fost constant mustrată la Washington ca fiind un aliat care nu se ridică la nivelul Japoniei, adevărul este că super-bogații ocupați cu preluarea Pentagonului și a întregii economii globale începuseră să nutrească îndoieli cu privire la fiabilitatea Japoniei.

Sistemul globalist de la Banca Mondială, Goldman Sachs sau Centrul Belfer pentru Știință și Afaceri Internaționale de la Universitatea Harvard, are o cale prestabilită pentru cele mai bune și mai strălucite persoane din ‘națiunile avansate’.

Elitele din Australia, Franța, Germania, Norvegia sau Italia, învață să vorbească fluent engleza, petrec timp la Washington, Londra sau Geneva pe la un grup de reflecție sau pe la vreo universitate, ori își asigură o sinecură sigură pe la vreo bancă, instituție guvernamentală sau vreun institut de cercetare, pentru a avea asigurat un venit bun, adoptând ca pe o evanghelie perspectiva revistei The Economist.

Pe de altă parte, deși Japonia are un propriu sistem bancar avansat, are un singurul rival, Germania, în domeniul tehnologiilor avansate al mașinilor-unelte și cu toate că are un sistem educațional sofisticat, capabil să producă numeroși laureați ai premiului Nobel, nu produce lideri care să urmeze acest model al unei națiuni ‘dezvoltate’.

Elita japoneză nu studiază, în cea mai mare parte, în străinătate, iar Japonia are cercuri intelectuale sofisticate care nu se bazează pe informații aduse din surse academice sau jurnalistice de peste hotare.

Spre deosebire de alte națiuni, japonezii publică articole sofisticate în reviste de specialitate în totalitate de limba japoneză, citând doar experți japonezi. De fapt, în domenii precum botanica și biologia celulară, Japonia are reviste de clasă mondială scrise în întregime în japoneză.

În mod similar, Japonia are o economie internă sofisticată care nu este ușor de penetrat de către corporațiile multinaționale – oricât de mult ar încerca acestea.

Concentrarea masivă a bogăției din ultimul deceniu a permis super-bogaților să creeze rețele invizibile pentru o guvernare globală secretă, reprezentată cel mai bine de programul Young Global Leaders al Forumului Economic Mondial și de programul Schwarzman Scholars. Aceste figuri în ascensiune în domeniul politicii se infiltrează în guvernele, industriile și instituțiile de cercetare ale națiunilor pentru a se asigura că agenda globalistă continuă nestingherită.

Japonia a fost afectată de această formă vicleană de guvernare globală. Și totuși, japonezii care vorbesc bine engleza sau care studiază la Harvard nu sunt neapărat promovați pe calea cea mai rapidă în societatea japoneză.

Există o independență încăpățânată în diplomația și economia Japoniei, lucru care a stârnit îngrijorare în rândul mulțimii de la Davos în timpul campaniilor COVID-19.

Deși administrația Abe (și administrația ulterioară Kishida) a urmat directivele Forumului Economic Mondial și ale Organizației Mondiale a Sănătății în ceea ce privește vaccinurile și distanțarea socială, guvernul japonez a fost mai puțin intruziv în viața cetățenilor decât majoritatea națiunilor și a avut mai puțin succes în a forța organizațiile să solicite vaccinarea.

Utilizarea codurilor QR pentru a bloca serviciile pentru persoanele nevaccinate a fost implementată în mod limitat în Japonia, în comparație cu alte națiuni ‘avansate’.

În plus, guvernul japonez refuză să implementeze pe deplin agenda digitalizării solicitată, refuzând astfel giganților multinaționali din domeniul tehnologiei controlul asupra Japoniei, pe care îl exercită în alte părți. Acest decalaj în digitalizarea Japoniei a determinat Wilson Center din Washington D.C. să o invite pe Karen Makishima, ministrul Agenției Digitale a Japoniei (lansată sub presiunea finanțelor globale în septembrie 2021), pentru ca aceasta să explice de ce Japonia a fost atât de lentă la capitolul digitalizare (13 iulie).

Japonezii sunt din ce în ce mai conștienți de rezistența lor la digitalizare, și că nu este în interesul lor externalizarea pe scară largă a funcțiilor guvernamentale și universitare către giganți multinaționali din domeniul tehnologiei și privatizarea informației.

Japonia continuă să opereze instituții de limbă japoneză care urmează vechile obiceiuri, inclusiv utilizarea documentelor scrise. Japonezii încă mai citesc cărți și nu sunt atât de îndrăgostiți de inteligența artificială precum coreenii și chinezii.

