VIRGIL MAXIM
Iata ce putem citi in articolul Virgil Maxim:
Virgil Maxim este unul dintre multii barbati care au marturisit Adevarul cu pretul vietii, in perioada de prigoana comunista. Vreme de 22 de ani, Virgil Maxim a patimit in mai multe inchisori comuniste, dupa cum urmeaza: Aiud, Alba Iulia, Galda de Jos, Targsor, Jilava, Gherla si Vacaresti.
Virgil Maxim
Virgil Maxim s-a nascut in data de 4 decembrie 1922, undeva in judetul Prahova. El a fost arestat in data de 1 noiembrie 1942. In acea perioada membrii Fratiilor de Cruce erau urmariti si arestati. Virgil Maxim, fiind inca elev, nu a fost scutit de arestare, impreuna cu sefii Fratiilor de Cruce din Buzau si Mizil. In ziua de 18 noiembrie, Virgil Maxim era inca in arest, anchetele continuand fara incetare.
Mai inainte de a ajunge in inchisoare, inca in ancheta fiind, Virgil Maxim avea sa-si spuna, in taina: „Temnita imi va da prilejul sa ma intalnesc cu mine, cel pe care trebuia sa-l cunosc cu adevarat.” In data de 1 decembrie 1942, Virgil Maxim a fost dus la inchisoarea Ploiesti.
Mai apoi, dupa proces, in noaptea zilei de 9 decembrie 1942, cu lanturi la picioare, legati cate doi, vreo 40 de detinuti de drept comun, printre care si Virgil Maxim, se indrepatau spre inchisoarea Aiud. Avand ocazia sa fuga din arest, pe cand erau in gara, Virgil Maxim si celalalt inlantuit s-au intors in grup, avand sa fie numiti „prosti”. Despre acest moment, Virgil avea sa spuna: „Prostia noastra era ca nu fugeam de suferinta. Noi ne predam in chip constient, ca sa nu lipsim de pe altarul de ispasire, pentru pacatele noastre si ale neamului.”
In iarna anului 1945 a fost luata hotararea ca inchisorile sa se intretina de unele singure, prin munca detinutilor; astfel, au luat nastere coloniile de munca. Randuiala era urmatoarea: inchisorile puneau la dispozitie muncitorii si hrana, iar proprietarii terenurilor ofereau semintele de semanat si cazarea; la sfarsit, recolta se impartea pe jumatate. In primavara anului 1946, Virgil Maxim, impreuna cu multi altii, avea sa fie trimis in coloniile de munca din Unirea, Ciuguzel si Galda de Jos.
De-a lungul multor ani de inchisoare, Virgil Maxim a reusit sa dobandeasca o autentica si profunda cunoastere teologica; cunostea extrem de bine scrierile si gandirea Sfintilor Parinti ai Bisericii.
Vorbind despre Virgil Maxim, parintele Liviu Branzas, in cartea sa, numita „Raza din catacomba”, va marturisi urmatoarele: „Virgil Maxim este unul din cei mai cunoscuti detinuti din inchisori; este din categoria celor pentru care inchisoarea aceasta nesfarsita a devenit mediu de inaltare pe cele mai inalte culmi de traire religioasa. El avea un program spiritual foarte intens; in plus, era preocupat sa-i inlocuiasca pe alti camarazi, la muncile din celula socotite mai grele sau degradante.
Tot parintele Liviu Branzas, in prefata volumului „Poeme isihaste”, semnat de Virgil Maxim, marturisea urmatoarele: „Cand l-am cunoscut la inchisoarea Gherla, Virgil Maxim executase deja 13 ani de temnita grea si mai avea in fata multa suferinta de indurat. Toata tineretea lui a fost o purtare a crucii pe o Golgota ce parea fara sfarsit. Celula inchisorii a fost pentru el o veritabila chilie de manastire, in care, sufletul sau, aspirand spre culmi, s-a transfigurat in duhul lui Hristos. Datorita conditiilor istorice, acest om, cu o puternica vocatie mistica si teologica, a ramas un laic. In alte circumstante ar fi devenit, cu siguranta, un mare slujitor al Altarului.”
In primăvara anului 1965, Virgil Maxim se va casatori cu o fata din localitatea vecina, din Gradistea, in varsta de 35 de ani, pe cand el avea vreo 43 de ani. Dupa oficierea slujbei de Cununie, el avea sa ii spuna miresei: „Langa mine s-ar putea sa ai de suferit. Crucea vietii va trebui sa o purtam impreuna. Sa nu te lasi amagita ca acum sunt profesor, fiindca maine s-ar putea sa fiu trimis sa scot haznale.” La randul ei, mireasa va spune: „Chiar daca va trebui sa ajung la vaci, voi fi impreuna cu tine si nu te voi parasi! Ne-om impaca, asa cum te impaci cu sufletul tau.”
In data de 12 ianuarie 1968, Dumnezeu a daruit celor doi o fiica, pe care au botezat-o in numele Sfintei Tatiana Romana, praznuita in acea zi. Abia in anul 1970, pe cand avea 48 de ani, Virgi Maxim a putut sa isi termine studiile, luand bacalaureatul.
In noaptea zilei dintre 30 septembrie si 1 octombrie 1992, sotia lui avea sa treaca la cele vesnice, in urma unui stop cardiac, dupa ce, mai inainte, el visase acest lucru. Virgil Maxim a trecut la cele vesnice in ziua de 19 martie 1997, lasand ca un fel de testament cuvintele: „Noua Dumnezeu ne-a dat rabdare; voi sa cereti sa va dea indurare.”
Poemele compuse de Virgil Maxim au fost adunate in volumul „Poeme isihaste”, volum publicat dupa anul 1989. Parintele Liviu Branzas, cel care a prefatat volumul, avea sa spuna: „Poezia care se trimite acum publicului romanesc este o marturisire de credinta, scrisa pe zidurile inchisorii cu sangele tineretii sale. Sufletele tinere, insetate de adevar si maretie, se vor purifica si ilumina prin ea. Cititorule, cand te vei impartasi din potirul mistic al acestor poeme ale credintei, poate vei simti in adancul sufletului un impuls tainic de a ingenunchea. Nu te sfii s-o faci, caci poezia lui Virgil Maxim este o rugaciune profunda, rostita pe Golgota unei tinereti martirizate!”
Cititi va rog si:
19 Martie – Prăznuirea mărturisitorului Virgil Maxim. Căsătoria fericitului mărturisitor
Azi, 19 martie, pomenirea mărturisitorului Virgil Maxim
Sfinte Părinte Justin roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!
SACCSIV - blog ortodox 
Ce frumos !
Mulţumiri şi părintelui care nu-l lasă să treacă într-o nedreaptă uitare !
Parafrazând un cunoscut banc.
Dacă toate miresele sunt atât de bune şi frumoase, de unde apar atâtea neveste rele şi … ?!
Te întrebi: Dacă am avut printre noi asemenea Oameni, de unde au apărut toate cozile astea de topor din zilele noastre ?!
ApreciazăApreciază
M-ar fi bucurat să scrieţi ceva despre Nicador-Zelea Codreanu, nepot de-al lui Corneliu Zelea Codreanu, care a plecat dintre noi pe 14 februarie a.c.
Merita evidenţiată măcar strădania cu care aproape de unul singur a reuşit să ţină în viaţă „Cuvântul Legionar”
periodic al românilor naţionalişti creştini .
Dumnezeu să-l odihnească în pace !
ApreciazăApreciază
Virgil Maxim – prezent !
ApreciazăApreciază
Frumos articolul, frumos exemplu… M-au miscat mult cuvintele urmatoare
” Mai inainte de a ajunge in inchisoare, inca in ancheta fiind, Virgil Maxim avea sa-si spuna, in taina: “Temnita imi va da prilejul sa ma intalnesc cu mine, cel pe care trebuia sa-l cunosc cu adevarat.” In data de 1 decembrie 1942, Virgil Maxim a fost dus la inchisoarea Ploiesti.
Mai apoi, dupa proces, in noaptea zilei de 9 decembrie 1942, cu lanturi la picioare, legati cate doi, vreo 40 de detinuti de drept comun, printre care si Virgil Maxim, se indrepatau spre inchisoarea Aiud. Avand ocazia sa fuga din arest, pe cand erau in gara, Virgil Maxim si celalalt inlantuit s-au intors in grup, avand sa fie numiti “prosti”. Despre acest moment, Virgil avea sa spuna: “Prostia noastra era ca nu fugeam de suferinta. Noi ne predam in chip constient, ca sa nu lipsim de pe altarul de ispasire, pentru pacatele noastre si ale neamului.”
