Editorial MUGUR VASILIU (Revista AXA): „A avea pentru a fi” vs. „a fi pentru a avea”

Citez din articolul RAPORTUL ORBULUI (II):

„A avea pentru a fi” vs. „a fi pentru a avea”

Înţelesul pildei este limpede: bogatul, oricât de bogat ar fi (nu ştim cât) este nemulţumit cu ceea ce are şi, ca urmare îşi doreşte tot mai mult. Săracul, din puţinul pe care îl are, îşi pune viaţa în rânduială şi Îi dă slavă lui Dumnezeu pentru aceasta. Bogatul este astfel totdeauna sărac, iar săracul este cel bogat într-adevăr. Bogăţia este dată nu de cantitate ci de faptul că primul se raportează la bogăţie iar cel de-al doilea trăieşte raportându-se la Dumnezeu.

De jur împrejurul nostru, în faţa multor probleme cu care ne confruntăm, auzim cel mai des forme diferite de conjugare ale verbului „a avea”. Nu avem bani, nu avem destul timp liber, nu avem ceea ce ne trebuie, nu avem o cultură atât de mare, nu avem mentalitate de oameni civilizaţi, nu avem istorie ca francezii sau putere ca americanii, simţ tehnic ca nemţii, echipă de fotbal ca brazilienii etc. Eu personal, cred că nici nu avem de ce.

În antiteză  însă, chinezii au economie puternică, americanii au armată, elveţienii au turism, nemţii au conştiinţă, mai nou ungurii palincă iar austriecii au pârtii de schi, etc.

Trecând peste faptul că nu înţeleg la ce le foloseşte nemţilor mentalitatea de oameni civilizaţi când ei sunt pur şi simplu un stat subjugat economic; sau ce fac francezii cu ficţiunea, ce-i drept spectaculoasă, dar flagrant butaforică pe care o numesc istorie, atâta timp cât Franţa se dovedeşte a fi cea mai longevivă şi serioasă republică comunistă din Europa? Şamd.

Depăşind, aşadar, neînţelegerile sau slăbiciunile mele, cred că este foarte important de observat că de aici se iveşte tot mai insistent o întrebare: ce ar trebui să aibă românii şi nu au? Ce le lipseşte? (Se înţelege că în afară de conducători, fiindcă este absolut evident că aici suntem într-adevăr săraci lipiţi pământului). Şi, mai departe, ce ar trebui într-adevăr să aibă? Fiindcă, ar fi absurd să pretindă cineva că românii ar trebui să le aibă pe toate.

Pe cele pe care le-am enumerat mai sus nu sunt prea sigur că ar trebui să le avem, fiindcă nu cred că ne-ar putea ajuta la împlinirea noastră ca români – nici ca popor şi nici personal. Nu văd ce ar putea face turismul elveţienilor, istoria francezilor  sau puterea americanilor/ruşilor sau celelalte pentru ca poporul român să vieţuiască firesc, adică româneşte. Am convingerea că, şi dac-ar vrea, n-ar putea să ne ajute – unde mai punem că nu există nici un motiv pentru care să vrea. Fiindcă pe nimeni în afara noastră nu-l preocupă ce ar trebui să avem noi, pentru a ne împlini. Şi nici nu cred că ar trebui să preocupe pe altcineva decât pe noi.

Problema tocmai aici intervine: că pe noi nu ne preocupă împlinirea noastră – care poartă numele de mântuire. Românii nu vor să ştie de astfel de lucruri, fiindcă ei cred despre ei înşişi că ar trebui să aibă orice au ceilalţi – ca sursă de fericire absolută – şi nu îi interesează dacă ceea ce au ceilalţi le foloseşte sau le dăunează, precum nu îi interesează ce anume le-ar fi de folos din ceea ce au – sau ar trebui să aibă. Preocuparea pentru „a avea” precumpăneşte şi pleacă de la „a nu avea” (ceea ce au şi cât au ceilalţi), pentru a ajunge în acelaşi loc: la „a nu avea”. Fiinţarea, fiirea nu ne mai preocupă,  în nici un chip. Nici măcar tinereţea eternă sau nemurirea pământească, care îi preocupă atât de mult pe apuseni.

