PATRIARHII MASONI ai Constantinopolului …

Iata comentariul postat de Pr. Vasile la articolul Mitropolitul IPS Andrei motiveaza participarea la sfintirea bisericii romano-catolice Sfantul Stefan: „Cand fratii nostri romano-catolici au reusit sa faca o biserica e inca o poarta spre cer” …:

MELETIE IV METAXAKIS
MITROPOLIT, ARHIEPISCOP ŞI PATRIARH
(1871 – 1935)

Începutul modernismului în sânul Bisericii de la Constantinopol coincide cu primii ani ai secolului XX, „atunci când patriarhii de Constantinopol obişnuiau să meargă în Anglia pentru studii teologice şi unde s-au alăturat loji masonice.”
Fraţii succesorii asemenea lui, au fost masoni de mare rang. Vasile III (Georgiadis) a fost membru al lojii engleze „Valewood”; Atenagora (Spire) (cel care pretinde că a ridicat anatema contra latiniilor) a fost de mason grad 30 în Loja „Athenian East” (Orthodoxos Typos, 16.07.1982); Dimitrios (Papandopulos), de mai târziu, de asemenea, a fost unul dintre ei.
Actualul „patriarhul” Bartolomeu (Archondonis) a fost ales preşedinte al lojii masonice „H.A.N”.
În luna iulie al anului 1935, în oraşul Zurich din Elvetia, după o agonie de şase zile, moare o persoană destul de controversată a istoriei milenare a Ortodoxiei. Trupul lui este dus apoi în Egipt, la Cairo, unde este înmormântat în cea mai mare cinste. Acest reformator al Bisericii Ortodoxe, a lăsat în urma sa o situaţie tulbure, iar urmările acţiunilor sale se simt peste decenii şi, probabil, pentru mult timp de acum înainte.
Patriarul Meletie Metaxakis s-a născut în insula Creta, în satul Parsas, la data de 21 septembrie 1871. La botez a luat numele de Emanuel. A intrat în Mânăstirea Sfintei Cruci din Ierusalim, în anul 1889. La călugărie a primit numele de Meletie şi în anul 1892 a fost hirotonit ierodiacon. Când a terminat şcoala, a fost numit secretar al Sfântului Sinod al Patriarhiei Ierusalimului, de către patriarhul Damian. La moartea patriarhului, opt ani mai târziu, Meletie a fost alungat din Ţara Sfântă, fiind acuzat de activitate împotriva Sfântului Mormânt.
După spusele istoricului mason Alexandru Zervuldakis, ce a făcut parte din Ministerul Britanic de Externe în perioada 1944-1950, Meletie, în timpul unei vizite în insula Cipru, în anul 1909, a intrat în Loja Masonica Britanică , cu încă două înalte feţe bisericeşti. Imediat după aceasta, în anul 1910, Metaxakis este numit Mitropolitul Kitionului şi al Ciprului, iar doi ani mai târziu, ajunge să candideze pentru tronul Patriarhiei de Constaninopol.
Din monografia lui Zervuldakis ştim că Meletie s-a întâlnit prima dată cu masonii la Constantinopol în 1906. O cooperare deplină între Meletie şi masonii greci de la Constantinopol a început în 1908. Masonii cu care el s-a întâlnit au început să acţioneze în forţă, cu scopul de a face, „ca spiritul de investigaţie şi curios al lui Meletie … să se decidă… să urmeze exemplul multor episcopi străini englezi şi … de a se dedica tainele ascunse ale masoneriei.” Meletie a fost înregistrat în Loja „Armonia” din Constantinopol ca nr. 44. El a fost iniţiat în 1909. În ceea ce priveşte acest lucru, Zervuldakis accentuează: „Îmi amintesc bucuria şi mândria exprimate de către toate fraternitatea privitor la iniţierea lui Meletie, atunci când a fost ales în loja noastră.” „După iniţierea lui”, continuă Zervuldakis: „Frate Meletie răspândirea activitate masonică pretutindeni.” „Există foarte puţini masoni”, conchide masonul grec, „care, ca şi fratele Meletie, să accepte masoneria ca pe experienţa vieţii lor. A fost o mare pierdere pentru noi că a fost aşa de repede chemat în eternitate.”
Ambiţia sa politică, caracterul autoritar, dar, mai ales, modernismul, pe care-l propovăduia, a făcut ca această încercare să fie un eşec. Dezamăgit, el a părăsit turma sa din Cipru, şi a plecat în Grecia, unde, cu ajutorul rudei sale, Venizelos, un revolutionar ce ajunsese la conducerea Greciei, a fost numit Arhiepiscop de Atena şi al întregii Grecii. Când, un an mai târziu, Venizelos a fost alungat de la conducerea Greciei, la fel şi Meletie şi-a pierdut tronul său.
În timp ce era Arhiepiscop de Atena, Meletie a vizitat Anglia cu încă un grup de susţinători. Această vizită a fost făcută pentru a discuta unirea între anglicanism şi Biserica Ortodoxă. Ca Arhiepsicop al Atenei, Meletie a întemeiat „Arhiepiscopia Bisericii Ortodoxe a Americii de Nord”. Până atunci erau diferite parohii, din care făceau parte etnii diferite, inclusiv greci, şi care erau sub juridicţia episcopului rus. După căderea şi preluarea puterii de către bolsevici, Biserica Rusă a fost izolată, iar eparhiile din afara Uniunii Sovetice şi-au pierdut susţinerea. Întemeierea unei eparhii exclusiv greceşti în America, din partea Arhiepiscopului Meletie, i-a oferit dreptul de a se implica în afacerile externe.
Înainte de detronarea din Atena, în 1921, Meletie a renunţat la America, unde, după decizia luată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe, de la data de 10 decembrie 1920, i s-a dat Sfântului Episcop Nicolai Velimirovici să aibă în grijă Biserica Ortodoxă Sârbă din Statele Unite. La înştiinţarea sa de către Sfântul Sinod, Sfântul Vladică Nicolae a declarat despre Meletie următoarele:
„Mitropolitul Meletie al Atenei a explicat poziţia grecilor din America. El a lăsat turma greacă din America în seama episcopului Alexandru al Rodostolului”;
„Totodată, printr-o scrisoare directă, el a cerut ca supravegherea Bisericii din America să fie predată Patriarhului de Constantinopol. El a făcut apel la canonul 28 al Sinodului al patrulea Ecumenic, conform căruia, toate bisericile de pe teritoriile „barbare”, să treacă în custodia Patriarhului de Constantinopol”