Cati dintre noi vom avea curajul sa ne acceptam crucea in destinul nostru ? Frumos exemplu… Prima lupta e cu noi insine . Doamne ajuta !
ApreciazăApreciază
Extraordinara povestea lui Virgil Maxim. Pentru curatia lui, Dumnezeu i-a dat femeia potrivita, si ei, sotul potrivit. Nu degeaba si-a pastrat fecioria pana la 35 de ani. Dumnezeu le oranduieste pe toate la omul cu rabdare si credinta statornica. Dar lucrurile mari se intampla numai la caracterele puternice, nu la mititei si caldicei…
ApreciazăApreciază
Virgil Maxim este autorul cărții ,,Imn pentru crucea purtată” (două volume), una din primele cărți memorialistice apărute după 1989 în România. A pătimit mult în cei 22 de ani de detenție și chiar după eliberare.
Doamne ajută!
ApreciazăApreciază
Sf Sinod permanent al Bisericii Ortodoxe elene condamna din nou Masoneria.
http://impantokratoros.gr/5384B11C.ro.aspx
ApreciazăApreciază
Prigoana a inceput, inaintea comunistilor, imediat dupa asa-zisa „Rebeliune”, in ianuarie 1941. Sa nu il mai idealizam asadar atat pe acest general Antonescu, e adevarat, patriot si demn, dar orgolios, megaloman, incapatanat si setos de putere, in plus, parsiv.
ApreciazăApreciază
Masoneria, din nou condamnată de către Sfântului Sinod Permanent al Biericii Ortodoxe Elene
http://graiulortodox.wordpress.com/2014/03/20/masoneria-din-nou-condamnata-de-catre-sfantului-sinod-permanent-al-biericii-ortodoxe-elene-2/
ApreciazăApreciază
” O minune din Vechiul Testament s-a repetat in Israel
Raul Zin izvoraste dintr-un crater meteoritic stravechi care se umple cu apa doar cand panza freatica trece de un anumit nivel, acesta fiind si motivul pentru care in cea mai mare parte a timpului este secat.Inedit este faptul ca raul respecitv, care se varsa in Marea Moarta, este mentionat si in Biblie. ”
http://www.220.ro/documentare/O-Minune-Din-Vechiul-Testament-S-A-Repetat-In-Israel/Bpl9hFgJsH/
ApreciazăApreciază
daca as avea de ales intre 22 de ani de temnita(comunista) si martiriul sirianului decapitat, cu siguranta as alege a doua varianta. de fapt martiriul sirianului(decapitarea) e o binecuvantare a bunului Dumnezeu, o „scurtatura” spre inparatia Lui. iata ca(si ma refer la fratii si surorile care au fost oripilati de postarea acelui clip) ca exista cruce si mai grea – DOUAZECI SI DOI DE ANI DE TEMNITA COMUNISTA.
ApreciazăApreciază
Demostene Andronescu spunea ca:
„Nu este greu sa mori ca un erou, este greu sa traiesti ca un erou”
Acesti oameni au trati ca eroi (martiri) un sfert de secol.
ApreciazăApreciază
Exista oameni care ii condamna pe cei ce au cedat in temnitele comuniste dupa ani de torturi psihice si fizice, zicand ca au fost slabi…
Referitor la cei ce au cedat in puscariile comuniste in astfel de conditii, Demostene Andronescu (Reeducarea de la Aiud) spune:
„… cat si ceilalti pe care i-am pomenit aici au in urma lor un atat de mare capital de suferinta si de jertfa incat nu au nevoie sa li se ascunda omenestile lor neputinte. Pentru ca, atat caderea lor, cat si caderea tuturor celor care au acceptat reeducarea sunt tot atat de omenesti ca si lepadarea lui Petru. De aceea, explicarea circumstantelor care au dus la caderea lor, departe de a le stirbi aura eroica, scoate in evidenta maretia eroismului lor. Demonstreaza ca, oameni fiind, au fost capabili sa traiasca, atata amar de vreme, eroic. Caci „nu este greu sa mori ca un erou, este greu sa traiest ca un erou”.”
ApreciazăApreciază
Poate este doar o impresie a mea, dar, am observat ca se face prea putin referire la ideile, gandurile lui Virgil Maxim ce tin de Miscarea Legionara.
Am selectat doar cateva astfel de pasaje din cartea sa „Imn pentru crucea purtata”.
Numai si din aceste cateva pasaje, cineva care nu stie nimic despre Miscare, se poate lamuri, isi poate forma o impresie.
Virgil Maxim – „Imn pentru crucea purtata”
–––––––––––––––––––––––––––
Oricine va voi să-şi slujească neamul său în numele lui Dumnezeu va fi numit legionar, de va voi sau nu. Şi va fi prigonit pentru acest crez, pentru ca Dumnezeu să fie preamărit în el. Căci ce cinste poate fi mai mare pentru om pe pământ?
––––––––––––––––––––––––––––––––
Iar cuvântul Căpitanului la Jurământul gradelor legionare depăşeşte posibilităţile de interpretare:
„Iubiţi camarazi, ori de câte ori am fost în faţa unei jertfe legionare mi-am spus: Ce îngrozitor ar fi ca pe sfânta jertfă supremă a camarazilor noştri să se instituie o castă biruitoare, căreia să i se deschidă porţile către viaţa afacerilor, a loviturilor fantastice, a îmbuibărilor, a exploatării altora.
Deci, au murit unii pentru ca să slujească poftele de îmbogăţire, de viaţă comodă şi de desfrâu ale altora?
Iată, acum ne-a adus Dumnezeu aici, în faţa celei mai mari jertfe pe care putea s-o dea Mişcarea Legionară. Să punem inima, fruntea şi trupul lui Moţa şi ale camaradului său Marin, temelie Naţiunii Române. Fundament peste veacuri pentru viitoarele măriri româneşti. Să punem deci pe Moţa şi pe Marin baza viitoarei elite româneşti, care va fi chemată să facă din neamul acesta ceea ce abia întrezăreşte mintea noastră.
Voi, care reprezentaţi primele începuturi ale acestei elite, să vă legaţi prin jurământ că vă veţi comporta în aşa fel încât să fiţi cu adevărat începutul sănătos, de mare viitor, al elitei române, că veţi apăra întreaga Mişcare Legionară ca ea să nu alunece pe căi de afaceri, de lux, de trai bun, de imoralitate, de satisfacere a ambiţiilor personale sau a poftelor de mărire omenească.
Veţi jura că aţi înţeles, că deci nu mai există nici un dubiu în conştiinţa dumneavoastră că Ion Moţa şi Vasile Marin n-au făcut uriaşa lor jertfă pentru ca noi, câţiva de azi sau de mâine, să ne îmbuibăm de bunătăţi şi să benchetuim pe mormântul lor. Ei n-au murit ca să biruim prin jertfa lor o castă de exploatatori, pentru a ne aşeza noi în palatele acestei caste, continuând exploatarea ţării şi a muncii altora, continuând viaţa de afaceri, de lux, de destrăbălare.
În cazul acesta biata mulţime a Românilor, prin biruinţa noastră, ar schimba numai firma exploatatorilor, iar ţara stoarsă şi-ar încorda istovitele puteri ca să suporte o nouă categorie de vampiri care să-i sugă sângele, adică noi.
O! Moţa, tu n-ai murit pentru aceasta. Jertfa ta ai făcut-o pentru neam.
De aceea veţi jura că aţi înţeles că a fi o elită legionară, în limbajul nostru, nu înseamnă numai a lupta şi a învinge, ci însemnă: permanenta jertfire, în slujba Neamului, că ideea de elită este legată de ideea de jertfă, de sărăcie, de trăire aspră şi severă a vieţii, că unde încetează jertfirea de sine, acolo încetează elita legionară.
Vom jura deci că vom lăsa prin legământ urmaşilor noştri să vină să jure la mormântul lui
Moţa şi Marin pe următoarele condiţii esenţiale ale elitei, pe care noi înşine jurăm:
1. Să trăim în sărăcie, ucigând în noi poftele de îmbogăţire materială.
2. Să trăim o viaţă aspră şi severă, cu alungarea luxului şi îmbuibării.
3. Să înlăturăm orice încercare de exploatare a omului de către om.
4. Să jertfim permanent pentru ţară.
5. Să apărăm Mişcarea Legionară cu toată puterea noastră împotriva a tot ce ar putea să o ducă pe căi de compromisuri sau compromitere, sau împotriva a tot ce ar putea să-i scadă măcar, înalta linie morală.
Moţa şi Marin, Jurăm!”