De aici mă apropii de o altă întrebare – conştient că încă n-am răspuns la celelalte –, încercând să ajung la „întrebarea pornire”, pentru ca apoi să revin. Aşadar, noua întrebare: dintre toate lucrurile care ne sunt vitale pentru împlinirea noastră personală şi în cadrul neamului  care ne-a ivit, ce avem noi românii şi cum folosim ceea ce avem?

Realitatea este că nu avem ceea ce nu ne trebuie „pentru a avea” şi că avem tot ceea ce ne trebuie pentru „a fi”. Cu alte cuvinte, avem ceea ce ne poate împlini şi, totodată, ceea ce avem nu ne poate lua nimeni – atâta timp cât înţelegem şi trăim nemijlocit. Îl avem pe Hristos, care este Calea, Adevărul şi Viaţa, iar în jurul Lui, ca mijlocitori pentru noi, sunt sfinţii noştri de a căror mărturisire s-au speriat şi puterile răului  – iată Ce nu ne poate lua nimeni! Pentru că nimeni  şi niciodată nu-L poate scoate pe Hristos din sufletele noastre. Doar noi putem face această grozăvie – se numeşte apostazie. Aceasta este cheia: „a avea pentru a fi”. Ca urmare, noi suntem cei mai bogaţi oameni din univers – numai că noi nu înţelegem acest lucru. Dar acest „a avea” este fundamental dinamic, tocmai prin faptul că este viu – Hristos a înviat şi este viu pentru ca noi să fim vii. Aceasta este mai mult decât o stare, este chiar viaţa. În acelaşi timp,  „a avea pentru a fi” – care se opune în mod absolut lui „a avea pentru a avea” – este cu necesitate luptător şi este definitoriu pentru creştinul drept credincios.

Atunci când vom înţelege aceste lucruri, vom şti să facem faţă şi problemelor   cotidiene, fiindcă trebuie spus cu hotărâre: a fi român înseamnă a fi mărturisitor, iar a fi mărturisitor nu înseamnă a fi bleg şi nici a sta deoparte, a fi pasiv – ceea ce, în mod aberant şi paradoxal, se întâmplă astăzi, tocmai în numele credinţei.

Care sunt problemele cu care ne confruntăm acum? Problemele care au legătură cu fiirea noastră românească, cea iubitoare şi mărturisitoare de Hristos; cu alte cuvinte problemele care ar trebui să ne intereseze pe noi sunt cele care acţionează asupra statutului nostru existenţial de români dreptcredincioşi. Restul e pentru cei care nu înţeleg nimic şi poate fi tocmai pentru că ei nu înţeleg nimic. Putem lua exemplul cipurilor. Ce ne împiedică pe noi să luăm atitudinea corectă, în faţa încercării de a ne însemna conştient şi voit – ceea ce înseamnă a apostazia -, atâta timp cât avem în datele fiinţei noastre înscrisă libertatea, pe care nu ne-o poate lua nimeni? Libertatea o avem de la botez, odată ce ne-am îmbrăcat în Hristos – vorbim despre acel lucru pe care îl avem şi pe care nu ni-l poate lua nimeni; nici un stat şi nici o putere nu ne poate da o altă libertate, fie şi pentru simplu motiv că nu există o altă libertate. Ce ne opreşte să spunem că, ceea ce avem noi, ne dă puterea de a refuza apostazia? Tocmai faptul că noi nu ştim ce avem şi nici nu ne interesează, pentru  că suntem preocupaţi de a „avea pentru a avea” sau, poate şi mai rău, suntem vânduţi lui „a fi pentru a avea”, ceea ce nu înseamnă altceva decât „a fi pentru a nu fi”.

Cititi va rog si:

Editorial Mugur Vasiliu: CU FRUNTEA-N PAMANT