Fără îndoială, a doua ştire adusă de către Sf. Nicolae a fost de o deosebită importanţă, căci, după cunoştintele Sinodului Bisericii Ortodoxe Sârbe, nimeni nu a interpretat astfel canonul 28 al Sinodului al Patrulea Ecumenic. Căci, astfel, reieşea că toate Bisericile din străinătate, treceau sub oblăduirea Patriarhului de Constantinopol, nu doar cea grecească. Nici un patriarh de până la Meletie nu a îndrăznit să schimbe întâietatea puterii sau sobornicitatea Bisericilor, folosindu-se de un mit al unui judecator suprem pământesc.
Pe lângă faptul că a încercat să impună un nou regim între Bisericile Locale şi diaspora lor, Meletie a mai produs o tulburare, prin simpatia arătată anglicanilor. Ambasadorul grec la Washington a anunţat Prefectura din Salonic că Meletie a participat la o slujbă anglicană, s-a închinat cu anglicanii la rugăciune, s-a sărutat cu preotul lor, binecuvântând această întâlnire. Când Sfântul Sinod al Bisericii Greceşti a fost anunţat de această activitate a lui Meletie, în 1921, a fost formată o comisie, care să investigheze acest caz. Între timp, cu totul pe neaşteptate şi nesperat, Meletie a fost ales Patriarh al Constantinopolului. Comisia Sinodală a depus Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Greceşti constatările sale pe 21 decembrie 1921, condamnându-l pe Meletie pentru încălcarea sfintelor canoane şi ca provocator de schismă. În pofida acestei decizii, Meletie, pe 24 ianuarie 1922 a fost însă instalat pe tronul Constantinopolitan, iar, mai târziu, după o imensă presiune politică, acuzaţiile aduse lui Meletie au fost retrase, şi el a fost reabilitat, la data de 24 septembrie acelaşi an.
Mitropolitul Ghermanos Karavanghelis, care fusese ales în mod corect arhiepiscop al Constantinopolului, a explicat în ce fel s-a ajuns la această întoarcere a situaţiei şi la alegerea lui Meletie:
„În 1921, a fost o mare dilema, în ce priveşte alegerea pentru scaunul ecumenic. Din şaptesprezece voturi, şaisprezece mi-au fost acordate mie. Atunci, mi s-a propus, din partea unui laic, suma de 10 mii de funzi, pentru a acorda voturile mele lui Meletie Metaxakis. În timpul nopţii premergătoare alegerilor, m-a vizitat o delegaţie din partea „Ligii Naţiunilor” şi cu multă energie încercau să mă convingă să-mi retrag candidatura, în favoarea lui Meletie Metaxakis.
Delegaţia mi-a vorbit şi despre cum Meletie a adus 100 mii de dolari Patriarhiei, cum a reuşit să lege o relaţie de prietenie cu pastorul protestant al Angliei şi Americii, cum a făcut să crească importanţa internaţională a grecilor şi cum toate interesele internaţionale sunt pentru alegerea lui Meletie ca patriarh. Mai mult încă, de aceeaşi părere era şi Elefterios Venizelos (conducătorul Greciei).”
„Am stat toată noaptea şi m-am gândit la propunerile ce mi s-au făcut. Patriarhia era într-un adevărat haos economic. Datoriile patriarhiei erau imense. Bunăstarea patriarhiei era într-o stare critică. Pentru binele patriarhiei şi pentru binele poporului, am fost nevoit să accept propunerea lor.”