Faţă de voturile călugăriei, Sărăcia de bunăvoie, Castitatea şi Ascultarea, nu găsim deosebire. De aceea unii străini, cercetători ai fenomenului legionar, l-au numit pe Căpitan iniţiator, realizator şi conducător al unei congregaţii (ordin) religioase, mai mult decât conducător politic (greşeau în parte, despărţind actul moral de actul politic, în acest fel putând-se devia la machiavelicul „scopul scuză mijloacele”).
Căpitanul crease o şcoală morală, – şi nu un partid politic, – ce avea ca obiectiv modelarea în viziune creştină a sufletelor, nu acapararea puterii politice. Imperiul bizantin a ajuns şi politiceşte în braţele creştinilor; aşa şi România va cădea politic – din mâna celor fără conştiinţa responsabilităţii în faţa lui Dumnezeu – în braţele legionarilor, nu prin lovituri de stat, nici prin şantajul maselor cu voturi măsluite, ci prin jertfe şi viaţă virtuoasă, operând în conştiinţa neamului chemarea lor la conducerea statului. E un proces lung, alte generaţii vor trebui să se aşeze conştient pe altarul ispăşirii păcatelor acestui neam.
– Luăm asupra noastră păcatele acestui neam, a zis Căpitanul, oferind Mişcarea Legionară lui Dumnezeu, ca jertfă de ispăşire pentru păcatele neamului. Iar Dumnezeu a acceptat:
– Luaţi-le! Să vedeţi ce o să păţiţi! Şi Fiul Meu a luat asupra Lui de bunăvoie păcatele lumii. Veţi pătimi şi voi! Fraţii voştri de sânge şi duşmanii Mei vă vor ucide!
– Da, Doamne, răspundem noi, dar aşa cum pe El L-ai înviat din morţi, nădăjduim să fii şi cu noi, ca la Învierea Neamurilor să nu fim în afara dragostei Tale! Şi credem că această nădejde ne va izbăvi!
Aceste legi, porunci şi jurăminte au constituit pentru noi, FDC-iştii, eşafodajul construcţiei noastre bio-psihice şi spirituale, ne-au ferit de mediul corupt în care puteam aluneca sau puteam fi ispitiţi să cădem şi ne-au dat conştiinţa valorii existenţei noastre spirituale ca români, în viaţa creştină a acestui veac, vizând finalitatea neamului nostru de o măreaţă strălucire în faţa lui Dumnezeu.
Fără a minimaliza meritele altor neamuri din punct de vedere cultural, artistic, ştiinţific etc., pe plan spiritual însă, Lumina aprinsă de la Altarul Jertfei şi Învierii lui Hristos, păstrată în Potirele Altarelor Sfintei Biserici, este purtată acum în lume de aceşti misionari laici, care-şi zic legionari ai Arhanghelului Mihail. Ei sunt recunoscuţi de Biserică datorită mărturisirii prin jertfa supremă întru apărarea Crucii, prin Moţa şi Marin, prin toate celelalte mii de jertfe aduse pe altarul credinţei în Hristos şi Învierea Lui, mai ales sub teroarea comunistă.
Totuşi, astăzi poporul nostru, hrănit timp de o jumătate de veac cu minciuna comunistă, cu diversiunea şi teroarea, la auzul numelui de legionar tresare îngrijorat şi se uită împrejur cu prudenţă, încuiat în răul cu care l-au hrănit slujitorii lui satana ca să nu se salveze, să nu se mântuiască, încât „văzând nu văd, auzind nu aud şi nu pricep cu mintea”. Toţi legionarii însă se găsesc fie în Biserica luptătoare, fie în cea triumfătoare. Ei sunt mărturisitori activi, laici sau clerici, declaraţi şi nedeclaraţi, şi sunt jertfe mijlocitoare înaintea Scaunului de Judecată al lui Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor acestui neam.
În poporul evreu dus în robia babilonică împreună cu conducătorii lui, pedepsit aşa cum Dumnezeu îi prezisese dacă nu respectă legea: „te voi strămuta (Israele) dincolo de Babilon” (Ieremia), se aflau Daniil cu cei trei prieteni ai săi nevinovaţi. Pentru ei suferinţa nu era pedeapsă, ci încercare. Prin ei Dumnezeu realiza actul pedagogic al jertfei celui bun pentru iertarea păcatelor celor răi. Ei sunt mijlocitori în faţa lui Dumnezeu pentru poporul vinovat,
vrednic de osândă. Daniil cu prietenii săi vor suferi sancţiuni grele, aruncarea în groapa cu lei
şi în cuptorul încins cu foc, pentru credinţa în Dumnezeu mărturisită în numele neamului lor.
Neamul românesc împreună cu conducătorii lui rătăciţi a fost pedepsit de Dumnezeu pentru păcatele lui prin venirea unei stăpâniri satanizate. Pedeapsă proorocită de Corneliu Zelea Codreanu când a denunţat trădarea creştinismului prin apropierea de comunism: „De vor intra trupele ruseşti la noi şi vor ieşi învingătoare în numele diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea care să susţină că ele vor pleca de la noi, înainte de a ne sataniza, adică bolşeviza? Consecinţele? Inutil a le discuta!” Şi „luând asupra noastră păcatele neamului acestuia”, legionarii conştient au acceptat suferinţele, fiind schingiuiţi, ucişi şi înfieraţi ca cei din urmă răufăcători, aşa cum erau schingiuiţi proorocii Vechiului Testament şi ucişi în chinuri groaznice, aruncându-li-se vina de înşelători ai poporului, aşa cum erau şi sunt ucişi martirii lui Hristos. Sufereau cu conştiinţa mijlocirii la Dumnezeu pentru neamul lor. Legionarii rămaşi în viaţă după holocaustul comunist deconspiră lumii acţiunea de satanizare prin mijloacele moderne ale tehnicii, prin legea drepturilor omului, dar sunt iarăşi în obiectivul prigonitorilor, acuzaţi ca tulburători, căci ameninţă viaţa şi ordinea fărădelegii în stat.
Vă îndemn, tinerilor, mlădiţe fragede din care n-a gustat încă omida păcatului: faceţi cunoştinţă cu această şcoală care vă aduce în tinda Bisericii. Nu veniţi cu idei preconcepute. „Audiatur et altera pars”, ziceau strămoşii romani. Păstraţi-vă curăţia intenţiei şi simplitatea raţionamentului pentru a judeca şi simţi cu propriile voastre puteri sufleteşti că Adevărul este unul singur, cel revelat de Dumnezeu, singurul demn de slujire, iar celelalte forme de ideal şi slujire sunt hristoşi şi prooroci mincinoşi.
Mişcarea Legionară a epuizat din toate punctele de vedere, doctrinar, formativ-educaţional, metodologic şi organizatoric, toate aspectele şi datele în procesul de devenire a omului nou creştin-legionar, singurul care poate rezolva toate problemele de viaţă materială şi spirituală în acest veac demonizat. Acest om preface lumea, acţionând mai întâi asupra propriei sale fiinţe. „Împărăţia Cerurilor este înlăuntrul vostru”, zice Mântuitorul; iar Căpitanul: „Răul ne vine de la suflet”.
Oricine va voi să-şi slujească neamul său în numele lui Dumnezeu va fi numit legionar, de va voi sau nu. Şi va fi prigonit pentru acest crez, pentru ca Dumnezeu să fie preamărit în el. Căci ce cinste poate fi mai mare pentru om pe pământ?
Căpitanul nu era un propovăduitor demagogic al învăţăturilor creştine, ci misionar trăitor, împlinitor, în viaţa personală mai întâi, al acestor adevăruri, apoi un sfetnic şi un diriguitor al vieţii comunităţii pe care o conducea. Asta l-a impus ca far de lumină tuturor conştiinţelor româneşti cu adevărat cinstite, de la simpli ţărani şi muncitori până la intelectuali luminaţi; avem îndrăzneala să spunem că elita spiritualităţii româneşti este şi elita spiritualităţii acestui veac. Circulara nr. 148, cu privire la post şi rugăciune, din 17-18 Februarie 1938, este o mărturie pentru a ne încredinţa de înalta şi intensa trăire spirituală a Căpitanului.
„În timpul postului:
A. Se citeşte de mai multe ori pe zi Paraclisul Maicii Domnului. (rugăciunea specială de invocare a ajutorului pe care Maica Sfântă, prin mijlocirea sa, ni-l poate acorda în vreme de nevoi şi necazuri, n.a.)
B. Nu se citesc ziare, nu se citesc nici un fel de cărţi (altele decât Sfânta Scriptură sau religioase, n.a.), nu se admite nici un fel de distracţie sau măcar ceva care ar putea distrage sufletul legionarului de la rugăciune.
