Saccsiv – Weblog

Marius Teodor Zamfir: Copilul mic şi privitul excesiv la televizor. Autism sau autizare? De ce incidenţa este 80% băieţi şi 20% fete?

Posted in autism, TELEVIZOR by saccsiv on Decembrie 1, 2013

Iata un mesaj primit pe e-mail:

Studiu bazat pe experienta profesionala.

Cu stima,

Psih. Marius Teodor Zamfir

Copilul mic şi privitul excesiv la televizor.

 Autism sau autizare?

De ce incidenţa este 80% băieţi şi 20% fete?

Sunt coordonatorul unui centru pentru copiii cu autism, şi de peste 8 ani de zile lucrez cu astfel de copii. În ultimul an se întâmplă un fenomen îngrijorător. La peste 90% din cazurile de copii cu vârste cuprinse între 2-3 ani, diagnosticaţi de medicii neuropsihiatrii cu tulburări din spectrul autist, atât eu cât şi majoritatea specialiştilor din domeniu, asociem ca şi factor declanşator al acestor tulburări, vizionarea excesivă a programelor TV sau a altor forme de realitate virtuală (calculator, telefon mobil, tabletă). Este vorba în special de cazurile în care vizionarea TV reprezintă în medie peste 5 ore/zi, şi în unele situaţii chiar peste 10 ore/zi. Dacă aparent 5 ore pe zi de vizionare ar trebui “să nu fie” un fapt îngrijorător[1], în cazul copiilor şi mai ales al copiilor mici de 0-3 ani, consumul TV este foarte dăunător, ajungându-se în marea majoritate a cazurilor în care cei mici au fost lăsaţi în medie peste 5 ore/zi în faţa mediilor virtuale, la diagnostice de întârziere în dezvoltarea psiho motrica, întârziere în apariţia şi dezvoltarea limbajului, tulburare de opoziţie şi/sau comportament, şi mai grav de ADHD sau chiar de autism.

Având în vedere experienţa acumulată în recuperarea copiilor cu autism, există diferenţe majore între copii cu autism „clasic” şi copii autizati prin vizionarea TV (cu toate că aparent toate evaluările şi testele psihologice iniţiale confirmă acelaşi diagnostic în ambele cazuri). Acest lucru se evidenţiază în cadrul procesului de recuperare.

În cazul autismului clasic recuperarea se realizează în timp, aproximativ 2-4 ani sau chiar toată viaţa, cu program de terapie individuală de minim 6-8 ore/zi şi procent de integrare în învăţământul de masă puţin peste 50%. În multe cazuri, cu toate aceste intervenţii intensive, copii vor mai prezenta anumite sechele pentru toată viaţa.

În cazul copiilor autizati de privitul excesiv la TV, recuperarea se realizează în 6-18 luni, cu program de terapie individuală de minim 2-4 ore/zi şi cu procent de integrare în învăţământul de masă peste 90%. În majoritatea cazurilor neexistând alte sechele la finalizarea procesului terapeutic.

Asta deoarece, în cazul copiilor cu autism afectarea neurologică este gravă şi presupune o distrugere ireversibilă a anumitor zone ale sistemului neurologic, mai precis distrugerea legăturilor dintre neuroni (sinapse sau axoni). Majoritatea cazurilor sunt datorate intoxicaţiilor cu metale grele (mercur, aluminiu, plumb) sau de infecţi la nivelul creierului (encefalită, meningită). În cele mai multe din aceste situaţii cauza o reprezintă efectele adverse şi nedorite ale vaccinării excesive şi de la vârste foarte fragede[2], cumulat cu un sistem imunitar deficitar sau nedezvoltat corespunzător.

 

În cazul copiilor autizati de privitul la TV este vorba de o nedezvoltare corespunzătoare a sistemului neurologic, datorită lipsei de stimulare psiho motrica. Deci în acest caz nu este vorba de o distrugere a legăturilor neurologice, ci de inexistenţa lor sau de o reformatare a acestor legături, datorită unei stimulări necorespunzătoare. În majoritatea timpului, copilul primeşte doar anumite senzaţii (vizuale sau/şi auditive) provenite dintr-un mediu virtual, neexistând posibilitatea să coreleze aceste senzaţii vizuale şi auditive cu celelalte tipuri de senzaţii; vestibulare[3], tactile, de miros, de gust, neputând astfel să se dezvolte corespunzător. La un astfel de copil, dacă nu se intervine precoce (înainte de 2-3 ani), problemele acestea se vor accentua din ce în ce mai mult, se crează rupturi între senzaţii şi percepţii, accentuându-se tulburările din spectrul autist.

Concluzii:

Chiar din primii ani de viaţă, şi nu numai, copii au nevoie de o relaţie foarte apropiată cu părinţii şi cu ceilalţi membrii ai familiei. Au nevoie de ajutor, de îngrijire, de ghidare, de suport, de educaţie, nevoi care nu pot fi suplinite în nici un caz de televizor, calculator, tabletă, telefon, ci numai de o interacţiune directă a copilului cu persoanele şi obiectele îndrăgite. Numai astfel se pot dezvolta normal şi natural.

Incidenţa tulburării din spectrul autist la fete şi băieţi.

Pentru a înţelege mai bine cum influenţează mediile virtuale dezvoltarea copiilor trebuie să ştim că există o diferenţă majoră între dezvoltarea fetelor şi băieţilor în etapa copilăriei mici (0-3 ani). Elocventă în acest sens este incidenţa foarte diferită a autismului şi ADHD-ului, unele din cele mai grave boli neurobiologice, cu o creştere alarmantă în ultimii ani în rândul populaţiei.

Băieţii au o incidenţă de aproximativ 80%, faţă de cazurile fetelor cu aproximativ 20%. În general în cazul fetelor chiar dacă incidenţa este mai scăzută, gravitatea afectării este mult mai mare. Acest fapt este datorat dezvoltării diferenţiate la naştere, şi în perioada copilăriei mici, a băieţilor şi fetelor. Fetele prezintă o “barieră” susţinută de sistemul neurologic, genetic şi imunitar care prezintă avantaje majore faţă de băieţi şi care le protejează astfel mult mai bine. De aceea în cazurile când agresiunea externă depăşeşte această barieră, înseamnă că este vorba despre o agresiune foarte gravă. Fetele chiar dacă au o incidenţă mai scăzută, prezintă un grad de afectare mai mare. Pentru a exemplifica vom prezenta diferenţele dintre băieţi şi fete din punct de vedere genetic, neurologic şi biologic, mai ales în primii ani de viaţă.

Sistemul genetic

Genomul uman este format din 46 de cromozomi grupaţi în 23 de perechi. Perechile de cromozomi sunt formate dintr-un cromozom de la mamă şi un cromozom de la tată[4]. Până la perechea 22 nu există diferenţe între perechile de cromozomi ale fetelor şi băieţilor. La perechea 23 există un cromozom X de la mamă, iar de la tată poate fi un cromozom X în cazul fetelor, sau un cromozom Y în cazul băieţilor (deci tatăl stabileşte prin materialul lui genetic sexul copilului). Studiile au arătat că tocmai din această cauză băieţii sunt mai expuși bolilor şi mutațiilor genetice, tocmai pentru că nu au un cromozom dublu care ar putea să „compenseze” greșelile codului genetic, sau agresiunea externă asupra acestuia.

Atunci când unul dintre cromozomii X ai femeii prezintă probleme, celălalt cromozom X poate compensa deficitul. Aceşti cromozomi conţin şi numeroase molecule numite micro ARN, care reglează funcţionarea sistemului imunitar, făcându-l astfel mult mai flexibil şi mai rezistent. Un alt studiu ne demonstrează că posibilităţile de recombinare genetică sunt mult mai mari la băieţi decât la fete, tocmai datorită perechii 23 de cromozomi care la fete este XX şi la băieţi XY.

Concluzii: din punct de vedere genetic fetele prezintă un avantaj major la naştere, avantaj care poate compensa anumite deficienţe genetice sau anumite agresiuni externe asupra materialului genetic.

Sistemul neurologic

Emisferele stânga şi dreapta ale creierului sunt legate printr-o serie de nervi care se numesc corpul calos. Acest “cablu” face ca o parte a creierului să comunice foarte bine cu cealaltă, permiţând schimbul de informaţii, ca două calculatoare pe umeri, legate de o interfaţă unică. Ei bine, la femeie, corpul calos este mai gros decât la bărbat, având cu peste 30% mai multe legături între emisfere.

Femeile au cu 11% mai mulţi neuroni în zona creierului destinată emoţiilor, empatiei şi memoriei. Întrucât au şi mai mulţi neuroni-oglindă[5], ele sunt de asemenea mai înclinate spre a observa stările emoţionale ale celor din jur, putând astfel descifra mult mai devreme limbajul receptiv al persoanelor din jur. Totodată prezintă şi o capacitate mult mai mare de imitare, faţă de băieţi. Este cunoscut faptul că această capacitate de imitare reprezintă de fapt “motorul învăţării” în etapele iniţiale ale dezvoltării copilului, fiind folosită foarte des chiar şi de către noi, adulţii.

În primii doi ani de viaţă, emisferele drepte – a mamei şi copilului – sunt deosebit de active, emisfera dreaptă având un rol foarte important în prelucrarea comunicării nonverbale, şi în dezvoltarea capacităţii copilului de a procesa eficient stimulii vizuali de la părinţi, deoarece emisfera dreaptă este responsabilă de perceperea şi detectarea imaginilor vizuale. Trebuie amintit că femeile gândesc preponderant cu emisfera dreaptă, fiind astfel mult mai folosită şi mai dezvoltată decât la băieţi. Maturizarea timpurie a emisferei drepte pare, de asemenea, să fie implicată în procesul de învăţare emoţională implicită, care precede dezvoltarea verbal, şi ca atare reprezintă substratul biologic al inconştientului dinamic.

Concluzia este că fetele au o capacitate mult mai mare de receptare şi decodificare a limbajului[6], atât receptiv cât şi expresiv, limbaj care apare şi se dezvoltă mai precoce decât la băieţi.

Factori biologici

Studii recente, au demonstrat că femeile au de două ori mai multe celule albe în sânge decât bărbaţii, rezultând un sistem imunitar mult mai puternic. Lucru confirmat şi de bolilor autoimune, unde incidenţa este de 70-75% la femei, tocmai datorită sistemului lor imunitar mai puternic, care în cazul acestor boli autoimune atacă propriul organism.

Un alt factor biologic îl reprezintă hormonii sexuali: masculini – testosteronul, şi feminini – estrogenii.             Estrogenii stimulează dezvoltarea celulelor nervoase, apărând mai multe conexiuni la nivelul creierului şi între cele două emisfere, întărind totodată sistemul imunitar, deoarece blochează producţia unei enzime denumite Caspase-12, împiedicând astfel procesul inflamator.

Aşa cum am văzut există diferenţe destul de mari între fete şi băieţi la naştere şi în perioada copilăriei mici, diferenţe care protejează fetele de foarte multe boli neurobiologice grave, lucru confirmat şi de incidenţa diferită a acestor boli.

Influenţa mediilor virtuale

 Cauză a autizarii copiilor

Pentru a putea înţelege mai bine cum influenţează mediile virtuale dezvoltarea copiilor, exemplificăm etapele/stadiile dezvoltării neuropsihologice la sugar (0-1 an) şi copilul mic (1-3 ani).

Primul contact al copilului cu mediul extern se realizează prin senzaţii, ce sunt receptate prin organele de simţ, care la naştere chiar dacă sunt dezvoltate, se deosebesc foarte mult de cele ale adultului. În contact cu mediul înconjurător, odată cu trecerea timpului şi cu experimentarea de noi situaţii, aceste senzaţii se transformă în percepţii. Pentru a demonstra diferenţa dintre senzaţii şi percepţii vom folosi următorul exemplu. Strigăm copilul pe nume, sau producem un zgomot puternic. Dacă senzaţia auditivă este integrată corespunzător în percepţie, reacţia normală a copilului este să se întoarcă către sursa de zgomot. În cazul copiilor care nu au fost stimulaţi corespunzător sau care au anumite probleme neurologice, există o mare probabilitate să nu reacţioneze în nici un fel sau să reacţioneze necorespunzător la aceste senzaţii auditive. În marea majoritate a cazurilor dau impresia că nu aud, cu toate că în alte cazuri sunt foarte receptivi la anumite zgomote (în special reclame TV, anumite melodii, sau sunete preferate). În aceste cazuri copilul nu are probleme în preluarea informaţiei senzoriale, ci doar în prelucrarea (transformarea şi integrarea) acesteia în percepţie.

