SACCSIV – blog ortodox

Nascut la 15 august: legionarul DUMITRU BORDEIANU. Si ceva despre tratamentul aplicat legionarilor in temnita bolsevica: FORTATI SA-SI MANANCE FECALELE, torturi, hule cumplite, tradari, lepadari si ridicari

Posted in Uncategorized by saccsiv on august 17, 2015

Iata comentariul fratelui geo postat la Legionara ECATERINA GATA a scuipat-o pe ANA PAUKER. Drept urmare I-AU SMULS SANII cu clestele, AU VIOLAT-O, i-au bagat un fier in vagin si AU UCIS-O:

Dumitru Bordeianu s-a nascut in 15 august, in anul 1921, in Draguseni, judetul Botosani, avand sa creasca sub si sa se bucure de obladuirea Maicii Domnului, atat in familie, cat si in cele mai intunecate incercari ale vietii. De mic simte duhul Ortodoxiei mangaindu-l si ocrotindu-i pasii spre o viata bineplacuta lui Dumnezeu.

Urmeaza cursurile scolare in satul natal, iar liceul la Falticeni si Storojinet, cand intra in Fratiile de Cruce (1939). O data cu declansarea razboiului, cu pierderile teritoriale suferite de Romania, este mobilizat si lupta pe front, pana la Cotul Donului, fiind decorat cu medalia „Barbatie si Credinta”.

Dar cu sine, cu dusmanii neamului si ai lui Dumnezeu avea sa dea marile batalii mai tarziu.

„Bandit, dusman al clasei muncitoare”

In 1946, fiind student al Facultatii de Medicina din Iasi activeaza in randurile Miscarii Legionare – „legaturi, informatii, sedinte, disciplina, pregatire, curaj”* – in cadrul Centrului Studentesc in „lupta fara compromis impotriva a tot ce-i rau”.

Scapa de arestarile din noaptea de 14/15 mai 1948, fiind cautat de politisti acasa, nu la Iasi. Se ascunde la familia unui prieten. Arestat la 12 iunie, fiind tradat Sigurantei de un fost coleg de liceu cand se intoarce pentru a-si sustine examenele din sesiunea de vara, e dus sub amenintarea pistoalelor la Siguranta; de acolo, ajunge la Galata, apostrofat constant de a fi „bandit, dusman al clasei muncitoare” si amenintat cu moartea.Urmeaza duba pana la inchisoarea Suceava, unde comunistii declansasera (cu Turcanu, Bogdanovici si Popa Alexandru) reeducarea. Regimul celor cinci luni de ancheta facuta numai noaptea, cuprinde: foame, frig, batai si torturi pana la lesin, pedepse la izolare, confruntari pentru a declara tot si care urmareau slabirea increderii in sefi si intre detinuti.

In urma procesului din februarie 1949, mascarada a justitiei, i se da o sentinta de condamnare la 10 ani munca silnica. Perspectiva unei lungi detentii il gaseste pe Dumitru Bordeianu hotarat sa aleaga Calea Adevarului si a Vietii marturisite in Iisus Hristos.

Reeducarea de la Pitesti: de la rezistenta, la cadere

In aprilie 1949 e transferat cu un lot de 80 de studenti legionari la Pitesti; acolo avea sa se declanseze reeducarea prin bataie si tortura (ai carei responsabili sunt cei indemnati la acest „experiment” chiar din Uniunea Sovietica: Nicolski, Zeller, Jianu sau Sepeanu, Dumitrescu sau Goiciu; nu studentii supusi la chinuri inimaginabile). Va sta in celula cu Costache Oprisan (aflat „in varful piramidei intelectuale romanesti”, la cei 30 de ani ai sai) 11 luni, „cele mai placute din inchisoare”, intrand impreuna in iadul demascarilor.

Pana in vara lui 1950 Dumitru Bordeianu avea sa reziste oricaror forme de supliciu (infometare, bataie primita de la detinutii tortionari, degradarea dincolo de limita intelegerii) pana cand a cazut in plasa satanei, hotarand in forul sau interior sa nu mai rosteasca psalmi (pentru a nu risca sa fie surprins); din acel moment s-a prabusit ultima reduta a rezistentei interioare; fusese avertizat de tovarasul (din Securitate, poate chiar Nicolski) care-l anchetase: „De beton armat sa fiti, si tot o sa va muiem…”

Fortati sa-si manance fecalele. Se leapada de Dumnezeu

In camerele si celulele Pitestiului asista neputincios sau sufera pe propria piele: bataia pana la desfigurare, pozitia fixa – stand pe prici, cu bratele pe genunchi si cu privirea tinta inainte – suportata zi de zi, ore intregi incontinuu, demascarile scrise si publice, torturile care imbracau „cea mai degradanta forma, fiind acum administrate de noi, noua insine, devenind din victime ale opresiunii, proprii nostri calai”, defaimarea parintilor, fratilor si rudelor, turnarea camarazilor, fortarea de a-si manca propriile felcale, blasfemiile verbale sau puse in scena la adresa Mantuitorului, a Maicii Domnului, a Sfintilor.In acest sistem halucinant de brainwashing, al alegerii intre moarte, nebunie sau cedare, se produce si denigrarea si lepadarea de: Miscare, credinta, camarazi, Dumnezeu; la urma vine prabusirea.

Din iad la Inviere

Teroarea si tavalugul reeducarii, al torturii reluate mereu, neincrederea in oameni va dura pentru Dumitru Bordeianu 4 ani, timp in care sufletul sau ajunge sa fie posedat de o forta satanica. Are doar sansa sa nu loveasca in camarazi, „tot ceea ce s-a intamplat cu mine…. s-a referit doar la constiinta si persoana mea”. La capatul acestui rastimp, in inchisoarea Gherla are parte de gingasia camaradereasca a unui ucenic si frate intru sfintenie al lui Valeriu Gafencu, Gheorghe Jimboiu (mort la Aiud in 1963) – „de cand l-am cunoscut, traiesc cu impresia ca am stat de vorba cu ingerii”, de parinteasca grija a dr.Traian Trifan (23 de ani de detentie), fost prefect legionar, „promotor” al rezistentei mistice din inchisori (in temnita Aiudului, cand Antonescu ceruse „reabilitarea” legionarilor) – „in timpul acelor Sfinte Pasti am vazut fata luminoasa a lui Badiei Trifan aratand ca fetele marilor mistici romani”. Era ziua Invierii 1954 cand Dumitru Bordeianu, renaste si simte ca Dumnezeu nu-l parasise.

Urmeaza detentia la Aiud (mutat in 1955), unde infrunta ultimele incercari de reeducare, cu un discurs in care vorbeste despre reeducarea de la Suceava si demascarile de la Pitesti si Gherla si incheie: „Eu nu ader la acest balci, la aceasta mascarada…!” A urmat izolarea la Celular. In vara lui 1963 e trimis cu domiciliu obligatoriu intr-un sat din Baragan, Viisoara. Eliberat, intra in temnita cea mare: tara intreaga.

Dupa 15 ani de detentie – timp in care doar o data a avut legaturi cu familia – si domiciliul obligatoriu, in 1964 este pus in libertate, cand se casatoreste si isi incheaga o familie. Pe plan profesional nu-si poate definitiva studiile de medicina (neingaduindu-i-se de comunisti); reuseste insa sa absolve Institutul Pedagogic (1969) si Facultatea de Biologie (1972) din Bucuresti. Framantat de intelegerea propriei drame omenesti, are revelatia intelesului – pe care o poate avea „cine nu-i certat cu metafizica crestina si cu Sfintii Parinti” – citind vietile si scrierile Sfintilor Parinti, dupa sfatul unui mare teolog roman.

Anchetat de acelasi securist ca si pr. Calciu

Frecventeaza manastirile, avand indrumatori si prieteni de talia parintilor Cleopa si Marcu, de la Sihastria, prin care-si intareste credinta si nadejdea de izbavire. In 1979 e anchetat, de acelasi securist ca si Parintele Calciu, Grigoriu, care il ameninta ca daca nu da declaratii impotriva lui Calciu, isi va pierde serviciul; dar infrunta amenintarile cu convingerea ca nu i se mai poate smulge vreo turnatorie.
***

“Eu cred nelimitat in Dumnezeu. Orice fac, gandesc si vorbesc eu raportez la Adevarul absolut care este Dumnezeu… Ceea ce este important este ca noi am fost torturati luni intregi ca sa recunoastem ce nu am facut. Punctul culminant al acestei torturi morale a fost lepadarea de Dumnezeu. Dar a ingaduit Dunezeu sa se vada adevarata fata a comunismului. Ceea ce s-a petrecut la Pitesti si Gherla, acesta a fost comunismul. Era un duh satanic in inchisoare, o forta care te apasa si te tortura…”*

http://www.fericiticeiprigoniti.net/dumitru-bordeianu/119-dumitru-bordeianu-de-la-lepadarea-de-dumnezeu-la-inviere

http://sfantulioancelnou.ro/carti/Dumitru_Bordeianu-Marturisiri_din_mlastina_disperarii/Bordeianu-Mlastina_disperarii.pdf

https://vimeo.com/7011557

 