C. Nu se fumează. Nu se mănâncă nimic miercurea şi vinerea (se ajunează până seara, n.a.). În celelalte zile, mâncare de post.
D. Nu se joacă cărţi, table, nu se merge la spectacole. Nu se fac vizite decât numai pentru rugăciune.
E. Toată problema se pune:
a. în înfrângerea oricărei pofte, în biruirea pornirilor trupeşti şi materiale.
b. în eliberarea sufletului de sub jugul materiei.
c. în concentrarea lui (a sufletului) în rugăciune, deci în apropierea cât mai mult de cei
morţi, de sfinţi, de Mântuitorul Iisus Hristos, de Dumnezeu.
Chemaţi (în rugăciune n.a.) morţii şi sfinţii neamului, să se roage întotdeauna alături de voi. Chemaţi-l pe Moţa.
f. Nu se fac discuţii contradictorii, care să ne facă să uităm că suntem în rugăciune.
g. Ţinuta, pretutindeni: acasă, pe stradă, în tren, ca în Biserică.
Legionarii şi legionarele trebuie să ştie că nu este vrăjmaş care să lupte şi să biruiască în contra postului şi a rugăciunii.”
Finalul circularei îl confirmă pe Căpitan ca trăitor al celor enunţate şi ca verificator al puterilor Dumnezeieşti lucrătoare prin post şi rugăciune:
„În cei 16 ani de luptă, în cele mai grele şi mai primejdioase clipe, am citit la 12 noaptea, timp de 42 de nopţi Paraclisul Maicii Domnului. Am mai citit în timpul prigoanei, purtând-o tot timpul la mine, cărticica de rugăciune a Sfântului Anton de Padova”.
Fraţi creştini, fii ai patriei mele, peste tot unde s-au aflat legionarii, liberi, în temniţe, în călătorii, în străinătate, în exil, în deportări, în prizonierat, au îngenuncheat în rugăciune, cerând milostivirea lui Dumnezeu, pentru ei şi pentru neamul românesc, ziua şi noaptea, individual sau în comun. Permanentă candelă vie, ştafeta rugăciunii alerga de la om la om, încât să nu lipsească de pe altarul jertfei, nici o clipă măcar, vreun jertfitor.
Câţi mai fac astăzi rugăciuni în miezul nopţii? Câţi îşi mai aduc aminte că vor da seama pentru sufletul lor? Beţii şi destrăbălări, da, se fac la miezul nopţii. Rugăciuni, nu!
Erau uimiţi adversarii şi torţionarii legionarilor din toate regimurile şi mai ales din perioada comunistă:
– Cum rezistă ăştia la atâtea suplicii, când alţii ar fi murit de mult?!
Rezistau postind şi rugându-se. Rugându-se pentru ei înşişi, să nu trădeze Adevărul; rugându-se pentru cei apropiaţi să nu se lase înşelaţi; rugându-se şi pentru cei care loveau, să cunoască Adevărul şi să se pocăiască de greşelile lor. Adversarii lui Hristos strigau:
– Huo! Tu, care dărâmi templul şi în trei zile îl faci la loc, coboară de pe cruce, dacă eşti Hristosul, ca să credem în Tine. Iar nouă: De ce nu vine Hristos, mă, să te scape din mâinile noastre, dacă crezi în El?
După cum Domnul Hristos n-a siluit atunci conştiinţele acelora, coborând de pe Cruce, ci a lăsat ca după Învierea Sa, cutremuraţi de ceea ce au făcut, în mod liber să vină la Cunoştinţa Adevărului pocăindu-se şi strigând înaintea Apostolilor, în auzul întregului norod: „Fraţilor, ce să facem?”, aşa şi acum Dumnezeu nu siluieşte conştiinţele prin minuni imediate, ci aşteaptă mijlocirea noastră pentru ei, prin acceptarea suferinţei, însoţită de rugăciunea Mântuitorului pe Cruce: „Doamne, iartă-i că nu ştiu ce fac!”, ca astfel să li se deschidă ochii sufletului, spre pocăinţă.
ApreciazăApreciază
Continuare
Virgil Maxim – „Imn pentru crucea purtata”
Cuvânt către Neamul Românesc
Nu ne-a fost dat să vorbim neamului, în special tineretului acestei ţări, de la catedră. Aşa cum nu le-a fost dat nici unuia dintre marii lui dascăli. Toţi, şi Horia, şi Iancu, şi Tudor, şi Eminescu, şi Codreanu, şi Moţa, au vorbit de pe Cruce. Iar câţiva din cei ce au vorbit de la catedră au sfârşit tot pe Cruce: Nae Ionescu, N. C. Paulescu, Simion Mehedinţi, Radu Gyr… Toţi au rostit cuvântul iubirii aproapelui ce cuprinde tainic intenţia divină de a salva omul din înşelăciune şi din moartea veşnică.
Când veţi auzi cuvântul trimis prin această carte de pe Crucea suferinţei acceptată
conştient, veţi cunoaşte ce înseamnă să ştii cui slujeşti: lui Dumnezeu sau lui mamona! Veţi înţelege cine este mărturisitorul şi cine înşelătorul, cine iubeşte şi cine urăşte. Veţi cunoaşte că într-adevăr „nu este mai mare dragoste, decât să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi”, toţi cei pecetluiţi cu chipul lui Dumnezeu.
Această vieţuire am deprins-o în Mişcarea Legionară, rânduită să apară în Ţara Românească prin trimisul lui Dumnezeu, Corneliu Zelea Codreanu, când pe pământul ţării fărădelegea se instituise ca putere legală în stat, ignorând şi voinţa poporului şi, mai ales, Biserica lui Hristos.
„Legionarismul este o adâncă şcoală de formare a caracterelor. De creş-tere a elitei. Tot ce-şi poate imagina mintea noastră mai frumos ca suflet, tot ce poate rodi rasa noastră mai mândru, mai înălţător, mai drept, mai puternic, mai înţelept, mai curat, mai muncitor şi mai viteaz, iată ce trebuie să ne dea Şcoala legionară! Un om în care să fie dezvoltate până la maximum toate posibilităţile de mărire omenească ce se află sădite de Dumnezeu în sângele neamului nostru.” „În Mişcarea Legionară rolul de pregătire a tineretului pentru primirea duhului legionar îl au Frăţiile de Cruce.”
„Frăţiile de Cruce pregătesc în special tineretul şcolar. Este şi natural: şcolarii de azi vor fi conducătorii de mâine. […] Conducătorii de azi sunt şcolarii de ieri.
Dacă pe când erau şcolari nimeni nu a căutat să le sădească în inimă dragostea neţărmurită şi spiritul de sacrificiu pentru neam şi ţară – şi lipsindu-le, ca urmare, elementul de cea mai mare importanţă tuturor făuritorilor: elanul creator – sunt explicabile cele ce în vremea noastră se petrec.
Ei, aceşti conducători, sunt produsul educaţiei, în care individul a făcut şcoala egoismului şi a materialismului sfărâmător de neamuri. […] Astăzi, la temelia noii şcoli de viaţă eroică stă puterea sacrificiului şi a frăţietăţii, a comuniunii de gânduri frumoase şi mari.
Inimi fragede, care bat la fel, se leagă în frăţie, se încheagă şi formează un tot, un singur mănunchi: Frăţia de Cruce.
Trăind împreună la aceeaşi şcoală, poate la aceeaşi gazdă, mâncând la aceeaşi masă, dormind în aceeaşi cameră, ei îşi cunosc unii altora gândurile, se întreţin, se înţeleg, se ajută frăţeşte, se cenzurează reciproc şi cresc împreună, adăpaţi la fântâna aceloraşi daruri, darurile Duhului nou al vremii – (al iubirii în Hristos, n.a.) – darurile frăţiei de sacrificiu pentru neamul lor, darurile Frăţiei de Cruce!” (Corneliu Zelea Codreanu)
*
* *
Noi, foşti FDC-işti (fraţi de cruce), bătrâni acum, rămaşi ca mărturie a naufragiului de jumătate de veac al bietei noastre ţări, privim cu durere la prăbuşirea tineretului de astăzi în cloaca pervertirii şi promiscuităţii morale, în libertinaj şi anarhie socială, dirijate metodic, sub masca libertăţii şi a drepturilor omului, de mâna ocultă a duşmanilor lui Dumnezeu şi ai neamului nostru.
În afară de rugăciuni şi sfaturi părinteşti alte puteri nu ne-au rămas. Suferim, aducându-ne aminte de vorba Căpitanului: „Legionarul n-are teamă decât de Dumnezeu, de păcat şi de clipa în care puterile fizice ori sufleteşti îl vor scoate din luptă!”