De aceea în cazul copiilor care sunt lăsaţi foarte mult în fata mediilor virtuale, mai ales în perioada de dezvoltare senzorio-motorie (0-2 ani), în majoritate cazurilor se produc rupturi sau scurtcircuitări între senzaţii şi percepţii la nivelul majorităţii organelor de simţ. Copilul ajunge astfel să nu mai poată integra, sau să integreze diferenţiat informaţiile primite din mediu. Apar astfel o multitudine de comportamente problemă: lipsa limbajului expresiv (vorbirea) sau chiar lipsa limbajului receptiv (înţelegerea); dau impresia că nu aud sau sunt deranjaţi excesiv de anumite zgomote; mănâncă o gamă foarte restrânsă de alimente sau doar anumite texturi de alimente (în special păsat); miros excesiv anumite alimente; se uită la obiecte cu ochii într-o parte, sunt foarte atraşi în comportamente stereotipe sau repetitive; pipăie într-un mod foarte diferit anumite obiecte, şi astfel de exemple pot continua.

Învăţarea este continuă pe tot parcursul vieţii. În primii 3 ani de viaţă, pe parcursul primei copilării şi până la adolescenţă creierul se dezvoltă în salturi majore pe durata „ferestrelor de oportunitate”, manifestându-se ca un burete spongios care absoarbe rapid şi uşor multă informaţie.

Dezvoltarea vizuală şi auditivă

Dezvoltarea vizuală şi auditivă începe la naştere şi se continuă până între 4 şi 5 ani. Dezvoltarea acestor capacităţi senzoriale este foarte importantă deoarece permite copiilor, mai ales nou-născuţilor să perceapă şi să interacţioneze cu lumea din jurul lor. În timpul primelor luni, în special, bebeluşii trebuie să se acomodeze cu forme de obiecte şi fiinţe, culori, diferenţe de distanţe şi sunete variate. Toate acestea sunt necesare pentru a dezvolta la copil capacitatea de reacţie la stimulii vizuali şi auditivi, la acomodarea cu mediul.

Dezvoltarea limbajului verbal.

Prima perioada de învăţare a limbajului începe de la naştere şi se termină la 10 ani. Deşi învăţarea se desfăşoară pe întreaga perioadă a vieţii, în primii ani de viaţă copii reţin mai uşor, tocmai datorită undelor cerebrale specifice vârstei. Copiilor trebuie să li se vorbească, să audă cântece, să li se citească şi aceste eforturi sunt răsplătite de abilitatea copilului de a vorbi şi citi mai devreme. Dacă se răspunde la murmurul şi eforturile lor de a repeta cuvinte copilul îşi dezvoltă limbajul mai rapid. De exemplu, copiii mici învaţă gramatică şi semnificaţia limbii lor materne doar prin expunerea simplă, chiar din primii ani de viaţă. Prin expunerea mai târzie (3-5 ani) este posibilă învăţarea limbajului, dar se face mai lent şi cu dificultăţi.

Dezvoltarea fizică şi motorie

Dezvoltarea fizică şi motorie la copii are loc de la naştere şi până la vârsta de 12 ani. În această perioadă de timp copii învaţă să îşi folosească corpul. De la poziţia culcat copilul învaţă să meargă, să prindă cu mâna diverse obiecte, îşi dezvoltă musculatura şi învaţă să aprecieze cum poate să-şi folosească corpul. El are nevoie de mulţi ani să îşi dezvolte abilităţile de coordonare pentru a se juca, a prinde cu uşurinţă o minge, şi chiar şi atunci pentru a dezvolta şi rafina diverse aptitudini etapa acesta poate continua şi în adolescenţă (exemplu sportivii).

Dezvoltarea emoţională şi socială

Prima perioadă, pentru dezvoltarea emoţională şi socială la copii este de naştere la 12 de ani. Diferite aspecte ale dezvoltării emoţionale şi sociale, care includ capacităţi mai mari, cum ar fi gradul de conştientizare al altor persoane, empatia şi încrederea, sunt importante la momente diferite. Inteligenţa emoţională este critică pentru o viaţă de succes. O parte a creierului care reglementează emoţiile, amigdala, este modelată de timpuriu prin experienţa şi astfel crearea de sinapse (legături neuronale). Cultivarea empatiei, fericirii, speranţei şi flexibilităţii la o vârstă cât mai mică este deosebit de importantă.

Dezvoltarea socială, care implică gradul de conştientizare al sinelui şi capacitatea copilului de a interacţiona cu alţii, are loc de asemenea în etape. De exemplu, schimbul de jucării la vârsta de 2 ani este ceva mai dificil de realizat pentru creier deoarece nu este pe deplin dezvoltat pentru a înţelege şi a realiza schimbul. Această capacitate socială este mai frecvent întâlnită la copii de 3 ani sau mai mari. Părinţii sunt modelele, ghizii copilului care îl vor învăţa să stabilească bazele sănătoase pentru dezvoltarea socială şi emoţională.

Vizionarea excesivă a mediilor virtuale acţionează la copilul mic pe trei căi principale.

1. Privarea senzorială.

În primul rând este vorba de o privare senzorială, deoarece copilul în perioada 0-2 ani se afla într-o etapă de dezvoltare senzorio-motorie în care se dezvoltă numai prin interacţiunea cu persoanele şi obiectele din jurul lui, şi orice privare de la această interacţiune îi poate dăuna grav. În timpul vizionării TV copilul nu primeşte decât informaţii vizuale şi auditive, pe care nu le poate procesa datorită vârstei mici, şi care nu sunt integrate cu celelalte senzaţii şi percepţii (atingere, miros, gust, simţul vestibular). Mediile virtuale sunt medii care solicită, la nivelul procesării, existenţa reprezentării (copilul înţelege că obiectul există chiar dacă el nu îl mai vede). Reprezentarea se formează doar prin interacţiunea directă cu obiectele şi nu cu obiecte virtuale. Astfel dacă reprezentarea nu există copilul nu poate trece la următoarele etape de dezvoltare: identificare (recunoaşterea obiectelor), clasificare (asocierea cu alte obiecte asemănătoare), gândire, imaginaţie etc.

2. Emisiile de unde electromagnetice, specifice televizoarelor.

Un alt factor prin care vizionarea TV acţionează asupra dezvoltării copilului mic este reprezentat de emisiile de unde electromagnetice specifice (unde alfa). Aceste unde emise de către TV interferează, cu undele nostre cerebrale şi produc următorul fenomen: activitatea emisferei cerebrale stângi se diminuează foarte mult, comunicarea inter emisferica, prin corpul calos, slăbeşte semnificativ, iar procesele mentale superioare, care se realizează în cortexul prefrontal, sunt foarte inhibate. Creierul trece într-un ritm predominant de unde cerebrale alfa, activitate electrică ce indică intrarea într-o stare de semiadormire de tip hipnotic. Pentru copilul mic 0-3 ani, vizionarea TV îndelungată afectează creierul, care se află într-o etapă foarte importantă de dezvoltare şi structurare, ajungându-se chiar la o anumită atrofiere corticală ce se manifestă prin dezvoltarea insuficientă a unor arii neuronale. Acest fapt amplifică foarte mult primul factor, cel legat de privarea senzorială. Pentru a înţelege mai bine fenomenul, trebuie menţionat că inteligenţa unei persoane este stabilită la nivel neurologic de viteza cu care informaţia circulă între cele două emisfere, prin corpul calos[7], şi de folosire într-o proporţie cât mai mare a ambelor emisfere cerebrale. În condiţiile în care bărbaţii folosesc preponderent emisfera cerebrală stângă, iar femeile folosesc preponderent emisfera cerebrală dreaptă.

Emisfera cerebrală stângă, folosită cu preponderenţă în cazul bărbaţilor, este numită şi „omul de ştiinţă”. Din punct de vedere motric coordonează toată partea dreaptă a corpului, iar din punct de vedere mental este responsabilă cu: logica, analiza, raţiunea, limbajul vorbit[8], scriere, stabilirea de reguli, etc. Această emisferă gândeşte în paşi logici, secvenţial, îşi organizează lucrurile în timp şi le execută într-o anumită ordine. Îşi foloseşte raţiunea pentru a trage concluzii pe baza unor date, a unor fapte, şi pe baza unei organizări logice. Utilizează numerele şi respectă regulile de folosire a lor. Leagă ideile unele de altele, surprinde relaţiile de tip cauză-efect.

Emisfera cerebrală dreapta, folosită cu preponderenţă de femei, este numită şi „artistul”. Din punct de vedere motric coordonează toată partea stângă a corpului, iar din punct de vedere mental este responsabilă cu: limbajul receptiv, creativitatea, percepţia vizuală, emoţii, simboluri, intuiţie, curiozitate etc. „Artistul” gândeşte nonverbal, în imagini, sunete, emoţii, recunoaşte şi modelează forme, plasează elementele într-un context, percepe conexiunile dintre ele precum şi întregul din care ele fac parte, percepe spaţial, nu are sensul timpului. Sintetizează, schematizează, vizualizează, creează şi foloseşte diferite scheme ori modele pentru abordarea realităţii. Foloseşte analogii şi asocieri de idei, stabileşte legături, înţelege şi foloseşte metafore. Percepe intonaţiile vocii, ritmicitatea vorbirii şi a muzicii, tonalităţile, muzica. Are simţul culorilor. Îşi imaginează şi visează. Este empatică şi intuitivă, pasionată de spiritual şi de mistic. De aceea în majoritatea cazurilor există diferenţe destul de mari de percepţie şi viziune între bărbaţi şi femei.

3. Undele cerebrale.

Un alt factor prin care vizionarea TV acţionează asupra dezvoltării copilului mic este reprezentat de undele cerebrale specifice vârstei, şi aşa cum am arătat mai sus de interferenţa acestor unde cerebrale cu undele electromagnetice emise de TV. În tabelul de mai jos vom arăta importanţa relaţionării şi comunicării cu copilul chiar din primele ore de viaţă, chiar dacă aparent acesta este prea mic să desluşească şi să înţeleagă limbajul nostru.

 

Undă

Când apare?

Stare mentală / utilitate

Sfat pentru părinţi

 

 

Delta

0-4 HZ

    Domină la sugar (0-2 ani) când este treaz, când este alăptat sau doarme. La adulţi, în timpul perioadelor de somn profund, aşa numitul somn fără vise. Inconştientă, somn profund, relaxare foarte profundă. Nu există sentimente sau emoţii în această stare. Funcţie anabolică cu rol în sinteza macromoleculară(ARN, proteine). Corpul se autovindeca şi se resetează ceasul intern. Producţia de hormoni vitali, cum ar fi hormonul de creştere. Rol important în procesele de memorie. Reprezintă „odihnă” propriuzisa a sistemului nervos central. Sentimente de bunăstare şi longevitate. Implicarea copiilor în conversaţie, chiar dacă aceştia nu sunt pe deplin
capabili să răspundă.

Theta 5-8 HZ

   La copii cu vârste între 2 şi 6 ani.  Starea explică imaginaţia bogată şi creativitatea la aceste vârste.

Adulţi experimentează această stare când sunt între somn/trezire sau la trezire. De asemenea, are loc atunci când visăm, în hipnoză profundă, în meditaţii profunde. Mişcările repetitive sau sunetele ne pot induce această stare.

     O mare parte din potenţialul nostru inconştient se afla aici şi mintea noastră inconştienta este total dominantă. O stare de linişte, de relaxare profundă. Oferă acces mai mare la creativitate, introspecţii şi intuiţie. Scade sensibilitatea la durere. Modelarea şi remodelarea memoriei, mai ales a memoriei de lungă durată, prin repararea şi formarea de noi conexiuni la nivel cerebral. Reface sistemul nervos central după eforturi prelungite(învăţare, solicitări psihice, stres prelungit) Expuneţi copii la situaţii şi jucării care le stimulează creativitatea. Ajutaţi copii să exploreze tot ce este posibil.

 

 

 

 

 

Alfa

9-14 HZ

La copii cu vârste între 6 şi 12 (13) ani. La adulţi apar atunci când medităm, când visăm cu ochii deschişi sau în stări de hipnoză uşoară.

 

 

 

 

 

 

Mintea noastră este relaxată, dar în alertă.
Această este o stare de conştientizare pasivă, de
calm, de relaxare fizică şi psihică. Senzaţiile emoţionale în stare alfa includ un sentiment de bunăstare, plăcerea şi linişte. O stare de învăţare accelerată. Mintea inconştienta este încă în prim plan şi mintea conştientă nu este încă dominantă.
Mintea inconştienta nu face distincţie între ceea ce îţi imaginezi sau experienţa actuală. Pur şi simplu, face ceea ce i se spune, arată sau se imaginează, până când acesta devine un
obicei. Acesta este motivul pentru care sugestiile
hipnotice pot avea efecte puternice în starea alfa.
   Încurajaţi copii să viseze la ceea ce este posibil. Fiţi conştienţi  despre sugestiile pe  care le daţi copiilor pentru că va avea efect
asupra vieţii lor de adult. Aţi sugerat copiilor că lumea este plină de oportunităţi sau un loc înfricoşător? Fiţi conştienţi de mesajele pe care le daţi copiilor. „Nu fi atât de prost.” „Eşti rău.” Auzind astfel de mesaje se pot crea convingeri care pot dura toată viaţa.