28 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. petrupetru said, on august 17, 2015 at 2:38 am

    http://orthodoxaustralia.org/2013/08/18/in-memoriam-dumitru-bordeianu-16-aug-2002/
    Da, badia Dumitru a fost si este un adevarat parinte duhovnicesc pentru multi din cei care l-au cunoscut! Parintii de la manastirea Petru-Voda ne-au spus, cu ceva ani in urma, „v-ati procopsit cu un Sfant!” El mergea adeseori la parintele Justin, pe care il stia din vremea lagarelor de exterminare in care au fost chinuiti zeci de ani…

    Apreciază

  2. geo said, on august 17, 2015 at 10:45 am

    Legea iniţiată de Crin Antonescu, la presiunea Institutului Naţional „Ellie Wiesel“, votată în Parlament şi promulgată apoi de preşedintele Klaus Iohannis, care completează Ordonanţa Guvernului 31/2002, are încă multe „scăpări“ în ceea ce priveşte interdicţiile. Actul normativ afectează aproape toate personalităţile culturii şi politicii româneşti din ultimul secol. Nae Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, omul de ştiinţă Nicolae Paulescu, teologii Iustin Pârvu şi Dumitru Stăniloaie sunt doar câteva dintre numele care vor fi pomenite cu teama de închisoare sau amendă. Legea, văzuta ca şi antilegionară, nu merge însă cu consecinţele până la capăt, dar cu siguranţă, asta s-ar putea face printr-o modificare a actului normativ. Care a fost „seva“ din care s-au alimentat oamenii de cultură şi politicienii perioadei interbelice? Adevăraţii „vinovaţi“, care pot fi acuzaţi lejer de antisemitism, sunt marii oameni de cultură, care prin scrierile lor au pus umărul la edificarea statului român şi a conştiinţei naţionale. Mihai Eminescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Iorga, Ioan Slavici, Octavian Goga, Tudor Arghezi au şi articole şi luări de poziţie profund antisemite. Opiniile au fost exprimate în faţa valului de emigranţi evrei din secolul al 19-lea dar şi faţă de stilul de viaţă, total diferit de cel al românilor băştinaşi. De viziunea lor naţionalistă, cu accente antisemite s-au molipsit în cele din urmă şi legionarii. Spre exemplu, Mihai Eminescu are o serie articole, în ziarul Timpul, în 1877 şi după acest an, care fac referire la migraţia sutelor de mii de evrei din Galiţia şi Imperiul Rus în Moldova. Opiniile marelui poet român sunt enunţate după ce României, în schimbul recunoaşterii Independenţei (1877) i se cere să împământenească „în masă“ evreii care umpluseră centrele tuturor oraşelor din Moldova şi care, la acea vreme nu cunoşteau nici limba. Eminescu nu se opreşte la o analiză fără patimă a situaţiei, prin care Alianţa Israelită cerea drepturi depline pentru evreii neromâni emigraţi, ci face şi afirmaţii personale, cu caracter subiectiv.

    http://adevarul.ro/locale/bacau/cand-fiinterzis-antisemitul-mihai-eminescue-1_55cc7457f5eaafab2c7d531b/index.html

    Apreciază

    • geo said, on august 17, 2015 at 10:46 am

      Nu multă lume ştie că istoricul şi criticul literar Zoe Dumitrescu – Buşulenga este un model pentru cei care doresc să descopere adevărata esenţă a credinţei în Dumnezeu. Activitatea pentru care a fost consacrată nu are legătură cu biserica însă, în timp, a descoperit fascinaţia oferită de puterea divină şi a decis să-i ia calea. Într-una din scrierile sale, aceasta preciza: „Am avut un duhovnic care m-a introdus în esenţa rugăciunii – părintele Gheorghe Chiriac. Era un om extraordinar, doctor în teologie la Strasbourg. Făcuse o puşcărie amarnică şi era bătrîn. Mare credincios. Şi de la el am început să aflu de rugăciunea inimii. Ştia că eu o iubesc foarte mult pe Maica Domnului(…)”, susţinea intelectuala Zoe Dumitrescu.

      ***

      Cea mai mare parte din activitatea vieţii sale i-a dedicat-o poetului naţional Mihai Eminescu. Astfel, Zoe Dumitrescu Buşulenga a devenit unul dintre cei mai mari eminescologi ai ţării. Între 1964 şi 1989 ea publică patru mari volume în care este analizată minuţios viaţa şi opera marelui poet.

      http://adevarul.ro/locale/slobozia/cum-s-a-transformat-criticul-literar-zoe-dumitrescu-busulenga-maica-benedicta-cea-deslusit-misterele-credintei-dumnezeu-1_55cf1a74f5eaafab2c8a2503/index.html

      Apreciază

    • geo said, on august 17, 2015 at 9:50 pm

      da fapt legea a fost scrisa de institutul infam iar fraierul de crin s-a impopotonat ca fiind parintele ei…

      Apreciază

  3. geo said, on august 17, 2015 at 10:47 am

    Arsenie Boca a fost în atenţia Siguranţiei şi mai apoi a organelor de Securitate timp de trei decenii, potrivit documentelor din Arhivele CNSAS. Popularitatea şi suspiciunile că acesta ar fi fost un duşman al regimului comunist şi un susţinător al Mişcării Legionare i-au adus necazuri. Zeci de informatori au fost puşi pe urmele duhovnicului, iar notele date de aceştia au fost cuprinse în peste 1.000 de file de dosar.

    Cele două dosare informative ale părintelui Arsenie Boca datează din perioada 1943-1968 şi 1985-1989. Primul cuprinde patru volume care însumează peste 1.000 de file şi a cântărit în măsurile luate de autorităţile regimului comunist privind arestarea călugărului, condamnarea sa şi apoi interzicerea acestuia, din 1959 până la sfârşitul vieţii, de a ţine slujbe religioase sau de a purta straiele monahale. Al doilea dosar informativ a fost închis cu mai puţin de două luni înaintea morţii duhovnicului. În 7 octombrie 1989, s-a decis scoaterea de sub supraveghere a părintelui Arsenie Boca.

    „Din măsurile întreprinse rezultă că nu desfăşoară activitate duşmănoasă împotriva orânduirii noastre socialiste şi nu întreţine relaţii cu elemente urmărite. În prezent este grav bolnav, imobilizat la pat şi nu mai prezintă interes pentru securitatea statului”, conluzionau angajaţii Securităţii.

    http://adevarul.ro/locale/hunedoara/cum-fost-turnat-arsenie-boca-securitate-se-zvoneste-darul-vedea-viitorul-lumea-vine-nebuna-el-1_55d06860f5eaafab2c90a19a/index.html

    Apreciază

  4. geo said, on august 17, 2015 at 10:48 am

    Romanii nu au incredere in politicienii care nu cred in Dumnezeu, un procent de 63% dintre repondentii celui mai recent studiu IRES cu privire la perceptiile populatiei din Romania asupra religiei si comportamentul religios afirmand ca acestia nu sunt potriviti pentru a ocupa o functie publica. Acelasi sondaj mai arata ca 70% dintre cei chestionati platesc o cotizatie anuala catre biserica/parohia careia ii sunt arondati, iar peste trei sferturi (77%) sustin ca fac donatii atunci cand merg la biserica, sumele variind de la sub 50 de lei (25%) pana la peste 200 de lei (11%).

    http://www.hotnews.ro/stiri-esential-20358182-sondaj-ires-romania-credincioasa-63-dintre-romani-cred-politician-care-nu-crede-dumnezeu-nu-este-potrivit-pentru-functie-publica-trei-sferturi-dintre-romani-sustin-doneaza-catre-biserica-sume-sub-50.htm

    Apreciază

  5. geo said, on august 17, 2015 at 10:49 am

    Mitropolitul Clujului, IPS Andrei Andreicuţ, a spus, în predica rostită la Liturghia de la Mănăstirea Nicula, că Maica Domnului este îngrijorată de dispersarea familiei creştine, în condiţiile în care, anul trecut, în România au fost înregistrate 26.000 de divorţuri.

    http://www.mediafax.ro/social/ips-andrei-maica-domnului-ingrijorata-de-dispersarea-familiei-crestine-au-fost-26-000-de-divorturi-14676317

    Apreciază

  6. geo said, on august 17, 2015 at 10:50 am

    Episcopul de Giurgiu, PS Ambrozie, a afirmat, sâmbătă, la Mănăstirea Putna, unde a oficiat Liturghia, că „nu se poate construi moschee în ţara voievozilor” şi că atunci când duc povara neamului pe umeri „pe unii îi lasă genunchii” şi s-au operat, adăugând: „Bine ar fi să nu ne lase mintea”.

    http://www.mediafax.ro/social/episcopul-de-giurgiu-ps-ambrozie-la-putna-nu-se-poate-construi-moschee-in-tara-voievozilor-14676512

    Apreciază

    • Ecaterina said, on august 17, 2015 at 1:40 pm

      Geo, eu personal am auzit un preot spunând: „acceptarea BOR de a se construi această moschee pe teritoriul României este un gest FRĂȚESC (!!), ca răspuns la gestul turcilor de a accepta ca materia de Religie să se predea în continuare în școlile românești”. Ce să mai spun de faptul că preanefericitul s-a întâlnit cu capii sectelor din România pentru a le cere acest acord – de continuare a predării Religiei în școli. Acest acord există și în formă scrisă, iar un exemplar se află în biroul preanefericitului.
      Auzind aceste lucruri, din gura unui preot în care aveam foarte mare încredere, am simțit cum cade cerul peste mine. În acel moment aș fi vrut să mor. Mai putem aștepta ca acești preoți să iasă în stradă? Nicidecum. Sunt morți de frică și lași. Este adevărat că nu toți. Și pentru că nu era destul, același preot a mai spus: „ar trebui să nu ne mai hrănim cu știri negative, ci să ne trăim viața care ne-a fost dată”(!!). Spuneți-mi vă rog o Biserică din București, în care să găsesc adevărații soldați ai Lui Hristos.
      Pentru Dumnezeu, Neam și Țară!

