SACCSIV – blog ortodox

ASTIA CHIAR NU SE JOACA: Ziarul Vaticanului, L’Osservatore Romano, a dedicat primele trei pagini ale ediției sale din Joia Mare (la catolici) pentru a aduce laude lui Iuda Iscarioteanul

Posted in catolici, papa Francisc I, VATICAN by saccsiv on aprilie 8, 2021

Church Revolution in Pictures: ‘Church of Judas’ or ‘Church of Satan’?

„Biserica lui Iuda” sau „Biserica Satanei”?

Ziarul Sfântului Scaun, L’Osservatore Romano, a dedicat primele trei pagini ale ediției sale din Joia Mare (n.tr. 1 aprilie 2021 la catolici) pentru a aduce laude lui Iuda Iscarioteanul.

Într-un editorial de pe prima pagină – intitulat „Iuda și scandalul milei” – Andrea Monda explică faptul că mediul de comunicare al Vaticanului a decis anul acesta să onoreze figura „cea mai tragică și neliniștitoare” a Evangheliei.

Editorul – respectând probabil un ordin al Papei Francisc – a ales să posteze pe prima pagină reproducerea unei imagini care prezintă un Iisus gol (n.tr. o imagine hulitoare în sine și în plus, fără aureola sfințeniei) aplecat și îngrijind cu blândețe pe un Iuda mort.

Monda explică faptul că autorul acestui tablou este un catolic francez care a rămas impresionat de cuvintele de laudă ale Papei Francisc la adresa lui Iuda Trădătorul în cartea lui „Când te rogi, spune Tatăl nostru”. Artistul își închipuie că după ce Iisus a fost răstignit, El ar fi revenit imediat la viață, s-ar fi dus la smochin, ar fi dat jos trupul lui Iuda și l-ar fi în grijit. Monda mai relatează că lui Francisc i-a plăcut atât de mult acest tablou încât l-a așezat pe peretele din spatele biroului său, împreună cu o altă reprezentare a lui Iuda.

Paginile interioare ale ziarului Vaticanului prezintă o predică a preotului Primo Mazzolari spunând că el crede că Iuda a fost iertat de Domnul nostru; apoi un scurt comentariu al Cardinalului Carlo Maria Martini la predica lui Mazzolari, afirmând că fiecare dintre noi poate avea un Iuda înăuntrul sau; un text de Giovanni Papini susținând că Iuda trebuie să fi avut un motiv ascuns să-l trădeze pe Hristos deoarece 30 de monede de argint nu aveau o valoare atât de mare; și un text al lui Giuseppe Berto dându-se drept Iuda și  afirmând că Iisus îi datorează lui slava Sa.

Aceasta este prima dată în ultimele câteva decenii  – din câte știm – când L’Osservatore Romano l-a promovat pe Iuda Iscarioteanul în primele sale trei pagini. Pare să fie inaugurarea unui nou sfânt și lansarea oficială a „Bisericii lui Iuda” în Joia Mare, ziua trădării sale…

Apărarea lui Iuda a fost făcută în numele adâncului milostivirii lui Dumnezeu. Deci vedem că acum Milostivirea Dumnezeiască se aplică și celui mai infam criminal din istorie, în ciuda tuturor dovezilor din Scriptură.

Suntem oare departe de ziua în care aceeași milă va fi aplicată unui alt mare trădător, Satana? Nu pare oare că lansarea semi-oficială a „Bisericii lui Iuda” de către Vatican este un preambul pentru viitoarea „Biserică a Satanei”?

Comentariu saccsiv:

Site-ul este traditionalist, foarte critic la adresa papei, insa din pacate pentru ei, tot catolic. Asadar, multe cuvinte din text trebuie citite intre ghilimele.

Cititi va rog si:

„Biserica lui Iuda” – papalitatea încearcă să-l reabiliteze pe Iuda Iscarioteanul

 

39 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Enache Alexandru said, on aprilie 8, 2021 at 6:52 pm

    „Nostro fratello Giuda” = in fiecare om de langa tine poate sta un Iuda ! Vorba aceasta „fratello” este folosita cateodata de „afaceristi” , ca sa fie mangaietoare , linistitoare pentru celalalt partener , sa ii dea o doza de incredere marita in afacere dar pana la prima proba a cinstei si a increderii cand „fratello” se transforma in fiecare pentru el (partea lui sa fie mai mare sau „frate frate dar branza e pe bani”). De aici se poate trage concluzia ca „binele comun” nu exista , iar ca cineva sa iti vrea binele inseamna mai mult decat o inselatorie. Multi oameni cred ca cineva pe care nu l-au vazut niciodata le vrea binele……. . Din punct de vedere teologic , oamenii nu pot oferi decat bine interesat si niciodata dezinteresat. Chiar daca un om ar face un bine dezinteresat (exemplu:ofera ceva de pomana sau ofera bani la oamenii strazii), ar incepe sa faca rau daca binele facut se repeta deoarece cel care primeste se obisnuieste sa primeasca si nu mai munceste , ci incepe sa isi scoata copiii la primit pomeni deoarece a invatat ca este mai usor asa.

    Apreciază

  2. Ioan C. said, on aprilie 8, 2021 at 8:59 pm

    Doamne ajută,
    Părerea e că nu trebuie să citim reeditările stiliștilor ale cărților sfinte, că nu sunt de încredere.
    De exemplu, la reeditarea Bibliei din 1914, făcută în 2008, au adăugat imagini care nu sunt în ediția originală din 1914.
    Biblia Sinodală din 1914 în formatul original și neprelucrat se poate găsi aici:
    https://cititorul.home.blog/2020/06/23/biblia-sinodala-din-1914-pdf-exemplar-original-neretusat/

    Apreciază

    • Ioan C. said, on aprilie 8, 2021 at 9:00 pm

      Părerea mea…

      Apreciază

    • gheorghe said, on aprilie 9, 2021 at 5:54 pm

      Deci cele ne-re-editate dar ale stilistilor sint recomandate de tine…?
      Tu citesti ce scrii sau esti unu’ suparat din secta lor?

      De ce ar citi un crestin – doar ortodox ceva de la stilisti?

      Apreciază

      • Ioan C. said, on aprilie 9, 2021 at 7:39 pm

        Biblia din 1914 a fost tiparita de Biserica Ortodoxa Romana.

        Apreciază

    • Alin Razvan said, on aprilie 9, 2021 at 6:05 pm

      @ Ioan C
      Si imaginile adaugate sunt eretice sau hulitoare sau neortodoxe?

      Apreciază

      • Ioan C. said, on aprilie 9, 2021 at 7:40 pm

        Nu comentez cum sunt, dar ele nu exista in Biblia din 1914.

        Apreciază

  3. ivan said, on aprilie 8, 2021 at 9:06 pm

    Junghiul cel negru se dezvăluie, biserica și nu numai cea catolică, începe să-și arate reala față în toată hidoșenia ei, vor putea oare oamenii să-și păstreze credința în Dumnezeu, fără să ia în seamă calea bisericii?, care a întors deja, (oficial dar mascat), crucea invers, cu sus-ul în jos, sper ca oamenii să-și păstreze credința în Dumnezeu și să realizeze că biserica este doar o instituție ce cade în abis.