Puterile fizice ne-au părăsit, este adevărat! Dar nu şi cele sufleteşti! Până vom fi conştienţi şi luciditatea minţii nu ne va părăsi, vom striga sufletului tânăr românesc: Trezeşte-te!!! Ridică-te din mocirla păcatului la cunoştinţa Luminii mântuitoare! Adună-te cu cei buni la picioarele lui Hristos şi porneşte din nou la luptă. De la ICOANĂ, urcând muntele suferinţei (biruindu-ţi patimile trupeşti), trecând prin pădurea cu fiare sălbatice (ucigând în tine orice gând meschin şi egoist şi orice dorinţă de mărire lumească) şi creându-ţi drum prin mlaştina deznădejdii (suportând tot oprobriul public al celor inconştienţi şi ignoranţi în răutatea lor), în numele neamului tău!
Vei suferi, dar vei învinge! „Căci nu sunt vrednice suferinţele din veacul acesta de acum a sta alături de Slava Vieţii Viitoare” (Sfântul Apostol Pavel).
„Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”, zice Mântuitorul. Lumea cu toate păcatele ei va fi biruită, satana va fi aruncat în „Iezerul de foc”, căci pe Biserica lui Dumnezeu, căreia ca neam îi suntem credincioşi, „porţile iadului nu o vor putea birui!”
––––––––––––––––––––––––––––––-
Vara, alături de tatăl meu, am muncit cu râvnă încercând să-mi asigur banii pentru cărţi – fiind scumpe, cumpăram un manual sau un dicţionar asociindu-ne câte doi, trei. Fraţii mei, Ion şi Alexandru (Nelu şi Sandu, cum le ziceam în familie) erau şi ei elevi la şcoli secundare. Ion, la horticultură, Alexandru la liceul teoretic. Stând de vorbă cu mama într-o seară, tata îi spunea, nebănuind că auzeam din camera vecină:
– Ne-a dat Dumnezeu trei băieţi! Pe cel mai mare îl vom face învăţător. Neamul şi ţara asta întregită are nevoie de educatori. Pe al doilea îl vom face agronom, pentru că pământul acesta trebuie lucrat de gospodari pricepuţi. Iar pe al treilea îl vom face ofiţer, căci ţara şi neamul trebuie apărate.
Noi n-am înţeles atunci gândul tatălui nostru. După un singur an, în vara lui 1939, când începuseră concentrări şi pregătiri militare, ne-am dat seama că tata ne predestinase unui scop pe care Dumnezeu i-l descoperise. Toţi fraţii aveam să mărturisim şi să suferim întemniţări – Alexandru primind chiar moartea – pentru marea şi sfânta operă de luminare, lucrare şi apărare a pământului românesc de nesaţul păgân al vecinilor noştri cu miere pe buze şi venin în inimă.
A doua zi eram toţi trei în drum spre Ferma-model condusă de tatăl nostru, unde munceam cu ziua. Pe la jumătatea drumului (era cam 1 kilometru din sat până la fermă) ne-am oprit în dreptul pepinierei în care altoiam puieţi şi mi-am întrebat fraţii:
– Voi aţi auzit ce a zis tata aseară?
– Da, am auzit!
– Să ne legăm şi noi în faţa lui Dumnezeu să-i împlinim gândul şi să nu ne lăsăm târâţi în plăceri şi bucurii ticăloase, pentru ca neamul şi pământul ţării noastre să fie binecuvântat de Dumnezeu!
Nu eu rostisem cuvintele, ci altcineva vorbea atunci prin gura mea. Şi toţi trei plângeam. Dar nu ştiam de ce!?
––––––––––––––––
Nici un om politic, nici Carol al II-lea, nici Antonescu şi nici nemţii, n-au intuit spiritul şi
misiunea Mişcării Legionare în viaţa neamului nostru şi a lumii. Au crezut că este un partid politic pe care îl vor putea subordona sau îl vor putea compromite şi distruge. S-au înşelat căci judecau de la nivelul conştiinţei lor machiavelice. N-au intuit că Mişcarea Legionară era lucrare Dumnezeiască, nu omenească.
Prin ţelul pe care şi l-a propus, – Învierea neamului în faţa Scaunului de Judecată Finală, – prin metodele de a ajunge acolo, – purificarea sufletească şi trupească, – prin folosirea demnităţii morale în luptă şi respectarea poruncilor Divine sub ascultarea Bisericii, Mişcarea Legionară a imprimat conştiinţa misionarismului creştin în viaţa neamului. Fiecare legionar avea conştiinţa mărturisitorului în numele lui Dumnezeu, străduindu-se să împlinească Voia Lui pe pământ. Vedem la el spiritul neînfricat în faţa morţii, ca şi la primii creştini martirizaţi.
Rugăciunea cântată permanent: „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi”, nu era un act propagandistic, ci exprimarea stării de conştiinţă pe care o aveau. Se socoteau
trimişii lui Dumnezeu în acest sfârşit de mileniu diabolizat, întors la antropocentrism, ca porcul la mocirlă sau câinele la vărsătura lui, care să trezească la conştiinţa teo-centristă sufletul tuturor neamurilor.
Neamul românesc, prin ei, este mesagerul Divin care face cunoscută lumii Lumina Jertfei lui Hristos. Ei pot fi socotiţi apostolii şi proorocii acestui veac; primesc moartea martirică, prigonitorii osândindu-se prin jertfa lor, salvându-se cei ce le urmează exemplu.
Evreii sunt deconspiraţi ca „sinagogă a satanei”, cum o indică Sfântul Apostol Pavel, prin care se lucrează în lume toate fărădelegile. De aceea, la originea tuturor acţiunilor antilegionare stau evreii. Dar „se va cere de la neamul acesta (evreiesc) tot sângele proorocilor vărsat pe pământ”, aşa cum zice Mântuitorul.
O mărturisire recentă a lui David Kaufman pune în evidenţă această acţiune nefastă în lume. Ea este conţinută în nişte scrisori adresate unui legionar, Traian Popescu. „Mai bine să mai ţină regimul comunist încă o sută de ani, decât să spurcaţi pământul României vreodată cu ultimele fosile ce mai supravieţuiesc pe ici, pe colo.
De noi nu aţi scăpat şi nu veţi scăpa niciodată deoarece tot noi conducem America şi toată lumea.”
A doua mărturisire deconspiră nu numai acţiunea, dar şi agresivitatea acestui popor: „Cum aţi nesocotit voi, mă, proşti bătrâni, imensa noastră forţă, desfăşurată permanent în lume sub toate timpurile.[…]
Învingem pe linie de ţară: Israelul.
Învingem pe linie de internaţională ocultă şi secretă: francmasoneria.
Învingem pe linie de internaţională muncitorească: comunismul.”
(Urmează şi alte „mărturisiri” cu privire la Hristos, batjocorit şi insultat în tot felul de expresii triviale greu de suportat nu numai de suflet, ci chiar şi de urechi).
–––––––––––––––––––––––
Există în viaţă despărţiri ca ruperea din rădăcină, ca prăbuşirea unui edificiu în urma unui cataclism. Nu poţi nici plânge, nici vorbi, nu mai poţi privi nici la ce se petrece în jur, nu mai auzi zgomotele lumii, totul te depăşeşte, te anulează. Un singur simţ rămâne treaz, în fiinţa ta interioară, singurul care-ţi spune că exişti, deşi nu găseşti sensul fiinţei, finalitatea existenţei – care pare a nu mai avea vreo relaţie cu creaţia, din care parcă nu mai faci parte. Simţul acesta îţi proiectează identitatea persoanei în Persoana Dumnezeirii. Eşti întru Cel ce Este. Atunci în fiinţa ta se face linişte ca o apă fără nici o cută al cărei adânc oglindeşte doar lumina; o împăcare cu toţi.
Această stare o trăiam în ungherul dubei; din când în când mă trezea doar zornăitul lanţurilor, semnalul unei alte realităţi, ireale pentru mine.
––––––––––––––––––––––-
În capela şcolii, o bisericuţă interioară, părintele Ion Morărescu săvârşea duminical şi în sfintele sărbători slujbele religioase, iar corul şcolii dădea răspunsurile liturgice.
Programa analitică a şcolilor normale nu se deosebea la disciplina religiei de cea a seminariilor teologice, doar că nu se făcea practică liturgică. Viaţa de internat dădea posibilitatea ca în timpul posturilor să se ţină rânduiala pravilei (cu post şi rugăciune, acatiste, paraclise, Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite şi toate celelalte). Prin acestea, din fiecare conştiinţă se făcea lumină care să ardă în dragostea de Hristos.