      Apreciat de 1 persoană

  7. geo said, on august 17, 2015 at 10:53 am

    Făcuți, fără voie, funcționari publici, din care s-au ales doar obligațiile, nu și beneficiile statutului, sătui să ducă acasă salarii de mizerie și să muncească în condiții de subzistență, medicii nu vor să mai suporte și nici să mai înghită! Vor să facă grevă generală, ca să înțeleagă guvernanții că așa nu se mai poate

    http://www.evz.ro/criza-fara-precedent-in-sanatate-revolta-halatelor-albe.html

    „Atâta timp cât noi nu ne apropiem de media Uniunii Europene – pentru că sunt alţii care dau la educaţie 7% din PIB şi noi doar 2- 3% – decalajele vor exista şi vor face dezvoltarea dificilă. Dacă ne uităm şi la recenta rectificare bugetară, vedem că educaţia şi sănătatea nu au primit nimic, pe când «sistemul», SRI sau SIE au avut bugete majorate“, a mai spus profesorul Mereuţă.

    http://www.zf.ro/eveniment/un-profesor-sau-un-medic-castiga-de-trei-ori-mai-putin-decat-un-jandarm-sau-un-politist-la-inceputul-carierei-14674995

    „Medicii acum poate înțeleg odată pentru totdeauna că cea mai rea postură în care se pot afla este aceea de angajați ai statului. Oriunde în lumea civilizată, medicii au contract cu spitalul. El are comportamentul unui liber profesionist. Își vinde știința, capacitatea de a face oamenii sănătoși, orele de muncă, tensiunea operațiilor, orele de studiu și le vinde la prețul corect, nu la prețul umilitor pe care-l stabilește statul român”, a spus Băsescu.

    http://www.agerpres.ro/politica/2015/08/16/basescu-medicul-nu-are-de-ce-sa-fie-angajatul-statului-el-trebuie-sa-aiba-contract-cu-spitalul-18-20-33

    Apreciază

  8. geo said, on august 17, 2015 at 10:53 am

    Chemarea la Jihadul total: „Să-i ucideţi în ţările lor, să-i decapitaţi în propriile lor case, băgaţi cuţitul în ei pe stradă unde se plimbă crezându-se protejaţi…“

    http://adevarul.ro/international/in-lume/chemareala-jihadul-total-sa-iucideti-tarile-lor-sa-i-decapitati-propriile-casebagati-cutitul-strada-plimba-crezandu-seprotejati-1_55cef24bf5eaafab2c894b99/index.html

    Apreciat de 1 persoană

  9. geo said, on august 17, 2015 at 11:04 am

    În contextul în care exerciţiile militare internaţionale desfăşurate sub egida NATO au loc aproape în permanenţă pe teritoriul României, Ministerul Afacerilor Interne (MAI) propune modificarea legii privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public, astfel încât acestea să se aplice şi în timpul antrenamentelor sau exerciţiilor militare, nu doar pe timp de război, de mobilizare generală, de stare de urgenţă sau în caz de dezastre naturale, aşa cum se întâmplă în prezent. Proiectul de lege prevede că în timpul acestor manevre militare pe timp de pace, unii cetăţeni români şi anumite categorii din bunurile lor (clădiri, terenuri, mijloace de transport, animale sau utilaje) pot să fie rechiziţionate temporar şi doar în mod voluntar, dacă cetăţenii sunt de acord. Totodată, proiectul de lege prevede introducerea unei proceduri simplificate care să aibă loc în prealabil şi prin care cetăţenii implicaţi şi autorităţile să se înţeleagă asupra despăgubirilor şi a remunerării pentru bunurile sau activităţile solicitate de stat. În cazul în care cetăţenii nu sunt de acord, bunurile şi serviciile lor nu pot fi rechiziţionate de stat, în cazul antrenamentelor şi exerciţiilor militare sau de concentrare.

    http://www.gandul.info/stiri/o-noua-lege-schimba-regulile-in-cazul-rechizitiilor-publice-ce-se-va-intampla-cu-bunurile-si-proprietatile-romanilor-in-timpul-exercitiilor-militare-14671603

    Apreciază

  10. geo said, on august 17, 2015 at 11:04 am

    România se confruntă cu cea mai gravă secetă din ultimii 50 de ani. Zilele caniculare din această vară au dus la scăderea apei din sol şi deopotrivă a apei râurilor, ceea ce va duce la scumpirea curentului electric produs în hidrocentrale, dar şi la majorarea preţului fructelor şi legumelor. Specialiştii spun că porumbul din acest an este compromis din cauza temperaturilor ridicate ale aerului. Progonoza agrometeorologică de la Administraţia Naţională de Meteorologie arată că temperaturile mari din aer duc la ofilirea şi uscarea parţială sau totală a frunzelor de porumb. În plus, mai spun specialiştii, nici culturile de floarea soarelui nu o duc mai bine, în timp ce culturile de viţă de vie sunt şi ele compromise din cauza deficitului de apă din sol.

    http://www.gandul.info/stiri/romania-lovita-de-cea-mai-severa-seceta-din-ultimii-50-de-ani-efectele-temperaturilor-record-din-acest-an-14675978

    Apreciază

  11. geo said, on august 17, 2015 at 11:07 am

    Dupa atitea stiri negative ceva despre doi OAMENI care au reusit minuni nu insa fara a recunoaste ajutorul primit de la Dumnezeu:

    Margit Şerban – https://www.google.ro/search?q=margit+serban&ie=utf-8&oe=utf-8&gws_rd=cr&ei=xZXRVdz-K8j2aKnhouAF

    Teofil Lung – https://www.google.ro/search?q=teofil+lung&ie=utf-8&oe=utf-8&gws_rd=cr&ei=ypXRVcizOMS3a6i9jtAF

    Apreciază

  12. Lucian N. said, on august 17, 2015 at 12:15 pm

    Această carte a lui Dumitru Bordeianu, alături de „Jurnalul fericirii”, „Imn pentru crucea purtată” de Virgil Maxim și „Întoarcerea la Hristos” de Ioan Ianolide ar trebui să fie studiate în școli, de-a fir a păr, dacă România ar fi o țară normală…