Beta

15-40

HZ

Începând cu vârsta de 12 ani undele dominante în stare trează la copii sunt undele cerebrale caracteristice adultului treaz adică Beta. Cea mai comună formă de unde cerebrale Beta este prezenţa la adulţi în timpul desfăşurării unei activităţi fizice sau când ne gândim la ceva. Este starea obişnuită cu ochii deschişi, când suntem complet de alertă şi ne concentrăm pe ceea ce este în jurul nostru. Aceasta este starea în care ne confruntăm zi de zi cu soluţionarea problemelor vieţii. Emoţiile în starea Beta includ furia, grijile, frică, anxietatea, tensiunile,
surprizele şi foamea. Mintea conştientă este
dominantă.
Ajută copilul să recunoască, analizeze şi să rezolve problemele. Senzaţiile emoţionale vor fi experimentate pentru prima dată. Ajută-l să lucreze cu aceste emoţii într-un mod sănătos şi în condiţii de
siguranţa.

 

 

Dezvoltarea creierului se face şi cu ajutorul undelor cerebrale.

Diferite părţi din creier devin active la momente diferite de timp. Creierul se dezvoltă răspunzând nevoilor de dezvoltare fizică a copilului, de aceea este important ca un copil să beneficieze de o stimulare corespunzătoare nevoilor sale.

Dezvoltarea creierului unui copil deţine cheia pentru viitorul lui, tocmai datorită undelor cerebrale specifice diferitelor perioade de vârste, şi flexibilităţii creierului de a înmagazina foarte multă informaţie în această perioadă de dezvoltare iniţială.

Ca şi sfaturi finale mângâiaţi, vorbiţi, citiţi, zâmbiţi şi cântaţi copiilor voştri, chiar de la naştere. Nu numai că vă veţi simţi mai bine, dar aceste activităţi ajută copilului să se dezvolte, şi îi dăruieşte un bagaj care îi va fi de folos întreaga viaţă. Încă de la concepţie, sufletul intră într-un corp care se dezvoltă şi se adaptează permanent la viaţa pe pământ. Sentimentele mamei şi nu numai ele se transmit şi copilului aflat în „burtică”. Numai astfel copii noştrii se vor dezvolta normal şi natural, şi se vor putea adapta foarte uşor la mediul înconjurător, care din păcate în ultimul timp este din ce în ce mai ostil dezvoltării lor, datorită complicării stilului de viaţă şi tehnologizării masive.

Cititi va rog si:

STUDIU: Luaţi-i pe copii din faţa televizorului – Exerciţiile fizice dezvoltă minţi mai sănătoase

STUDIU: 120 de minute petrecute în faţa unui ecran de televizor sau de calculator au efecte dramatice asupra psihicului unui copil. Si cate ceva despre VIOLENTA DIN DESENELE ANIMATE

 


[1] In ultimile statistici privid vizionarea TV, Romania ocupa unul din locurile fruntase din lume in medie cu peste 5 ore/zi.

[2] Programul actual de vaccinare recomandat (mai mult impus) de Ministerul Sanatatii, include pana la varsta de un an 27 de vaccinuri. Nu este vorba de 27 de intepaturi, deoarece majoritatea dozelor actuale de vaccinuri includ combinatii de 5-6 vaccinuri intr-o singura doza.

[3] Sistemul vestibular ne da de stire daca stam vertical sau nu si  trimite catre sistemul nervos central mesajele senzoriale despre echilibru si miscare primite de la gat, ochi si corp, ajutand la generarea tonusului muscular, putand astfel sa ne miscam suplu si eficient. Receptorii pentru senzatiile vestibulare sunt celulele ciliate din urechea interna.

[4] In organismul uman exista 2 celule foarte diferite din punct de vedere genetic, de toate celelalte celule din organism. Toate celulele sunt formate din 46 de cromozomi grupati in 23 de perechi . Celulele diferite sunt spermatozoidul (cea mai mica celula din corpul uman) si ovulul (cea mai mare celula din corpul uman), care nu prezinta decat 23 de cromozomi. In momentul fecundarii, se unesc cei 23 de cromozomi de la mama cu cei 23 de cromozomi de la tata si formeaza o celula noua cu 23 de perechi de cromozomi. Din acest moment putem vorbi de un nou organism uman, deoarece nu mai prezinta nici ADN-ul mamei, nici ADN-ul tatalui, fiind un organism cu ADN diferit si UNIC, ce contine material genetic atat de la mama cat si de la tata.

[5] Pe la jumătatea anilor ’90,  cercetătorii de la Universitatea din Parma studiau pe maimuțe o zonă din creier numită cortexul motor – adică zona implicată în programarea acțiunilor simple, cum ar fi prinderea alunelor/bananelor. Într-o zi, însă, în laborator a intrat un cercetãtor care a început să aranjeze alunele pentru experiment, apucându-le și mutându-le. În acest timp, maimuța stătea nemișcatã pe scaunul de experiment, având însă electrozii fixați pe cap. Spre surprinderea cercetătorului, acești electrozi fixați pe capul maimuței în zona ‘cortexului motor’ s-au pornit. Dar maimuța nu se mișcase deloc! Deci, neuronii motori erau implicați și în percepția acțiunilor altora. Astfel au fost descoperiți așa-numiții ‘neuroni-oglindã’, care sunt esențiali – atât la maimuțe, dar mai ales la oameni – în învățarea acțiunilor prin imitare, dar și în înțelegerea acțiunilor altora, prezicerea acțiunilor viitoare, înțelegerea stărilor emoționale ale altora și empatizarea cu ele. Chiar mai șocant, ne folosim de acești neuroni-oglindã când judecăm cât de moral este comportamentul cuiva sau ce abilități are o persoană – de exemplu, cât de virtuoasă este într-un domeniu.

[6] In comunicarea si receptarea unui mesaj, ne folosim de 55% mimica si gestica, 38% de  tonalitatea vocii si doar de 7 % limbaj vorbit.

[7] Trebuie amintit faptul ca femeile au cu 30% mai multe fibre nervoase la nivelul corpului calos.

[8] În urmă cu un secol şi jumătate, fizicianul francez Pierre Paul Broca a descoperit că pacienţii cărora le-a fost afectat lobul frontal din emisfera cerebrala stanga, nu puteau să pronunţe mai mult decât câteva cuvinte. Numită ulterior „aria lui Broca”, această regiune este considerată esenţială pentru vorbire şi pentru unele aspecte ale înţelegerii limbajului. Mentionam ca aceasta zona din emisfera cerebrala stanga este foarte afectata de vizionarea TV, rezultand astfel o grava afectare a limbajului.

Anunțuri

18 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. STOP RFID 666 said, on Decembrie 1, 2013 at 5:14 pm

    Apreciază

  2. aniush said, on Decembrie 2, 2013 at 8:19 am

    Foarte interesant filmul, foarte instructiv. Multumim

    Apreciază

  3. George said, on Decembrie 2, 2013 at 11:55 am

    off topic

    ROMANIA SE DA GRATIS VRETI ??
    IMI VINE SA PLANG
    E MOCA, CAT MAI E
    http://www.cocoon.ro/blog/vanzarea-pamanturilor-mai-este-o-luna-pana-ramanem-fara-tara-si-criza-alimentara/

    CARMEN AVRAM SI VINDEREA ROMANIEI EMISIUNE

    Apreciază

  4. Aurora said, on Decembrie 3, 2013 at 2:04 am

    Off topic
    As vrea sa va semnalez un fapt care mie mi-a sarit in ochi. Actorul Paul Walker, cel care a murit intr-un accident teribil – l-am vazut intr-o poza facand de doua ori semnul diavolului : o data cu degetele in mano cornuto si apoi cu degetele in forma de V – victorie, dar tot coarne de drac sunt, pentru cine nu stie. Cred ca daca cineva se tot joaca cu semnele celui rau, pana la urma chiar il ia dracu’. Altceva : actorul Serban Ionescu a murit dupa o suferinta cumplita, o boala care i-a luat si mainile si picioarele si in final l-a rapus. M-am tot gandit ca s-ar putea sa-l fi suparat pe Dumnezeu cu ceva. Si am aflat : isi batea nu numai sotia, pe Magda Catone, ci si pe propria mama. Dumnezeu nu ingaduie asa ceva. Acum am sa va spun cateva intamplari traite de mine in care iarasi se vede cum pedepseste Dumnezeu nelegiuirile din viata de zi cu zi. In blocul meu locuiau o mama si un fiu, ea spre 70 de ani, el de 46 . De ani de zile din apartamentul lor se degaja un miros pestilential de la cainii si pisicile pe care le cresteau. Erau la un moment dat vreo 7 pisici si vreo 15 caini. I-am rugat sa aiba grija sa stranga dupa ei, caci mirosea in casele noastre numai a urina de pisica si a caine. Ei stateau la etajul 2, noi stam la 4, dar mirosul urca pana pe la 5, 6. Toate verile stateam cu geamurile inchise de teama mirosului. I-am rugat, i-am implorat, i-am reclamat la mai multe foruri, nimic. Nimeni n-a luat nici o masura. Vecinul de la 3 era sa moara de la parul de animale care a ajuns pana la el in apartament. A facut omul chist hidatic si a trecut printr-o operatie grea, pana la urma a scapat, dar a fost o perioada cumplita. La un moment dat am renuntat sa-i mai reclamam pentru ca batrana e labila psihic si ameninta ca daca se leaga cineva de animalele ei arunca blocul in aer. Mirosul pestilential l-am suportat noi si vecinii nostri mai bine de 15 ani. De la un timp, vazand ca n-o scoatem la cap cu ei, caci forurile competente s-au dovedit incompetente, am inceput sa ma rog. In cuvinte simple : „Maica Domnului, scapa-ne de imputiciune !”. Nu mi-a trecut prin cap sa cer vreo pedeapsa pentru ticalosia lor, caci am zis ca si noi avem pacate multe pentru care nu stim cum de cerul nu ne-a traznit pana acum, m-am rugat doar pentru stoparea mirosului insuportabil si pentru indreptarea lor. M-am rugat cu lacrimi la icoana Preacuratei, caci alta solutie nu aveam. Si intr-o zi am primit raspunsul ! Unul cutremurator ! Dumnezeu a luat pe unul din ei, dar vai, vai, vai ! Nu pe ea, ci pe el, atat de tanar ! Vai cat am plans ! A facut infarct, bietul de el ! Era un om politicos, cu simtul umorului si placut la infatisare… „Doamne, dar eu nu ti-am cerut asta !” Insa Dumnnezeu stie ce are de facut. Noi nu intelegem. A ramas mama sa-si planga fiul si sa-si faca curat in apartament – acum nu mai poate scapa de presiunea locatarilor – marturisesc ca nu ma aflu printre ei, mi-e mila de ea. Intre timp a mai scapat de animale, a mai ramas doar cu 3 catei si doua pisici. Si ultimul caz, cel mai cutremurator este legat de cumnata mea. Cei care cititi, as vrea sa intelgeti ca relatarea mea vine dintr-o mare, mare durere ca lumea s-a ticalosit pana la a nu-si vorbi frate cu frate, cumnata cu cumnata, rude apropiate, nici pe patul de moarte. Ma rog la Dumnezeu sa nu ma prinda moartea certata cu cineva. Cumnata mea, sotia fratelui sotului meu a intrat in familia noastra in urma cu vreo 14 ani. S-au potrivit in multe privinte, amandoi introvertiti si suspiciosi, nu le calca nimeni pragul si nu se duceau la nimeni. Stateau la o statie de tramvai distanta de noi, dar nu au avut placerea sa ciocneasca vreodata un ou de Paste cu noi , sa stam la masa ca oamenii. De fiecare data cand ii chemam, gaseau diverse motive ca nu pot veni. Odata, cand l-am pus pe sotul meu sa insiste sa-i cheme macar pt. 10 minute, cumnatul s-a dat de gol la telefon ca nu-i face placere nevestei lui sa vina la noi; nu stim de ce; n-am jignit-o niciodata, nu i-am reprosat nimic. Nu stim ce a nemultmit-o… Eu cred ca n-au fost 5 persoane care sa fi baut vreo cafea in casa lor. Nu-mi amintesc sa fi auzit vreo alta vorba din gura ei decat „buna ziua”. A venit de vreo 2 ori pe la noi in ultimii ani, dar n-a vorbit nimic, vorbea doar el. Ea doar aproba. Cred ca avea si o forma de timiditate , vreun blocaj, ceva pe scoarta, de nu reusea sa spuna macar ca e frumos afara sau urat. Noi am suferit mult ca nu ne calcau pragul, am fi vrut sa ne avem bine, asa cum e normal intre frati/cumnati, mai ales ca nu am avut litigii legate de mosteniri, acareturi. Noi nu ne-am certat pe scaune, polonice, ibrice. Tot ce a ramas dupa moartea socrului meu i le-am lasat lui, fara sa facem partaj la tribunal, pe principiul ca cine il inmormanteaza pe ultimul parinte, acela ramane in casa cu tot ce e in ea. Si cand s-a insurat cu ea, cam tarziu, am zis mersi sa-l vedem insurat, deci am primit-o in familie cu bratele deschise. Si totusi aceasta casnicie nu a adus nimic bun in viata lui. Speram ca traiul langa o femeie sa-i mai insenineze viata; dar n-a fost asa. A devenit si mai inchis si mai neprietenos decat era inainte. Anii au trecut ca minutele. Pe la 40 si ceva de ani s-au trezit ca a trecut tineretea si n-au copii. Au inceput sa umble pe la medici si pe la biserici. In paralel. Au fost pe la vreo zece masluri si pe la vreo cativa medici si cand ultimul doctor le-a spus ca nu mai exista vreo sansa de a avea copii deoarece ea a intrat deja la menopauza au incetat si drumurile pe la biserica. Viata lor se desfasura linistit si cenusiu in apartamentul lor in care nu-i deranja nici musca. Acum vreo doi ani ea a inceput sa acuze oboseala si o tuse persistenta. I s-a spus de la pneumologie ca e astm. Dar nu era astm, ci cancer. A aflat cam tarziu. In stadiul 3. La un moment dat ii pierise glasul, probabil ii afectase coardele vocale. Cu tratamentele ”clasice”, radioterapie si chimioterapie s-a simtit o vreme mai bine, dar nu foarte bine. Reluase drumul pe la masluri, dar cu mine tot n-a vrut sa se impace. Intr-o zi am intalnit-o pe maica-sa pe strada si i-am spus ca fata ei e bolnava pentru ca nu vorbeste cu oamenii .I-am spus ca daca ar face un gest de bunavointa fata de cei pe care i-a ranit cu indiferenta ei, poate Dumnezeu s-ar milostivi de ea. Credeti-ma ca nu i-am spus cu rautate, ci pentru ca voiam s-o fac sa se caiasca macar pe ultima suta de metri. A fost un demers inutil. Parca am vorbit la pereti. Mama ei, o femeie dusmanoasa si ingusta, n-a inteles nimic din mesajul meu, ci l-a transmis deformat cumnatului meu, probabil si-o fi inchipuit ca ma bucur de nenorocirea fiica-sii. Oamenii astia au fost la masluri desigur de frica mortii, dar n-au auzit nimic de mantuire, de iertare, de impacare. Pai la mine in sat, cand eram eu copil, tin minte ca atunci cand tragea un om sa moara, tot satul se perinda pe la capataiul lui sa-si ia ramas bun, si buni si rai, fara sa mai tina cont de vechile dusmanii, ca sa nu plece omul cu apasare pe suflet. Nu chemau doctori, ci doar preotul, singurul competent in astfel de clipe. Ei, dragii mei, cred ca banuiti deznodamantul. Biata mea cumnata s-a stins zilele trecute, la numai 47 de ani. M-am rugat in fiecare zi pentru vindecarea ei, dar Domnul a vrut asa… Dar rautatea a biruit si dupa moartea ei. Cumnatul mi-a interzis sa merg la inmormantare si nu mi-a ingaduit sa-i aprind macar o lumanare. O chema Daniela. Dumnezeu s-o ierte !

