Care e diferenta dintre NATIONALISM si PATRIOTISM? Ce este romanismul?

Urmare a unor comentarii la articolul Inainte de 1989 SECURITATEA A FACUT SI BINE ROMANILOR SI ROMANIEI? Acum serviciile lucreaza ceva, orice, pentru binele real al natiunii si al tarii? reiau cateva fragmente din articolul fratelui MUGUR VASILIU: „Primul cuvant despre NATIONALISM”. In Romania dreapta e de stanga, stanga a imprumutat ceva de dreapta si ambele sunt anti crestine si anti romanesti …:

Dincolo de definiţiile dicţionarelor care sunt pe cât de neutre pe atât de insuficiente şi deci irelevante, vom stărui în rândurile de faţă asupra acestui concept. Naţionalismul este o stare de urgenţă care are ca punct generator anormalitatea fiinţării unui popor la un moment dat, iar ca scop îndreptarea şi apărarea Tradiţiei respectivului popor. Naţionalismul se poate manifesta în diferite moduri – de la cel artistic, cultural şi până la cel politic.
Pe de altă parte, naţionalismul este un raport al unui popor cu propriul său neam. Acest raport este posibil doar prin Tradiţie (tradiţie înseamnă transmitere). Este o stare recuperatoare şi, în perioada contemporană, cu un vădit caracter defensiv. Cu cât starea de anormalitate este mai avansată în viaţa unui popor, cu atât raportul între actualii trăitori şi neam este mai deteriorat. Şi, ca urmare, cu atât mai puţin funcţionează această transmitere a caracterelor vitale proprii respectivului popor, transmitere pe care noi o numim Tradiţia.

Naţionalismul este tocmai încercarea de a apăra Tradiţia sau transmiterea bagajului fundamental al unui popor, bagaj care trece din generaţie în generaţie prin timp şi care are ca punct terminus Judecata de Apoi. În istorie sunt împrejurări în care unele generaţii nu sunt interesate de aceată Tradiţie; în acest caz misiunea care revine generaţiei următoare este să îndeplinească şi sarcina celorlalte generaţii care nu şi-au înţeles menirea. Cu cât sunt mai multe generaţii succesive care au alte preocupări, cu atât mai dificilă devine misiunea generaţiei care îşi înţelege rostul. Acest bagaj fundamental care trebuie transmis este alcătuit din credinţa respectivului popor şi din cultura sa – din cultură face parte şi teritoriul pe care trăişte respectivul popor. De aici, lesne se poate desluşi care este scopul nesfârşitelor „nevinovate” reforme administrative, precum şi al mult discutatelor autonomii locale – la fel de nesfârşite şi de „nevinovate”.

[…]

Astfel, nu poate exista naţionalism ateu sau „de stânga”, fiindcă comoara care trebuie transmisă prin Tradiţie este în primul rând credinţa. Comunismul a încercat să facă un astfel de lucru – fireşte că în momentul primei încercări a eşuat, fiindcă la fel cu alte doctrine străine, comunismul nu a avut fundament organic românesc şi, ca urmare, nici nu a înţeles ce anume trebuia transmis. Aşa se face că în ultima perioadă comunismul a început să inventeze sau să „salveze” „tradiţii” (tot felul de căluşari, caloieni, şamd). Fenomenul acesta este deosebit de complex şi important şi poate fi observat ilustrativ şi astăzi, când nu trăim decât o urmare firească a epocii anterioare caracterizată după cum am spus mai sus. Cultural, gestul definitoriu pentru această perioadă are dublu sens: mai întâi desacralizarea sau des-sfinţirea lumii noastre şi, simultan cu aceasta, păgânizarea acestei lumi. Procesul se desfăşoară sub ochii noştri care nu mai văd şi se bazează pe orbirea noastră din perioada comunismului imediat anterior.

Şi, tot în zilele noastre, putem să observăm acest proces în plan politic. Nu ne referim aici la clasa politică anticreştină care continuă din acest punct de vedere perioada Ceauşescu, ci la aşa zişii naţionalişti – sau cum se numesc ei înşişi, hilar, „de dreapta” – care ar trebui analizaţi serios din perspectivă doctrinar morfologică. Pentru aceste rânduri însă, credem că este suficient să facem doar câteva precizări. Pe de-o parte, toate aceste organizaţii autointitulate „naţionaliste” sau „de dreapta” sunt perfect ilustrative pentru patriotismul de stânga, iar pe de altă parte – deşi s-a creat printr-o mediocritate strălucitoare – iluzia că în politică dreapta şi stânga sunt relative sau se definesc economic şamd, această păcăleală, care face carieră, are ca sens semănarea neîncrederii că ar putea exista soluţie politică din această perspectivă.
Acestea sunt consecinţele faptului că patriotismul este o stare de concurs, o întrecere între patrii. O luptă de apărare a teritoriului şi a limbii. Numai că patriotismul este funciarmente în afara credinţei, pe care o consideră cel mult aleatoare sau convenţională şi căreia îi neagă funcţia vitală pentru popor, şi se desfăşoară în baza unei tradiţii inventate, a unei tradiţii fără Dumnezeu. Despre Tradiţie vom vorbi special cu un alt prilej, aici trebuie să spunem doar că nu există mai multe tradiţii sau mai multe feluri de tradiţie. Există doar Tradiţia sau transmiterea care are în seamă comoara unui neam. Or, nu poţi apăra Tradiţia fără să cunoşti şi să trăieşti Tradiţia, cum nu poţi apăra credinţa fără să fii în credinţă. Nu poţi fi într-adevăr naţionalist fără să cunoşti în profunzime Tradiţia şi fără să trăieşti raportându-te la valorile ei.

[…]

Rândurile de mai sus ne duc spre descrierea naţionalistului. Dacă descriem naţionalistul, dacă trebuie să-i facem un portret, să-i trasăm liniile chipului, atunci mai întâi trebuie să-i desenăm crucea de la gât şi în jurul ei să schiţăm acest portret de naţionalist. Fiindcă, pentru români, naţionalismul ca stare şi naţionalistul ca purtător al acestei stări sunt definiţi, cresc şi trăiesc doar în jurul crucii, tot aşa cum omul este construit anatomic în jurul inimii. Acesta este semnul particular şi diferenţiator al românilor în faţa altor neamuri.

Pentru o mai bună înţelegere a problemei trebuie menţionat un raport important, raportul între naţionalism şi românism, care este dumiritor. Am mai afirmat acest lucru: românismul este starea de mărturisire a lui Hristos Cel în Treime şi a învierii Lui, în limba română – cu alte cuvinte, românul este cel care Îl mărturiseşte pe Hristos Cel în Treime şi învierea Lui în credinţa creştin ortodoxă şi în limba română. Românismul este, aşadar, o stare firească a românului, pe câtă vreme naţionalismul este o stare conjuncturală, recuperatoare şi de apărare. N-are nici un rost să fii naţionalist într-o perioadă de normalitate, de vieţuire firească a poporului (dacă ar mai putea exista o astfel de stare): atunci eşti pur şi simplu român.
Dar gâlceava în jurul naţionalismului este cu mult mai zgomotoasă, trebuie însă să recunoaştem că este destul de puerilă – nu trebuie să fii savant, să realizezi că a fi naţionalist sau de dreapta este cu totul altceva decât vedem în jurul nostru, şi că prin naţionalist astăzi se înţelege patriot, adică de stânga. Dreapta politică contemporană este stânga atee în România.
Vom reveni şi vom completa schiţa de portret a naţionalistului.