Şi nu era greu de sesizat saltul spiritual pe care elevii FDC-işti îl făceau deasupra colegilor. Iubiţi tineri, copii dragi ai sufletelor noastre. Educaţia creştină e mai mult autoeducaţie. Dacă nu-ţi propui şi nu doreşti intens transformarea, dacă cele aflate despre acest ideal de viaţă spirituală nu te fac să-l doreşti ca realizare intimă a spiritului tău, să te structurezi aşa încât să simţi că înaintezi, că te apropii de acel stadiu de viaţă, educaţia ta, oricât s-ar strădui, s-ar zbuciuma şi s-ar încrâncena educatorul să facă din lutul tău piatră scânteietoare, rămâne un bagaj de cunoştinţe la nivelul memoriei, fără implicaţii în conştiinţa ta. Actul devenirii, al urcuşului, e un act de voinţă, conştient, subiectiv, cu raportări la ceea ce crezi că-ţi dă strălucire, cu părere de rău că nu ajungi la virtutea propusă, cu căderi şi înfrângeri, dar fără
renunţări la luptă. Cu reluări, cu strădanii de a depăşi stările negative şi gândurile de blazare şi renunţare. Permanent prin rugăciune să ceri puteri duhovniceşti prin ascultare atentă, împlinitoare a sfaturilor sfinte şi prin acceptare bucuroasă a îndrumării duhovniceşti.
Ostaşul, pentru a deprinde meşteşugul armelor, mânuirea lor, tactica şi strategia luptelor, se supune unui instructor. De multe ori i se par unele mişcări, unele eforturi fizice, executarea unor comenzi de prisos. Abia după ce şi le-a însuşit corect observă că prin ele se vizează şi se menţin altele mai înalte, mai grele. Nu te sui în vârful unei scări decât treaptă cu treaptă. Dacă ignori acest mod firesc, raţional al urcuşului, vei cădea sau te vei opri obosit de un efort neeşalonat şi vei fi incapabil să ajungi în vârf; sau atingând vârful fără experimentarea întregului, în încercarea ultimă a bătăliei, duşmanul, cunoscându-ţi lipsurile, te va lovi şi te va doborî.
––––––––––––––––
În prima zi de şcoală colegii, cu excepţia câtorva, m-au înconjurat. Nu ştiam multe, căci nu fusese nici o şedinţă a Grupului FDC. Dar ne bucuram toţi. Cei impetuoşi îmi cereau să-i înscriu în Legiune. Le-am făcut o prezentare a Mişcării Legionare cu credinţele şi scopul ei, a modului de vieţuire legionară, explicând fazele de educaţie morală şi legămintele legionare
pentru jertfa permanentă, spunându-le Jurământul Moţa-Marin: „Jur! În faţa lui Dumnezeu, în faţa jertfei voastre sfinte, pentru Hristos şi Legiune, să rup din mine bucuriile pământeşti, să mă smulg din dragostea omenească şi pentru învierea neamului meu, să stau gata de moarte! Jur!”
Am înţeles atunci că sita care cerne sufletele era mai deasă; abia 10-12 au rămas în duhul care-i încălzise pentru ruperea de omul cel vechi şi îmbrăcarea în lumina dragostei pentru Dumnezeu şi neam.
Peste timp această scenă mi-a amintit de cuvântul Mântuitorului către ucenicii credincioşi, după ce mulţi Îl părăsiseră: „Voi nu vă duceţi?” Într-adevăr, „mulţi sunt chemaţi (la Lumină) dar puţini aleşi”, căci Duhul cere mai întâi lepădare de lume. „De va voi cineva să-Mi urmeze Mie, să se lepede de sine”… Iată prima condiţie a „vederii” în duh a Adevărului Dumnezeiesc: renunţarea la voia ta. Numai aşa vei putea să-ţi iei crucea, să porţi în lume condiţia ta martirică. Rămânând în egoismul tău nu vei putea sluji neamului. Vei face din toate darurile (talanţii) cu care te-a înzestrat Dumnezeu prilej de satisfacţii meschine. Şi vei muri în patimi.
–––––––––––––––––––––––––––––
Sârguinţa la studii şi comportarea fără reproş în internat făceau să iasă în evidenţă spiritul nou adus de Mişcare în sufletele copiilor. În definitiv, noi eram nişte copii. Şi aici era minunea pe care Dumnezeu o săvârşea, şi o săvârşeşte mereu, în faţa „înţelepţilor lumii acesteia”: aceşti copii îşi propuneau îmbrăţişarea căii spre curăţenie şi desăvârşire spirituală. În acest act constă fenomenul legionar, neînţeles de cei din afara Bisericii lui Hristos şi a spiritului românesc. Oameni buni, nu e un fenomen politic, economic, social sau chiar moral oarecare, ce urmăreşte stabilirea unor relaţii pe plan orizontal de bună conlucrare şi bună convieţuire între turme de oameni, aşa cum vor să propună reprezentanţii ateo-materialişti prin tot felul de organizaţii de binefacere, ci este un act de transfigurare a fiinţei umane, de îndumnezeire a existenţei, a relaţiilor dintre oameni şi dintre comunităţile naţionale. Numai aşa ne putem apropia de ceea ce lumea doreşte: Pacea! Şi aceasta o aduce în fiecare ins şi în lume numai Hristos.
Orice altceva, oricum se va numi şi orice drepturi şi-ar aroga, în numele oricui pe acest pământ, va pieri, va fi spulberat de „piatra din capul unghiului”, de puterea pe care au tăgăduit-o şi ignorat-o „ziditorii”.
––––––––––––––––––––––––––––––
Cu smerenie şi cu îndrăzneală, în Numele lui Dumnezeu, vă strig: Luaţi aminte! Am auzit
in sufletul meu, ca un sunet de trâmbiţă pentru toate sufletele din orice neam, un glas:
„Oricine, absolut oricine dintre români, şi oricine, absolut oricine din orice naţie de pe faţa pământului va voi să iniţieze, să întemeieze vreo şcoală morală, socială, să filosofeze, să facă politică sau pur şi simplu să se orienteze în viaţă, va trebui să ţină cont şi să se raporteze la singura operă, după aproape două mii de ani de la Hristos, realizată pe pământul Ţării Româneşti, Mişcarea Legionară de sub patronajul Arhanghelului Mihail.
Corneliu Zelea Codreanu, omul căruia i-a fost revelată această lucrare, şcoala pe care a întemeiat-o, suferinţele, martirajul pe care l-au primit mărturisitorii lui Hristos, în dragostea lor pentru neam, reînvierea şi confirmarea tuturor adevărurilor enunţate de ei, după Decembrie 1989, şi confirmarea acestora prin lucrarea lui Dumnezeu în ochii întregii lumi, dau certitudinea că lucrarea aceasta îşi avea obârşia în Pronia Divină şi că oamenii aceştia au fost proorocii lumii care va veni.
Comandantul Mişcării Legionare Horia Sima (+ 1993) a sintetizat aceste învăţături în Doctrina Legionară pe care o pune acum în faţa lumii, piatră de încercare şi de temelie a lumii mileniului trei. Va fi lumina care va aprinde spiritele celor rânduiţi de Dumnezeu, din fiecare neam, pentru noua ordine pe pământ în vederea realizării „unei turme şi unui păstor”.
Învăţători ai neamurilor, aprindeţi-vă la această lumină fiinţa voastră! Bucuraţi-vă că Dumnezeu vă cheamă la această operă de mântuire. Smeriţi-vă, căci lucrarea aceasta este a Harului Dumnezeiesc, voi fiind doar scule profitoare care v-aţi lăsat conştient şi de bunăvoie în mâinile Celui ce poate da tuturor mântuire, făcându-i părtaşi la lucrare, spre Slava Sa.
Individul sau Neamul care nu vor voi să înţeleagă lucrarea aceasta şi se vor împotrivi ei vor cădea, ca şi Lucifer, sub sancţiunea săbiei de foc a Arhistrategului Mihail. Biserica lui Hristos nu poate fi biruită de porţile iadului; antihristul şi slujitorii lui vor pieri în focul cel veşnic .
Bucuraţi-vă, neamurilor, mântuirea voastră este aproape. Hristos bate la uşi! Ieşiţi-I întru întâmpinare!”
–––––––––––––
Capitol special.
Istorie şi teologie
Pentru orice tânăr român actul apartenenţei la comunitatea de viaţă naţională implică cunoaşterea comunităţii ca entitate biologică şi spirituală. Nu apărem în lume la întâmplare şi nici nu evoluăm independent de mediul în care am apărut. Când pierdem însă această stare de conştiinţă a interdependenţei dintre individ şi comunitate anulăm, mai întâi fiinţei proprii, dreptul de a beneficia de toate valorile materiale şi spirituale ale comunităţii, iar mai apoi alterăm biologic şi spiritual comunitatea, devenind factori de disoluţie, vrednici fiind de osândă şi în plan istoric şi în plan etern, ca un mădular infectat care trebuie extirpat pentru a nu infecta tot trupul.