    Apreciază

  5. aniush said, on Decembrie 4, 2013 at 7:11 am

    Aurora,
    Foarte trist ce ti s-a intamplat, dar toti trecem prin incercari fel de fel. Inima sus. Dumnezeu sa-ti ajute!

    Apreciază

  6. Aurora said, on Decembrie 4, 2013 at 11:42 am

    Iti multumesc, Aniush.

    Apreciază

  7. Talpa Tarii said, on Iulie 26, 2015 at 11:01 am

    La televizor

    La televizor
    Crime şi omor,
    Groază şi suspans
    Glume, dar şi dans.

    Mare bucurie a fost
    În iad, când s-a inventat,
    La oameni – televizorul
    Gata! pe toţi i-am vânat.

    E icoana lui antihrist
    Vezi desfrâul, nu pe Christ,
    Prin el satana lucrează
    Iar mintea ta desfrânează.

    Pe copii să nu-i corupeţi
    Nu vă e îngăduit,
    Când i-aţi botezat cu naşii
    Crezul L-aţi făgăduit.

    „Mă lepăd de satana
    Şi de minciuna lui,
    Şi mă unesc cu Domnul
    Vreau să slujesc doar LUI”.

    Cu-aceste jurăminte
    Vă veţi înfăţişa,
    La Judecata Dreaptă
    Când plata o veţi lua.

    Atunci telespectatorii
    Ce au râs şi s-au distrat,
    Vor simţi, gustul terorii
    Căci pe diavol l-au urmat.

    La desene animate
    De te uiţi la pokemon,
    Îţi spun, sigur-sigur, frate
    Că este un hâtru demon.

    Îţi zic eu, şi să mă crezi
    Că mai ieri la japonezi,
    În timp ce-au vizionat
    Mulţi copii au paralizat.

    În spital, deci, au ajuns
    Părinţii s-au speriat,
    Iară medicii săracii
    Le-a fost greu de explicat.

    Asta e – când vrei războaie
    Roboţi, strigoi şi fantome,
    Din copii cu cap pe umeri
    Ajung să fie legume.

    Mai apoi acest rebel
    Zis TV, dar şi BORDEL
    Pe puştani i-au învăţat
    La ce ? – păi la desfrânat.

    Emisiuni sau reclame
    Cu neruşinate dame,
    Cu actori prea dezgoliţi
    Îi transformă în orbiţi.

    Căci săracii fără vină
    Nu pot şti că nu-i lumină,
    Ci la iad privesc miraţi
    Şi rămân stigmatizaţi.

    Pofte li se năzăresc
    Gânduri li se-nchipuiesc,
    Un război cu simţuri duc
    Căci păcatele seduc.

    Din copii şi buni elevi
    Ajung ale vieţii plevi,
    Căci din curaţi şi buni
    Vor fi murdari şi „nebuni”.

    Sfânta nevinovăţie
    Se va pierde pe vecie,
    Chipul blând, cald şi smerit
    Va fi dur schimonosit.

    Principiile sănătoase
    Vor ajunge găunoase,
    Moda lumii vor alege
    Păcatul – lor le va fi rege.

    Căci copilul e o coală
    Albă – albă, de hârtie
    Ce scrii, omule, pe ea
    Va rămâne pe vecie.

    Să păşim încă o treaptă
    Să vedeţi cât de nedreaptă,
    Cale a vieţii ne-o indică
    TV-ul lui „satanică”.

    Filmele fără ruşine,
    Seriale pentru tineri,
    La bătrâni telenovele
    De vinerea, până vineri.

    Iată cu ce ţine lumea
    Satanică – ocupată,
    Şi robie se numeşte
    Viaţa tele-programată.

    Nu ai timp nici să respiri
    Că din ce în ce te miri,
    În fotoliu stai blocat
    Şi eşti rău hipnotizat.

    Pe unii ce au privit
    La meciuri, s-au înrăit,
    Au trântit, au înjurat
    Spume, ca marea, au dat.

    Ca la meci, pe stadioane
    Nu cred să fi auzit,
    Cum HRISTOS între piroane
    E-njurat şi răstignit.

    Pe bătrânei, sărăcuţii
    TV-ul i-a fascinat,
    Căci satana nu îi lasă
    Nici să doarmă bine-n pat.

    Cel mai lacomi dintre lacomi
    Vrea ca să-i întemniţeze,
    Şi-n al lor sfârşit de viaţă
    La nimicuri să viseze.

    Cuvântul prietenie
    Este atâta de curat,
    Că de i-ai zice că-i SFÂNT
    N-ai greşi – e adevărat!

    Însă azi, societatea
    Mânată de-un „izgonit”,
    Zice că prieteni sunt
    Fata şi al ei iubit.

    Numai că „prietenia”
    E de fapt concubinaj,
    Iară el şi ea curvesc
    Practic, e libertinaj.

    Tinerii şi tinerele,
    Trăiesc, clar, într-o confuzie
    Şi-a lor viaţă de „creştini”
    Este DOAR o deziluzie.

    Iată ce ne-arată „sticla”
    Cu led-uri şi multe culori,
    În loc de bună mireasmă
    Ne aduce doar putori.

    Căci mirosul desfrânării
    Este doar putreziciune,
    Şi sufletul îl transformă
    În cel mai negru tăciune.

    Multe-aş mai avea să scriu
    Despre stăpânul TeVeu,
    Ce ţi l-a furat din viaţă
    Pe Veşnicul Dumnezeu.

    Dar, iată, că mă opresc
    Nu voiesc să te reţin,
    Că de e prea lung poemul
    Să-l citeşti tot – e un chin.

    Fugi ! – uite că-ncepe meciul
    Gata, s-a pornit şi filmul,
    Timpul vieţii tale zboară
    Iar la IAD vrei să fii primul.

    Ferească Dumnezeu!

    Apreciază

  8. Zamfir Marius Teodor said, on Februarie 15, 2017 at 10:10 am

    Sunt Coordonatorul unui centru pentru copii cu autism, lucrez cu copii cu TSA din anul 2005, şi coordonez echipe de intervenţie terapeutică la domiciliu din anul 2007.

    Acum aproximativ 5 ani de zile am observat o dinamică foarte diferită a ritmului de recuperare a copiilor cu TSA cu care lucram si care aveau diagnostic si de la medicul neuropsihiatru de autism. Mai precis aceştia prezentau îmbunătăţiri spectaculoase (faţă de cazurile anterioare) odată cu începerea programului de recuperare, pe toate ariile de dezvoltare.

    Iniţial am crezut că datorită experienţei mele acumulate în elaborarea şi implementarea programelor de intervenţie psiho-comportamentală, au această evoluţie. Chiar în aceea perioadă am lucrat la o metaanaliza, având ca scop identificarea potenialelor cauze ale TSA, concretizată în lucrarea „Efectele civilizaţiei moderne şi ale mediului inconjurator-cauze ale autismului şi ale tulburărilor comorbide”, pe care am prezentat-o în Conferinţă Naţională „Omul din spatele autismului”, 1-2 octombrie 2011 Focşani” şi Conferinţa “Autism, speranţe şi rezultat”, 14-15 octombrie 2011 Bucureşti. Unul din punctele dezbătute în această analiză era şi influenţa Tv-ului asupra dezvoltării copilului.

    Analizând mai amănunţit anamnezele am identificat un punct comun al acestor copii care se recuperau mult mai rapid. Este vorba despre un consum de peste 4-5 ore/zi de mediu virtula (TV, tabletă, telefon, etc) în perioada 0-2 ani. Un alt fapt interesant este că majoritatea acestor copii, la finalizarea procesului terapeutic, nu mai prezentau elemente disfuncţionale, pe niciuna din ariile de dezvoltare, putând fi integraţi în învăţământul de masă, funcţional, şi fără a avea nevoie de ajutor de specialitate. Un al aspect important, a fost sa observ evolutia copiilor ai caror parinti au eliminat sau nu mediul virtual, au inceput sau nu procesul terapeutic de specialitate, fiecare caz cu dinamica si specificul lui. Am avut chiar cateva cazuri, in care copii care au inceput terapia in jurul varstei de 2 ani, si ai caror parinti au ascultat toate recomanarile specialistilor, in 3-4 luni au „devenit”, copii tipici, dar si copii ai caror parinti nu au inceput terapia, si care au prezentat doar mici imbunatatiri, si doar daca au eliminat consumul de mediu virtual .

    Eu personal în ultimii 5 ani de zile aproape că nu am mai avut copii nou diagnosticaţi, care să nu prezinte în anamneză acest element (consum excesiv de mediu virtual în primii 2 ani de viaţă). Fenomenul este uşor de verificat printr-un chestionar care ar putea fi aplicat în clinicile de psihiatrie infantilă.
    Pe aceasta cale incercam sa tragem un semnal de alarma cu privire la acest fenomen si sa reducem astfel numarul cazurilor de copii autizati de mediu virtual.
    Mai multe informatii puteti afla si de pesite-ul nostru http://www.stopautismvirtual.ro

    Apreciază

    • saccsiv said, on Februarie 15, 2017 at 12:07 pm

      Zamfir Marius Teodor

      Spuneati in textul din 2013 ca „În cele mai multe din aceste situaţii cauza o reprezintă efectele adverse şi nedorite ale vaccinării excesive şi de la vârste foarte fragede.”

      In cazul lor, ce se mai poate face?

      Pe de alta parte, textul de mai sus, de pe saccsiv, as dori sa-l pun intr-un editorial si pe noul portal:

      http://ortodoxinfo.ro/

      Doriti sa-l completati?