    Apreciază

  4. R said, on aprilie 8, 2021 at 10:42 pm

    Ioan Vlăducă despre papistași:

    Aberațiile blasfemiatoare din dogma papistașă a Conciliului I Vatican:

    De ce catolicismul nu este biserică:

    Apreciază

  5. Mandatory vaccines are ‘necessary in democratic society,’ don’t infringe human rights, EU court rules said, on aprilie 8, 2021 at 10:59 pm

    „A face copii să primească vaccinuri pentru bolile comune este „necesar într-o societatea democratica și este în interesul lor, a declarat joi Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (CEDO) printr-o decizie importantă împotriva anti-vaccinistilor. ”

    https://www.rt.com/news/520459-echr-czech-mandatory-vaccines/

    Apreciază

  6. Cristian Daniel said, on aprilie 8, 2021 at 11:04 pm

    Catolicii demonstreaza inca odata, daca mai era nevoie, ca sunt si schismatici si eretici si hulitori de cele sfinte. Se vor duce in iad cu Biblia sub brat, cum zicea un parinte, la fel ca si sectarii.

    Apreciază

    • Conservator said, on aprilie 9, 2021 at 7:16 pm

      Ce ai cu frații cei evanghelici? Ei cred pe Domnul citind Biblia și ajunge! Vezi Crezul la Uniunea Baptistă de pildă.

      Apreciază

      • Ioan C. said, on aprilie 9, 2021 at 8:12 pm

        „luptaţi pentru credinţa dată sfinţilor, odată pentru totdeauna.” (Iuda 1:3).

        Stimate domnule,
        Credința dumneavoastră (neo)protestantă e numai de la Luther încoace, iar nu de la Hristos.

        Apreciază

      • Mihai T said, on aprilie 9, 2021 at 8:40 pm

        ”creștinii după evanghelie” sunt eretici. Îți recomand să te ferești de ei.

        Apreciază

      • Cristian Daniel said, on aprilie 9, 2021 at 9:08 pm

        Baptistii sunt apostati prin faptul ca persevereaza in erezie urmand celor care, incepand cu 1054, au abdicat de la Dreapta Credinta si au parasit Biserica, fie ei papistasi sau mai tarziu protestanti ori neoprotestanti.

        Iata ce spunea parintele Ilie Cleopa despre baptisti in cartea sa, Calauza in credinta ortodoxa:

        „(…) Numele şi-l iau de la învăţătura lor despre botez (bapto = a afunda), susţinând că botezul trebuie împărtăşit numai adulţilor. Ei sunt urmaşi ai anabaptiştilor lui Thomas Munzer din Germania de prin anii 1533-1534. Întemeietorul sectei baptiste este un fost pastor puritan, englezul John Smith. Din cauza persecuţiilor din partea Bisericii Anglicane împotriva tuturor nonconformiştilor, John Smith fuge în Olanda în anul 1606. Aici face cunoştinţă cu rătăcirile mennoniţilor, care învăţau că botezul trebuie dat numai vârstnicilor şi numai prin cufundare şi că jurământul şi serviciul militar sunt oprite.

        În scurt timp trecu şi el la această sectă, botezându-se a doua oară, împreună cu ceilalţi însoţitori ai săi, nu prin cufundare, ci prin turnare (stropire). În anul 1611 se întoarce din nou în Anglia şi înfiinţează noua sectă „baptistă”, numită a „baptiştilor generali”, spre deosebire de cea a „baptiştilor particulari”, condusă de John Spilsburg, care susţineau botezul prin cufundare.

        Cam deodată cu baptiştii englezi au luat fiinţă în America baptiştii americani. Întemeietorul acestora a fost tot un englez, Roger Williams, fost puritan, care, nemulţumit de dezbinarea baptiştilor englezi şi neputând suporta persecuţiile Bisericii An­glicane, în anul 1631 fuge în America de Nord, unde înfiinţează secta „baptiştilor regulari”, cu alţi 12 membri, care se botezară unul după altul prin cufundare. Baptismul a fost persecutat şi în America până în anul 1783, dar, după proclamarea indepen­denţei S.U.A., i s-a dat deplină libertate religioasă.

        Ca şi baptiştii englezi, şi baptiştii americani s-au dezbinat între ei, astfel încât în prezent se pot întâlni peste zece feluri de baptişti: baptiştii vechi, baptiştii voinţei libere, baptiştii sâmbătari, baptiştii celor şase principii, discipolii lui Hristos, baptiştii unitarieni, baptiştii scufundători, Biserica lui Dumnezeu etc, numele fiecărei secte ilustrând principiul generator al ereziei; în general sectele se alipesc de un anume aspect al credinţei şi îl absolutizează în dauna celorlalte.

        În sec. XIX baptismul trece din Anglia în Germania. Din Germania baptismul trece în Ungaria, iar de aici începe a face ravagii printre românii din Ardeal, îndeosebi judeţele Arad şi Bihor, ungurii sprijinind răspândirea baptismului la noi în ţară. Iată ce scrie deputatul ungur Almay Oliver în ziarul Aradi Kozlony în anul 1913: „Chestiunea naţională românească ar trebui dezvoltată în aşa chip ca poporul român să fie dezlegat de sub conducerea preoţilor români. E de mare însemnătate faptul că chestiunea românească, cel puţin în parte, poate fi rezolvată cu ajutorul baptismului. Baptismul poate ajunge la cuceriri de necrezut în judeţul Arad…”.
        Nu este de mirare că primii predicatori baptişti printre români au fost unguri. Prin anul 1888 baptistul Kronyai Mihâly predica prin Curtici, jud. Arad, şi Talpoş, Bihor, iar prin alte comune activau Toth Istvân, Csopjâk Attila şi alţii.
        Nici celelalte provincii româneşti n-au rămas nemolipsite, deşi în măsură mai mică. Astfel, după 1916, baptismul a pătruns în Bucovina, Moldova şi Muntenia, aşa că astăzi sunt în ţară câteva ramuri ale sectei baptiştilor.

        Cultul lor constă în rugăciuni, în cântece religioase şi mai ales în predici. La cultul dumnezeiesc se practică uneori şi „Cina Domnului”, o ceremonie care constă în „împărtăşirea” cu pâine şi cu vin. Cultul public este săvârşit în „casele de rugăciuni”, în care se fac evanghelizările de după masă şi seara, cu deosebire duminica.
        Învăţăturile baptiştilor sunt în majoritate cele ale protes¬tanţilor:
        a) nu recunosc Sfânta Tradiţie şi cele şapte Sfinte Taine;
        b) sunt împotriva cinstirii sfintelor icoane, a Sfintei Cruci a sfintelor moaşte, a rugăciunilor pentru morţi, a jurământului, a postului, a simbolurilor liturgice ş.a.;
        c) dreptul şi puterea disciplinară o are adunarea;
        d) sunt rigorişti, neîngăduitori faţă de cei ce păcătuiesc;
        e) botezul îl aplică numai celor vârstnici şi se săvârşeşte numai printr-o singură scufundare (el nu iartă păcatele);
        f) fiecare are dreptul şi priceperea de a tâlcui Sfânta Scriptură;
        g) nu au decât trei sărbători: Crăciunul, Paştile şi Rusaliile;
        h) sunt împotriva cinstirii Maicii Domnului şi a sfinţilor. Cum trebuie să ne purtăm faţă de aceşti eretici?
        Nu cumva socotind noi că iubim pe aproapele, să ne lăsăm călcaţi de cei străini de dreapta credinţă în Hristos, care voiesc a ne depărta pe noi de la Ortodoxie şi a ne impune credinţa lor cea strâmbă şi eretică. Iar dacă voiesc a ne ataca credinţa noastră cea sfântă sau Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe, atunci trebuie să o apărăm cu toată puterea până la moarte, după cum zice Sfântul Nicodim Aghioritul în Războiul nevăzut.
        Se cade, aşadar, oricărui preot ortodox şi oricărui creştin al Bisericii noastre dreptmăritoare, să fie un bun ostaş al lui Hristos cu toată evlavia şi cu mânie bărbătească şi tare să apere, prin cuvânt şi prin scris, adevărul dreptei noastre credinţe. Nu se cuvine a fi blând acolo unde nu trebuie a te purta cu blândeţe.
        Acelaşi lucru ne învaţă şi Sfântul Pimen cel Mare, zicând: „Se cade nouă a răbda toate, măcar de ne-ar scoate cineva şi ochii sau ne-ar tăia mâna noastră cea dreaptă, iar dacă cineva voieşte a ne depărta şi a ne despărţi pe noi de Dumnezeu, atunci să ne mâniem” (Pateric, Cuvântul 118). Şi iarăşi zice: „Întâia oară fugi, a doua oară fugi, a treia oară fă-te sabie cu cel ce vrea să te despartă pe tine de dreapta credinţă (…)”.

        Apreciază

  7. isa said, on aprilie 9, 2021 at 7:27 am

    Vaccinurile mRNA pot produce in timp de cativa ani distrugeri morfologice la nivelul creierului, care vor provoca inevitabil moartea:
    https://www.naturalnews.com/2021-04-08-mrna-vaccines-may-cause-your-body-to-churn-out-prions-eat-your-brain-mad-cow-disease.html

    Apreciază

  8. Catalin said, on aprilie 9, 2021 at 7:29 am

    bataie de joc mascata a CDC (Centrul pentru Controlul Bolilor) la adresa celor vaccinati, desenat in stilul https://www.profit.ro/stiri/politic/rezistentii-s-au-inmultit-internetul-este-invadat-de-propriile-lor-caricaturi-18587104

    Apreciază

  9. Remus Satală said, on aprilie 9, 2021 at 8:27 am

    Sunt două căi. Ori ne creștem unii pe alții, ori ne vindem unii pe alții. Despre asta este vorba.

    Apreciat de 1 persoană

  10. mircea.v said, on aprilie 9, 2021 at 10:05 am

    Din “Daruind vei dobandi”
    Parintele Nicolae Steinhardt

    TRAGEDIA LUI IUDA

    Tragedia lui Iuda a fost pentru unii gânditori, dramaturgi, oameni de bună credinţă şi diletanţi ai teologiei, imbold pentru a încerca să-l dezvinovăţească. Raţionamentul lor e în general uşor de urmărit şi de asimilat: dacă Iscarioteanul nu L-ar fi predat pe Iisus saducheilor, planul divin nu s-ar fi putut realiza şi mântuirea nu ar fi avut loc.
    Cum de l-am osândi pe acel care şi-a jucat doar rolul, care a fost o rotiţă necesară într-un angrenaj, un resort indispensabil într-o acţiune ce nu şi-ar fi aflat deznodământul fără de prezenţa unui „trădător”? Drept e să fie condamnat şi dispreţuit cel care a făcut ce trebuie?
    Aşa e tâlcul piesei lui Paul Rayna! (A pătimit sub Ponţiu Pilat), jucată pe scena Comediei Franceze în 1938.
    Părerea căreia mă raliez recunoaşte deplina vinovăţie a lui Iuda şi constată că argumentele de tip Paul Raynal sunt greşite. Oricât ar fi ele de seducătoare prin mărinimia pe care o dovedesc şi de lăudabilă dorinţa de a voi să dezvinovăţească pe un acuzat. Pe Iuda nu se cade însă a-l scoate basma curată deoarece este efectiv culpabil şi nu există motive pentru a-l achita.

    In prealabil e bine să precizăm că Dumnezeu S-a folosit de netrebnicia lui Iuda, cunoscând-o, ceea ce nu înseamnă câtuşi de puţin că i-a dat El lui Iuda menirea de vânzător. Iscarioteanul nu fusese „distribuit” în rolul său nefast ci, ştiindu-se dinainte ce ticăloşie ar fi gata să facă, s-a elaborat un plan,în care ticăloşia sa era una din piesele angrenajului.
    Dacă noi suntem lămuriţi asupra mârşăviei cuiva şi, atunci când se iveşte prilejul, constatăm că se poartă mârşav, precum ne şi aşteptăm să procedeze, nu rezultă de aici că respectivul este nevinovat deoarece şi-a susţinut rolul.
    Trecând la fond, putem constata că marele păcat al lui Iuda -în argumentarea de tip Paul Raynal – este unul de trufie dementă: voinţa lui de a se ridica la rang de colaborator al lui Dumnezeu şi de a participa la actul mântuirii de pe poziţii ne-omeneşti. Da, nu-i exclus ca Iuda să fi raţionat aşa cum presupun Paul Raynal şi alţii: îşi va fi spus că dacă nu se gaseste cineva care să-L predea pe Iisus Hristos autorităţilor iudaice?, El nu va putea suferi şi nu va fi în măsură a-şi împlini misiunea mântuitoare. Şi atunci a luat asupră-şi această sarcină, consimţind să treacă drept vânzător, în ochii vulgului.
    Raţionând astfel, Iuda uita (ori se făcea că uită) ce este şi unde se află. Ce este: om; şi unde se află: pe acest pământ. Raţionamentul lui Iuda (în cazul că acordăm teoriei Raynal caracterul de ipoteză verosimilă) implica ferma convingere că e egal cu Dumnezeu şi că se află pe cine ştie ce tărâm privilegiat la care oamenii obişnuiţi nu au acces.
    Iuda s-a crezut şi s-a voit co-redemptor: aceasta a fost uriaşa, nenorocita, tragica lui greşeală. A raţionat prea subtil şi prea sofisticat şi s-a trufit peste orice închipuire.
    Ce putea face?
    Ce trebuia să facă?
    Să judece nespus mai simplu şi mai uman, aş spune mai ţărăneşte şi mai bătrâneşte. S-ar fi cuvenit să-şi spună mereu, oricând era vizitat de ispita demonică a asumării rolului de co-redemptor. treci îndărătul meu satano eu nu-s decât un biet om păcătos.
    Nu mă amăgi pe mine cu sarcini care ţin de cei de sus. N-are cine să aducă la îndeplinire iconomia divină? N-aş crede că Dumnezeu nu poate găsi şi alte
    mijloace. Oricum, nu ştiu. Nu mă amestec. Nu-i treaba mea de om. E treaba lui Dumnezeu. Facă dar ce ştie şi cum o crede mai bine. Eu unul nu-s Dumnezeu, eu una ştiu şi bună: prietenul şi învăţătorul nu mi-l vând şi nu mi-l trădez.
    Dacă Iuda ar fi judecat astfel – simplu, ţărăneşte, bătrâneşte, modest – el n-ar fi ajuns să cadă în groaznicul său păcat. Că păcat a fost, a recunoscut-o singur de vreme ce l-au chinuit remuşcările, că a restituit banii şi că în cele din urmă s-a sinucis.
    Cei care încearcă să-l apere pe Iuda săvârşesc o greşeală asemănătoare cu păcatul său: judecă prea subtil şi prea sofisticat.
    Aici totul se datoreşte complicaţiei, trufiei, părăsirii terenului sigur al bunului simţ niţel rudimentar. Dar în situaţii-limită, în situaţii delicate şi dubioase singurul criteriu solid, singurul refugiu sigur e bunul simţ, suprema soluţie e simplitatea cea mai brută. Ea ne este scăpare, ea ne este liman, ea ne este stâncă, temelie, cetate: feste Burg.
    Ce trebuia să facă Iuda?
    Să nu se preocupe de lucruri care-L priveau pe Dumnezeu şi ţineau de nesfârşita Sa înţelepciune. Nu-L vindea Iuda pe Hristos? S-ar fi găsit altă soluţie pentru realizarea jertfei; că doar nu depindea Dumnezeu exclusiv de Iuda bar Simon din Keriot şi s-ar mai fi găsit o cale şi fără el.
    Datoria Iui Iuda era să judece simplist, cu o totală lipsă de imaginaţie şi de largi perspective: cât mai îndărătnic, cât mai îngrădit, mai dobitoceşte, mai umil: eu nu-s Dumnezeu şi nici co-redemtor, eu îs un biet om: eu prietenul şi învăţătorul nu mi-l vând. Atâta ştiu (lucru ştiut de toată lumea, din moşi-strămoşi). Altceva nimic. De aici nu ies. Raţionamentul meu e limitat şi îngust? O fi. Dar de el nu mă depărtez. Am zis. Faceţi ce ştiţi, lăsaţi-mă-n pace. Nu mie îmi revine sarcina mântuirii lumii, eu am atribuţii nespus mai smerite, doar pe acelea le împlinesc.
    Se poate, prin urmare, ca motivele care l-au determinat pe Iuda să fi fost mult mai subtile şi mai complicate decât cel indicat de Sfantul Apostol Ioan în Evanghelia sa. Dar, ca şi în cazul unui Brutus ori unui Raskolnikov, motivarea crimei este cu desăvâşire acoperită de oroarea termenului lingvistic care mereu îşi impune el denumirea, iar nu argumentele şi justificarea filosofico-cerebrală a eului care o comite.
    Oricât de nietzscheană şi de înălţătoare va fi fost dezbaterea lăuntrică a intelectualului Raskolnikov şi, în fond, de spiritual „dezinteresată” îndelung
    raţionată sa crimă, până la urmă tot drept dublă crimă sordidă va fi cunoscută şi tot de organele trivialei poliţii şi funcţionăreştii procuraturi va fi anchetată. Din oricât de sublime şi de patriotice motive şi-a împlântat Brutus pumnalul în trupul dictatorului pe viaţă cu veleităţi de rege, tot sângele părintelui său adoptiv a fost împroşcat şi istoria existenţială – inevitabila realitate – tot numai cuvintele: „Şi tu, fiule” le-a reţinut.
    Se poate ca pe Iuda să nu-l fi îmboldit simpla cupiditate, dar posteritatea reţinând numai fapta brută şi dându-i numele ei generic ‘(fară a se preocupa de voinţa de participare la un plan de redempţiune ce ar fi rămas în gol dacă nu intervenea el) drept vânzător îl Va califica şi va face pe veci din numele lui sinonimul trădării.
    Spiritul, înainte de a se angaja în fenomenalitate, se cade să se înarmeze cu multă smerenie şi să ştie că va avea de a face:
    a) atât cu imprevizibila şi uluitoarea complicaţie a vieţii cât şi cu
    b) vechile, nemiloasele, cinicele nume date lucrărilor şi faptelor şi care au puterea şi darul de a pune pângăritor şi rece la punct cele mai sofisticate raţionamente şi mai bune intenţii.
    Crimă, adulter, trădare sunt numele date cu cinism şi egalitară indiferenţă de lumea fenomenală unor acţiuni înapoia cărora stau complicate şi câteodată nespus de pure consideraţii.
    Ce-i pasă realităţii? Ea nu-ţi cercetează inima, rărunchii şi mintea, ci deschide vechile dicţionare mucegăite şi cele mai noi suplimente argotice spre a scoate dintr-însele denumirile cele mai împuţite şi mai „ordinare”, mai grele de povara tuturor străbunelor fărădelegi.
    Lucrurile acestea le-ar fi înţeles uşor orice organ de anchetă care, supunându-l pe Iuda unui interogatoriu, repede ar fi terminat cu el.
    — Ai fost la popi, mă?
    — Da, dar să vedeţi că…
    — Mă, ai luat bani de la ei, recunoşti?
    — Recunosc, însă eu nu i-am cerut. Ei m-au silit să-i iau.
    — Lasă asta, i-ai luat ori nu? Răspunde!
    — I-am luat.
    — Şi le-ai arătat locul unde urma să vină husănul?
    — Eu am vrut cu totul altceva…
    — Tu răspunde la întrebări. Le-ai arătat?
    — Da.
    — Aşa. Şi pe acela l-ai sărutat?
    — Mi-era prieten.
    — Mă, podoabă, tu ca prieten l-ai sărutat ori ca indicator?
    — Eu am vrut să-l ajut să…
    — Nu ţine, mă, tu ai vândut pontul şi ai mers acolo să-l predai oamenilor popimii, aşa-i?
    — Eu…
    — Atunci ce-o tot întorci ca la Ploieşti?
    — Dar banii i-am dat înapoi şi m-am sinucis.
    — Păi tocmai asta dovedeşte că te recunoşti vinovat şi că te ştii agent informator.
    Există inclusă în cuvinte o putoare a uzurii şi sălăşluieşte în fapte o concreteţe irezistibilă căreia subtilitatea arguţiilor şi complicata gingaşă sofistică a motivării nu le pot face faţă.
    Intenţiile dramaturgului Paul Raynal (altminteri scriitor de bună calitate şi autorul câtorva nobile şi frumoase piese) au fost bune, dar eroarea lui e totală.

    Apreciază

    • guti flo said, on aprilie 9, 2021 at 11:55 am

      Parintele Arsenie Papacioc, ne spune despre mila lui Dumnezeu :
      ” Iert orice…numai sa existe pocainta „… asta atata timp cat esti in viata…dupa… nu mai este valabil.

      Pocainta nu inseamna sinucidere….inseamna sa plangi….lucru care din pacate i-a lipsit lui Iuda.
      Asta nu pot sa inteleaga catolicii.

      Apreciat de 1 persoană

    • Mihai T said, on aprilie 9, 2021 at 12:12 pm

      ”Dumnezeu S-a folosit de netrebnicia lui Iuda
      (…) ştiindu-se dinainte ce ticăloşie ar fi gata să facă, s-a elaborat un plan,în care ticăloşia sa era una din piesele angrenajului”.

      Eu zic că Pr. Nicolae Steinhardt nu zice bine aici. Dumnezeu n-avea nevoie de trădarea lui Iuda. Eu zic că fariseii, irodianii l-ar fi prins oricum. Dumnezeu numai a permis acest lucru.

      Apreciat de 1 persoană

    • Iscarioteanul a tradat mizerabil pt ca era omul rabinilor said, on aprilie 9, 2021 at 12:55 pm

      Problema e simpla. Iuda a fost de la inceput spionul cuiva din sinedriu, el habar nu avea ca e folosit, coordonatorul sau l a indemnat sa stea pe langa El, sa invete, sa fie trezorier ca se strangea mult banet din donatiile oamenilor. Iudeii camatari au profitat intotdeauna de personalitatile populare, de vedete si politicienu sau sfinti si le deveneau impresari si organizatori de evenimente. Iuda nu baga mana in punga doar pt sine, avea de dat si sefilor lui, rabini cu putere pe care ii slujise inainte de Iisus. Cand vreodata nu s a practicat taxa de protectie, azi denumita, contributie sau impozit.

      Apreciază

  11. mircea.v said, on aprilie 9, 2021 at 10:07 am

    Cosmin, ai email

    Apreciază

  12. Jewish believer in Jesus Christ talks about the new jewish 'messiah' said, on aprilie 9, 2021 at 11:01 am

    Apreciază

  13. dd_2d said, on aprilie 9, 2021 at 11:38 am

    Vor sa-l transforme pe Lucifer din drac in inger , din nou. Salvatorul omenirii.
    Vor arata lumii cum s-a inselat. Cum crestinismul este o ‘minciuna’. Lumea o sa fie dezamagita si cum e plina de patimi o sa se indrepte catre ‘lumina’ intunecata.

    Cernerea s-a intetit.

    Apreciază

    • Mani said, on aprilie 9, 2021 at 2:36 pm

      Asta spunea Albert Pike, unul din tartori….supermason 33.

      Apreciază

  14. Clement said, on aprilie 9, 2021 at 11:40 am

    …Si in plus schioapata din ce in ce mai vizibil…
    Saracul de el. Prin ce suferinte a ajuns sa treaca de nu a mai fost capabil sa oficieze nici messa de noapte din 31 decembrie, nici Sfanta Slujba din 1 Ianuarie 2021.
    Eu zic ca-i grav.
    Inainte de a abdica, predecesorul lui capatase o expresie inspaimantatoare, era practic desfigurat de suferinta. Gurile pacatoase spuneau ca era afectat de teribilele experiente traite de acesta in perioada in care detinuse functia de exorcist la Vatican.
    Numai Bunul Dumnezeu stie cine sunt acesti oameni si ce se intampla cu ei..
    Poate ca este momentul ca simplii credinciosi nascuti in spatiul catolic, sa se coñverteasca la ortodoxie. Sa ne rugam pentru ei.

    Apreciază

    • Mihai T said, on aprilie 9, 2021 at 12:07 pm

      ritualul ereticilor papistași nu este ”sfântă slujbă”.

      Apreciat de 1 persoană

      • Clement said, on aprilie 9, 2021 at 5:15 pm

        Corect, dar oficierea respectiva este esentiala in ritualu lor.
        Absenta Papei in astfel de momente a avut o semnificatie importanta pentru catolici, asa cum contrariant a fost faptul ca in timpul oficierii Slujbei de inmormantare a Papei Ioan Paul II in fata presedintilor Marilor Puteri, Biblia s-a inchis singura si cum la numirea Papei Francisc, porumbelul alb lansat de Papa a fost atacat si ucis in zbor.

        Apreciază

    • Mani said, on aprilie 9, 2021 at 2:38 pm

      Clement, intoarcerea acasa a ratacitilor katolici e profetita de Sfinti .

      Apreciază

      • Clement said, on aprilie 9, 2021 at 5:18 pm

        Ii primim cu bratele deschise mijlocul in nostru.

        Apreciază

  15. despre ”sfântul scaun” papistășesc și ocupantul lui said, on aprilie 9, 2021 at 4:45 pm

    ”WC acronym” (https://acronyms.thefreedictionary.com/WC)
    ”[…]

    Acronym Definition
    WC Water Closet (restroom)

    […]”

    ”Meaning of WC in English” (https://dictionary.cambridge.org/dictionary/english/wc):
    ”[…]

    WC

    noun [ C ]
    UK or old-fashioned US
    uk
    /ˌdʌb.əl.juːˈsiː/ us
    /ˌdʌb.əl.juːˈsiː/

    abbreviation for water closet: a toilet, or a room containing a toilet:
    The wooden staircase leads to three bedrooms, the bathroom, and a separate WC.

    […]”

    W. C. => W. C. C. (W. C. Council, C. M. B.), kakodoxie = kaka + doxa

    ”Society of Jesus” (https://en.wikipedia.org/wiki/Society_of_Jesus):
    ”[…]

    The Society of Jesus (SJ; Latin: Societas Iesu) is a religious order of the Catholic Church headquartered in Rome. It was founded by Ignatius of Loyola and six companions with the approval of Pope Paul III in 1540. The members are called Jesuits (/ˈdʒɛzjuɪt/; Latin: Iesuitæ).[2] The society is engaged in evangelization and apostolic ministry in 112 nations. Jesuits work in education, research, and cultural pursuits. Jesuits also give retreats, minister in hospitals and parishes, sponsor direct social ministries, and promote ecumenical dialogue.

    […]”

    Observații legate de sigla iezuiților:

    1. Mijlocul (centrul) siglei coincide cu mijlocul (centrul) ”stelei lui David”, jidovești:

    2. Rotită la 180 (= (6+6+6) x 10) de grade, în mijloc (centru) scrie SHIT (adică căcat în limba engleză):

    Apropo de mijloc, în fotografia de grup din 2019 (https://ortodoxinfo.ro/2019/06/02/vizita-papei-francisc-si-a-atins-scopul-unitatea-ceruta-in-1999-a-fost-deja-atinsa-mergem-spre-o-noua-biserica-opozantii-vor-fi-numiti-adepti-ai-culturii-urii-si-ai-dezbinarii/):

    „[…]

    […]”

    cine e „în mijlocul lor”?

    ”shit” (https://merriam-webster.com/dictionary/shit)
    ”[…]
    shit noun
    Save Word

    \ ˈshit
    , interjectionally also ˈshē-ət
    \
    plural shits

    Definition of shit (Entry 1 of 2)

    1 a vulgar : bodily waste discharged through the anus : feces, excrement

    b vulgar : an act of defecation —usually used in the phrases take a shit and (British) have a shit

    2 vulgar
    a (1) : nonsense, foolishness, crap

    especially : trivial and usually boastful or inaccurate talk

    Don’t give me that shit!

    Why are you telling me this shit?

    He’s full of shit [=he is lying]
    Just cut the shit [=stop boasting, lying, etc.]

    […]”

    Deci pe ”sfântul scaun” al papistașilor stă un kakodox, un om cu gândire de căcat, un om ”full of shit”, kaka de la Vatican, iar W. C. C. (C. M. B.) este ”consiliul sfântului scaun”, ecumenismul.