Ne descoperă Căpitanul că aşa cum ne-a făcut Dumnezeu, comunitatea în care trăim, neamul, cuprinde:
1. toţi românii aflători în viaţă;
2. toate sufletele morţilor şi mormintele strămoşilor.
3. toţi cei ce se vor naşte români.
Prezentul, trecutul şi viitorul sunt una în fiinţa neamului, organism viu care-şi exprimă existenţa în actele specifice fiecărei generaţii.
De aceea neamul are, continuă Căpitanul:
1. un patrimoniu fizic-biologic: carnea şi sângele;
2. un patrimoniu material: pământul ţării şi bogăţiile lui;
3. un patrimoniu spiritual care cuprinde:
a. concepţia lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă;
b. onoarea lui;
c. cultura lui.
Orice tânăr, pentru a avea conştiinţa identităţii lui româneşti, trebuie imperios să se integreze acestor valori materiale şi spirituale, printr-un act de cunoaştere, ca un mădular al trupului, hrănindu-se din întregul flux biologic şi spiritual al fiinţei neamului.
Indiferent de meseria sau profesia prin care slujeşte comunitatea, realizarea lui ca existenţă eternă în fiinţa metafizică a neamului este condiţionată de stadiul de comuniune cu acest patrimoniu. Şi aceasta cere: ruperea fiinţei personale de interese meschine, transfigurarea materiei din tine, făcând-o să trăiască după legea duhului care-i dă nemurirea înveşnicind timpul ei istoric şi făcând-o aptă de actul Învierii, ţelul final al neamului.
Orice tânăr care şi-a propus ca finalitate a vieţii alt ideal decât cel teologic, nu-şi va înţelege nici rostul lui ca existenţă istorică, nu va realiza nici scopul lui pământesc – ca o satisfacţie a sufletului, căci sufletul nu se poate hrăni cu himere decât un timp foarte scurt, – şi toţi talanţii îngropaţi în pământul trupului îi vor fi mai mare osândă: „Căci celui ce i s-a dat mult, i se cere mult” (Evanghelia după Matei).
Toată istoria neamului românesc, de la voievozi la domnitori şi regi, luminaţi prin investitură harică, este o mărturisire de credinţă stropită cu sângele vitejilor acestui pământ. Expresia lui Ţuţea: „Istoria reprezintă paşii lui Dumnezeu pe pământ”, este frumoasă ca metaforă, ca figură de stil, dar numai ca metaforă! Dacă Dumnezeu calcă aşa de strâmb şi
împleticit uneori, însemnează că Dumnezeu nu prea merge bine. Mai degrabă am putea spune că istoria reflectă consecinţele atitudinii noastre faţă de planul transcendent. Orice binecuvântare şi orice sancţiune divină este răspunsul la actele noastre de viaţă: gând, cuvânt şi faptă săvârşită. Ne luăm singuri răsplata.
Atenţie, tinerilor, cui slujiţi, căci consecinţele greşelilor voastre se repercutează asupra neamului întreg. Greu ispăşim astăzi ceea ce conducătorii de ieri au săvârşit în chip inconştient înaintea lui Dumnezeu. Au schimbat slujirea Lui cu satisfacerea intereselor lor, punând mai presus de jertfa pentru Adevăr viaţa lor trecătoare.
––––––––––––––––––––––––––
Un creştin de rând care are o comportare demnă din punct de vedere moral, devine un simbol al Adevărului manifestat pe pământ şi cenzor pentru conştiinţele celorlalţi. Cei cinstiţi sufleteşte îl vor căuta pentru a se împărtăşi de înţelepciunea lui. Cei necinstiţi sufleteşte îl vor ocoli şi-l vor batjocori sau calomnia.
Un preot, investit special al lui Dumnezeu, putând în numele lui Hristos „să lege şi să dezlege cele ce se întâmplă în popor”, de asemenea „să ierte sau să ţină păcatele oamenilor”, impune celor din jur cinstirea reprezentantului lui Hristos, ca şi cum Hristos ar fi printre noi. Mai ales dacă este şi un trăitor şi mărturisitor, cu cuvântul şi cu fapta, al poruncilor divine. Preoţii legionari s-au impus dintru început chiar deţinuţilor de drept comun, organelor de pază şi tuturor funcţionarilor administraţiei.
Prezenţa unui legionar impunea control în vorbire şi atitudine, în modul de adresare. Chiar gardienii nu li se adresau pe nume, ci cu apelativul: „Părinte”. Dar în conştiinţa lor trebuia anulat aceste apelativ. Să nu se mai recunoască autoritatea lui Dumnezeu. Cu atât mai mult cu cât şi celor mai mulţi dintre legionari gardienii li se adresau cu apelativul: „Domnule!”
Dar într-o dictatură nimeni nu are dreptul sau calitatea de a deţine o demnitate morală, spirituală sau cultural-ştiinţifică, în afara dictatorului. Drama comunismului a cumulat în concepţia sa toate negaţiile, ca şi tatăl care l-a născut, satana. Aceasta am trăit-o! Pentru a deveni toţi „vite sub bici” s-a început cu discreditarea preoţiei, a persoanelor investite cu acest har. Chiar bărbieriţi, preoţii noştri au rămas preoţi în conştiinţa paznicilor, iar legionarii erau admiraţi chiar de schingiuitori în timpul supliciilor pentru atitudinea lor demnă în faţa suferinţei.
––––––––––––––––––––––––––
Muntele suferinţei, pădurea cu fiare sălbatice şi mlaştina deznădejdii, stadii de viaţă spirituală pe care ne-am hotărât şi angajat să le străbatem, au constituit de-a lungul anilor de suferinţă coordonatele comportamentale ale vieţuirii noastre.
Realităţile spirituale nu pot fi exprimate prin cuvinte. Cuvântul este neîncăpător. Dar n-ai altă posibilitate pentru a te lega cu alt spirit întrupat. Comunicarea, cunoaşterea se face între spirite, nu între trupuri. Când vrei ca cineva să intre în comuniune cu tine, de cuvânt te vei folosi; poţi să-l alterezi, dându-i alt înţeles în textul şi contextul exprimării, transformându-i esenţa, fie punându-l în comparaţie cu altul, fie prefăcându-l în metaforă, fie făcându-l simbol, fie adăugându-i funcţii sintactice, pentru a-i da înţelesuri, de la simplitate la sublim şi de la osândă la slava îndreptăţită, valori pe care, morfologic, cuvântul nu le are.
Mântuitorul, Cuvântul prin care Dumnezeu vorbeşte lumii, la întrebarea „De ce le vorbeşti în pilde?”, le răspunde ucenicilor: „Pentru că văzând, nu văd şi auzind, nu aud!”. Metafora (pilda, parabola) nu reprezintă realitatea pe care „văzându-o, nu o vedem”, ci aceea pe care sugerând-o altui ochi, altei urechi, o putem înţelege. E o cunoaştere în duh. Pentru a asemăna Împărăţia Cerurilor Mântuitorul foloseşte comparaţii, metafore, pilde, parabole sau simboluri, prin care să realizăm în suflete „stări” spirituale care să ne răpească la „stadii” de trăire adâncă, la o cunoaştere afară din timp, detaşată de realitatea materială, de o stare metafizică, dincolo de cunoştinţele din minte.
„Am văzut acolo, în al doilea cer, spune Sântul Apostol Pavel, lucruri pe care ochiul (omenesc) nu le poate vedea, urechea nu le poate auzi şi la mintea lui nu se poate sui”. Pentru condiţia trup-suflet zice: „În trup, nu ştiu, în duh, nu ştiu, Dumnezeu ştie”. Sfântul Apostol avea în acel „stadiu de cunoaştere” a Dumnezeirii simţurile omului, ale Omului-Dumnezeu. Numai cu acelea şi numai ajuns la acel stadiu, „vom cunoaşte aşa cum am fost cunoscuţi”. Nu ca acum, „ca într-o ghicitură, (metaforă) ca într-o oglindă (parabolă)”, după cum ne încredinţează Apostolul.
În efortul conştient de smulgere din tine însuţi ajută numai credinţa că eşti duh înţelegător, spirit creat de Dumnezeu. Ai libertate să-ţi stabileşti locul pe potriva darurilor, integrându-te imperios în Creator, trup şi suflet, aducându-ţi trupul la stadiul de nemurire, de energie inepuizabilă în fiinţialitatea Existenţei Divine Hristice. Îndoiala în credinţă este prăbuşire, cădere. Rămas la conştiinţa singularităţii neputincioase, pe marginea disperării, sufletul plânge ca un copil rătăcit, pierdut de mama lui, fără posibilitatea orientării în mediul pe care nu-l cunoaşte şi de care nu e cunoscut. Fiinţa lui rătăceşte la porţi străine cunoaşterii.