      Apreciază

      • Doru Teodor said, on Februarie 15, 2017 at 7:55 pm

        Parerea mea personala bazata pe experienta in domeniu este ca, in acest moment nu mai exista decat foarte putine cazuri cauzate de vaccin, dar ca vaccinul poate cauza in continuare ceea ce specialisti numesc sindromul MBD(minor damage brain) cu o incidenta tot de peste 80% la baieti. Acest sindrom( in care daca copilul este stimulat corespunzator aproape ca trece neobservat) cumulat cu deprivarea senzoriala, si socio afectiva cauzata de consumul de mediu virtual, duce la aceasta autizare a copiilor. Cu toate aceasta in experienta clinica am avut si copii care nu fusesera vaccinati, dar tot s-au autizat de la consumul excesiv de TV. (legat de vaccinuri eu cred ca se pune in aplicare ceea ce scria Adouls Houxley in „Minunata lume noua” in anul 1932 – creearea oamenilor in laborator cu atat creier cat era nevoie sa poata muncii, nu gandii.

        La copiii la care factorul declansator a fost vaccinul recuperarea se realizeaza mai greu datorita faptului ca este vorba de o distrugere neurologica ireversibila(trebuie sa subliniez totusi faptul ca in cazul autismului este vorba de un cumul de factori: genetici, imunitari ,biologici, neurologici, afectivi) . Un alt factor important in recuperarea copiilor cu autism(cauzat de vaccinuri sau de tv) este varsta la care incep procesul de recuperare. Cu cat aceasta varsta este mai apropiata de 2 maxim 3 ani, avem sanse sa putem recupera si integra acesti copii in invatamantul de masa. Cu cat depasim varsta de 3 ani, recuperarea se realizeaza mai greu si cu eforturi (timp si bani) mai mari.

        Maine nu ajung la birou, dar vineri o sa va timit studiul actualizat.

        Apreciază

      • saccsiv said, on Februarie 15, 2017 at 8:44 pm

        Doru Teodor

        Multumesc.

        Apreciază

    • Corina D said, on Mai 24, 2017 at 10:15 pm

      Buna ziua, am un baietel de 1 an pe care l- am lasat destul de mult la tv. Acum are intarziere de dezvoltare pe toate planurile. De vreo 2 saptamani am eliminat complet tv-ul si facem kinetoterapie. Credeti ca este de ajuns pentru a reveni la normal, adica exista astfel de copii pe care i-ati vazut recuperati fara terapie de specialitate ?

      Apreciază

  9. Zamfir Marius Teodor said, on Februarie 16, 2017 at 3:09 pm

    Copilul mic si televizorul
    Studiu privind impactul mediului virtual asupra copilului mic(0-2 ani)

    Argumentare

    În ultimii 5 ani se întâmplă un fenomen îngrijorător. La peste 90% din cazurile de copii cu vârste cuprinse între 2-3 ani, diagnosticaţi de medicii neuropsihiatrii cu tulburări din spectrul autist, majoritatea specialiştilor din domeniu, asociază ca şi factor agravant sau declanşator al acestor tulburări, vizionarea excesivă a programelor TV sau a altor forme de realitate virtuală (calculator, telefon mobil, tabletă). Este vorba în special de cazurile în care vizionarea TV reprezintă în medie peste 4-5 ore/zi, şi în unele situaţii chiar peste 10 ore/zi, la copiii cu vârsta cuprinsă intre 0-2 ani. Dacă aparent 5 ore pe zi de vizionare ar trebui “să nu fie” un fapt îngrijorător , în cazul copiilor şi mai ales al copiilor mici de 0-2 ani, consumul TV este foarte dăunător, ajungându-se în marea majoritate a cazurilor în care cei mici au fost lăsaţi în medie peste 5 ore/zi în faţa mediilor virtuale, la diagnostice de întârziere în dezvoltarea psiho motrica, întârziere în apariţia şi dezvoltarea limbajului, tulburare de opoziţie şi/sau comportament, şi mai grav de ADHD sau chiar de autism.
    Eu personal sunt coordonatorul unui centru pentru copii cu autism, lucrez cu copii cu TSA din anul 2005 şi coordonez echipe de intervenţie terapeutică la domiciliu din anul 2007. În toată această perioadă am întocmit program de intervenţie şi am urmărit direct, evoluţia la peste 150 de copii cu autism.
    Acum aproximativ 5 ani de zile am observat o dinamică foarte diferită a ritmului de recuperare a copiilor cu TSA cu care lucram si care aveau diagnostic si de la medicul neuropsihiatru de autism. Mai precis aceştia prezentau îmbunătăţiri spectaculoase (faţă de cazurile anterioare) odată cu începerea programului de recuperare, pe toate ariile de dezvoltare.
    Iniţial am crezut că datorită experienţei mele acumulate în elaborarea şi implementarea programelor de intervenţie psiho-comportamentală, au această evoluţie. Chiar în aceea perioadă am lucrat la o metaanaliza, având ca scop identificarea potenţialelor cauze ale TSA, concretizată în lucrarea „Efectele civilizaţiei moderne şi ale mediului inconjurator – cauze ale autismului şi ale tulburărilor comorbide”, pe care am prezentat-o în Conferinţă Naţională „Omul din spatele autismului”, 1-2 octombrie 2011 Focşani” şi Conferinţa “Autism, speranţe şi rezultat”, 14-15 octombrie 2011 Bucureşti. Unul din punctele dezbătute în această analiză era şi influenţa Tv-ului asupra dezvoltării copilului.
    Analizând mai amănunţit anamnezele am identificat un punct comun al acestor copii care se recuperau mult mai rapid. Este vorba despre un consum, in medie, de peste 4-5 ore/zi de mediu virtual (TV, tabletă, telefon, etc) în perioada 0-2 ani. Un alt fapt interesant, este că majoritatea acestor copii, la finalizarea procesului terapeutic, nu mai prezentau elemente disfuncţionale, pe niciuna din ariile de dezvoltare, putând fi integraţi în învăţământul de masă, funcţional, şi fără a avea nevoie de ajutor de specialitate. Un al aspect important, a fost sa observ evolutia copiilor ai caror parinti au eliminat sau nu mediul virtual, au inceput sau nu procesul terapeutic de specialitate, fiecare caz cu dinamica si specificul lui. Am avut chiar cateva cazuri, in care copii care au inceput terapia intre 1,5 – 2 ani, in 3-4 luni de terapie au „devenit”, copii tipici, dar numai dacă parintii au ascultat toate recomandarile specialistilor. Dar si cazuri de copii ai caror părinti nu au inceput terapia si care au prezentat doar mici imbunătătiri si doar dacă au eliminat consumul de mediu virtual .
    Eu personal în ultimii 5 ani de zile aproape că nu am mai avut copii nou diagnosticaţi, care să nu prezinte în anamneză acest element (consum excesiv de mediu virtual în primii 2 ani de viaţă). Fenomenul este uşor de verificat printr-un chestionar care ar putea fi aplicat în clinicile de psihiatrie infantilă.
    Având în vedere experienţa acumulată în recuperarea copiilor cu autism, există diferenţe majore între copiii cu autism „clasic” şi copiii autizati prin vizionarea TV (cu toate că aparent toate evaluările şi testele psihologice iniţiale confirmă acelaşi diagnostic în ambele cazuri). Acest lucru se evidenţiază în cadrul procesului de recuperare.
    În cazul autismului clasic, dacă procesul terapeutic începe precoce (la 2-3 ani), recuperarea se realizează în timp – aproximativ 2-4 ani sau chiar toată viaţa, cu program de terapie individuală de minim 6-8 ore/zi şi procent de integrare în învăţământul de masă puţin peste 50%. În multe cazuri, cu toate aceste intervenţii intensive, copii vor mai prezenta anumite sechele pentru toată viaţa.
    În cazul copiilor autizati de privitul excesiv la TV, recuperarea se realizează în aprox. 6-18 luni, cu program de terapie individuală de minim 2-4 ore/zi şi cu procent de integrare în învăţământul de masă peste 90%. În majoritatea cazurilor neexistând alte sechele la finalizarea procesului terapeutic, dar numai dacă procesul terapeutic începe precoce (la 2, maxim 3 ani).
    Asta deoarece, în cazul copiilor cu autism “clasic” afectarea neurologică este gravă şi presupune o distrugere ireversibilă a anumitor zone ale sistemului neurologic, mai precis distrugerea legăturilor dintre neuroni (sinapse, axoni, dentrite). Majoritatea cazurilor sunt datorate intoxicaţiilor cu metale grele (mercur, aluminiu, plumb) sau de infecţi la nivelul creierului (meningita, encefalită), toate acestea combinate si cu diverse deficienţe genetice, neurologice, imunitare.
    În cazul copiilor autizati de privitul la TV este vorba de o nedezvoltare corespunzătoare a sistemului neurologic, datorită lipsei de stimulare psiho motrica, senzorială, afectivă si psihosocială. Deci în acest caz nu este vorba de o distrugere a legăturilor neurologice, ci de inexistenţa lor sau de o reformatare a acestor legături, datorită unei stimulări necorespunzătoare. În majoritatea timpului, copilul primeşte doar anumite senzaţii (vizuale sau/şi auditive) provenite dintr-un mediu virtual, neexistând posibilitatea să coreleze aceste senzaţii vizuale şi auditive cu celelalte tipuri de senzaţii; vestibulare , tactile, de miros, de gust, neputând astfel să se dezvolte corespunzător. La un astfel de copil, dacă nu se intervine precoce (înainte de 2-3 ani), problemele acestea se vor accentua din ce în ce mai mult, se crează rupturi între senzaţii şi percepţii, accentuându-se comportamentele din spectrul autist, recuperarea realizându-se astfel din ce în ce mai greu, şi cu costuri mai mari.

    Recomandări internaţionale si naţionale privind
    consumul de televiziune la copii

    În anul 2010 Academia Americană de Pediatrie împreună cu Societatea Canadiană de Pediatrie, în baza unui amplu studiu, au recomandat ca accesul la tehnologiile şi dispozitivele multimedia pentru copii între 0-2 ani să fie restricţionat complet, pentru copii între 3-5 ani să fie limitat la maxim o oră pe zi, iar pentru cei între 6-18 ani la maxim 2 ore pe zi: http://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1111/j.1651-2227.2008.01027.x/epdf?r3_referer=wol&tracking_action=preview_click&show_checkout=1&purchase_referrer=medlive.hotnews.ro&purchase_site_license=LICENSE_DENIED_NO_CUSTOMER
    În Franţa, Guvernul a introdus din vara anului 2008 reguli clare menite să protejeze sănătatea şi dezvoltarea copiilor în faţa efectelor negative ale programelor tv: http://www.csa.fr/Television/Le-suivi-des-programmes/Jeunesse-et-protection-des-mineurs#loc04
    Mai nou Anglia doreşte să implementeze programe guvernamentale cara să restricţioneze accesul şi consumul de mediu virtual copiilor de 0-7 ani şi chiar până la 12 ani: https://www.theguardian.com/society/2016/dec/25/experts-call-for-official-guidelines-on-child-screen-use
    Situaţia actuală în România

    În ultimii 4-5 ani multi medici neuropsihiatrii şi psihologi clinicieni raportează o nouă formă de autism “autismul virtual”, deoarece în majoritatea cazurilor consumul de televiziune în primii doi ani de viaţă a copilului a fost, în medie, de peste 4 ore/zi.
    Diverse reportaje si emisiuni TV:
    – „Dosar Romania” – GENERATIA AUTIZATA – Reportaj TVR despre efectele televizorului si calculatorului asupra copiilor: http://www.dailymotion.com/video/x3a9s12_generatia-autizata-reportaj-tvr-despre-efectele-tv-si-calculatorului-asupra-copiilor-dosar-romania_tv#tab_embed
    – Biserica Azi. Ecranul și dezvoltarea mintală a copiilor – Reportaj Trinitas TV despre efectele televizorului asupra copiilor mici: https://www.youtube.com/watch?v=Y_kz-65wEok&t=91s
    – Din interior. Captivi în lumea virtuală – Reportaj Digi TV:
    http://www.digi24.ro/special/reportaje/reportaj/dininterior-captivi-in-lumea-virtuala-539366

    Articole online:
    http://infoalert.ro/2016/01/14/autismul-light-o-noua-boala-neurologica-la-copiii-care-privesc-mai-mult-de-o-ora-la-televizor/

    Campanii de conştientizare online:
    http://www.stopautismvirtual.ro, http://www.asmc.ro
    facebook@stopautismvirtual.ro

    Lucrări în conferinţe de specialitate
    – Conferinţa Naţională de Analiză Aplicată a Comportamentului – pentru copilul cu autism, martie 2014 Fundaţia Copii în Dificultate – România, „O nouă formă de autism – autismul virtual. De ce în cazul autismului incidenţa este de 80% la băieţi?.

