Cum e posibil sa ne rugam neincetat?

Citez integral articolul Harul rugăciunii aduce mintea în strânsă legătură cu Dumnezeu

Rugăciunea neîncetată desparte mintea de toate înțelesurile și astfel o înfățișează înaintea lui Dumnezeu goală de orice împrăștiere. Înțelesurile sunt pricinuite de diverse lucruri, iar unele lucruri sunt sensibile, altele inteligibile. Așadar, atât timp cât mintea se mișcă în preajma acestor lucruri, pe ele le cuprinde și aceste înțelesuri le poartă întru sine. Harul rugăciunii, însă, aduce mintea în strânsă legătură cu Dumnezeu.

Întrucât o unește cu Dumnezeu, o desparte de toate înțelesurile; mintea, golită [de alte înţelesuri], comunică cu El și devine asemena chipului dumnezeiesc. Devenind după chipul dumnezeiesc, cere de la Dumnezeu cele cuviincioase și astfel nu greșește nicicând în cererile sale, întrucât rugămintea sa este întotdeauna împlinită de Dumnezeu. De aceea Sfântul Apostol Pavel ne cere: „rugați-vă neîncetat…”, ca să reușim, prin unitatea statornică a minții noastre cu Dumnezeu, încetul cu încetul, să o îndepărtăm de orice alipire de cele materiale.

Întrebare: Și cum se poate ruga mintea neîncetat, din moment ce, atunci când cântăm, citim, vorbim cu cineva sau suntem la ascultare, mintea se împarte în multe înțelesuri și reprezentări?

Răspuns: Sfânta Scriptură nu poruncește nimic din cele cu neputință de înfăptuit, din moment ce și Apostolul însuși cânta, citea, învăța, slujea și pătimea de pe urma prigoanelor, și totuși, se ruga neîncetat. Întrucât rugăciune neîncetată înseamnă să avem mintea pironită întotdeauna cu multă evlavie și dorire către Dumnezeu; omul să se lege pe sine întotdeauna de nădejdea în El și să aibă temeiul îndrăznelii pentru toate lucrările lui în El, toate câte se întâmplă înfruntându-le precum Apostolul, care spunea în orice împrejurare: „Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, (…) sau foamea (…), sau sabia?” (Rom. 8, 35). Iar apoi ne încredințează, continuând: „Căci sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus Domnul nostru. (Rom. 8, 38-39). Așadar, această lucrare lăuntrică o avea Apostolul, rugându-se neîncetat, fără contenire; întrucât în toate lucrările sale, așa cum am spus, și în toate câte i se întâmplau, se legase pe sine de nădejdea în Dumnezeu. De aceea și toți sfinții se bucurau întotdeauna în necazurile ce li se întâmplau pentru a-i deprinde să nădăjduiască în Dumnezeu. Sunt de părere, așadar, că aceasta este starea fără seamăn și curată a rugăciunii: mintea să reușească să se afle în afara trupului și a lumii și să se roage desprinsă cu desăvârșire de materie și de formele lumii.

Prin urmare, cel care va izbândi să păstreze în toată plinătatea sa această stare a sufletului, acela se roagă cu adevărat neîncetat.