– N-aţi văzut-o pe mama?
Dar cum te cheamă, măi copile, care ţi-e numele?
– Nicuşor!
– Şi pe mama?
– Pe mama…, Mama!
În sufletul copilului mama nu e un nume lângă care s-ar mai putea adăuga altul; se identifică cu condiţia existenţei lui. Nu există altă asemenea valoare. Ea singură are înţeles în sine, e sfântă, e dumnezeu, începutul şi sfârşitul în care se integrează el, limita lui de gândire, de simţire şi de voinţă.
– Cum te cheamă, suflete? Care ţi-e numele de botez?
– Creştin.
– Şi pe mama?
– Pe mama?… Mama! Biserica lui Hristos!
– Aşaa!… Atunci cum te-ai rătăcit?
– Am plecat de la sânul ei şi nu ştiu cum să mă întorc!
– Şi de aceea plângi?… Plângi, căci aşa te vei întoarce.
*
* *
Ce ar fi naţionalismul românesc şi ce deosebiri ar fi între el şi nazism şi fascism, dacă nu s-ar fi ancorat în ascultarea Bisericii lui Hristos? O nebunie. O lucrare omenească care ar fi pierit. Dar Mişcarea Legionară va dăinui cât va fi neamul românesc pe pământ, reprezentându-l în faţa lui Dumnezeu prin jertfele pe care le-a dat ascultând Biserica, spre sfinţirea şi mântuirea lumii, şi va cuprinde şi conştiinţele neamurilor.
Noi, generaţia de tineri FDC-işti, crescuţi în lumina permanentului efort al devenirii, am dorit ca model pe Însuşi Hristos. Căpitanul, Moţa sau alt vârf al vieţii creştin legionare, tot pe Hristos Îl urmau şi ei. Nu s-au substituit lui Hristos, ca obiect de adoraţie. De aceea raportarea conştiinţei noastre se face direct la cer, care e deasupra tuturor piscurilor.
Când Căpitanul a proiectat cuvântul său, ca pe o piatră vrăjită cu puteri miraculoase, în apa sufletului neamului, ca să-l trezească din somnul şi indiferentismul spiritual, „tulburarea” antrenase elemente bune şi rele. Aparent, dezordinea intervenea în „ordinea fărădelegii”, căci fărădelegea devenise stare firească, un dat care nu poate fi şi nu trebuie schimbat.
Mişcarea Legionară a avut la început şi un aspect romantic, muşchetăresc, apoi unda propagată în oceanul sufletului românesc s-a organizat. Era vizibilă, înţeleasă de toţi cei bine intenţionaţi şi cinstiţi sufleteşte, de la omul cel mai simplu, ţăran şi muncitor, până la cărturarul luminat, condiţie sine qua non pentru viaţa, fiinţa şi existenţa neamului.
Unii au rămas pe drum, la diferitele stadii de luptă prin care a trecut Legiunea. În loc să-şi recunoască cu smerenie condiţia, încearcă să coboare linia Mişcării. Duşmanii, speculându-le orgoliul, fac din ei elemente de dezbinare ale unităţii legionare. Ei cad sub sancţiunea cuvântului Căpitanului: „Cine este împotriva unităţii, este împotriva biruinţei legionare”. Aici este taina comuniunii sufletului neamului, prin cei conştienţi de această comuniune cu Hristos, cu Dumnezeu. De aici, acuzaţia de misticism. Din ignoranţă sau cu rea intenţie duşmanul blasfemia ce era bun, prezentându-l ca rău. Prin misticism, act al credinţei nelimitate în Dumnezeu, – de altfel, prima condiţie pusă de Căpitan: „Să vină lângă noi cel ce crede nelimitat, cel ce are îndoieli să rămână afară”, – este cu adevărat posibilă salvarea din braţele răului, din lucrarea diavolească. Cei ce anchetau şi loveau se uimeau că rezistam la suplicii şi pentru tăria credinţei.
– De ce nu ţii, măi nenorocitule, la viaţa ta? Nu vezi unde te-a adus credinţa ta? Nu vezi în ce hal ai ajuns?
– În halul acesta m-aţi adus voi, care nu ştiţi ce faceţi. Aceasta este ruşinea voastră, nu a mea! Pe voi vă degradează, ca oameni, nu pe mine! A mea este credinţa în Dumnezeu şi dragostea de neam, care mă fac biruitor tocmai prin această suferinţă.
– Ăştia sunt nebuni, disperau. Numai nişte nebuni pot gândi aşa!
Eram nebuni. Nebunie sfântă pe care nu puteau s-o înţeleagă anchetatorii. Mintea lumească nu putea vedea dincolo.
Dacă au căzut mulţi dintre cei apropiaţi Căpitanului, a fost pentru că s-au legat sufleteşte de persoana lui, mai mult decât de idealul lui, devenind „înţelepţi ai lumii acesteia”, pierzând „nebunia” credinţei în valorile nestricăcioase şi nepieritoare ale dragostei de neam şi Dumnezeu.
ApreciazăApreciază
Se schimbă BULETINELE. De la 1 aprilie vor fi introduse cărţile de identitate BIOMETRICE
http://www.antena3.ro/romania/se-schimba-buletinele-de-la-1-aprilie-vor-fi-introduse-cartile-de-identitate-biometrice-247672.html
ApreciazăApreciază
Ritmul în care consumăm resursele naturale și faptul că doar o elită a populației se bucură de acest consum constituie premisele unui colaps mondial, susține un studiu finanțat de Centrul Spațial Goddard, de la NASA.
http://www.semneletimpului.ro/stiri/Toate-drumurile-au-dus-la-Roma–inainte-sa-duca-la-haos-13895.html
ApreciazăApreciază
Parintii lui Virgil Maxim erau profund credinciosi.
Si pt o lunga perioada de timp, nu si-au mai vazut nici unul din cei trei baieti. Iar unul din ei, cel mic, chiar a fost omorat de catre securitate.
Intr-o anumita imprejurare, tatal a venit sa-si vada fiul in puscarie, dar nu au reusit decat sa se vada de la distanta. Tatal a facut un singur semn. A ridicat mana in sus aratatnd cu degetul Cerul.
Mama, a varsat rauri de lacrimi pt ei, iar duminica, nu mai vroia sa plece din biserica. Plangea si se ruga intr-una.
Comunistii au incercat sa-l foloseasca pe tata ca pe o unelata de santaj pt a-l face pe fiu sa cedeze, cu promisiunea ca fiul va fi eliberat, dar tatal nu a acceptat asa ceva, spunand ca e alegerea lui si este alegerea corecta.
Dupa 22 de ani de temnita, la intoarcerea acasa parintii nu l-au mai recunoscut. Ii spunea Gicu cand era mic. Mama, in prima zi, cand i se adresa incepea cu „Gicule, daca esti tu, ….”
Atat mama cat si tata si-au stiut ziua parasirii acestei lumi cu mult inainte.
ApreciazăApreciază
Doresc sa impartasesc cu voi o bucurie nemarginita si coplesitoare.
Aseara, la conferinta Sfintii Inchisorilor organizata anual pe 19 martie (ziua trecerii la Domnul a lui Virgil Maxim) la Iasi, a izvorat mir din craniul unuia dintre martirii necunoscuti de la Aiud. Ca in fiecare an, de altfel.
Doar ca de data aceasta contextul a fost diferit.
Audienta plecase, iar cele 15+ persoane ramase au citit Acatistul Sfintilor Marturisitori din temnitele comuniste. Dupa rugaciune, ne-am mai inchinat ca pentru plecare la Sfintele Moaste. Fratele Gabriel (Apologeticum) a atins o iconita mica a parintelui Justin de craniul de la Aiud.
In secunda urmatoare a izvorat mir cu miros dumnezeiesc. Apoi o particica din vesmantul Sfantului Ilie Lacatusu a fost atinsa de craniu, acesta revarsand din nou mir. Si din nou. Nu este intamplator ca minunea s-a produs DUPA rugaciune, dupa putina slava si osteneala comuna adusa acestora.
Dumnezeu sa ne invredniceasca pentru a-i cinsti cum se cuvine pe acesti mari eroi ai neamului!
ApreciazăApreciază
[…] VIRGIL MAXIM […]
ApreciazăApreciază
[…] VIRGIL MAXIM […]
ApreciazăApreciază