Conform acestei înţelegeri, pe 23 noiembrie 1921 a fost propus Sinodului Constantinopolitan ca alegerea patriarhului să fie amânată. Astfel, două zile mai târziu, cu acordul episcopilor, pe 25 noiembrie, a fost ales Meletie ca patriarh, iar peste două luni, a fost aşezat pe scaunul Patriarhal.
Aceasta nouă alegere, a adus şi o nouă conducere pentru Ortodoxie. Ca un luptător pentru ideea politică despre panelenism, şi energic reformator şi modernizator al Bisericii, Meletie a luat nişte decizii ce au avut consecinţe profunde. În 1922, Sinodul noului patriarh a dat o enciclică, prin care se recunoştea validitatea hirotoniei anglicane.
Din iniţiativa lui Meletie, între 10 mai şi 10 iunie 1923, la Constantinopol a avut loc aşa-numitul „Sinod panortodox”, care, în ciuda deciziilor luate la soboarele din 1583, 1587 si 1593, au luat decizia schimbării calendarului în cadrul Bisericii Ortodoxe. La acest „Sinod Panortodox” au luat parte doar trei reprezentanţi ai Bisericilor locale, şi anume: a României, Greciei şi a Serbiei, iar reprezentanţii Bisericilor apropiate: a Antiohiei, Alexandriei şi a Ierusalimului n-au luat parte. Ca patriarh ecumenic, Meletie a invitat la această şedinţă pe episcopul anglican Charles Gor, care, la dorinţa lui Meletie, a stat de-a dreapta lui.
Introducerea noului calendar a fost o grea lovitură pentru popor, dar mai ales pentru monahism. Acest gest a fost privit ca un semn clar pentru apropierea de Apus, în detrimentul unităţii Bisericilor Ortodoxe. Acest „Sinod Panortodox”, format doar din reprezentanţii a trei Biserici, a reuşit să introducă noul calendar, care a fost „judecat” şi respins de către sinoadele anterioare.
Ulterior, istoricii l-au catalogat pe Meletie ca un personaj ce a îngreuiat viaţa Bisericii. Ajuns la neînţelegere cu Sinodul, în ceea ce priveste introducerea calendarului nou sub un pretext politic, Meletie nu a reuşit să evite revolta din rândul poporului. Poporul nu era mulţumit de modernizarea şi reformarea Bisericii, căci poporul dorea continuitatea şi Tradiţia Sfinţilor Părinţi. Această tulburare l-a forţat pe Meletie să abdice în septembrie 1923.
După principiile sale, Patriarhul Meletie avea marile sale planuri. Până la încercarea schimbării calendarului, Meletie cocheta cu ideea de a pune o dată fixă serbării Paştelui (Primul Sinod Ecumenic cateriseşte pe cel ce ar dori să schimbe Pascalia), apoi dorea să acorde accederea la căsătorie a ierodiaconilor şi preoţilor, a doua căsătorie a preoţilor, „îmblânzirea” posturilor, mutarea sărbătorilor din cursul săptămânilor duminica etc.
În ceea ce priveste aceasta situaţie, Arhimandritul Dr. Iustin Popovici, în prezentarea făcută Sfântului Sinod al B.O. Sârbe din 7 iunie 1977, preciza:
„Încercarea de a pregăti şi a ţine un nou „Sinod Ecumenic”, n-ar fi ceva nou în Istoria Bisericii Ortodoxe. Aceasta chestiune a fost ridicată în mod deosebit de Patriarhul Meletie Metaxakis al Constantinopolului, cunoscut fiind ca un modernist, reformator şi provocator de revoltă în cadrul Ortodoxiei, la aşa-zisul său sinod panortodox din Constantinopol în anul 1923.”