Rezistența Japoniei poate fi urmărită până la restaurarea Meiji din 1867. Japonia și-a propus să creeze un sistem guvernamental în care ideile occidentale au fost traduse în japoneză, combinate cu concepte japoneze, pentru a crea un discurs intern complex. Sistemul de guvernare instituit în timpul restaurării Meiji rămâne în mare măsură în vigoare, folosind modele de guvernare bazate pe principii premoderne din trecutul Japoniei și al Chinei și preluate din Prusia și Anglia secolului al XIX-lea.

Rezultatul este o abordare feudalistă a guvernării, în care miniștrii supraveghează fiefuri de birocrați care își păzesc cu grijă propriile bugete, și care își mențin propriile lanțuri interne de comandă.

Problema cu Abe

Shinzo Abe a fost unul dintre cei mai sofisticați politicieni ai epocii noastre, mereu deschis la înțelegeri cu Statele Unite sau cu alte instituții globale, dar mereu precaut când a fost vorba de a face din Japonia subiectul dictaturilor globaliste.

Abe nutrea visul de a readuce Japonia la statutul său de imperiu și se imagina ca fiind reîncarnarea împăratului Meiji.

Abe era diferit de Johnson sau Macron prin faptul că nu era atât de interesat să apară la televizor, cât să controleze procesul decizional real din Japonia.

Nu este nevoie să glorificăm domnia lui Abe, așa cum au încercat unii să facă. El a fost un corupt din interior care a promovat o privatizare periculoasă a guvernării, golirea de conținut a educației și care a susținut o trecere masivă a activelor de la clasa de mijloc la cei bogați.

Utilizarea de către acesta a forumului de ultra-dreapta Nihon Kaigi, pentru a promova o agendă ultranaționalistă și pentru a glorifica cele mai ofensatoare aspecte ale trecutului imperial al Japoniei, a fost profund îngrijorătoare. Abe și-a acordat sprijinul nemijlocit pentru toate cheltuielile militare, indiferent cât de nesăbuite ar fi fost, și a fost dispus să sprijine aproape orice bâlci american.

Acestea fiind spuse, în calitate de nepot al premierului Nobusuke Kishi și de fiu al ministrului de externe Shintaro Abe, Shinzo Abe s-a dovedit a fi un politician iscusit încă din copilărie. A fost creativ în utilizarea unei game largi de instrumente politice pentru a-și promova agenda, și a putut apela la liderii corporativi și guvernamentali din întreaga lume cu o ușurință pe care niciun alt politician asiatic nu a reușit s-o facă.

Îmi amintesc foarte bine impresia pe care am primit-o de la Abe în cele două ocazii în care l-am întâlnit personal. Oricare ar fi fost politica cinică pe care a promovat-o, acesta a radiat în fața publicului său o captivantă puritate și o simplitate, pe care japonezii o numesc „sunao”. Manierele sale sugerau o receptivitate și o deschidere care inspirau loialitate în rândul adepților săi și care îi putea copleși pe cei care erau ostili politicilor sale.

În concluzie, Abe a fost o figură politică sofisticată, capabilă să joace o tabără împotriva celeilalte în cadrul Partidului Liberal Democrat, precum și în cadrul comunității internaționale, apărând în același timp ca un lider atent și binevoitor.

Din acest motiv, japonezii ostili naționalismului etnic al lui Abe erau totuși dispuși să îl susțină, deoarece era singurul politician pe care îl considerau capabil să redea Japoniei poziția de lider politic la nivel mondial.

Diplomații și ofițerii militari japonezi se frământă la nesfârșit în legătură cu lipsa de viziune a Japoniei. Deși Japonia are toate calificările pentru a fi o mare putere, motivează ei, ea este condusă de o serie de absolvenți lipsiți de prestanță, absolvenți ai Universității din Tokyo; oameni care se pricep să dea teste, dar care nu sunt dispuși să își asume riscuri.

Japonia nu a generat niciunul ca Putin sau Xi, sau măcar ca Macron sau Johnson.

Abe a vrut să fie un lider și a avut conexiunile, talentul și cruzimea necesare pentru a juca acest rol pe scena globală. Era deja cel mai longeviv prim-ministru din istoria Japoniei și avea planuri pentru o a treia candidatură la funcția de prim-ministru, atunci când a fost doborât.

Este inutil să mai menționăm că puterile din spatele Forumului Economic Mondial nu doresc lideri naționali precum Abe, chiar dacă aceștia se conformează agendei globale, deoarece sunt capabili să organizeze rezistență în cadrul unui stat național.

Ce a mers prost?

Abe a reușit să gestioneze, folosind instrumentele tradiționale de guvernare, dilema imposibilă cu care s-a confruntat Japonia în ultimul deceniu, pe măsură ce legăturile sale economice cu China și Rusia s-au intensificat, iar integrarea sa a politicilor și securității cu Statele Unite, Israelul și blocul NATO, a avansat rapid.

Era considerată o imposibilitate ca Japonia să mențină relații de prietenie, în același timp, atât cu SUA și aliații acestora cât și cu Rusia și China. Cu toate acestea, Abe aproape că a reușit aceasta performanță.

Abe a rămas concentrat și calm. Și-a folosit toate abilitățile și conexiunile în timp ce și-a propus să croiască un spațiu unic pentru Japonia. Pe parcurs, Abe a apelat la diplomația sofisticată a gânditorului său strategic Shotaro Yachi de la Ministerul Afacerilor Externe, pentru a se asigura că Japonia și-a găsit locul sub soare.

Abe și Yachi au folosit strategii geopolitice contradictorii, dar eficiente, pentru a implica atât Estul, cât și Vestul, folosind pe larg diplomația secretă pentru a încheia acorduri pe termen lung care au readus Japonia în jocul marilor puteri.

Pe de o parte, Abe le-a prezentat lui Obama și Trump o Japonie care era dispusă să meargă mai departe decât Coreea de Sud, Australia sau India în susținerea poziției Washingtonului. Abe a fost dispus să sufere critici interne enorme pentru că a insistat asupra unei remilitarizări care se potrivea cu planurile SUA pentru Asia de Est.

În același timp în care i-a impresionat pe politicienii de la Washington cu retorica sa pro-americană înflăcărată, dublată de achiziția de sisteme de armament, Abe a implicat și China și Rusia la cel mai înalt nivel. Aceasta nu a fost floare la ureche și a presupus un lobby sofisticat în interiorul centurii, precum și la Beijing și Moscova.

În cazul Rusiei, Abe a reușit să negocieze cu succes în 2019 încheierea unui tratat de pace complex cu Rusia, care ar fi normalizat relațiile și ar fi rezolvat disputa privind teritoriile nordice (Insulele Kuril în limba rusă). El a reușit să asigure contracte energetice pentru firmele japoneze și să găsească oportunități de investiții în Rusia chiar și în timp ce Washingtonul a intensificat presiunea asupra Tokyo pentru aplicarea unor sancțiuni.

Jurnalistul Tanaka Sakai remarcă faptul că lui Abe nu i s-a interzis intrarea în Rusia, deși guvernul rus interzisese intrarea tuturor celorlalți reprezentanți ai guvernului japonez.

De asemenea, Abe s-a angajat serios cu China, consolidând legăturile instituționale pe termen lung și continuând negocierile pentru un acord de liber schimb care au ajuns la un progres în cea de-a cincisprezecea rundă de negocieri (9-12 aprilie 2019). Abe a avut acces ușor la politicieni chinezi de frunte și a fost considerat de aceștia ca fiind de încredere și previzibil, chiar dacă retorica sa era dură împotriva Chinei.

Evenimentul critic care a declanșat probabil procesul care a dus la asasinarea lui Abe a fost summitul NATO de la Madrid (28-30 iunie).

Summitul NATO a fost un moment în care actorii ascunși din spatele scenei au stabilit legea pentru noua ordine mondială. NATO se află pe o cale rapidă pentru a evolua dincolo de o alianță pentru apărarea Europei și pentru a deveni o putere militară care nu trebuie să dea socoteală, lucrând cu Forumul Economic Global, cu miliardarii și bancherii din întreaga lume, ca o ‘armată mondială’, funcționând la fel ca și Compania Britanică a Indiilor de Est într-o altă eră.

Decizia de a-i invita la summitul NATO pe liderii Japoniei, Coreei de Sud, Australiei și Noii Zeelande a fost o parte esențială a acestei transformări a NATO.

Aceste patru națiuni au fost invitate să se alăture unui nivel fără precedent de integrare în domeniul securității, inclusiv schimbul de informații (externalizate către multinaționalele din domeniul big tech), utilizarea sistemelor avansate de armament (care trebuie să fie administrate de personalul unor multinaționale precum Lockheed Martin), exerciții comune (care creează un precedent pentru un proces decizional opresiv) și alte abordări ‘colaborative’ care subminează lanțul de comandă în cadrul statului național.

Când Kishida s-a întors la Tokyo pe 1 iulie, nu există nicio îndoială că una dintre primele sale întâlniri a fost cu Abe. Kishida i-a explicat lui Abe condițiile imposibile pe care administrația Biden le ceruse Japoniei.

De altfel, Casa Albă este acum în întregime unealta unor globaliști precum Victoria Nuland (subsecretar de stat pentru afaceri politice) și a altora instruiți de clanul Bush.

Cererile făcute Japoniei au fost de natură sinucigașă. Japonia trebuia să sporească sancțiunile economice asupra Rusiei, să se pregătească pentru un posibil război cu Rusia și să se pregătească pentru un război cu China. Funcțiile militare, de informații și diplomatice ale Japoniei urmau să fie transferate către blocul emergent de contractori privați care se adună pentru festinul din jurul NATO.

Nu știm ce a făcut Abe în săptămâna dinaintea morții sale. Cel mai probabil, el s-a lansat într-un joc politic sofisticat, folosindu-se de toate atuurile sale din Washington D.C., Beijing și Moscova – precum și din Ierusalim, Berlin și Londra – pentru a veni cu un răspuns pe mai multe niveluri care să dea lumii impresia că Japonia îl susținea pe Biden până la capăt, în timp ce Japonia căuta o destindere cu China și Rusia pe ușa din spate.

Problema cu acest răspuns a fost că, din moment ce alte națiuni fuseseră închise, un astfel de joc sofisticat al Japoniei a făcut-o singura națiune majoră cu o ramură executivă semi-funcțională.

Moartea lui Abe se aseamănă îndeaproape cu cea a primarului din Seul, Park Won Sun, care a dispărut pe 9 iulie 2020, cu exact doi ani înainte de asasinarea lui Abe. Park a luat măsuri la Primăria Seulului pentru a respinge politicile de distanțare socială COVID-19 care erau impuse de guvernul central. Cadavrul său a fost găsit a doua zi, iar moartea sa a fost imediat declarată sinucidere ca urmare a suferinței sale cauzate de acuzațiile de hărțuire sexuală formulate de un coleg.

Ce este de făcut acum?

Pericolul situației actuale nu trebuie subestimat. Dacă un număr tot mai mare de japonezi ajung să perceapă, așa cum sugerează jurnalistul Tanaka Sakai, că Statele Unite le-au distrus cea mai bună speranță de conducere și că globaliștii vor ca Japonia să se mulțumească cu o serie nesfârșită de prim-miniștri slabi la minte, dependenți de Washington și de alți actori ascunși ai unei clase de paraziți, o astfel de evoluție ar putea duce la o ruptură completă între Japonia și Statele Unite, ceea ce ar putea duce la un conflict politic sau militar.

Este elocvent faptul că Michael Green, mâna cea mai bună a Japoniei la Washington D.C., nu a scris omagiul inițial adus lui Abe, publicat pe pagina de start a CSIS (Center for Strategic and International Studies), institutul său de origine.

Green, veteran al Consiliului Național de Securitate al lui Bush și președinte al Programului Asia al CSIS, Henry A. Kissinger, este autorul cărții Line of Advantage: Japan’s Grand Strategy in the Era of Abe Shinzo (Marea strategie a Japoniei în era lui Abe Shinzo). Green a fost un colaborator apropiat al lui Abe, poate cel mai apropiat dintre toți americanii.

Omagiul adus lui Abe a fost redactat de Christopher Johnstone (titularul catedrei pentru Japonia de la CSIS și fost ofițer CIA). Alegerea ciudată sugerează că asasinatul este atât de sensibil încât Green a dorit instinctiv să evite redactarea răspunsului inițial, lăsându-l în seama unui agent profesionist.

Pentru intelectualii și cetățenii responsabili de la Washington, Tokyo sau din altă parte, există un singur răspuns viabil la acest asasinat obscur: solicitarea unei anchete internaționale cu caracter științific.

Oricât de dureros ar fi acest proces, el ne va forța să ne confruntăm cu realitatea modului în care guvernele noastre au fost preluate de puteri invizibile.

Cu toate acestea, dacă nu reușim să identificăm adevărații actori din spatele scenei, s-ar putea să fim conduși într-un conflict în care vina este proiectată asupra șefilor de stat, iar țările sunt forțate să intre în conflicte pentru a ascunde crimele finanțelor globale.

Pierderea controlului guvernului japonez asupra armatei, ultima dată, poate fi atribuită în parte asasinării prim-ministrului Inukai Tsuyoshi la 15 mai 1932 și a prim-ministrului Saito Makoto la 26 februarie 1936.

Dar pentru comunitatea internațională, cazul mai relevant este modul în care manipulările unei economii globale integrate de către Rothschild, Warburg și alte interese bancare, au creat un mediu în care tensiunile produse de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austro-Ungariei la 28 iunie 1914 au fost canalizate către un război mondial.