    Instituţii ale statului
    Consiliul Naţional al Audiovizualului recomandă “Fără televiziune înainte de împlinirea vârstei de 3 ani” pe site-ul său: http://www.cna.ro/IMG/pdf/SFATURI_PENTRU_P_RINTI_131113.pdf

    Fundamentarea ştiinţifică

    Copilul în faţa televizorului nu are parte de experienţa obişnuită a limbajului, de stimularea dialogică a gândirii şi reflecţiei pe care părinţii, bunicii sau mediul uman, în genere, le oferă. Stimulii vizuali şi auditivi percepuţi în faţa micului ecran sunt atât de agresivi, se succed cu o asemenea rapiditate, încât depăşesc capacitatea creierului de a-i controla. Efectul invariabil va fi inhibarea unor importante procese mentale. Copiii se obişnuiesc de la televizor să nu mai dorească să înţeleagă ce se întâmplă în lumea care îi înconjoară, se mulţumesc doar cu senzaţiile (Large Martin, 2000, Out of the Box). Experienţa vizionarii TV nu este una a spaţiului şi a timpului real, a distanţelor şi a duratelor reale, ci a unora virtuale, sugerate sau doar stimulate în interiorul lumii televizualului.
    Copilului îi lipseşte posibilitatea cunoaşterii prin atingerea şi manipularea fizică a materialelor, una din condiţiile desfăşurării procesului de cunoaştere şi prin urmare, de structurare a traseelor neuronale. Prin televizor, cei mici sunt lipsiţi de liniştea şi răgazul necesare dezvoltării mecanismelor limbajului intern şi ale gândirii reflexive
    Televizorul nu numai că nu favorizează o participare interactivă la procesul de cunoaştere, ci, dimpotrivă, presupune o experienţă pasivă şi pasivizată pentru mintea umană. După vizionarea prelungită, copiii vor avea tendinţa de a rămâne în aceeaşi stare de pasivitate sau de neimplicare în cunoaşterea lumii reale. Celor care se uită mult la televizor, li se sărăceşte în mod proporţional capacitatea de a imagina jocuri, le slăbeşte dinamismul mental.” (Virgiliu Gheorghe 2008, “Efectele televiziunii asupra minţii umane”)
    „Întrucât în configurarea sistemelor neuronale, conexiunile se realizează că răspuns la efortul presupus de o activitate mentală, a-i introduce pe copii în mediul TV, a le deprinde mintea cu plăcerea facilă a vizionării, înseamnă să le punem într-un risc real dezvoltarea abilitaţilor mentale.” (Healy, Jane M., 1990, “Endagered Minds”, Touchstone, New York).
    Creierul, ca şi întreg organismul, are nevoie să se hrănească pentru a se dezvolta normal. Hrana creierului, mai ales în primii ani de viaţă, dar nu numai, sunt stimuli mediului extern, receptaţi prin organele de simţ dar şi prin mişcare. În primii doi ani de existenţă, creierul îşi triplează dimensiunea, de la o medie de 333 grame până la 1 kg. Creşterea în dimensiune are legătură directă cu stimularea externă şi primele experienţe de viaţă. De exemplu densitatea maximă a sinapselor se atinge în apropierea vârstei de un an după naştere, în zonele senzoriale ale creierului. Această fază este dominată iniţial de mecanisme ”expectante ale experienţelor”, iar ulterior de mecanisme ”dependente de experienţe”. Asta înseamnă că procesul de creare a sinapselor este modulat de experienţele externe, din mediu (Cîrneci Dragoş, 2015, “Testarea psihologică II-Psihodiagnoza personalităţii”,pag51).
    Imaginile luminoase cu succesiune rapidă obosesc creierul copilului, agitându-l, neliniştindu-l. Secvenţe audio stridente, montaje rapide, flash-uri puternice, toate acestea supra-stimuleaza un creier în plină dezvoltare (Christakis, Dimitri, 2010, Acta Paediatrica, Seattle Children’s Research Institute and University of Washington).
    Etapa de dezvoltare a copilului 0-2 ani poartă denumirea de etapa de dezvoltare senzorio-motorie. În această etapă copilul reacţionează reflex, în activităţi precum suptul, lovitul, apucatul. Începe să coordoneze informaţia vizuală, auditiva şi tactila pe care o primeşte din mediu (prin intermediul senzaţiilor) cu deprinderile motorii pe care tocmai le dezvolta. În această etapă constată că dacă îşi mişcă ochii, are acces la mai multe imagini şi poate chiar să observe cum propriile mânuţe şi picioruşe interacţionează cu diverse obiecte. În acest mod, devine tot mai conştient de existenţa unui mediu exterior, înconjurător şi de capacitatea lui de a acţiona asupra acestui mediu.
    Primul contact al copilului cu mediul extern se realizează prin senzaţii, ce sunt receptate prin organele de simţ, care la naştere chiar dacă sunt dezvoltate, se deosebesc foarte mult de cele ale adultului. În contact cu mediul înconjurător, odată cu trecerea timpului şi cu experimentarea de noi situaţii, aceste senzaţii se transformă în percepţii.
    Pentru a înţelege diferenţa dintre senzaţii şi percepţii vom folosi următorul experiment. Strigăm copilul pe nume, sau producem un zgomot puternic. Dacă senzaţia auditivă este integrată corespunzător în percepţie, reacţia normală a copilului este să se întoarcă către sursa de zgomot, şi chiar să identifice, fără să vadă, obiectul sau persoana care produce zgomotul. În cazul copiilor care nu au fost stimulaţi corespunzător sau care au anumite probleme neurologice, există o mare probabilitate să nu reacţioneze în nici un fel sau să reacţioneze necorespunzător la aceste senzaţii auditive. În marea majoritate a cazurilor dau impresia că nu aud, cu toate că în alte cazuri sunt foarte receptivi la anumite zgomote (în special reclame TV, anumite melodii sau sunete preferate). În aceste cazuri copilul nu are probleme în preluarea informaţiei senzoriale, ci doar în prelucrarea (transformarea şi integrarea) acesteia în percepţie. De aceea în cazul copiilor care sunt lăsaţi foarte mult în fata mediilor virtuale, mai ales în perioada de dezvoltare senzorio-motorie (0-2 ani), în majoritate cazurilor se produc rupturi sau scurtcircuitări între senzaţii şi percepţii la nivelul majorităţii organelor de simţ. Copilul ajunge astfel să nu mai poată integra, sau să integreze diferenţiat informaţiile primite din mediu. Apar astfel o multitudine de comportamente problemă: lipsa limbajului expresiv (vorbirea) sau chiar lipsa limbajului receptiv (înţelegerea); dau impresia că nu aud sau sunt deranjaţi excesiv de anumite zgomote; mănâncă o gamă foarte restrânsă de alimente sau doar anumite texturi de alimente (în special pasat); miros excesiv anumite alimente; se uită la obiecte cu ochii într-o parte; sunt foarte atraşi în comportamente stereotipe sau repetitive; pipăie într-un mod foarte diferit anumite obiecte, şi astfel de exemple pot continua.
    Vizionarea excesivă (peste 4-5 ore/zi) a programelor de virtuale acţionează la copilul mic (0-2 ani) pe mai multe căi.

    1. Privarea senzorială.
    În primul rând este vorba de o privare senzorială, deoarece copilul în perioada 0-2 ani se afla într-o etapă de dezvoltare senzorio-motorie în care se dezvoltă numai prin interacţiunea cu persoanele şi obiectele din jurul lui, şi orice privare de la această interacţiune îi poate dăuna grav.
    „Psihicul este o expresie a vieţii de relaţie, un fenomen inseparabil legat de structurile materiale şi cuantice, o reproducere în subiectiv a realităţii naturale obiective, un produs al condiţionărilor şi determinărilor socio-istorice şi socio-culturale” (Mielu Zlate, 2000, p.202)
    Ca formă a vieţii de relaţie, psihicul îşi relevă natura prin relaţiile sale cu: realitatea fizică, realitatea fiziologică, realitatea socială. Numai în relaţie cu aceste realităţi omul îşi construieşte propria interioritate, în absenţa unor asemenea relaţii cu ambianţa, viaţa psihică poate fi serios perturbată. Acest lucru este demonstrat de experimentele de izolare şi deprivare senzorială (Donald O. Hebb, 1947) şi de experimentele cu privire la consecinţele în plan comportamental ale deficitului de contacte sociale (Harry Harlow, 1960). În studiile lui Hebb, după 20 ore de deprivare senzorială subiecţii manifestau tulburări emoţionale, halucinaţii, scăderea performanţelor intelectuale.
    Faptul că relaţiile cu mediul social sunt importante pentru psihic este demonstrat şi de copii crescuţi de animale sălbatice (în special lupi – aşa numiţii „copii lup”) la care s-a observat conservarea atributelor biologice şi absenţa atributelor sociale şi de comunicare.
    Relaţiile psihicului cu substratul lui material, cu obiectele lumii materiale şi sociale, reprezintă atât cadrul de formare şi dezvoltare a psihicului cât şi instrumentul acestei formări.
    Este necesar să luăm în calcul şi cantitatea totală de timp/zi în care copilul este activ. Perioadele de somn în această etapă de dezvoltare sunt: 0-1 an 14-16 ore/zi, 1-2 ani 13-15 ore/zi. Astfel în această perioadă copilul se afla între 10 şi 12 ore/zi de veghe. Din acest interval 3-4 ore/zi sunt alocate programului de masă (4-6 mese/zi), şi aproximativ o oră/zi programului de baie. Un consum de televiziune peste 4-5 ore/zi reprezintă astfel minim 50-80% din timpul total în care copilul se află în perioada de veghe, când are nevoie de cât mai multă stimulare senzorială şi motrică.
    În timpul vizionării TV copilul nu primeşte decât informaţii vizuale şi auditive, pe care încă nu le poate procesa datorită vârstei mici, şi care nu sunt integrate cu celelalte senzaţii şi percepţii (atingere, miros, gust, simţul vestibular).
    În lumea reală ne confruntăm cu o mare varietate de zgomote. Creierul adultului integrează toate aceste sunete percepute şi le separă, localizând sursa dinspre care vin, creierul putând să se concentreze doar asupra sunetului pe care individual vrea să-l audă. În cazul bebeluşilor, discriminarea sunetelor, precum şi capacitatea de a repera selectiv o voce interesantă sau un zgomot interesant printre alte voci sau zgomote, sunt aptitudini care se dezvolta progresiv şi numai în legătură directă cu persoanele sau obiectele care produc sunetele respective şi nu cu persoane sau obiecte virtuale, de la televizor. Sursa:
    – Christtakis. D.A., F.J. Zimmerman, D.L. Di Giuseppe, C.A. Mccarty 2004, “Early Television Exposure and Subsequent AttentionalProblems în Children”, Pediatrics, 113, p.708-713;
    – Newman, R.S. 2005, “The Coctail Party Effect în Infants Revisited: Listening to One’s Name innNoise”, Developmental Psychology, 41, p 352-362;
    – Werner, L.A., K. Boike 2001, “Infants’ Sensitivity to Broadband Noise”, Journal of Acoustical
    – Dr. Jill Bolte Taylor 2011, “Revelatii despre creier”Ed. Curtea Veche, p 86 si 125;
    Mediile virtuale sunt medii care solicită, la nivelul procesării vizuale, existenţa reprezentării (copilul înţelege că obiectul există chiar dacă el nu îl mai vede). “Activitatea umană nu s-ar putea desfăşura dacă n-ar exista posibilitatea desprinderii de concret, de prezent, de “aici şi acum”, dacă omul n-ar dispune şi de capacitatea de a opera mintal cu obiectul în absenţa lui” (Mielu Zlate, 2000, p. 105).
    Reprezentarea se formează doar prin interacţiunea directă cu obiectele şi nu cu obiecte virtuale. Astfel, dacă reprezentarea nu există, copilul nu poate trece la următoarele etape: identificare (recunoaşterea obiectelor), clasificare (asocierea cu alte obiecte asemănătoare), gândire, imaginaţie, abstractizare etc.
    2. Privare socio-afectivă
    Relaţia afectivă dintre părinţi şi copil este influenţată de disponibilitatea şi empatia pe care părintele o manifestă faţă de nevoile copilului. Aceasta se dezvoltă treptat, în special în perioada de vârstă a copilului 0-2 ani.
    În perioada 3-9 luni, copilul distinge și preferă compania părinţilor în detrimentul celorlalte persoane, manifestându-și preferinţa pentru persoanele familiare prin zâmbet, strigăt, etc. În această perioadă copilul începe să descopere mediul în care trăieşte, având nevoie de încurajarea părinților (din mângâiere, privire) pentru a explora mediul.Aceasta este perioada în care relaţia de ataşament începe.
    Bebelușul învață să meargă întotdeauna sprijinit de ceva, deși cade, dacă primește sprijin, se ridică și își continuă încercarea. Pentru a avea succes are nevoie de un sprijin ferm, constant. Psihanalistul englez Bowlby, denumește modalitatea în care bebelușul învață să meargă “Teoria punctului de sprijin” și o compară cu nevoia de sprijin a micuțului pentru a descoperi și explora lumea. Desigur, și sprijinul fizic este important, dar cel psihologic, prin care este susținut emoțional să descopere, să incerce este primordial. Cel mic, va invăța astfel că, poate depinde fără teamă de cei din jur.
    Explorarea mediului inconjurator, nu se referă doar la experimentarea de sunete, culori, forme și texturi ci la traducerea acestora într-un limbaj accesibil copilului(integrarea in perceptii). Vor fi mult mai apropiate copilului, experiențele incărcate emoțional.
    În perioada 9-12 luni, copilul începe să devină „autonom”, să se simtă sigur pe mediul înconjurător, fapt ce îi va permite să se îndepărteze de părinţi, ştiind totusi că poate conta pe ei. După vârsta de un an, părinţii îl vor ajuta pe copil să înţeleagă regulile, limitele. Acesta este inceputul socializării.
    Conform Teoriei lui Winnicot, relaţia părinte-bebeluş influenţează formarea acestuia ca fiinţă independentă autonomă (iniţial relaţia este de dependenţă absolută, apoi de dependenţă relativă, iar în final de autonomie/independenţă). De asemenea, această relaţie reflectă îngrijirea maternă, relaţia mamei cu copilul, modificările psihologice trăite de aceasta pentru a putea veni în întâmpinarea nevoilor celui mic.
    În timpul acestei perioade de viaţă copilul experimentează încrederea sau neîncrederea faţă de lume. Dacă nevoile lor sunt îndeplinite cu dragoste, ei vor înţelege că lumea este un loc plăcut, în care se întâmplă de obicei lucruri bune. Astfel, încrederea va deveni parte a caracterului copilului (cf. E Erikson)
    Atașamentul infantil are un rol securizant sau nesecurizant, în configurarea personalității și a comportamentului uman.
    Copilul s-a nascut cu predispoziția de a se atașa de persoana care îi oferă îngrijiri, își va organiza propriul comportament pentru a menține relațiile de atașament cruciale pentru supraviețuirea lui umană și psihologică, în apropierea persoanei care îl îngrijește.
    Distorsiunile în modul de a gândi și de a se comporta au ca sursă tulburările de atașament în copilăria timpurie și pot fi considerate rezultatul incapacității părinților de a răspunde nevoilor de confort, securizare și încredere emoțională a copilului mai ales in perioada 0-2 ani.
    Dezvoltarea intelectual-afectiva a copilului este un proces complex, ale cărui etape succesive se afla într-o strânsă interdependenţă şi sunt controlate şi influenţate de factori genetici şi non-genetici. După o lungă perioadă în care rolul factorilor genetici în procesul dezvoltării a primat în atenţia cercetătorilor, studiile publicate începând cu anii ’90 au redat importanta cuvenită factorilor non-genetici, ce ţin de mediul de dezvoltare al copilului (Rutter, Moffitt, & Caspi, 2006).
    Urmare a acestei relativ recente tendinţe este şi faptul că efectele ireversibile pe care le au asupra dezvoltării copilului privarea de afecţiunea parentală şi creşterea într-un mediu deviant, aduse în atenţia lumii ştiinţifice în anii ’50 de studiile lui Bowlby şi Ainsworth, au redevenit obiect al interesului cercetătorilor de specialitate. Astăzi, studierea mecanismelor organice prin care experienţele copilăriei timpurii modelează dezvoltarea şi maturizarea sistemului nervos al copilului, este considerată esenţială pentru înţelegerea atât a dezvoltării normale cât şi a celei patologice (Grossman et al., 2003).
    La nou-născut, percepţia unui act poate fi înregistrată în aşa fel încât să fie aplicată direct în executarea unui “plan motor”. În opinia cercetătorilor, bebeluşul utilizează acţiunea adultului ca un model care i-ar permite să-şi fasoneze propriul comportament motor. Bebeluşii sunt prin urmare nişte veritabili detectori de mişcare biologică, răspunzând în mod înnăscut la mişcările faciale pe care le observă. Toate cercetările care au încercat să reproducă efecte de imitare la bebelusi cu obiecte nonumane au eşuat. Bebeluşii sunt fiinţe care observă, învaţă şi răspund în mod foarte activ la mediu şi mai ales la persoanele din jur. Sursa:
    – (Field, T.M., R.W. Wodson, R. Greendberg, C. Cohen 1982, “Discrimination and Imitation of Facial Expressions by Neonates”, Science, 218, p 179-181;
    – Jeannerod, M. 1997. The Cognitive Neuroscience of Action, New York, Blackwell; Kugiumutzakis, G. 1999, “Genesis and Development of Early Infant Mimesis to Facial and Vocal Models”, Imitation în Infancy p. 36-59, Cambridge, MĂ, Cambridge University Press;
    – Meltzoff, A.N., M. K. Moore 1977, “imitation of Facial and Manual Gestures by Human Neonates”, Science, 198 p. 75-78;
    – Meltzoff, A.N., M. K. Moore 1989, “Imitation în Newborn Infats. Exploring the Range of Gestures Imitated and the Underlying Mechanismus”, Developmental Psychology, 25, p. 954-962).
    Alte studii concluzionează că dacă bebeluşul îşi va imita părinţii cu uşurinţă şi entuziasm atunci când fac ceva, vor putea învăţa mai repede să respecte regulile sociale şi vor avea o conştiinţă mai dezvoltată, înţelegând mult mai repede ceea ce este permis şi ceea ce este interzis, vor putea să folosească mai eficient autocontrolul dar şi alte comportamente legate de dezvoltarea morală. (Bandura, A. 1986, Social Foundations of Thought and Action, Englewood Cliffs, HJ, Prentice Hall; Forman, D.R., N. Aksan, G. Kochanska 2004, “Toddlers’Responsive Imitation Predicts Preschool Age Conscience”, Psychological Science, 15, p. 699-704).
    Bruno Bettelheim (1967) invocă pentru prima dată, ca şi cauză a autismului, relaţia părinte-copil, bazându-se pe observarea unor relaţii mai reci ale părinţilor faţă de copiii autişti. Acestea duc la disfuncţii psihologice manifestate prin anomalii ale dezvoltării stării emoţionale, ale sferei cognitive, atunci când dificultăţile utilizării simbolurilor devin dominante în tulburările limbajului, anomalii ale capacităţilor perceptive şi ale atenţiei, dificultăţi în imitarea acţiunilor corporale şi altele. Cu toate că aceste studii au fost foarte controversate şi ulterior în anii 80 infirmate, s-ar părea că există o strânsă legătură între nivelul de afectivitate oferit de părinţi şi dezvoltarea psihosocială a copilului.
    Astfel orice timp care nu este folosit pentru relaţii sociale şi afective cu copilul, duce la întârziere în dezvoltarea psiho-sociala şi psiho-afectiva a acestuia.