Ca patriarh ecumenic, Meletie a intervenit între relaţiile dintre Biserici, dar mai ales dintre relaţiile Bisericilor cu diaspora lor. Meletie nu a recunoscut autocefalia Bisericii Albaneze, a lovit în Biserica Rusă, prin ruperea Bisericii Poloneze şi alipirea ei la Constantinopol.
Sfântul Nicolae Velimirovici spunea despre Meletie că a încercat să-şi lărgească „turma”, încercând să-şi subordoneze alte Biserici, fără acordul Sinodului. De exemplu, neţinând cont de acordul Sinodului Atenian, Meletie şi-a subordonat Biserica greacă din America. Apoi, a luat decizia de a forma arhiescopia Americilor la New-York, cu trei episcopii: la Boston, la Chicago şi la San-Francisco. Totodată, şi-a subordonat şi alte biserici, ce erau sub ascultarea altor patriarhii. În 1922, a numit un exarh al Bisericii Ortodoxe a Europei Centrale şi de Vest, cu titlul de Mitropolit de Thyateira, având sediul la Londra. În acest fel, a trecut peste Mitropolitul Evloghie, care păstorea parohiile ruse din Europa de Vest.
Pe data de 9 iulie 1923, Meletie şi-a subordonat eparhiile Bisericii Ortodoxe Ruse din Finlanda, sub motivul autonomiei Bisericii Finlandeze. Peste o lună, pe data de 23 august 1923, Sinodul Constantinopolului, sub conducerea sa, a alcătuit o misivă, prin care eparhiile ruse din Estonia treceau la Patriarhia Constantinopolului, sub denumirea de Biserica Autonomă.
Tot sub prezidarea lui Meletie, Sinodul a cerut Diasporei din Australia să formeze o nouă eparhie, cu catedra la Sidney, supusă Constantinopolului.
Din cauza acţiunilor lui Meletie, şi Biserica Sârbă a intrat în conflict cu Patriarhia Constantinopolului. Biserica Sârbă avea deja o eparhie în Cehoslovacia, începând cu 25 septembrie 1921, când Patriarhul Serbiei, Dimitrie a hirotonit un episcop al Ceho-Moraviei, cu centrul în oraşul Pavliko (pe acest episcop l-au împuşcat nemţii, în 1942). În ciuda existenţei unei episcopii în Cehoslovacia, Patriarhul Meletie l-a hirotonit pe arhimandritul Savaţie, ca arhiepiscop al Pragăi şi a toată Cehoslovacia, şi a scris o enciclică, în care spunea că reactualizează vechea arhiescopie a lui Chiril şi Metodie, care era sub jurisdicţia Constantinopolului. Deci, şi Bisericile din Moravia ar trebui să fie sub jurisdicţia patriarhului de Constantinopol.
Acţiunile lui Meletie nu s-au oprit doar aici. Prin recunoaşterea harului Bisericii Anglicane, Meletie a stârnit revolta, nu doar în sânul turmei ortodoxe, ci chiar a pus pe jar şi Vaticanul.
Prin reformele sale, Meletie a stârnit o mare tulburare şi întristare în rândul credincioşilor şi monahilor ortodocşi, iar prin introducerea noului calendar, a dus chiar la revoltă. Aceste acţiuni n-au rămas fără urmări. La Constantinopol, pe 1 iunie 1923, un mare sobor de preoţi, monahi şi creştini, au forţat Fanarul, cu scopul de a-l alunga pe Meletie. În această încercare, Meletie s-a ales cu răni şi cu lovituri. Într-o astfel de atmosferă tensionată, Meletie nu a rezistat decât o luna, şi, la 1 iulie 1923, sub pretextul unei boli şi a necesităţii unui tratament, Meletie a părăsit Constantinopolul. Mai târziu, la data de 20 septembrie 1923, sub presiunea creştinilor, a conducerii greceşti şi Arhiepiscopului Atenei, Meletie a fost nevoit să abdice.
Noul calendar, care sub insistenţa sa, a fost adoptat doar de trei biserici: a Constantinopolului, a Greciei şi a României. Celelalte Biserici n-au acceptat calendarul, de frica unei revolte. Patriarhul Ierusalimului nu a acceptat noul calendar şi pentru a evita prozelitismul şi unionismul în Ţara Sfântă. Cea mai puternică opoziţie de a accepta noul calendar a venit din partea Patriarhiei Alexandriei, al cărei patriarh, Fotie, a întrunit un sinod la care au venit Patriarhul Antiohiei, Grigorie, Patriarhul Ierusalimului, Damian şi Arhiepiscopul Ciprului, Chiril, şi care au căzut de acord să nu accepte sub nici o forma noul calendar. Ei au afirmat ca acceptarea noului calendar reprezintă un imens pericol nu doar pentru Biserica greacă, ci pentru întreaga Ortodoxie.
Mai târziu, Patriarhia Alexandriei a avut multe de suferit. În acea vreme, Egiptul era sub jurisdicţie engleză, iar conducerea engleza avea dreptul ca din doi candidaţi la patriarhie, să aleagă unul. Astfel, sub presiunea Puterii engleze, pe 20 mai 1926, Meletie a fost ales papă şi patriarh de Alexandria. Sub pretextul unităţii diasporei greceşti, (în Grecia, noul calendar deja fusese impus de către conducere), Meletie a introdus noul calendar şi în Alexandria. Astfel, grija pentru diaspora etnicilor greci a dat la o parte grija pentru unitatea Bisericii şi grija pentru respectarea tuturor Sfintelor Sinoade anterioare.
Într-o conferinţă a Bisericilor, Meletie Metaxakis a participat la Conferinţa de la Lambet, în 1930, unde a dus discuţii destul de înaintate în ceea ce priveşte uniunea Bisericii Ortodoxe cu anglicanii.
Viaţa întreagă a lui Meletie Metaxakis ne prezintă un om instabil, ambiţios. După ce a fost alungat din Ţara Sfântă, din Kition, din Atena şi din Constantinopol, Meletie nu a renunţat şi a încercat să candideze şi pentru Patriarhia Ierusalimului. Acest gând nu l-a mai dus la îndeplinire, căci, pe 28 iulie 1935, după o agonie de şase zile, Meletia moare. A fost înmormântat la Cairo. În urma sa, a lăsat o perioadă tulbure, instabilă. A deschis porţile forţărilor politice şi jocurilor diplomatice în cadrul Bisericii lui Hristos, atât de dăunătoare Duhului.