    Apreciat de 1 persoană

  13. geo said, on august 17, 2015 at 12:28 pm

    Dumitru Bordeianu, care l-a cunoscut pe Jimboiu în 1954, în Postul Paştelui, la Gherla, îl consideră „cel mai strălucit elev al lui Gafencu”. Înainte de a-l întâlni pe Gheorghe Jimboiu, Bordeianu trecuse prin reeducare, din care, după cum mărturiseşte, a ieşit demonizat. Cu ajutorul lui Jimboiu va reuşi să se elibereze de duhul necurat care îl chinuia de patru ani.
    „După câteva zile, mişcându-mă prin cameră, mi-a atras atenţia un tânăr, deosebit de toţi ceilalţi. Avea o figură de ascet răsăritean, ce radia bunătate. (…) Observasem că acest tânăr mă urmărea şi el cu privirea. La un moment dat, m-a surprins uitându-mă la el: a trebuit să mă reazim de perete, ca să nu-mi pierd echilibrul. Ceva inexplicabil mă cuprinsese şi parcă o forţă, alta decât voinţa mea, se opunea acelei priviri. Am tresărit si mi-am dat seama că un duh, contrar aceluia care mă
    poseda, îmi răvăşea sufletul. Epuizat, m-am întins pe prici. Faţa îmi era ca de mort, sângele îmi fugise din
    obraz. Observându-mi paloarea, camarazii m-au întrebat ce este cu mine. Le-am răspuns că nu mă simţeam bine. Noaptea care a urmat nu o voi uita niciodată. Duhul satanei care mă stăpânea, mă tortura si mă îngrozea, probabil că nu putea suferi privirea cu care Jimboiu – acesta era numele tânărului – se uita la mine. A doua zi dimineaţa, s-a apropiat de mine şi m-a invitat la el pe prici, să stăm de vorbă. Duhul care mă stăpânea mă oprea să fac acest pas, dar gestul lui Jimboiu – mă luase de mână – m-a făcut să-l urmez.
    Primul cuvânt pe care mi l-a adresat a fost: – Frate, eşti bolnav; nu te teme şi ai încredere în mine. Deschide-ţi
    sufletul şi spune-mi ce ai pe inimă; poate voi fi în stare să te ajut cu ceva. În câteva cuvinte, i-am spus tot ce aveam pe conştiinţă. La destăinuirea mea, el mi-a răspuns: – Ai greşit grav înaintea lui Dumnezeu. De ce nu ai încercat totuşi să te rogi mai departe şi la Piteşti? I-am spus că nu ştiam cine mă oprise. M-a întrebat dacă îmi mai fac rugăciunea. – O fac, dar nu simt nimic; mi-e inima de piatră, a fost răspunsul meu. – De când te rogi, I-ai cerut iertare lui Dumnezeu? La răspunsul meu negativ, a continuat: – De plâns, ai plâns? Din nou, nu. – Aş vrea să ştiu şi eu cum te rogi. După ce i-am spus rugăciunea cu care mă rugam, mi-a răspuns că mă rog bine. – Simt însă că m-a părăsit Dumnezeu. – Nu-L ofensa pe Dumnezeu, nu El te-a părăsit; tu L-ai ofensat! m-a apostrofat. După acest schimb de cuvinte, credeam că am vorbit cu un înger, căci puterea care emana din el redusese la tăcere duhurile ce mă chinuiau. De atunci, m-a invitat să stăm de vorbă în fiecare zi. Dându-mi seama ce fel de om era şi cât de mare putere duhovnicească avea, l-am implorat să se roage şi pentru mine. – Eu am să mă rog, mi-a răspuns el, dar trebuie un efort personal. Ofensa adusă lui Dumnezeu nu se poate şterge decât cu lacrimile căinţei. Numai când te vei ruga cu lacrimi şi te vei căi, Dumnezeu îţi va auzi glasul şi te va ierta. Zilele până la Paştele lui 1954 au fost pentru mine atât de
    îngrozitoare, că nu am cuvinte să-mi exprim starea pe care am trăit-o, necum să fac pe cineva s-o înţeleagă. Cu cât se înmulţeau discuţiile dintre mine şi Jimboiu, cu atât tortura mea era mai de nesuportat. Aşteptam în fiecare zi să mă trezesc nebun din puţinul meu somn. Lucru paradoxal, gândirea şi puterea mea de judecată funcţionau normal si eram conştient de starea în care mă aflam şi asta îmi făcea mult rău”
    [Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaștina disperării, pag. 376-379, a 2-a, Ed. Scara, București, 2000].
    Este impresionantă descrierea momentului din noaptea Învierii, când Dumnezeu îl eliberează pe Bordeianu: „ Era în Sâmbăta Paştelui. Cu o zi înainte mă rugasem, atât de adânc cum
    poate nu am făcut-o niciodată în viaţa mea; în acelaşi timp, trăiam însă şi disperarea că rugăciunea nu mi-e ascultată. Sâmbătă seara deci, pe la orele zece, când a sunat stingerea, m-am întins pe prici. De câteva nopţi nu-mi mai găseam somnul. Spre miezul nopţii, ceva m-a îndemnat să mă dau jos şi să mă mişc prin cameră. M-am apropiat de geam şi în clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunând orele douăsprezece, anunţând slujba Învierii. Sunetul clopotelor mi se părea venind din altă lume, atât era de armonios. Am căzut în genunchi în faţa ferestrei şi, cu mâinile încrucişate pentru rugăciune, am strigat din adâncul sufletului meu: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mărturisesc că Te-am ofensat, dar Tu Doamne ştii că am ajuns la marginea suferinţei şi răbdării. Nu mai pot! Fă cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar mă rog Ţie din toată fiinţa mea, de este cu putinţă, iartă-mă şi învie sufletul meu
    pentru că eu cred nelimitat în Învierea Ta!». În clipa aceea, cum stăteam în genunchi cu mâinile încrucişate si ochii aţintiţi printre gratii, toată fiinţa mea s-a cutremurat şi din ochi au început să-mi curgă şiroaie de
    lacrimi. Printre lacrimi, atât doar am mai putut rosti: «Doamne, fie-Ţi milă de mine!» N-am apucat să
    termin aceste cuvinte, că tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur si o zvârcolire ca a posedaţilor si am simţit cum din sufletul si trupul meu a ieşit şi m-a părăsit o putere străină. Era duhul satanei, care mă muncise şi mă stăpânise timp de patru ani de zile. Asemăn vindecarea mea, pentru că vindecare a fost, cu ispăşirea unui om care duce o mare povară în spate, până cade sub greutatea ei şi nu se mai poate ridica; atunci cineva îi ia greul şi el se simte după aceea, dintr-o dată, atât de uşor de parcă ar zbura. Aşa m-am simţit şi eu îndată ce forţa aceea satanică m-a părăsit. Am căzut cu capul pe ciment, leşinat, cu cămaşa udă de transpiraţie şi lacrimile nu mai încetau să-mi curgă şiroaie. Mi-am simţit fruntea udată de lacrimile căzute pe cimentul rece pe care l-am sărutat. Erau lacrimile căinţei pe care Dumnezeu binevoise să le primească, iertându-mi ofensa pe care i-o adusesem. În patru ani de chin, nu vărsasem o lacrimă, dar acurn sufletul îmi era scăldat în baia căinţei şi a minunii lui Dumnezeu. Târziu, m-am ridicat, nemaiştiind unde mă aflam; mă simţeam un alt om şi eram atât de uşor, de parcă pluteam în alte sfere. De Înviere, Dumnezeu mă vindecase şi mă înviase şi pe mine. Am îngenuncheat din nou şi, întins cu faţa la pământ, am strigat din toată
    suflarea mea: «Doamne, eşti atât de bun şi de milostiv cu cei păcătoşi, încât nu ştiu cum aş putea să-Ţi mulţumesc!» Şi atunci mi-au venit în minte cuvintele lui Iisus vindecându-l pe cel îndrăcit: «Iată, te-ai făcut sănătos, mergi şi de-acum să nu mai păcătuieşti!». Și inima mea a simţit o bucurie care nu se poate înţelege decât de cel ce a trăit-o. Dacă până atunci fusesem în iad, în acel moment simţeam că fericirea raiului nu era departe de sufletul meu. M-am ridicat de pe ciment. Ca o apariţie din lumea visurilor, în faţa mea stătea Jimboiu. L-am îmbrăţişat, spunând din toată inima: «Hristos a înviat!». «Adevărat a înviat!», mi-a răspuns, plin de duioşie. Am plâns o vreme, amândoi. În viaţa mea n-am simţit pe nimeni aşa de aproape, ca în acea clipă pe Jimboiu. Trăiam amândoi bucuria învierii mele. Am vrut să-i mulţumesc pentru îndrumare, dar el s-a mulţumit să zică: «Lacrimile tale au fost primite de Dumnezeu şi mila Lui te-a vindecat. De când te-ai dat jos de pe prici am văzut tot; nici eu nu dormeam. Mă bucur din toată inima pentru tine». Se făcuse ziuă şi cei din cameră s-au sculat. Pe mine, lumina învierii mă scălda în razele ei. Eram un alt om, pentru că: «pierdut am fost şi m-am aflat, mort am
    fost şi-am înviat»” [Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaștina disperării, pag. 381-384, a 2-a, Ed. Scara, București, 2000].

    https://ia700702.us.archive.org/15/items/ValeriuGafencu-SfantulInchisorilor/ValeriuGafencu-SfantulInchisorilor1921-1952.pdf pag. 175-179

    http://sfantulioancelnou.ro/carti/Dumitru_Bordeianu-Marturisiri_din_mlastina_disperarii/Bordeianu-Mlastina_disperarii-dreapta.htm#_Toc231925363

    Crăciunul lui 1950. Degradarea

    Asa cum n-am uitat Crăciunul lui 1948 de la Suceava, tot asa nu-l voi uita niciodată pe cel din 1950 petrecut în camera 3 subsol.

    Eram atât de deshidratati si de slăbiti în urma însetării, că păream mai degrabă niste umbre, decât oameni.

    Dacă până atunci torturile administrate prin bătăi si însetare nu atinseseră încă degradarea absolută, ceea ce voi mărturisi în continuare avea să intre în domeniul patologiei, iar satanizarea să atingă paroxismul. Nu mi-am putut închipui vreodată că omul, fiintă ratională, ar putea să-si înjosească semenul în asa grad. Ce minte de demon a putut să născocească atâta cruzime? Chiar în ziua de Crăciun, când fiecare dintre noi, în intimitatea sa, îsi mai amintea cum sărbătorea Crăciunul împreună cu cei dragi, am fost pusi în fata unor fapte care ne-au uluit.

    În acea dimineată, îndată ce a sunat desteptarea, la ora sase, Zaharia, care în ultima săptămână lipsise din cameră, a dat ordin ca de acum încolo în fiecare dimineată să luăm pozitia fixă pe prici, iar cei care aveau nevoie să iasă la urină si scaun, nu o vor mai face la tinetă, ci în propria lor gamelă pentru mâncare. Am rămas îngroziti de ceea ce auzeam. Asa ceva nu mai auzisem si nici nu mai văzusem vreodată.

    În dimineata aceea, multi dintre noi n-au avut nevoie de scaun deoarece, din cauza hranei insuficiente, se iesea afară numai la douătrei zile. De aceea, numai cam a treia parte dintre noi si-au făcut nevoile în gamelă. În cameră era un miros dezgustător, dar îl suportam, căci ne obisnuisem cu el de atâta timp. După ce unii si-au făcut necesitătile în gamelele lor, Zaharia le-a ordonat să se aseze pe marginea priciului, să-si ia lingura si să-si mănânce fecalele.

    Doamne! Ce scabrozitate, ce înjosire, ce degradare! Multi au refuzat să-si mănânce fecalele, iar altii au avut reflexe de vomă de aveai impresia că-si vărsau matele din ei. Era un spectacol pe care nici o imaginatie, chiar bolnavă, nu si l-ar fi putut închipui.

    În fata acestei stări de nedescris multi îsi doreau moartea. Şi totusi, au fost unii dintre noi care si-au mâncat fecalele: din pudoare însă nu le voi da numele. Din cauza refuzului altora, a început o bătaie cum numai în camera 2 parter trăisem; se lovea peste cap, peste fată, pe unde se apuca, cu toate instrumentele de tortură. Multi dintre noi am scăpat gamelele pe jos, murdărind în acelasi timp si priciul cu fecalele care degajau un miros gretos. Cei care vărsaseră fecalele pe ei au fost dusi la W.C. să-si spele hainele pătate iar fecalele căzute pe jos au fost strânse cu pumnii si aruncate în tinetă.

    Cei care au fost sortiti să-si mănânce fecalele, după bătăile pe care le-au îndurat erau atât de schiloditi, că stăteau ca niste statui nemiscate pe priciuri. Au fost crunt bătuti si cei care au avut curajul să-l înfrunte pe Zaharia si să-i spună că nici cei mai odiosi monstri nar fi fost în stare să-si degradeze semenul într-un chip atât de bestial.

    Pentru Pintilie a fost începutul asasinării, în timp ce pentru Nedelcu, al nebuniei. Vlad Drăgoescu, nelegionar, fire sensibilă, avea în continuare un reflex de vomă, de-ti lăsa impresia că-si dădea sufletul.

    Mă gândeam cu groază cum voi reactiona eu când îmi va veni si mie rândul.

    Asa că, dragi camarazi si cititori, vedeti cum am petrecut noi prima zi de Crăciun a anului 1950. Iertati-i însă si voi, cum i-am iertat si noi, pe toti cei care ne-au supus la astfel de degradări.

    Peste resturile de fecale rămase în gamelele noastre s-a turnat apoi zeama de toate zilele, obligându-ne să mâncăm această scârbosenie. Cu toate că Pintilie si Nedelcu au refuzat să mănânce, le-au pus călus la gură si li s-a introdus acest amestec pe gât cu lingurita.

    După masă, în aceeasi zi de Crăciun, Zaharia s-a dus la camera 4 spital de unde s-a întors cu niste hârtii pe care le-a aruncat pe priciul lui Măgirescu si Păvăloaia, să le citească, iar el a început să se plimbe prin cameră cu mâinile la spate, fredonând repertoriul său.

    După vreo jumătate de oră de muzică s-a oprit si i-a cerut lui Măgirescu să-i spună pe cei ce stiau să cânte colinde de Crăciun si care se pregătiseră în acest sens înainte de începerea demascărilor.

    Cum acesta îi cunostea pe toti cei ce pregătiseră colindele ca să sărbătorească Crăciunul în închisoare, i-a adunat pe priciul lung într-un colt si le-a distribuit la fiecare hârtiile aduse. Pe ele erau scrise, pe melodiile colindelor, cele mai scabroase cuvinte la adresa Fiului lui Dumnezeu si la adresa Sfintei Fecioare Maria[40].

    Pentru că sunt crestin si toată fiinta mea se cutremura când pronuntam numele lui Dumnezeu, nu puteam sti dacă voi putea să spun acele cuvinte de hulă, de insultă, aduse Majestătii si Sfinteniei lui Dumnezeu si a Maicii Domnului de către slugile satanei, în acea zi sfântă a anului 1950, în camera 3 subsol. Acelasi lucru necurat s-a petrecut în toate camerele de la subsol si parter.

    Nici cele mai depravate femei din lume, nici un om, oricât de depravat ar fi fost el, nu si-ar fi îngăduit să rostească atari cuvinte de hulă la adresa Sfinteniei lui Dumnezeu.

    Neavând ureche muzicală, eu n-am fost obligat să fac parte din corul satanic. Au mai refuzat să cânte aceste monstruozităti: Pintilie, Nedelcu, Zelică Berza, Reus Gheorghe, Dinescu si Gelu Gheorghiu.

    Pentru asta, au fost supusi la groaznice bătăi, iar cântecele au fost intonate în toate cele trei zile ale Crăciunului.

    A doua zi, ne-au obligat iar să ne facem nevoile în gamelele în care mâncam si, din acea zi blestemată, si până după Pastile lui 1951, nimeni dintre noi n-a mai avut voie să-si spele gamelele si lingurile.

    De asemenea, nu mai aveam voie să bem apă din ceasca de pe capacul tinetei, ci trebuia să turnăm apa din cească în gamela noastră, înainte de a o bea. Multi dintre noi, ca să mai lungească timpul până când aveau să fie obligati să-si mănânce fecalele rămase în gamelă, se abtineau să aibă scaun, fapt ce a dus repede la constipatie, care a antrenat alte complicatii si mai grave.

    Tot a doua zi de Crăciun, mi-a venit si mie rândul la această degradantă încercare, neîntâlnită nici măcar pentru animale. Mi-e greu să descriu aceste nelegiuiri si nu numai pentru noi, cei ce le-am suportat, ci si pentru cititori, care vor avea aceeasi reactie de repulsie, scârbă si greată. Ca si în prima zi, unii dintre noi am avut o puternică reactie de vomă numai văzând în gamelele din care trebuia să mâncăm aceste dejectii. Unii au încercat să închidă ochii, tinându-se cu mâna de nas, iar altii n-au putut lua nici măcar o lingură. Cei care s-au opus categoric au fost: Petrică Tudose, Eneea, Virgil Mitan, Ion Grigoras, Hutuleac Ion si altii.

    Printre cei vizati de Zaharia, care asista la acest spectacol grotesc, eram si eu. Oricât am fost silit si bătut si oricât as fi încercat, reflexul de vomă a fost mai puternic si m-a împiedicat să înghit propriile mele fecale. În această atmosferă de miros de vomă, eram convins că fiecare în sinea lui trăia o revoltă vecină cu nebunia.

    Şi atunci, bătăile continuând cu mai multă bestialitate, până a treia zi de Crăciun, n-a scăpat unul fără să treacă prin această siluire.

    Toată operatia s-a făcut fără ca gardianul să fie la curent, pentru că nu el ne distribuia masa ca să ne vadă gamelele infecte, ci unul din comitet.

    În zilele următoare, s-a procedat în acelasi fel si cu urina, cu rezultate mai eficace.

    Culmea degradării a fost atunci când o parte din noi au fost fortati să mănânce fecalele altuia (eu, nu stiu de ce, nu am fost obligat să o fac). S-a ajuns atât de departe în această nemaipomenită degradare, încât unii dintre noi au preferat să mănânce propriile fecale, pentru a nu fi obligati să le mănânce pe ale altuia. Această siluire paranoică a durat vreo trei săptămâni, iar pentru altii câteva luni, timp în care am fost atât de crunt bătuti pentru că refuzam să ne supunem, încât aceste săptămâni au fost pentru noi începutul unui delir colectiv.

    Anul Nou 1951, după mărturisirile de mai sus, refuz să mi-l mai amintesc.

    În aceste săptămâni de oroare, Pintilie si Nedelcu au fost atât de sălbatic torturati, că primul a murit, iar celălalt a înnebunit.

    http://sfantulioancelnou.ro/carti/Dumitru_Bordeianu-Marturisiri_din_mlastina_disperarii/Bordeianu-Mlastina_disperarii-dreapta.htm#_Toc231925313
    ***
    Pastile din 1951. Hula adusă Fiului lui Dumnezeu

    Săptămâna care a urmat acestor întâmplări a rămas de neuitat.

    Noua pozitie fixă era atât de greu de suportat, încât doream, mai mult ca oricând, să vină moartea sau un cutremur să dărâme fortăreata Pitesti, iar molozul ei să ne îngroape pentru totdeauna. Cât de asteptată a fost si căt de sublimă ni se părea acum moartea de martir!

    Numai Dumnezeu însă stia când avea să ia sfârsit această tortură si în ce fel.

    Se apropiau Pastile si eram îngroziti la gândul că ceea ce se petrecuse la Crăciun se va repeta aidoma si de Pasti, cu aspecte însă mult mai satanice, pe care imaginatia omului sănătos la minte nu le poate crea.

    Era Duminica Floriilor, înainte de Săptămâna Patimilor.

    În acea după-amiază, Zaharia s-a întors de la camera 4 spital si a făcut o nouă redistribuire pe prici.

    Deodată, mi-a trecut prin minte că se pregătea ceva straniu, ceva de nedescris, în legătură cu Săptămâna Patimilor si cu Pastile.

    Primul pe prici, a fost asezat, după noua ordine, a fost Maglavit, urmat de Nedelcu, de Bordeianu Dumitru, autorul acestor jalnice amintiri, Popescu Paul, Zelică Berza, Grigoras, Hutuleac, Sântimbreanu, Reus, Gheorghiu si Andrisan.

    Toti acestia făcuseră parte din grupul lui Maglavit. Când am văzut această nouă ordine si mai ales faptul că toti eram din grupul mistic[64], fără să ne dăm seama, o groază ne-a cuprins, presimtind ceea ce ne astepta.

    Luni, în Săptămâna Patimilor, imediat după prânz, Zaharia s-a întors cu un teanc de hârtii în mână, mai multe mături tocite, un ghem de ată groasă, niste cutii de conserve goale, mangal si o sticlută.

    Le-a asezat pe priciul nostru, si, din cozile de mătură, ne-a pus să facem cruci.

    Una din cruci, mai mare, era pentru Ungureanu.

    Nu ghiceam ce avea de gând să facă Zaharia. Din cutia de conserve, a făcut cădelnită, iar hârtiile aduse le-a împărtit celor ce se lepădaseră de Miscarea Legionară si la vreo 5-6 care făcuseră de planton de la 15 ianuarie.

    După ce toate acestea au fost pregătite, Zaharia ni s-a adresat în felul următor: „Misticilor si – celorlalti din cameră – banditilor, pentru că credeti în Dumnezeu si în Patimile Lui, iar după cum stiti eu nu cred în astfel de baliverne, si pentru că este Săptămâna Patimilor, să vedeti si voi ce patimi vor îndura acesti mistici!” Oricine mi-ar fi spus si orice as fi citit în cea mai pornografică literatură, nu mi-as fi putut închipui niciodată că niste minti satanizate si bolnave puteau născoci asemenea măscări, pentru a huli si ofensa Majestatea lui Dumnezeu, Sfintenia si Neprihănirea Lui.

    Asa cum am mai relatat cu ocazia Crăciunului din 1950, nu-mi voi îngădui – pentru bruma de cultură si carte pe care mi-am însusito în decursul anilor de învătătură, pentru bunul simt si pudoarea unui umil crestin – să prezint înaintea cititorilor astfel de abjectii adresate lui Dumnezeu. Dacă le-as pronunta sau le-as scrie, m-as face purtătorul de cuvânt al satanei si al slugilor lui.

    Ce sens ar avea să descriu pornografiile, insultele si hula adusă lui Dumnezeu? Cei credinciosi ne vor crede pe cuvânt, avându-i martori pe Dumnezeu si pe acei ce, în Numele Lui, au îndurat astfel de torturi. Nu ne vor crede ateii, care si asa hulesc pe Dumnezeu, fără a fi torturati.

    Din după-masa de luni si până în Vinerea Mare, când se cânta Prohodul în bisericile noastre, precum si în cele trei zile de Pasti, s-a cântat tot timpul pe melodia Prohodului, de către cei zece care se lepădaseră de Miscare, plus plantoanele, tot acest repertoriu de pornografii, măscări si scabrozităti, care depăseau orice imaginatie[65].

    Noi, „misticii”, am fost purtati timp de opt zile, în genunchi prin cameră, de la un capăt la altul, în frunte cu Ungureanu, închipuind patimile Domnului.

    Lui Ungureanu i-au făcut coroană de spini, iar în cutiile de conserve s-a pus mangal stropit cu gaz lampant si i s-a dat foc, ca să tămâiem cu ele, în timp ce mergeam în genunchi, făcând metanii.

    L-am văzut pe Ungureanu plângând ca niciodată, îngrozit de ceea ce ne-au fortat să facem.

    Ce mi-a cutremurat sufletul în timpul acestei torturi a duhului, a fost imaginea mamei, pe care am văzut-o în fata ochilor, îndoliată, asa cum întelegea ea să trăiască Săptămâna Patimilor Mântuitorului.

    O vedeam plângând; îi era poate gândul la suferintele mele, desi biata de ea nu stia în ce iad mă aflam.

    La fel, le vedeam plângând pe toate mamele celor torturati si îngroziti de a fi pusi să-L hulească pe Dumnezeu. Dacă ar fi văzut aceste mame la ce au fost supusi fiii lor, multe dintre ele si-ar fi iesit din minti.

    După opt zile de mers în genunchi, ni s-au rupt pantalonii, iar genunchii erau numai o rană.

    Singurul dintre noi care a refuzat să participe la acest ritual satanic[66], a fost Nedelcu Aristide. Asa înnebunit cum era, s-a desprins din cortegiu. A fost tolerat, pentru că, spuneau ei, îsi iesise din minti.

    La sfârsitul celor opt zile de chin si umilintă, de dimineata până seara, distrusi sufleteste, scârbiti de noi însine, de neputinta si slăbiciunea noastră, imploram Cerul să ne ia zilele.

    Din cauza mersului pe ciment, genunchii nostri erau o rană sângerândă si, când atingeam cimentul, călcam parcă pe ace. Dar, în afară de rănile fizice, această degradare spirituală a lăsat răni si mai adânci în sufletele si constiinta noastră.

    Mă gândeam cu groază în acele momente dacă aveam să petrecem la fel si alte sărbători ale Nasterii si ale Învierii lui Hristos, în timp ce părintii, fratii, surorile si prietenii nostri vor trăi bucuria adevăratelor sărbători.

    Nu numai în camera 3 subsol s-au petrecut asemenea orgii, ci în toate celelalte camere, după cum aveau să mărturisească, după demascări, cei ce le-au trăit ca si noi.

    Iată scopul final al reeducării comuniste: scoaterea lui Dumnezeu din inimile oamenilor si prăbusirea lor în neant[67].
    Ultima constrângere de lepădare

    Torturile cu ridicarea mâinilor, apoi prostituarea spirituală si morală a constiintei, ne-au întărit convingerea că vom ajunge, până la urmă, ori la nebunie, ori la lepădarea de Miscarea Legionară.

    În cele două săptămâni de după Pasti, când s-a continuat cu declaratiile publice si cu cele scrise la camera 4 spital, fiecare dintre noi si-a făcut un sever proces de constiintă, gândindu-se ce să aleagă.

    Nebun, n-ai mai fi fost de folos nimănui. Dacă te lepădai, insultai Miscarea, având însă o sansă, aceea de a te păstra întreg la minte.

    Se mai punea o întrebare: după cele văzute si trăite, convinsi fiind că nici într-o sută de ani nu se va întâmpla nimic în lagărul comunist, pentru că fuseserăm vânduti ca o marfă pieritoare, pentru interese meschine, fără să se tină seama de drepturile omului, de care se făcea atâta caz, în aceste conditii deci, mai avea rost să trăiesti?

    Pe de altă parte, ca indivizi singuratici, ce mai reprezentam noi pentru Miscarea Legionară? Atunci când intraserăm pe poarta acelui infern, noi eram deja morti pentru Legiune. Noi nu ne-am făcut decât datoria să luăm parte la o luptă pe care o pierdusem deja si în care am fost îngenunchiati si torturati. Or, atunci ce rost mai avea dacă ne lepădam sau nu de Miscarea Legionară? Lepădarea ducea la compromiterea totală, la desconsiderare, iar nelepădarea, la nebunie.

    În ceea ce mă privea, alternativa nu avea nici o ratiune. Ajunsesem atât eu, cât si camarazii mei, la ultima limită, la punctul mort.

    Cei mai optimisti dintre noi au încercat să-si rezolve această problemă de constiintă ca Gheorghiu, cel cu exemplul fetei frumoase, pe care o iubea atât de mult. Şi multi i-au urmat exemplul, lepădându-se formal.

    Ceea ce nu adusese anul, a adus ceasul în care a murit „balaurul rosu” de la Kremlin.

    Totusi, era prea târziu. Multi se lepădaseră de Miscarea Legionară. Celor ce au cerut o amânare li s-a refuzat. Singurul care nu s-a lepădat a fost Nedelcu Aristide, nebun însă, deci scos din calcul.

    Acesta a fost scopul ocultei de la Moscova: să ne lepădăm de Legiune, prin torturi continue si insuportabile, ca să ne compromitem moral unul fată de altul si să ne pierdem încrederea reciprocă.

    Voi, camarazi ai nostri care n-ati trecut pe unde am trecut noi si mai sunteti în viată, si cei care veti veni după noi, judecati-ne cum vă va îndemna constiinta. Pe noi ne-a judecat sever constiinta noastră. Torturile prin care am trecut nu le dorim nici dusmanilor nostri.

    Ce argumente mai pot aduce eu, în legătură cu lepădarea noastră de Legiune? Ne va judeca istoria, după o dreaptă judecată si nu o parodie de proces, asa cum ne-au făcut bolsevicii, în spatele cărora trona Internationala rosie.