    Televizorul şi undele cerebrale
    Un alt factor prin care vizionarea TV acţionează asupra dezvoltării copilului mic este reprezentat de inducerea creierului într-o stare de unde cerebrale alfa. Aceste unde cerebrale produc următorul fenomen, în momentul vizionarii TV: emisfera cerebral dreaptă este stimulată maldiv, limitându-şi activitatea la o receptare intensă, dar pasivă a imaginilor (Buzzell, 1998), activitatea emisferei cerebrale stângi se diminuează foarte mult (” (Healy, Jane M., 1990), comunicarea inter emisferică, prin corpul calos, slăbeşte semnificativ (Scheidler, 1994), iar procesele mentale superioare, care se realizează în cortexul prefrontal, sunt foarte inhibate (Buzzell, 1998). Creierul trece într-un ritm predominant de unde cerebrale alfa, activitate electrică ce indică intrarea într-o stare de semiadormire de tip hipnotic. Pentru copilul mic 0-2 ani, vizionarea TV îndelungată afectează creierul, care se află într-o etapă foarte importantă de dezvoltare şi structurare, ajungându-se chiar la o anumită atrofiere corticală ce se manifestă prin dezvoltarea insuficientă a unor arii neuronale. (“Efectele micului ecran asupra minţii copilului” Virgiliu Gheorghe, Nicoleta Criveanu, Andrei Dragulinescu – Bucureşti: Prodromos, 2008, p. 114-115).
    Acest fapt amplifică foarte mult primul factor, cel legat de privarea senzorială. Pentru a înţelege mai bine fenomenul, trebuie menţionat că inteligenţa unei persoane este stabilită la nivel neurologic de viteza cu care informaţia circulă între cele două emisfere, prin corpul calos, şi de folosirea într-o proporţie cât mai mare a ambelor emisfere cerebrale. În condiţiile în care bărbaţii folosesc preponderent emisfera cerebrală stângă, iar femeile folosesc preponderent emisfera cerebrală dreaptă.
    Emisfera cerebrală stângă (cea a cărei activitate este diminuată în timpul vizionării TV), este folosită cu preponderenţă în cazul bărbaţilor, şi este denumită „omul de ştiinţă”. Din punct de vedere motric coordonează toată partea dreaptă a corpului, iar din punct de vedere mental este responsabilă cu: logica, analiza, deducţie, limbajul vorbit , scriere, stabilirea de reguli, etc. Această emisferă gândeşte în paşi logici, secvenţial, îşi organizează lucrurile în timp şi le execută într-o anumită ordine. Îşi foloseşte raţiunea pentru a trage concluzii pe baza unor date, a unor fapte, şi pe baza unei organizări logice. Leagă ideile unele de altele, surprinde relaţiile de tip cauză-efect.
    Emisfera cerebrală dreapta, folosită cu preponderenţă de femei, este numită şi „artistul”. Din punct de vedere motric coordonează toată partea stângă a corpului, iar din punct de vedere mental este responsabilă cu: limbajul receptiv, creativitatea, percepţia vizuală, emoţii, simboluri, intuiţie, curiozitate etc. „Artistul” gândeşte nonverbal, în imagini, sunete, emoţii, recunoaşte şi modelează forme, plasează elementele într-un context, percepe conexiunile dintre ele precum şi întregul din care ele fac parte, percepe spaţial, nu are sensul timpului. Sintetizează, schematizează, vizualizează, creează şi foloseşte diferite scheme ori modele pentru abordarea realităţii. Foloseşte analogii şi asocieri de idei, stabileşte legături, înţelege şi foloseşte metafore. Percepe intonaţiile vocii, ritmicitatea vorbirii şi a muzicii, tonalităţile, muzica. Are simţul culorilor. Îşi imaginează şi visează. Este empatică şi intuitivă, pasionată de spiritual şi de mistic.
    Se poate constata cu uşurinţă că imaginea video, care este o imagine în mişcare şi care nu lasă răgazul necesar reflexiei, incita cu putere imaginaţia şi emoţiile (care sunt procesate în emisfera cerebrală dreaptă şi care la copilul mic 0-2 ani nu sunt încă dezvoltate), inhibând în acelaşi timp activitatea emisferei cerebrale stângi.
    Cortexul prefrontal este partea creierului cea mai puternic afectat în urma vizionarii. Această parte a creierului (numită creierul executiv) răspunde de atenţie, motivaţie, discernământ, controlul comportamentelor şi al emoţiilor, planificarea, curiozitatea, prevederea, controlul instinctelor etc
    “În cazul vizionarii TV îndelungate, anumite arii ale emisferei cerebrale stângi, ale corpului calos şi ale cortexului prefrontal, rămân nedezvoltate sau chiar se atrofiază în timp pierzându-se posibilitatea dezvoltării ulterioare” (Healy, Jane M., 1990).

    Dependenta de televiziune
    Televizorul crează o dependentă neurologică acţionând pe două căi principale:
    Când ne uitam la TV, activitatea creierului se mută din emisfera stânga în cea dreaptă. De fapt, experimentele conduse de cercetătorul Herbert Krugman au arătat că în timp ce telespectatorii se uită la televizor, emisfera dreaptă este de 2 ori mai activă decât cea stângă, o anomalie neurologică. Fluxul din stânga către dreapta produce o creştere a ceea ce este drogul natural al corpului: endorfinele, care includ beta – endorfine şi enkefaline. Endorfinele sunt identice din punct de vedere al structurii cu opiul şi derivatele lui (morfină, codeina, heroina, etc.). Activităţile care eliberează endorfine (numite şi peptide de tip opiu) sunt uzual formate de comportament (rar le numim dependenţă). Acestea includ trosnirea degetelor, exerciţiile intense, şi orgasmul. Narcoticele externe acţionează asupra aceloraşi receptori (receptorii opioizi) ca şi endorfinele, de aceea este o diferenţă nesemnificativă între cele două tipuri. De fapt, exerciţiile intense, care produc aşa numita “runner’s high” – o eliberare de endorfine care se revarsă în organism, pot cauza o dependenţă ridicată, până la punctul când “dependenţii” oprindu-se brusc din exerciţii suferă simptomele “retragere a narcoticului”, şi anume migrene sau dureri de cap. Aceste migrene sunt cauzate de o disfuncţie a receptorilor opioizi, care sunt obişnuiţi cu afluxul constant de endorfine. Într-adevăr, până şi telespectatorii ocazionali trec prin simptomele de “retragere a narcoticului” dacă nu se mai uită la TV pentru o perioadă prelungită de timp (Wes Moore 2001 “Television. Opium peoples”, The Journal of Cognitive Liberties, vol 2, p. 59-66)
    Privitul excesiv la televizor poate creşte riscul deficitului de atenţie la copii şi nu numai. Acest lucru se datorează modificărilor foarte rapide de scene, care se produc în videoclipurile din ziua de azi. Dacă vom compara un film vechi, cum ar fi cele din anii ’40-’50 cu filmele moderne, vom observa că, la filmele mai vechi, schimbarea cadrelor se producea în intervale de timp mult mai lungi.
    Schimbările/tăierile frecvente de scene sunt utilizate pentru că activează aşa-numitul “răspuns orientativ” care are caracter de dependenţă (Csikszentmihalyi, M. , Kubey, R., 1981, “Television and the rest of life : A systematic comparison of subjective experience”, The Public Opinion Quarterly, vol. 45, nr. 3, p. 317-328; – Reeves, B. , Lang, A. , Kim, E.Y. , Tatar, D. , 1999, “The Effects of screen size and message content on attention and arousal”, Media Psychology, vol. 1, p. 49-67). Acesta este un răspuns biologic natural, care atrage în mod automat atenţia către lucrurile care se schimbă în mediul tău. Cu cât există mai multe schimbări de scene, cu atât este stârnită mai mult atenţia, iar răspunsul orientativ este activat mai puternic. Tăierile de scene care se produc mult prea frecvent pot face un videoclip să fie extrem de dificil de urmărit “în conţinut”. La un film mai lung, cadrele derulate cu repeziciune nici măcar nu mai pot fi numărate, din cauza stării hipnotice în care se află creierul, ceea ce reduce în mod considerabil abilitatea de a gândi logic.