CRONOLOGIE

1871 – 21 septembrie, s-a născut în insula Creta, în satul Parsas;
1892 – a fost călugărit;
1906 – se întâlneşte prima dată cu masonii în Constantinopol.
1909 – Cipru; intră în masonerie;
1910 – numit mitropolit al Kitionului şi al Ciprului;
1912 – după moartea lui Ioachim III, candidează pentru ocuparea tronului de la Constantinopol;
Ajunge pentru scurt timp arhiepiscop al Atenei cu ajutorul masonului Venizelos;
1919 – 20 mai, Sinodul Bisericii din Grecia acceptă în unanimitate părerea lui Meletie că „statul este liber să accepte calendarul gregorian ca fiind cel european, iar până la crearea unui nou calendar ştiintific, pentru Biserică rămâne valabil calendarul iulian”.
1921 – detronat din Atena;
1921 – 23 noiembrie propus pentru patriarh ecumenic;
1921 – 25 noiembrie ales patriarh ecumenic;
1921 – 21 decembrie se depune o plângere împotriva lui;
1922 – 24 ianuarie instalat ca patriarh al Constantinopolului;
1922 – 24 septembrie reabilitat în urma presiunilor politice;
1922 – emite o enciclică prin care recunoaşte validitatea hirotoniilor anglicane;
1922 – numeşte un exarh peste Europa Centrală şi de Vest;
1923 – 10 mai – 10 iunie convoacă o conferinţă „pan-ortodoxă”;
1923 – 1 iunie: revolta preoţilor şi credincioşilor în urma căreia Meletie scapă uşor bătut;
1923 – 1 iulie, părăseşte Constantinopolul pe motiv de boală;
1923 – 9 iulie subordonează eparhiile Bisericii Ortodoxe Ruse din Finlanda;
1923 – 23 august subordonează eparhiile ruse din Estonia; Subordonează diaspora din Australia; imixtiuni şi în Cehoslovacia (Moravia);
1923 – 20 septembrie obligat să abdice;
1926 – 20 mai este ales patriarh al Alexandriei cu sprijin politic; Introduce şi aici noul calendar;
1930 – tratative pentru unirea Bisericii Ortodoxe cu anglicanii;
1935 – 28 iulie – moare la Zurich, Elveţia; înmormântat la Cairo cu insemnele masonice. Înnebuneşte şi după şase zile de chinuri şi remuşcări profunde, moare spunând: „Vai, am dezbinat Biserica, am distrus Ortodoxia!”

ATENAGORA I
(1886 – 1972)

Patriarhul Ecumenic Atenagora I (născut Aristoklis Spyrou) s-a născut pe 25 martie 1886 în satul Vasiliko, Pogoni (lângă Ioannina). Atenagora a fost fiul unui medic. El a urmat seminarul de pe insula Halki, în apropiere de Constantinopol, şi a fost hirotonit diacon în 1910. Apoi s-a mutat la Atena, unde a devenit mason, şi acolo a servit ca arhidiacon la infamul arhiepiscopul şi coleg mason Meletie Metaxikis, care mai târziu a devenit patriarh, a pus în aplicare noul calendar şi alte inovaţii, şi a început demersurile „pentru unirea” cu ereticii. Atenagora a fost ridicat la treapta de arhiepiscopia al Americii în 1930 şi a continuat în acestă funcţie acolo până în 1948 când a fost ales patriarhul ecumenic. În 1952, el a emis o enciclica în care aproba oficial participarea ortodoxă la mişcarea ecumenică şi calitatea de membru în Consiliul Mondial al Bisericilor, în anumite condiţii. În 1960, el a organizat Conferinţa pan-ortodox din Rhodos, care a început relaţia ecumenică „tot mai adâncită” cu monofiziţii. În 1964, el s-a întâlnit cu papa Paul VI la Ierusalim pentru a se ruga împreună cu el. La 7 decembrie 1965, el a „ridicat” anatemele Bisericii Ortodoxe asupra papismului cu toate ereziile sale inerente („Papa este Hristos pe pământ”, Filioque, harul creat, purgatoriu etc.), şi a declarat unitatea Ortodoxia şi papismului. Unul dintre canoniştii săi, Pr. Theodore T. Thalassinos, a scris la acea vreme: „Eliminarea excomunicărilor reciproce dintre cele două Biserici restabileşte relaţiile canonice dintre Roma şi Noua Roma. Restaurare aceasta este o necesitate canonică, de vreme ce nu există nici o a treia posibilitate între comuniunea eclesială şi negarea ei: excomunicarea eclesială.” Mai târziu Atenagora a confirmat acest lucru, începând, de fapt, să dea Sfintele Taine la romano-catolici şi anglicani.
A avut o moarte nefericită pe 17 iulie 1972 la Constantinopol, şi, contrar obiceiului, ci din necesitate, a fost înmormântat într-un sicriu închis.

CRONOLOGIE

1886 – 25 martie se naşte în satul Vasiliko, Pogoni;
1910 – hirotonit diacon;
intră în masonerie;
arhidiacon al arhiepiscopului Meletie Metaxakis;
1930 – arhiepiscop al Americii până în 1948;
1948 – Atenagora, fost arhiepiscop al Americii de Nord şi de Sud,
ajunge patriarh al Constantinopolului după ce patriarhul
Maxim este declarat „necorespunzător psihic” şi silit să se
retragă. Atenagora declară: „Greşim şi păcătuim dacă
gândim că credinţa ortodoxă a venit din ceruri şi că
celelalte dogme (religii) sunt nevrednice. Trei milioane de
oameni au ales mahomedanismul drept cale către
Dumnezeu, şi încă câteva sute de milioane sunt protestanţi,
catolici şi budişti. Ţelul fiecărei religii este să îl facă pe
om mai bun”.
1952 – emite o enciclică în care aprobă oficial participarea
ortodocşilor la mişcarea ecumenică;
1960 – organizează conferinţă pan-ortodoxă de la Rhodos;
1964 – 6 ianuarie: patriarhul ecumenic Atenagora şi papa Paul VI
se întâlnesc la Ierusalim şi se roagă împreună în Sfântul
Mormânt. La intrare, izbucneşte un incendiu, provocând o
pană de curent în întreaga biserică.
1965 – 7 decembrie patriarhul ecumenic Atenagora şi papa Paul
VI, în mod simultan, „ridică anatema de la 1054”.
Anatema a fost dată asupra ereziilor papale pentru a-i
ocroti pe ortodocşi de învăţăturile ce nu duc la mântuire, ci
la pieire. Prin „ridicarea” anatemei, Atenagora proclamă că
papa şi cei ce îl urmează au fost afurisiţi (excomunicaţi) pe
nedrept, că Biserica a greşit atunci când a susţinut că
învăţăturile papale sunt mincinoase şi că, cu adevărat,
papalitatea latina este parte a Ortodoxiei. „Îndepărtarea
excomunicărilor reciproce restabileşte relaţiile canonice
dintre Roma şi Noua Romă. Aceasta restabilire este o
necesitate canonică…”, se spune într-o declaraţie a
Patriarhiei. Din acest moment, mai multe mânăstiri şi
schituri din Muntele Athos încetează să-l mai pomenească
pe patriarhul Atenagora.
1967 – 26 octombrie: patriarhul ecumenic Atenagora merge la
Roma şi se aşază pe un scaun arhieresc la aceeaşi înălţime
cu papa, şi se roagă împreună.
1968 – în Pastorala de Crăciun, patriarhul ecumenic Athnagora
afirmă că „poporul lui Hristos” – romano-catolicii şi
ortodocşii – se vor uni fără ajutorul ierarhilor sau
teologilor. Mai declară că a introdus numele papei Paul VI
în dipticele Patriarhiei Ecumenice. (Dipticele sunt lista de
episcopi ortodocşi pomeniţi în timpul Dumnezeieştii
Liturghii).
1971 – februarie: papa şi patriarhul ecumenic Atenagora schimbă
scrisori de recunoaştere reciprocă a Bisericilor lor.
Patriarhul Atenagora anunţă public că dă Sfânta
Împărtăşanie romano-catolicilor şi protestanţilor.
1972 – iulie: patriarhul ecumenic Atenagora moare şi este
îngropat; o înmormântare cu sicriul închis (fapt neobişnuit
pentru un episcop ortodox). Este urmat de Dimitrie* , care
promite să continue „politica ecumenică” a predecesorului
său.

———–
* Dimitrios a fost si el mason.

DIMITRIOS
(1914 – 1991)

– patriarh ecumenic 1972 – 1991.
– mason.

Născut la Constantinopol, în 1914, el a frecventat Liceul francez din cartierul Galata din Constantinopol şi a absolvit Şcoala de Teologie de la Halki. A fost hirotonit preot în 1942. A servit ca administrator de parohie în Grecia de Nord şi mai târziu, a servit ca preot al comunităţii elene în Teheran. Hirotonit episcop în 1964, a fost numit Mitropolit al Imroz Adasi şi Bozca Ada, insulele turceşti din Marea Egee, fostele insule greceşti (Imbros etc.), care, la momentul respectiv, au avut o populaţie grecească considerabilă.

Ales Patriarhul în 16 iulie 1972, el a continuat activitatea predecesorului său, Atenagoras, spre unirea cu romano-catolici, monofiziţii etc. În 1975, el a stabilit relaţii oficiale strânse cu Biserica romano-catolică „prin iconomie”. Concelebrările şi epistolele frăţeşti au urmat anual. După ce a primit şi co-slujirea cu papa şi cardinali săi la Fanar în 1979, Dimitrie a anunţat formarea „Comisiei mixte pentru Dialogul Teologic dintre Biserica romano-catolică şi Biserica Ortodoxă”, din care recentele declaraţii sau „descoperiri” cum ar fi papismul şi ortodoxia constituie Biserica împreună, Filioque este învăţătură ortodoxă real etc. sunt urmările acestor dialoguri. De asemenea, el a supervizat munca şi culegerea de roade a „Comisiei mixte pentru Dialogul Teologic Ortodox şi ortodox oriental” care a inclus recunoaşterea reciprocă de la Chambessy, Elveţia, în 1990, cum că ortodoxie şi monofizismul reprezentă o singură credinţă şi Biserică.

După a şasea Adunare a Consiliului Mondial al Bisericilor, Vancouver, Canada, în 1983, cu mediatizarea liderilor ortodocşi în slujiri pan-religioase, cu indienii americani păgâni şi predicarea universalismului religios, Dimetrios şi protejatul său mitropolitul [acum-Patriarhul] Bartolomeu de Calcedon au fost susţinătorii cei mai vehemenţi ai continuării participării în Consiliul Mondial al Bisericilor.

În acelaşi an, la 20 iulie 1990, într-o „doxologie ecumenică” la Davies, Symphony Hall, la San Francisco, Dimitrie s-a rugat cu numeroşi romano-catolici, monofiziţi, eretici şi protestanţi, precum şi rabinii evrei şi imami musulmani.

El a avut o moarte nefericită şi misterioasă, în 1991. Din nou, înmormântarea a fost într-un sicriu închis.

Deşi Dimitrios nu a mers aşa departe, ca Atenagora, în mediatizarea apostaziei sale, cu toate acestea, din acţiunile şi cuvintele blasfemitoare făcute publice, el apare un om nu mai puţin indiferent de Hristos şi Biserica Sa, ca predecesorul. Atenagora, care „a ridicat” anatema dată asupra papistaşilor. Dimitrios a instituit relaţii strânse oficiale cu catolicii; Atenagora a slujit împreună cu monofiziţii, Dimitrios s-a pronunţat că ultimile patru sinoade ecumenice sunt în eroare şi părinţii monofizitismului sunt Părinţi ai Bisericii.Atenagora a zis că toate religiile sunt la fel de bune şi au acelaşi scop, Dimitrios a declarat că creştinii ortodocşi şi musulmanii se închină la acelaşi Dumnezeu. Aşa cum Caiafa a succedat lui Ana ca arhiereu, tot aşa Dimitrios a succedat lui Atenagora ca patriarh. Programul ecumenist prin „dialogul dragostei” a continuat în acelaşi ritm „lărgirea minţilor” şi secarea conştiinţelor tot mai mult în rândul turmei vrednice de milă prin aceşti înşelători cu sânge rece şi falşi păstori.

CRONOLOGIE

1914 – anul naşterii;
1942 – hirotonit preot;
1964 – hirotonit episcop;
1972 – 16 iulie ales patriarh al Constantinopolului;
1975 – stabileşte relaţii strânse cu catolicii;
1979 – slujeşte împreună cu papa şi cardinalii acestuia în Fanar; Anunţă formarea „Comisiei mixte de dialog teologic dintre ortodocşi şi catolici”
1983 – împreună cu mitropolitul Bartolomeu de Calcedon susţin cu putere continuarea participării la CMB;
1990 – 20 iulie: „doxologie ecumenică” la Davies, Symphony Hall, San Francisco, împreună cu toţi ereticii şi păgânii;
1991 – moare în mod misterios şi este înmormântat în sicriu închis;

BARTOLOMEU I

– mason.

Patriarhul Bartolomeu s-a născut pe 29 februarie 1940, în satul Aghioi Theodoroi pe insula din Marea Egee de Imvros (Turcia), pe care Christos şi Meropi Archontonis l-au botezat Dimitrios. Tatăl său a fost bărbier şi proprietar al unei cafenele. În urma studiile la Imvros şi Constantinopol, s-a înscris la Şcoala Teologic din Halki. După ce a absolvit Academia Teologică din Halki în 1961, el a fost hirotonit ierodiacon şi numit Bartolomeu în 13 august 1961, de super ecumenistul Meliton de Calcedon, la acea vreme de Mitropolitul de Imvros şi Tenedos. Apoi, contrar rânduielilor canonice, ierodiaconul Bartolomeu a servit timp de doi ani, ca ofiţer în forţelor armate turce. Apoi a revenit la studii teologice, de data aceasta la scoala unită a Institutului Oriental Pontifical de la Universitatea gregoriană din Roma, unde a studiat între 1963-1968. El a continuat apoi studiile la Institutul Ecumenic din Bossey, Elveţia, precum şi la Universitatea din München. A fost hirotonit preot în 1969. În 1970, Patriarhul Athenagoras l-a făcut pe Bartolomeu arhimandrit şi în 1972 Patriarhul Dimitrios l-a făcut pe Bartolomeu şeful cabinetului personal. El a fost curând hirotonit Mitropolit al Philadelfiei şi apoi de Calcedon [un transfer anti-canonic], şi a fost timp de 8 ani vicepreşedinte al Comisiei Faith and Order din cadrul CMB.

În 1991, Bartolomeu conduce delegaţia Patriarhiei la cea de a 7-lea infamă Adunare Generală a CMB de la Camberra, Australia, şi, după scandalul de utilizare în CMB a unei ceremonii şi teologii păgâne, a fost adeptul şef al continuării participării în adunările CMB. Bartolomeu, vorbeşte şapte limbi. El citează frecvent, în mod favorabil, din Coran, Tora, şi diverşi mistici musulmani [o altă încălcare canonice]. El a fost înscăunat pe 2 noiembrie 1991, şi, în biografia sa oficială se specifică că, „el a urmat neobosit viziunea mesajului de la înscăunarea sa privind… toleranţa religioasă şi coexistenţa, protecţia mediului şi o lume unită în pace, justiţie, solidaritate şi dragoste”.

Acum, luând locul predecesorilor săi masoni, el afirmă în mod explicit aceiaşi politică ecumenică şi lucrează practic pentru realizarea unităţii omenirii şi a tuturor religiilor, condamnând toate eforturile de misiune ca păcat; lucrează cu organizaţiile pan-religioase ca instrument de propagandă pliabil şi mecanism de control al guvernării mondiale în slujba ONU.
El este implicat puternic în promovarea politicii pentru o nouă ordine mondială şi instaurarea unui guvern mondial.

Pe siteul oficial al patriarhiei ecumenice găsim:
„Rolurile Patriarhul Bartolomeu ca lider spiritual principal al lumii creştin-ortodoxe şi o figură transnaţională de semnificaţie globală continuă să devină mai vitală în fiecare zi. El a co-sponsorizat Conferinţa pentru pace şi toleranţă de la Istanbul (1994) care a reunit creştini, musulmani şi evrei. Cele mai remarcate sunt eforturile sale de conştientizare a protecţiei mediului, care i-au adus titlul de „patriarhul verde”. El a organizat seminarii de mediu în co-sponsorizare cu Alteţa Sa Regală Prinţul Philip, şi simpozioane internaţionale de mediu, la Patmos (1995) şi în jurul Mării Negre (1997). Începând cu anul 1999 trei alte simpozioane internaţionale Religie, Ştiinţă şi mediu, au avut loc sub auspiciile comune ale Sanctităţii Sale Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I şi Excelenţa Sa, domnul Romano Prodi, preşedintele Comisiei Europene. … Aceste eforturi, împreună cu eforturile sale inspirate în numele libertăţii religioase şi a drepturilor omului, gradul Patriarhulului Ecumenic Bartolomeu printre cei mai importanţi apostoli din lume, pentru dragoste, pace şi reconciliere pentru omenire, au fost un motiv pentru care a fost distins cu Medalia de Aur de către Congresul SUA.”

CRONOLOGIE

1940 – 29 februarie s-a născut în satul Aghioi Theodoroi, Imvros; din botez s-a numit Dimitrios;
1961 – a absolvit Academia Teologică din Halki;
1961 – 13 august hirotonit ierodiacon de super ecumenistul Meliton de Calcedon; 1961 – 1963 activează doi ani ca ofiţer în armata turcă (contrar canoanelor);
1963 – îşi continuă studiile la Institutul Oriental Pontifical al Universităţii gregoriene de la Roma până în 1968, apoi la Bossey, Elveţia şi München;
1969 – este hirotonit ieromonah;
1970 – este hirotesit arhimandrit;
1972 – patriarhul Dimitrios îl face şeful cabinetului personal; hirotonit mitropolit de Philadelfia, apoi transferat (contrar canoanelor) ca mitropolit de Calcedon; 8 ani activează ca vice-preşedinte al Comisiei Faith and Order din cadrul CMB;
1991 – după a şaptea Adunare generală a CMB susţine fervent continuarea participării la CMB;
1991 – 2 noiembrie este înscăunat patriarh al Constantinopolului;
1995 – 11 decembrie face o vizită la Conferinţa Bisericilor Europene, Geneva unde lasă o lungă scrisoare. În această adresă îşi exprimă încrederea şi aprecierea sa pentru obiectivele şi acţiunile CBE, care, în opinia sa, „sunt cu adevătar alese şi în acord cu rugăciunile de zi cu zi ale Bisericii ortodoxe”.
1995 – este invitat de mitropolitul ecumenist Daniel al Moldovei şi Bucovinei, împreună cu alţi ierarhi să sfinţească Centrul ecumenic de la Durău, Judeţul Neamţ. După această vizită în România pleacă la o întâlnire cu preşeditele SUA.
1997 – 3 noiembrie în timpul unei vizite în SUA, Bartolomeu a „binecuvântat” ca Arhiepiscopia Ortodoxă Greacă din America să continue participarea în Parlamentul Religiilor Lumii, o organizaţie extrem de sincretistă care militează pentru unitatea tuturor religiilor în slujirea unui socialism „verde” şi instaurarea unui guvern mondial. Şi în cuvântul său a lăudat activitatea acestui Parlament sincretist.
2009 – 3 noiembrie întâlnire cu Barack Obama pentru organizarea unui simpozion pe probleme de mediu;

Cititi va rog si:

ORTODOXIA si MASONERIA. Ierarhi masoni

La „Nasul” (B1TV), MASONII se lauda ca PATRIARHUL ECUMENIC ATHENAGORAS (cel ce a ridicat anatema de la 1054) a avut GRADUL 33 … (adica se inchina lui LUCIFER)

VIDEO (si transcriptul): Patriarhul Ecumenic Bartolomeu la Park East Synagogue din New York

ECUMENISM: Patriarhul Bartolomeu de Constantinopol s-a rugat impreuna cu un „preot” catolic si cu unul monofizit …

Episcopul Sloboziei şi Călărasilor VINCENTIU GRIFONI si Patriarhul BARTOLOMEU de Constantinopol in The Elijah Interfaith Institute (finantare ROCKEFELLER) …

MASONUL Constantin Savoiu (general, membru PD-L) decorat de … Patriarhul Bartolomeu

Mesajul Patriarhului BARTOLOMEU adresat musulmanilor la sfarsitul RAMAZANULUI

PATRIARHUL BARTOLOMEU – militant al ECUMENISMULUI TOTAL. Declaratii importante despre dialogul cu Papa, Islamul şi Iudaismul …

VIDEO – ECUMENISM TOTAL: Patriarhul ecumenic BARTOLOMEU de Constantinopol DARUIESTE UN CORAN presedintelui COCA-COLA