    „Review: The Jesuit Order as a Synagogue of Jews – Part One” (https://theoccidentalobserver.net/2017/12/26/review-the-jesuit-order-as-a-synagogue-of-jews-part-one/):
    „[…]

    The Jewish Origins of the Jesuits

    On 15 August 1534, Ignatius of Loyola (born Íñigo López de Loyola), a Spaniard from the Basque city of Loyola, and six others, all students at the University of Paris, met in Montmartre outside Paris, in a crypt beneath the church of Saint Denis, to pronounce the religious vows of poverty, chastity, and obedience. Ignatius’ six companions were: Francis Xavier from Navarre (modern Spain), Alfonso Salmeron, Diego Laínez, Nicolás Bobadilla from Castile (modern Spain), Pierre Favre from Savoy, and Simão Rodrigues from Portugal. At this point they called themselves the Compañía de Jesús, and also Amigos en El Señor or “Friends in the Lord.” The Spanish “company” would be translated into Latin as societas, deriving from socius, a partner or comrade. This soon evolved into the “Society of Jesus” (SJ) by which they would later be more widely known. In 1537, the seven travelled to Italy to seek papal approval for their order. Pope Paul III gave them a commendation, and permitted them to be ordained priests. The official founding of the Society of Jesus occurred in 1540.

    The presence and influence of conversos in the Society of Jesus was strong from the beginning. Of the seven founding members, Maryks provides categorical evidence that four were of Jewish ancestry — Salmeron, Laínez, Bobadilla, and Rodrigues. In addition, Loyola himself has long been noted for his strong philo-Semitism, and one recent PhD thesis[1] has even advanced a convincing argument that Loyola’s maternal grandparents, (his grandfather, Dr. Martín García de Licona, was a merchant and financial advisor at court), were full-blooded conversos — thus rendering the ‘Basque nobleman’ halachically Jewish. Jewish scholar of the Inquisition, Henry Kamen, who had earlier argued that the Inquisition was “a weapon of social welfare” used mainly to obliterate the conversos as a distinct class capable of offering social and economic competition to ‘Old Christians,’ once voiced his own personal view that Loyola was “a deep and sincere spiritual Semite.”[2]

    Straightforward assessments of the reasons for Loyola’s philo-Semitism are, as Maryks admirably elucidates, complicated by the ubiquitous presence of converso propaganda. More specifically, Loyola’s reputation as an ardent admirer of the Jews rests predominantly on a series of anecdotes and remarks attributed to him — and many of these derive from biographies penned shortly after his death by converso Jesuits aiming to promote and defend their interests. For example, the only source for the argument that Loyola had an overwhelming desire to be of Jewish origin so that he could “become a relative of Christ and his Mother” is the first official biography of Loyola — penned by the converso Pedro de Ribadeneyra. Ribadeneyra is described by Maryks as “a closet-converso” who distorted many now-established facts about Loyola’s life, including a concealment of the fact that “the Inquisition in Alcalá had accused Loyola of being a crypto-Jew.” (43) An important aspect of Ribadeneyra’s biography was thus the promotion of the idea that being Jewish was desirable and admirable — Loyola’s philo-Semitism (real or imagined) was intended to be emulated. Meanwhile the sinister aspects of crypto-Judaism, and their suppression by the Inquisition, were excised from the story altogether.

    Whether Loyola was in fact a crypto-Jew, or whether he indeed was a European but possessed a strong desire to be a Jew, remains unconfirmed at time of this writing. However, it is certain that Loyola surrounded himself with many converso colleagues and that he opposed any discrimination against converso candidates within the Society of Jesus. Maryks argues that, issues of crypsis and philo-Semitism aside, Loyola was probably “motivated by the financial support that he had sought from their [converso] network in Spain.”(xx) In this reading then, Loyola was fully aware of the elite position of the conversos within Spanish society and was prepared to accept their money to establish his organization in exchange for adopting a non-racial stance in its governance.

    The question of course remains as to why the crypto-Jewish elite in Spain would back, both financially and in terms of manpower, a Christian religious order. The important thing to keep in mind is that religion and politics in Early Modern Europe were intimately entwined, and that, through spiritual confraternities and their relationships with local elites, even poverty-espousing religious orders like the Franciscans could exert a strong form of socio-political influence. This was often made even more sharply evident when religious orders engaged in missionary work in foreign lands, often taking pioneering roles in colonial regimes, and even assisting with their economic enterprises. William Caferro notes that in Renaissance Italy “the Florentine political elite was closely tied to the church. Government officials often held high church office and benefice, which aided their local political power.”[3] Involvement in religious orders was thus a necessary aspect and extension of political, social, and cultural influence.

    Unsurprisingly then, it can be demonstrated that crypto-Jews straddled the interconnected networks of royal administration, the civic bureaucracy, and the Church. Citing just some examples, Michael Baigent and Richard Leigh note in their history of the Inquisition:

    In 1390 the rabbi of Burgos converted to Catholicism. He ended his life as Bishop of Burgos, Papal legate and tutor to a prince of the blood. [Burgos’s son would later become an important pro-converso activist and will be discussed below]. He was not alone. In some of the major cities, the administration was dominated by prominent converso families. At the very time the Spanish Inquisition was formed, King Ferdinand’s treasurer was converso in his background. In Aragón, the five highest administrative posts in the kingdom were occupied by conversos. In Castile, there were at least four converso bishops. Three of Queen Isabella’s secretaries were conversos, as was the official court chronicler.[4]

    For the crypto-Jewish elite of early modern Spain, the founding of an influential religious order headed by a philo-Semite (if not a fellow crypto-Jew), staffed predominantly by a converso leadership, and constitutionally tolerant of converso applicants, would undoubtedly have been an attractive prospect. That a bargain of some form existed between Loyola and his crypto-Jewish sponsors is suggested, as noted above, by the nature of the early Jesuit constitution and by early correspondence concerning the admission of candidates of Jewish ancestry. The founding of the Jesuit order had coincided with the rise of a more general Spanish anti-converso atmosphere that reached its peak in 1547, “when the most authoritative expression of the purity-of- blood legislation, El Estatuto de limpieza [de sangre], was issued by the Inquisitor General of Spain and Archbishop of Toledo, Silíceo (xx).” Pope Paul IV and Silíceo’s former pupil, King Philip II, ratified the archbishop’s statutes in 1555 and 1556, respectively, but Ignatius of Loyola and his converso successor, Diego Laínez (1512–65) vigorously opposed the Inquisitor’s attempts to preclude conversos from joining the Jesuits. In fact, in a letter addressed to the Jesuit Francisco de Villanueva (1509–57), Loyola wrote that “in no way would the Jesuit Constitutions accept the policy of the archbishop (xxi).”

    Seeking to quell rising tensions over the issue, in February 1554 Loyola sent his plenipotentiary emissary, Jerónimo Nadal (1507–80), to visit the Inquisitor. Nadal insisted that the Jesuit Constitutions did not discriminate between candidates of the Society on the basis of lineage, and even personally admitted a number of converso candidates during his visit to Iberia. In a heated debate with the Inquisitor over the admission of one of them, Nadal replied: “We [Jesuits] take pleasure in admitting those of Jewish ancestry.” In what would become a striking pattern, most of the pro-converso arguments were made by crypto-Jews claiming to be native Spaniards. Maryks notes that his historical investigations suggest that Nadal was “most probably a descendant of Majorcan Jews (77).”

    Jewish attempts to alter Christian thinking about Jews, from within Christianity, were already well-established by the date of Nadal’s intercession with the Inquisitor. An excellent example is the classic work of Alonso de Santa María de Cartagena (1384–1456) — Defensorium unitatis christianae [In Defense of Christian Unity] (1449–50). Alonso de Cartagena had been baptized (at the age of five or six) by his father Shlomo ha-Levi, later renamed Pablo de Santa María (c. 1351–1435), who— as chief rabbi of Burgos—converted to Christianity just before the anti-Jewish riots of 1391 and later was elected bishop of Cartagena (1402) and Burgos (1415). The fact that the wife of this Bishop of Burgos remained an unconverted Jewess does not appear to have impeded the latter’s career in the Church is interesting to say the least.

    Meanwhile his son, Cartagena, like many other conversos, studied civil and ecclesiastical law at Salamanca and went on to a highly influential career straddling royal, civic, and religious spheres. He served as apostolic nuncio and canon in Burgos. King Juan II appointed Cartagena as his official envoy to the Council of Basel (1434–9), where he contributed to the formulation of a decree on “the regenerative character of baptism without regard for lineage (4).” Like other examples of pro-converso propaganda, however, Cartagena’s arguments always went beyond mere appeals for ‘tolerance.’ According to Cartagena, “the faith appears to be more splendid in the Israelite flesh,” Jews naturally possess a “civic nobility,” and it was the duty of rough and uncouth native Spaniards to unite with the “tenderness of the Israelite meekness.” (14, 17)

    Conversos thus emerge in the works of the earliest crypto-Jewish activists as more special than ordinary Christians, as naturally deserving of an elite status, and, far from being the worthy objects of hostility, were in fact uniquely blameless, ‘tender,’ and ‘meek.’ One is struck by the regular use of similar arguments in our contemporary environment, a similarity that only increases when one considers Cartagena’s attribution of anti-Jewish hostility solely to “the malice of the envious.” (20)

    Against this backdrop of crypto-Jewish apologetics, Maryks demonstrates, whether he intends to or not, that the early Jesuits were largely a vehicle for converso power and influence (both political and ideological). Loyola continued to be “surrounded” by conversos throughout his leadership (55). Enrique Enríques, the son of Portuguese Jews, even authored the first Jesuit manual of moral theology, Theologiae moralis summa, in 1591. (65) Maryks describes Loyola as having an unlimited “trust” in candidates of Jewish heritage, citing his decision to “admit in 1551 Giovanni Battista Eliano (Romano), the grandson of the famous grammarian and poet Rabbi Elijah Levita (1468–1549) …. He entered the Society at the age of twenty-one, just three months after his baptism (66).”

    In explaining Loyola’s lax requirements for converso applicants, and resultant acquiescence in flooding the Society with crypto-Jews, it is strange that Maryks should abandon his own prior suggestion that the founding of the Jesuits may have rested on a quid pro quo with the converso elite in favor of a less convincing theory based on a putative and ill-explained “trust” that Loyola possessed for Jews. Unfortunately this is a common theme throughout Jewish historiography, where the facts and conclusions presented in the same text are often on entirely different trajectories. In a similar vein, Maryks’s skeletal explanation that crypto-Jews flooded the Jesuits simply because Loyola had “numerous contacts with the converso spiritual and merchant network” before he founded the Society of Jesus, seems woefully inadequate and lacking in context.

    Despite the best laid plans of Loyola and his colleagues, and just 32 years after its founding, the Society of Jesus would undergo a revolt from below against a rapidly expanding crypto-Jewish elite. The features of this revolt represent a fascinating case study in the reactive nature of anti-Semitism. Maryks narrative of how two competing ethnic groups struggled for the future of the Jesuit Order, outlined in his second and third chapters, is certainly the greatest strength of the text. It is to this European counter-strategy that we now turn our attention.

    […]

    [1] See Kevin Ingram, Secret lives, public lies: The conversos and socio-religious non-conformism in the Spanish Golden Age. Ph.D. Thesis (San Diego: University of California, 2006), pp. 87–8.

    [2] Quoted in Maryks, The Jesuit Order as a Synagogue of Jews, p.xx.

    [3] W. Caferro, Contesting the Renaissance (Oxford:Wiley-Blackwell, 2010), p.158.

    [4] M. Baigent & R. Leigh, The Inquisition (London: Viking Press, 1999), pp.75-6.

    […]”

    „Review: The Jesuit Order as a Synagogue of Jews — Part Two”
    https://theoccidentalobserver.net/2017/12/27/review-the-jesuit-order-as-a-synagogue-of-jews-part-two/

    Prof. Ioan Vlăducă, citându-l pe Sfântul Ioan de Kronstadt, despre papa (kaka) de la Vatican și iezuiti, într-un articol despre ereziile papistășești scrie (https://antiecumenism.wordpress.com/2016/01/29/prof-ioan-vladuca-despre-ereziile-papistasesti/):
    «[…]

    „Papii romani timp de o mie de ani şi ceva au lucrat în folosul mândriei lor şi al minciunii, nu al lui Hristos, nu al Bisericii Lui, născocind o mulțime de învățături false „despre primatul papal în biserică, despre infailibilitatea papală, despre azime la Liturghie, despre împărtăşirea numai cu Trupul, nu şi cu sângele lui Hristos, despre purgatoriu şi altele; au îngrămădit atâtea dogme noi, nemaiauzite, încât este cu neputință ca cineva să se mântuiască, dar ei cred că este cu putință „pentru cel ce mărturiseşte credința catolică şi minciuna catolică o socoteşte adevăr.”[13]

    Sfântul Ioan de Kronstadt se întreabă: „Cine e papa?” Şi răspunde: „Un idol, nu Hristos”.[14]

    Sfântul Ioan spune că „marea greşeală constă tocmai în dogma infailibilității, fiindcă papa este un om păcătos şi nemernic, dacă el crede despre sine că este infailibil. Să ne gândim câte erori colosale, fatale pentru sufletele omeneşti a născocit biserica catolică papală, în dogme, în rituri, în dreptul canonic, în slujbele dumnezeieşti, în relațiile ostile dintre catolici şi ortodocşi, în ponegririle şi calomniile la adresa Bisericii Ortodoxe, în injuriile aduse Bisericii Ortodoxe şi creştinilor ortodocşi! Şi de toate vinovat este papa, pasă-mi-te infailibil şi doctrina iezuiților lui, duhul falsității şi duplicității lor”.[15]

    […]

    [13] Ne vorbeşte Sfântul Ioan de Kronstadt, Ultimul Jurnal mai-noiembrie 1908, Ed. Egumenița, p. 53.
    [14] Ibidem, p. 102.
    [15] Ibidem, p. 70.

    […]»

    Sfântul Ignatie Briancianinov despre iezuitul Ignațiu de Loyola, în cartea sa «Despre înșelare», scrie (https://ia800309.us.archive.org/BookReader/BookReaderImages.php?zip=/25/items/Sfantul_Ignatie_Briancianinov-Despre_inselare/Sfantul_Ignatie_Briancianinov-Despre_inselare_jp2.zip&file=Sfantul_Ignatie_Briancianinov-Despre_inselare_jp2/Sfantul_Ignatie_Briancianinov-Despre_inselare_0021.jp2&id=Sfantul_Ignatie_Briancianinov-Despre_inselare ; https://ia800309.us.archive.org/BookReader/BookReaderImages.php?zip=/25/items/Sfantul_Ignatie_Briancianinov-Despre_inselare/Sfantul_Ignatie_Briancianinov-Despre_inselare_jp2.zip&file=Sfantul_Ignatie_Briancianinov-Despre_inselare_jp2/Sfantul_Ignatie_Briancianinov-Despre_inselare_0022.jp2&id=Sfantul_Ignatie_Briancianinov-Despre_inselare):
    «[…]

    Ca pildă de carte ascetică scrisă în acea stare de înșelare numită „părere” putem da lucrarea lui Toma de Kempis, numita „Urmarea lui Hristos”. Ea răsuflă o patimă subțire a dulceții și o cugetare semeață, care naşte în oamenii orbiți și plini pe deasupra peste măsură de patimi, o desfătare pe care ei o socot gustare a harului Dumnezeiesc. Nefericiții și întunecații ! Ei nu pricep, că adulmecând damful subțire al patimilor care trăiesc în ei, se îndulcesc de el, socotindu-l în orbirea lor, mireasmă a harului ! Ei nu înțeleg că de desfătarea duhovnicească sunt în stare doar sfinții, că înaintea desfătării duhovniceşti trebuie să meargă pocăința și curățirea de patimi, că desfătarea duhovnicească nu stă în puterea păcătosului, că el trebuie să se cunoască pe sine ca fiind nevrednic de desfătare, să o alunge, dacă aceasta va începe să-i dea târcoale, să o alunge ca pe un lucru nepotrivit cu el, ca pe o vădită și pierzătoare amăgire de sine, ca pe o mişcare subțire a slavei deşarte, a cugetării semețe și a patimii dulceții. În pustnicie, au ajuns, asemenea lui Malpas, la cea mai vârtoasă înșelare demonică Francisc de Assisi, Ignațiu de Loyola și alți nevoitori ai latinilor (După căderea Bisericii de Apus de la cea din Răsărit), recunoscuți de ei ca sfinți. „Atunci când Francisc a fost răpit la cer” spune scriitorul Vieții acestuia, „Dumnezeu Tatăl, văzându-l, S-a întrebat, fiind pentru o clipă în nedumerire: cui să dea întâietate, Fiului Său Celui după fire, sau fiului după har – Francisc”. Ce poate fi mai cumplit, mai hâd decât această hulă, ce poate fi mai întristător decât această amăgire !

    […]»

    Apreciază

    • VioletaB said, on aprilie 9, 2021 at 10:41 pm

      @…. Ar trebui sa știi că acest cuvânt „kakodox” nu înseamnă deloc ce sugerezi dumneata, ci vine din greaca, unde „kako” (cu accent pe o) înseamnă „rău”. Opusul ortodoxului (cel care e în dreapta credință), kakodoxul este cel care e in credinta rea/greșită..

      Apreciază

      • despre kakodoxie, răspuns pentru VioletaB said, on aprilie 10, 2021 at 4:10 pm

        VioletaB pe aprilie 9, 2021 la 10:41 pm a scris:

        «@…. Ar trebui sa știi că acest cuvânt „kakodox” nu înseamnă deloc ce sugerezi dumneata, ci vine din greaca, unde „kako” (cu accent pe o) înseamnă „rău”. Opusul ortodoxului (cel care e în dreapta credință), kakodoxul este cel care e in credinta rea/greșită..»

        Răspuns pentru VioletaB:

        Cuvântul kakodox vine din κακόδοξος (kakódoxos), care la rândul lui vine din κακοδοξία (kakodoxía, http://www.perseus.tufts.edu/hopper/morph?l=kakodoci%2Fa&la=greek), care la rândul lui vine din κακός (kakós, http://www.perseus.tufts.edu/hopper/morph?l=kako%2Fs&la=greek), și δοξία (doxía), după cum ortodox vine din ὀρθόδοξος (órthódoxos, http://www.perseus.tufts.edu/hopper/morph?l=o%2Frqo%2Fdoco%2Fs&la=greek), care la rândul lui vine din ὀρθοδοξία (ὀrthodoxía, http://www.perseus.tufts.edu/hopper/morph?l=o%2Frqo%2Fdoci%2Fa&la=greek), care la rândul lui vine din ὀρθός (ὀrthὀs, http://www.perseus.tufts.edu/hopper/morph?l=o%2Frqo%2Fs&la=greek) și δοξία (doxía).

        Cuvântul κακός (kakós, http://www.perseus.tufts.edu/hopper/morph?l=kako%2Fs&la=greek), în limba greacă veche, este un adjectiv masculin și înseamnă rău.

        Cuvântul κακά (kaká, http://www.perseus.tufts.edu/hopper/morph?l=kaka%2F&la=greek), tot în limba greacă veche, poate fi atât un substantiv feminin și înseamnă răutate (răutăți, rele), viclenie (viclenii), cât și un adjectiv feminin și înseamnă rea (rele).

        Cuvântul κακά (kaká, https://en.wiktionary.org/wiki/κακά), în greaca nouă înseamnă: “to shit, to poo, shit, poo” și vine din cuvântul vechi-grecesc κᾰκκᾰ́ω (kakkáō, “to defecate, to shit”, https://en.wiktionary.org/wiki/κακκάω), care la rândul lui vine din rădăcina Proto-Indo-Europeană kakka (https://en.wiktionary.org/wiki/Reconstruction:Proto-Indo-European/kakka-) și înseamnă “to defecate, to shit”.

        Am gândit inițial kakodoxia ca derivată din kaka și doxa, având în minte faptul că atât kaka cât și doxa sunt cuvinte la genul feminin, dar și ideea de „slăvire a mizeriei (răutății)”; dar kakodoxia desemnează și o credință vicleană, cât și una întemeiată pe cugetări trupești.

        Și dumitale, VioletaB, ți se pare că cei care sunt în W. C. C. (C. M. B.), papa de la Vatican și iezuiții sunt în dreapta credință?

        Apreciază

      • VioletaB said, on aprilie 11, 2021 at 4:33 pm

        @…. Ortodoxia este singura credință mântuitoare, iar restul religiilor sunt erezii.

        Ceea ce faci dumneata să interpretezi sensul cuvintelor așa cum îti convine dumitale că sa îți iasă „schema” cu acronimele ce descriu necurății e cel puțin o dovadă de copilărie și nu de discernământ… Slavă asta deșartă, ce sa ii faci….

        Kakodox e un antonim la ortodox, și ambele cuvinte există în limba greacă de f mult timp. Cu mult înainte ca adjectivul „kako” sa capete sensul din greaca modernă… in plus, prin analogie, daca ortodox e format din ortho și doxos, la fel și kakodox e format din kako și doxos, nu din kaka… și doxos.

        Apreciază

  16. miraje11 said, on aprilie 10, 2021 at 10:15 am

    @saccsiv cica a aparut un preot evreu „deosebit” in Israel pe care evreii il vad ca „Mesia” ar avea 33 de ani. Are si numele David


    Apreciază


Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. vă revine în exclusivitate.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.