    Cei mai buni si mai mari dintre noi au fost ucisi.
    Denigrarea Legiunii si a sefilor legionari

    Hidra satanei, comunismul, nu s-a multumit însă numai cu compromiterea noastră unul fată de celălalt, prin lepădarea de Legiune, ci ne-a constrâns să aducem cele mai josnice insulte, calomnii si denigrări Căpitanului nostru, sefilor si camarazilor nostri pe care i-am cunoscut.

    Nicolski voia să aibă în scris de la tineretul legionar, nu lepădarea de Miscarea Legionară, pentru că aceasta nu ni s-a cerut în scris, fiind si ei convinsi că nu era decât formală, ci ceva mai mult.

    Rog pe camarazii mei să înteleagă si să fie convinsi că majoritatea dintre noi, cu foarte putine exceptii, s-au lepădat doar formal de Legiune si au rămas tot restul vietii pe pozitia exprimată la interogatoriu de Gheorghiu în povestea cu fata frumoasă căreia i-a rămas fidel.

    Cât priveste denigrarea, calomnierea, insultele si înjosirea sefilor legionari, ele n-au fost scrise de noi, ci de către cei din comitet. Ele au fost adunate si date lui Ţurcanu, care le-a trimis lui Nicolski.

    În general, la tineretul legionar de la muncă silnică, problema denigrării sefilor legionari a fost cât se poate de decentă. Văzând Nicolski că nu ajunge la scopul urmărit, a inventat atunci insulte si calomnii la adresa celor mai mari sefi legionari, pe care le-a dat în scris sefilor comitetelor de tortură, prin Ţurcanu, ca să fie citite în fata noastră. Majoritatea dintre noi, cu rare exceptii dintre elevii si studentii mai tineri, n-au dat nici o importantă acestor calomnii.

    În această privintă, tot Gheorghiu a dat solutia.

    Întrebat ce fapte reprobabile ar sti despre sefii legionari si despre legionari în general, cu un calm de sfânt si cu o atitudine morală ireprosabilă, el i-a răspuns lui Zaharia: „Bine, domnule, m-ai torturat să-mi părăsesc iubita, identificată cu Legiunea, să n-o mai iubesc, să mă lepăd de ea, dar ca s-o insult, s-o denigrez, s-o calomniez pentru că am iubit-o cândva, acest lucru, domnule, nu se mai poate!” „Nici dacă cel iubit te-a părăsit, pentru dragostea avută fată de el, bunul simt nu-ti permite să-l vorbesti de rău. Ne-ati torturat, obligându-ne să ne mâncăm excrementele si să spunem că a fost un lucru bun, dar, în problema dragostei, nu mai încape compromis”.

    „Eu nu stiu nimic, nici n-am văzut si nici n-am auzit despre fapte reprobabile ale sefilor legionari pe care i-am cunoscut. Vreti să inventez calomnii[68]? Nici asta nu se poate!” Atitudinea lui Gheorghiu a fost salvatoare pentru majoritatea dintre noi. La fel am răspuns si eu la întrebarea lui Zaharia si pentru asta am plătit cu vârf si îndesat.

    Cum puteau fi defăimati, ce li se putea reprosa lui Radu Gyr, Nicolae Pătrascu, Vică Negulescu, Costache Oprisan, Gabriel Bălănescu, lui Radu Mironovici, Petre Ţutea, Mircea Nicolau, grupului inginerilor de la Politehnica din Iasi, lui Nelu si Ion Păunescu, lui Eugen Teodorescu, preotului si avocatului Pâslariu, procurorului Ambrozie si sotiei, lui Gili Ioanid, Ion Ianulide, Popescu Ion, Lefa Aristide, Popescu Traian, Florică Dumitrescu, Mircea Motei, Gelu Gheoghiu, Reus Gheorghe, fratilor Scutaru, lui Ion si Mihai Lungeanu, lui Lazăr Andrei, Emil Brânzei, Teodoru Valeriu, fratilor Ion si Costică Stamate, lui Vasile Pătrascu, Neculai Simionescu, Pintilie Ion, Nedelcu Aristide, Iosub Mihai, Costică Butan, Zelică Berza, Ungureanu Vasile, Hoinic Dragos, preotului Tatulea, Oltei Manoliu, lui Nicola Beuran, surorilor Dumitriu, lui Gioga Parizianu, Gherase Aurel, preotului Grebenea, lui Aurel Obreja si încă miilor si miilor de legionari nepomeniti aici?

    De aceea le cer iertare camarazilor morti în închisori si celor care mai trăiesc, cărora nu le-am amintit numele si care au fost tot atât de buni, dar pe care memoria mea nu i-a putut retine. Nu i-am trecut nici pe cei din străinătate, pe cei parasutati si nici pe cei din grupul lui Gavrilă din Făgăras.

    Sau, ce puteam spune rău despre seful Miscării Legionare, Horia Sima, sub a cărui comandă ne aruncasem în luptă?

    Prin aceste denigrări, insulte si calomnii, oculta moscovită urmărea smulgerea din inima si constiinta tineretului legionar a mitului elitei legionare. Acesta a fost scopul pe care si l-a propus, dar pe care n-a reusit să-l atingă.

    Văzând Zaharia că nu scoate de la noi ce sconta, a adus de la Ţurcanu niste hârtii, scrise cu tot felul de invective si ni le-a citit. Dar nici asa n-a reusit să-si atingă scopul, pentru că trebuia să prezinte probe sau cel învinuit să-si recunoască el însusi fapta.

    Ca să-si ascundă miseliile, comunistii le aruncau pe seama adversarilor lor.

    http://sfantulioancelnou.ro/carti/Dumitru_Bordeianu-Marturisiri_din_mlastina_disperarii/Bordeianu-Mlastina_disperarii-dreapta.htm#_Toc231925335

    ***

    Lepădarea de Dumnezeu. Prăbusirea.

    Dacă metoda de tortură pentru „citirea” gândurilor a umplut până peste margine paharul deznădejdii si al nebuniei, prin lepădarea de Dumnezeu si de dreapta credintă, care rămăsese singurul si ultimul nostru sprijin, am ajuns la prăbusirea totală. Fusesem aruncati în haos, dezechilibrati, fără sprijin si fără perspectivă, la discretia celor ce ne torturau. Acest fapt a avut consecinte nefaste, asupra a ceea ce aveam să vedem si trăim în altă cetate a satanei, Gherla.

    La începutul lui august 1951, când declaratiile publice si scrise erau pe terminate, iar tortura de „citire” a gândurilor atinsese nivelul prevăzut în planurile ocultei, Ţurcanu a trecut din cameră în cameră, cu expresia unui demon satisfăcut si l-am auzit repetând că, ispitind si înselând pe cei tari si credinciosi, i-a putut tăvăli în mocirlă.

    „Mă, banditilor, vă amintiti foarte bine ce am spus în camera aceasta cât si în celelalte camere, că eu nu glumesc, că mă voi tine de cuvânt si voi folosi toate metodele pentru a-mi atinge scopul urmărit.

    Or, iată că am ajuns, prin metodele pe care le-am folosit, să vă citim si gândurile, fapt la care voi nu v-ati asteptat niciodată”.

    „Vreau să vă atrag însă atentia că cei mai periculosi dintre voi, banditilor, ati rămas cei care mărturisiti credinta voastră în Dumnezeu. Şi sunt convins că cei care nu s-au lepădat de credinta lor în Dumnezeu, nu s-au lepădat nici de Miscarea Legionară. Ei sunt cei mai periculosi, mai înrăiti si mai încarnati legionari”.

    „De aceea, pentru acestia vor continua încă ani de zile demascările, asa cum le-ati cunoscut si încă cu alte metode. Trebuie să vă scoatem din cap si din inimă odată pentru totdeauna această aberatie, credinta în Dumnezeu”[77].

    Apoi, ne-a întrebat: „Cine din voi, banditilor, mai crede în Dumnezeu?” Aproape jumătate din cameră a ridicat mâna în sus. În fata acestei situatii, Ţurcanu a continuat: „Am si pentru voi metode, cei care ati ridicat mâna, să spuneti că v-ati lepădat de credintă, asa cum ati spus că v-ati lepădat de Miscarea Legionară”.

    Adresându-se apoi lui Zaharia: „Culai, treci pe la mine, ca să vezi ce ai de făcut cu acesti banditi”.

    Pentru cei cu adevărat credinciosi, cea mai mare amenintare posibilă a fost această ultimă afirmatie a lui Ţurcanu, la care nimeni nu se astepta. Urma să fim loviti în ce aveam mai drag si mai de pret, singurul nostru punct de sprijin – credinta în Dumnezeu, nădejdea izbăvirii noastre din ghearele satanei.

    Pe oamenii care nu cred în Dumnezeu problema mântuirii nu-i interesează, pentru că ei sunt legati de această lume materială, de bunurile pământesti, de pozitiile sociale, de plăcerile si satisfactiile acestei vieti într-atât că numai moartea îi va mai putea despărti de ele.

    Pentru cel ce crede însă nelimitat în Dumnezeu, în mântuire si în viata vesnică, nefiind legat de pământ, cea mai mare tragedie este momentul când e obligat să mărturisească dacă mai crede sau nu în Dumnezeu.

    Oameni cum au fost Sfintii Părinti si mucenicii ar fi preferat de o mie de ori moartea, decât lepădarea de Dumnezeu si de credinta în El. Unii dintre noi însă au venit cu justificarea că, dacă marele Apostol Petru care credea si-L iubea pe Iisus nelimitat, s-a lepădat de El de frică, atunci noi, niste microbi neputinciosi, ce era să facem?[78] Asa vorbeau cei care se lepădaseră de Dumnezeu formal[79], asa cum se lepădaseră si de Legiune.

    Iar dacă, aparent, tinerii care au trecut prin Pitesti s-au comportat în linii generale la fel, când privim mai îndeaproape, lucrurile se schimbă total.

    Fiecare s-a comportat mai întâi în functie de credinta lui în Dumnezeu, apoi de credinta si atasamentul lui fată de conceptia politică pentru care a fost condamnat, de puterea lui de rezistentă fizică si îndeosebi de puterea lui morală si sufletească. Având în vedere aceasta, nu-i putem pune într-o oală pe toti tinerii care au trecut prin Pitesti, spunând că toti s-au comportat la fel.

    Dacă s-ar fi comportat la fel, ar fi cedat toti de la prima palmă sau din prima zi, unii n-ar fi fost ucisi, altii nu s-ar fi sinucis sau n-ar fi încercat să se sinucidă, altii n-ar fi ajuns bătăusi sau criminali ordinari. Pe scara rezistentei fizice si sufletesti, fiecare s-a înscris în raport cu el însusi. La afirmatiile lui Ţurcanu, că cei mai periculosi „banditi” sunt cei care cred în Dumnezeu, ne vine să-i dăm dreptate.

    Cine nu-l cunoaste pe Vasile Pătrascu, a cărui credintă a fost de nezdruncinat si a mărturisit-o până în ultima clipă, cu toate torturile prin care a trecut? Cine nu-si aminteste de Zelică Berza din camera 3 subsol, de Reus, Ungureanu, Nedelcu, Popa, Andrisan, Dinescu, Popescu Paul, si ceilalti, care au afirmat public că, nimeni nu-i va putea obliga să se lepede de Dumnezeu si de Biserica Lui, cu toate torturile aplicate, cu atât mai mult cu cât Biserica este recunoscută de lege.

    E drept însă că, din cauza torturilor de nesuportat, până la urmă multi s-au lepădat totusi si de Dumnezeu. Lepădarea lor a fost însă de scurtă durată. Până la urmă, prin pocăintă, s-au întors la Hristos.

    Eu nu m-am înscris nici printre acei ce au afirmat categoric că ei cred în Dumnezeu, dar nici printre acei ce s-au lepădat de El. Şi cititorul s-a familiarizat cu părerea mea, precum că omul este dator în toate împrejurările vietii lui să încerce.

    Nu am avut însă nici un merit, gândurile si atitudinea mi-au fost insuflate de Dumnezeu si încercarea trebuia dusă până la limita puterii de rezistentă. Am crezut si am sperat numai în mila si ajutorul lui Dumnezeu, care m-a ferit să ajung un bătăus si un criminal în demascările de la Pitesti.

    Când am fost întrebat de Zaharia dacă mai cred sau nu în Dumnezeu, pentru prima si ultima dată în viata mea am avut o întunecare a mintii si o rătăcire pe care nimeni nu o va putea întelege, decât eu, cel care am trăit-o. Cine mi-a întunecat puterea de judecată în acel moment? N-am putut discerne ce gânduri satanice mi-au întunecat constiinta si mintea.

    Dumnezeu a încercat atunci să-mi dea posibilitatea ca, prin această ultimă încercare, să-mi mărturisesc deschis si fără frică credinta în El. Eu nu I-am cerut însă ajutorul, ca să-mi lumineze mintea si constiinta, si atunci am oscilat să mărturisesc din toată inima.

    Cei care îsi închipuie că în încercări exceptionale se poate face fată numai cu puterile proprii, se înseală si se vor însela până la sfârsitul lumii. Au doar n-a spus Iisus: «Fără Mine nu veti putea face nimic»?

    De aceea, când nu am strigat si nu am implorat ajutorul lui Dumnezeu, m-am prăbusit. Şi prăbusirea mea a fost mare, pentru că satana mi-a chinuit sufletul si m-a torturat timp de trei ani.

    Atunci când m-a întrebat Zaharia, ce-i cu credinta mea, un gând care nu era al meu si nici de la Dumnezeu, m-a stăpânit si mi-a soptit: „Spune că nu te mai rogi lui Dumnezeu!” Şi asa am si rostit, public, în camera 3 subsol: „Nu mai fac rugăciunea, nu mă mai rog lui Dumnezeu”. Şi, din acel moment nu mi-am mai spus rugăciunea.[80]

    Urmarea ruperii comuniunii cu Dumnezeu prin rugăciune, a fost că duhul satanei a intrat în mine si m-a torturat si m-a muncit, din august 1951 până la Pastile anului 1954. Ţin să precizez că am spus că nu-mi mai fac rugăciunea, nu că nu mai cred în Dumnezeu.

    Marele meu păcat însă a fost că nu mi-am mai făcut rugăciunea, cu adevărat. Greseală cu atât mai gravă, cu cât trebuia să mă gândesc la cuvintele sfinte: «Privegheati si vă rugati ca să nu vă ispitească satana».

    Rugăciunea, după mărturisirea Sfintilor Părinti, este comuniunea omului credincios cu Dumnezeu. Prin ea, omul stă de vorbă cu Dumnezeu, Îl adoră, Îl măreste, Îi multumeste, Îi spune păsurile si necazurile, Îl roagă să-l ierte, Îi cere ajutor si milă etc…

    În capitolul despre Gherla voi descrie pentru cei ce cred nelimitat în Dumnezeu si în minuni, ce a însemnat pentru mine ruperea de Dumnezeu si apoi refacerea comuniunii cu El prin rugăciune.

    Nu-i voi uita niciodată si-i văd ca pe niste munti în fata mea pe toti aceia care au avut tăria, curajul, credinta si bărbătia să-si afirme fără frică credinta lor în Dumnezeu. Probabil, de aceea stelele mari strălucesc pe cer si se văd, în timp ce altele, mici si neputincioase, trec în bezna uitării.

    Pe la jumătatea lunii august, Zaharia a plecat din cameră, nemaifiind seful comitetului de tortură, iar pozitia fixă pe prici a luat sfârsit. Bătăile au încetat si ele. Trăiam însă groaza că, după această aparentă liniste se pregătea o năpraznică furtună. Şi aceasta a fost la Gherla.

    Pe la mijlocul lui septembrie, o mică parte dintre noi a plecat la Canal, unii la minele de plumb din Maramures, iar altii la Gherla.

    Dacă, în clipa când scriu aceste amintiri, mi s-ar oferi să aleg între moarte si Pitesti, mărturisesc din toată inima si cu frică de Dumnezeu că as prefera de o mie de ori moartea. Şi cred că la fel gândesc toti camarazii mei care mai sunt în viată si care au trecut prin acea cetate a satanei din Pitesti. Ce mărturisire mai deschisă si mai sinceră l-ar putea satisface pe cititorul acestor rânduri?

    http://sfantulioancelnou.ro/carti/Dumitru_Bordeianu-Marturisiri_din_mlastina_disperarii/Bordeianu-Mlastina_disperarii-dreapta.htm#_Toc231925340

    Apreciază

  14. Radu said, on august 17, 2015 at 1:48 pm

    Asemenea grozavii si atrocitati numai comunistii le puteau face cine altcineva?
    Ea a fost harazita de Dumnezeu mai mult ca sigur de a putut sa reziste la asa ceva pana la sfarsit.
    E mult prea mult pentru un om obisnuit asta e sigur.

    Dumnezeu sa ne apere si sa ne fereasca sa nu ajungem la asa ceva vreodata !
    Exista in toate o limita a cat poate indura un om, Dumnezeu stie asta si cred ca ne da dupa puterea fiecaruia.

    Apreciat de 1 persoană

  15. Viorel P said, on august 18, 2015 at 9:46 am

    Din 24 de postari, 19 sunt ale lui GEO! Frate ai simtul masurii? Doamne iarta-ma…

    Apreciază

    • geo said, on august 18, 2015 at 12:02 pm

      Frate, cind e vorba de astfel de subiecte care ating grav fiinta Neamului maeu si a Tarii mele NU AM MASURA! In vremuri cumplite sa taci e o crima. Parintele Justin, avind darul inainteviziunii, ca si alte mari si Sfrinti Parinti, ne-a avertizat ca va veni prigoana. Probabil ca prea multa informatie deranjeaza dar ve trebui sa iesim din zona noastra de confort si sa facem eforturi sa intelemgem si sa ii facem si pe altii sa inteleaga.

      Apreciază

    • geo said, on august 18, 2015 at 12:29 pm

      Si inca ceva: aici, pe forum, exista un admin care aproba sau nu postarile…daca acest admin a aprobat postarile mele inseamna ca acestea inseamna ceva…

      Apreciază

  16. […] Nascut la 15 august: legionarul DUMITRU BORDEIANU. Si ceva despre tratamentul aplicat legionarilor i… […]

    Apreciază


Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. vă revine în exclusivitate.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.