    Diferenţierea pe sexe a impactului televiziunii asupra copilului mic (0-2 ani)
    În general televiziunea acţionează asupra copiilor prin nedezvoltarea corespunzătoare a sistemului neurologic. Având în vedere că există diferenţe majore între sistemul neurologic al fetelor şi băieţilor, incidenţa tulburărilor neurobiologice este foarte diferită pe sexe.
    Emisferele stânga şi dreapta ale creierului sunt legate printr-o serie de nervi care se numesc corpul calos. Acest “cablu” face ca o parte a creierului să comunice foarte bine cu cealaltă, permiţând schimbul de informaţii, ca două calculatoare pe umeri, legate de o interfaţă unică. Ei bine, la femeie, corpul calos este mai gros decât la bărbat, având cu peste 30% mai multe legături între emisfere (Roger Gorsky, 1991).
    Femeile au cu 11% mai mulţi neuroni în zona creierului destinată emoţiilor, empatiei şi memoriei (Louann Brizendine, 2006). Întrucât au şi mai mulţi neuroni-oglindă , ele sunt de asemenea mai înclinate spre a observa stările emoţionale ale celor din jur, putând astfel descifra mult mai devreme limbajul receptiv al persoanelor din jur. Totodată prezintă şi o capacitate mult mai mare de imitare, faţă de băieţi. Este cunoscut faptul că această capacitate de imitare reprezintă de fapt “motorul învăţării” în etapele iniţiale ale dezvoltării copilului, fiind folosită foarte des chiar şi de către noi, adulţii.
    În primii doi ani de viaţă, emisferele drepte – a mamei şi copilului – sunt deosebit de active, emisfera dreaptă având un rol foarte important în prelucrarea comunicării nonverbale, şi în dezvoltarea capacităţii copilului de a procesa eficient stimulii vizuali de la părinţi, deoarece emisfera dreaptă este responsabilă de perceperea şi detectarea imaginilor vizuale. Trebuie amintit că femeile gândesc preponderant cu emisfera dreaptă, fiind astfel mult mai folosită şi mai dezvoltată decât la băieţi. Maturizarea timpurie a emisferei drepte pare, de asemenea, să fie implicată în procesul de învăţare emoţională implicită, care precede dezvoltarea verbala, şi ca atare reprezintă substratul biologic al inconştientului dinamic (Allan N. Schore, 1994).
    Concluzia este că fetele au o capacitate mult mai mare de receptare şi decodificare a limbajului, atât receptiv cât şi expresiv, limbaj care apare şi se dezvoltă mai precoce decât la băieţi, de aceea incidenta pe sexe în cazul tulburărilor neurobiologice (autism, ADHD) este de 80% la băieţi, si implicit influenţa televizorului asupra copiilor este mult mai mare asupra băieţilor.

    Corelaţii în istorie cu alte cazuri asemănătoare de deprivare senzorială

    Sindromul instituţionalizării şi autizarea copiilor prin deprivare senzorială

    Studierea particularităţilor comportamentale ale copiilor care au trăit experienţa instituţionalizării, în special ale copiilor proveniţi din orfelinatele fostelor tari comuniste a reprezentat una din rarele ocazii permise de constrângeri de natura etică, de cercetare „în vivo” a efectelor dezvoltării într-un mediu traumatizant asupra evoluţiei ulterioare a copilului (MacLean, 2003). Din această perspectivă, creşterea într-un mediu instituţional, în orfelinatele ţărilor fostului lagăr comunist, în unanimitate descrisă ca fiind o experienţă traumatizantă, caracterizata deopotrivă de privare socio-afectivă şi de privare cognitiv-senzorială, poate fi privită ca un sumbru experiment, efectuat la scală socială largă, permis de condiţii socio-politice de regretabila amintire.
    Ca urmare a faptului că România a fost în anii ’90 una dintre principalele surse pentru adopţiile internaţionale (Zeanah et al., 2003), în mod particular, copiii proveniţi din orfelinatele romaneşti sunt regăsiţi drept subiecţi ai studiilor publicate în literatura de specialitate pe această temă (Carl Stock Kranowitz, 2012, “Copilul desincronizat sensorial”, p. 73)
    Concluzia unanimă a acestor studii este că dezvoltarea într-un mediu instituţional, prin privarea senzorial-cognitivă şi socio-afectivă, a afectat profund şi ireversibil procesul maturizării intelectual afective a copiilor studiaţi. Sunt identificate şi descrise particularităţi comportamentale ale acestor copii, care formează un tablou simptomatologic definitoriu pentru ceea ce a fost denumit ulterior „sindrom postinstituţionalizare” (Kreppner, O’Connor, & Rutter, 2001) şi care persistă şi după ce copilul a fost adoptat. Sunt amintite:
    – retardul sever (Rutter, 1998);
    – perturbări de dezvoltare a ataşamentului (Chisholm, 1998; O’Connor & Rutter, 2000; Rutter, Kreppner, & O’Connor, 2001; Smyke, Dumitrescu, & Zeanah, 2002; Zeanah, Smyke, & Dumitrescu, 2002);
    – comportament semiautistic (Beckett et al., 2002; Hoksbergen, Rijk, Van Dijkum, & Ter Laak, 2004; Rutter et al., 1999; Rutter et al., 2001; Zeanah et al., 2002);
    – probleme de atenţie şi hiperactivitate (Kreppner et al., 2001; O’Connor & Rutter, 2000; Rutter et al., 2001);
    – diminuarea sensibilităţii pentru durere şi comportament autoagresiv (Beckett et al., 2002; Ellis, Fisher, & Zaharie, 2004);
    – stereotipii motorii şi modalităţi neobişnuite de explorare senzorială (preferinţa pentru un anumit gen de stimuli)(Beckett et al., 2002; Hoksbergen et al., 2004);
    – probleme de alimentaţie (Beckett et al., 2002; Fisher, 1997);
    – stereotipii motorii (Fisher, 1997; Marcovitch, 1997), tulburări de somn (Beckett et al., 2002).
    Deşi toate anomaliile comportamentale anterior menţionate prezintă interes din punct de vedere al patologiei dezvoltării copilului, ne vom opri în cele ce urmează doar asupra simptomatologiei autistic-like sau semiautistică a orfanilor români, semnalată pentru prima oară de Rutter şi colaboratorii în două studii succesive, publicate în 1999, respectiv 2001.
    Aceştia identifică la copii adoptaţi din orfelinatele româneşti – cu o frecvenţă mult prea mare pentru a putea fi considerată simplă coincidenţă – un grup de simptome ce se suprapun în mare parte peste cele cuprinse în criteriile diagnostice ale patologiei autiste, indicate de DSM-IV (Diagnostical and Statistical Manual for Mental Disorder, Fourth Edition). Sunt amintite deficienţe ale abilitaţilor socio-comunicative care determină la rândul lor probleme de integrare socială, probleme de limbaj şi vorbire, comportament auto agresiv şi agresiv, rigiditate comportamentală, interese obsesive (Rutter et al., 1999; Rutter et al., 2001). Este important să menţionăm faptul că acest sindrom comportamental a fost descris în literatura de specialitate nu doar la copiii care au crescut într-un mediu instituţional ci şi la cei care au crescut într-un mediu familial carenţat, caracterizat de lipsa stimulilor socioafectivi (Shin, 1999). Existenţa unor diferenţe între tabloul simptomatologic al autismului clasic şi cel caracteristic copiilor mai sus amintiţi i-a făcut însa pe cercetători să fie reticenţi în a identifica total acest sindrom comportamental cu boala autistă. Spre deosebire de autismul clasic, pentru sindromul autistic-like caracteristica nu este izolarea socială autoimpusa (deşi exista importante probleme de integrare socială şi de comunicare) ci existenta stereotipilor comportamentale. Interesele neobişnuit de intense pentru un anumit tip de senzaţie, manierismele motorii, preocupările stranii şi obsesive sunt cele care predomină în tabloul simptomatologic al sindromului comportamental mai sus amintit. Mai mult, se pare că această simptomatologie semi autista tinde să se amelioreze în perioada post-adopţie, vârsta de 4-6 ani fiind în mod particular hotărâtoare pentru angajarea pe un parcurs favorabil (Rutter et al., 1999; Zeanah et al., 2003). În pofida diferenţelor mai sus menţionate, existenţa acestui sindrom autistic-like la copiii care au crescut într-un mediu deviant, traumatizant ridica o serie de probleme de natură teoretică, în măsură să nuanţeze discuţia cu privire la rolul factorilor genetici şi ambientali în etiopatogenia autismului.

    Sindromul Mowgli sau copiii lup
    Prin prisma funcţiilor limbajului dar nu numai, întărim ideea că omul nu trebuie privat de mediul social şi senzorial, mai ales în primii ani de viaţă, pentru că natura psihicului uman este dată de natura vieţii de relaţie. Ce s-ar întâmpla dacă relaţiile fireşti ale omului cu mediul social ar fi întrerupte, suspendate sau perturbate? Cazul aşa-zişilor copii-lup oferă un răspuns categoric la această întrebare. Suspendarea relaţiilor dintre psihic şi social, duce la conservarea structurilor biologice ale omului, în anumite condiţii chiar la dezvoltarea accentuată a acestora, în timp ce atributele sociale specifice omului nici nu apar. Iată câteva exemple:
    – În 1781, un ţăran român a găsit în pădurile din apropierea Braşovului un tânăr de aproximativ 23-25 de ani, total sălbăticit, pe care l-a adus în gospodăria să, încercând să-l “umanizeze”. Timp de mai mulţi ani nu s-au putut obţine decât câteva performanţe accesibile în general animalelor superioare: să umble încălţat şi îmbrăcat, să folosească lingură, să aducă apă de la fântână. Achiziţia limbajului şi a vorbirii i-a fost însă, imposibilă.
    – În 1799, nişte vânători găsesc în sudul Franţei, un copil de 11-12 ani, sălbăticit, în completă stare de animalitate. Munca dusă timp de 3 ani de către un medic pentru a-l transforma în om a fost zadarnică.
    – Foarte cunoscut este şi cazul unui copil de 9 ani descoperit în India, în 1954. Copilul a primit numele de Ramu (în indiană acest cuvânt înseamnă pui de lup). Era total animalizat: scotea mugete, fugea în patru labe, îşi arăta dinţii, nu suportă lumina. Doi psihologi au încercat să-l înveţe să vorbească, dar timp de 14 ani nu au reuşit să-l facă să scoată nici un sunet verbal.
    Se înţelege de la sine, că omul are nevoie de semeni pentru ca, prin imitaţie, să-şi însuşească achiziţiile limbajului (pe lângă numeroase alte funcţii psihice), să se dezvolte din punct de vedere psihic, pentru că psihicul este instrumentul acestor formări.

    Concluzii:
    Chiar din primele luni de viaţă, şi nu numai, copii au nevoie de o relaţie foarte apropiată cu părinţii şi cu ceilalţi membrii ai familiei. Au nevoie de ajutor, de îngrijire, de ghidare, de suport, de educaţie, nevoi care nu pot fi suplinite în nici un caz de televizor, calculator, tabletă, telefon, ci numai de o interacţiune directă a copilului cu persoanele şi obiectele îndrăgite. Numai astfel se pot dezvolta normal şi natural.

    Specialist,
    Marius-Teodor Zamfir
    -Expert psiholog-
    Psihologie clinica si psihologie judiciara
    Membru in Tabloul Expertilor Psihologi

    Am trimis si pe email.

    Apreciază


Vă rog să comentați decent, în duhul Ortodoxiei! Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. vă revine în exclusivitate.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: