SACCSIV – blog ortodox

Sa incepem sa ne cunoastem (partea 2)

Posted in ORTODOXIE by saccsiv on martie 12, 2011

La rubrica de comentarii a articolului Sa incepem sa ne cunoastem, caci fiecare singur nu va rezista fara cip si nici in timpul prigoanei a aparut si ideea unui forum pe aceasta tema, unde sa se si faca o oarece centralizare pe zone. Iata ce a realizat fratele colaps:

http://ortodoxia.it.cx/

Ideea e si buna, dar si rea.

Printre cele pro, ar fi chiar acea centralizare, astfel incat cei din Bucuresti, Iasi, Constanta, etc. sa se gaseasca mai usor. Caci daca intra acum, de exemplu, cineva la acel articolul, ii va fi teoretic greu sa se descurce printre 300 de comentarii amestecate.

Printre cele contra, ar fi … bagatorii de seama.

Voi intra din cand in cand pe acel forum insa nu voi avea timp si de el.

Voi mai posta insa pe blogul meu, cam la o saptamana, articole din seria Sa incepem sa ne cunoastem, abordand diferite teme, inclusiv sugestii din partea voastra.

Doamne ajuta!

Editorial MUGUR VASILIU (Revista AXA): „A avea pentru a fi” vs. „a fi pentru a avea”

Posted in AXA, MUGUR VASILIU, ORTODOXIE, Romania by saccsiv on martie 12, 2011

Citez din articolul RAPORTUL ORBULUI (II):

„A avea pentru a fi” vs. „a fi pentru a avea”

Înţelesul pildei este limpede: bogatul, oricât de bogat ar fi (nu ştim cât) este nemulţumit cu ceea ce are şi, ca urmare îşi doreşte tot mai mult. Săracul, din puţinul pe care îl are, îşi pune viaţa în rânduială şi Îi dă slavă lui Dumnezeu pentru aceasta. Bogatul este astfel totdeauna sărac, iar săracul este cel bogat într-adevăr. Bogăţia este dată nu de cantitate ci de faptul că primul se raportează la bogăţie iar cel de-al doilea trăieşte raportându-se la Dumnezeu.
(more…)

Propun spre dezbatere al doilea model de fluturas anti cip

Posted in CIPURI by saccsiv on martie 12, 2011

Nu sunt de acord cu VASILICA MILITARU, cel ce zice ca SE AUTOSUSPENDA DIN BOR …

Posted in ORTODOXIE by saccsiv on martie 12, 2011

Citez din articolul VASILICĂ MILITARU SE AUTOSUSPENDĂ DIN BOR:

Părinte Mitropolit şi Arhiepiscop Teofan,
Eu, Vasilică Militaru, domiciliat în sat Petru Vodă, comuna Poiana Teiului, judeţul Neamţ, fiu al Arhiepiscopiei Iaşilor conform adresei nr. 4325/23.06.2009, licenţiat la Sibiu în teologie ortodoxă pastorală din anul 2007, absolvent al unui examen de capacitate preoţească din anul 2009, vă comunic oficial că mă autosuspend din Arhiepiscopia Iaşilor, din cadrul instituţiei Biserica Ortodoxă Română, pentru a nu-mi pierde credinţa ortodoxă în Dumnezeu.
În aceste condiţii voi rămâne un român cu credinţă în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, botezat creştin ortodox, mărturisitor al credinţei Sfinţilor Părinţi, aşa cum a fost stipulată în Mărturisirea de credinţă niceo-constantinopolitană. Dar rămân şi un român cu dragoste de neam, aşa cum au mărturisit-o cei care au suferit în temniţele comuniste. Rămân în comuniune şi unitate dogmatică, liturgică şi canonică cu Biserica Ortodoxă universală. Păstrez comuniunea duhovnicească şi frăţească cu membrii instituţiei BOR care vor să recunoască statutul meu de credincios în afara instituţiei. Accept săvârşirea Sfintelor Taine ale Ortodoxiei, dacă acestea sunt săvârşite conform Tradiţiei, chiar şi de clerici membri ai instituţiei.
Nu părăsesc Biserica Ortodoxă, ci instituţia BOR, ce îşi încalcă propriul Statut de funcţionare, devenind anacronică şi depăşită de evenimente din punct de vedere teologic.
Aşa să-mi ajute Dumnezeu!
(more…)

Editorial Mugur Vasiliu: CU FRUNTEA-N PAMANT

Posted in AXA, MUGUR VASILIU, Romania by saccsiv on martie 12, 2011

Citez din articolul RAPORTUL ORBULUI (1):

Cu fruntea-n pământ

De multă vreme, sportul a luat locul circului, devenind o preocupare generală, o modalitate de distracţie – adică de distragere a atenţiei – şi totodată împrejurarea unde se pot istovi mare parte din energiile care ne-au fost date pentru cu totul alte scopuri. Însă, uşor-uşor, sportul a devenit mai mult decât atât: s-a transformat într-un fel de a vedea lucrurile, toate lucrurile. A devenit un fel de lentilă, prin care privim însăşi existenţa noastră, situaţii foarte clar pe locurile unor spectatori-participanţi – participanţi tocmai prin faptul că suntem spectatori. Ca la un meci. Este vorba despre o lentilă pe care am ajuns să o folosim mereu: zi de zi, ceas de ceas. Competiţia sportivă, cu toate înţelesurile ei şi totodată cu aceeaşi importanţă aleatoare, acest concurs între noi (mai precis între „ai noştri”) şi restul lumii a invadat cu totul viaţa noastră. De la lucrurile care ne privesc sentimental şi până la statutul nostru de angajaţi „ai cuiva” suntem într-o competiţie care se desfăşoară după regulile oricărei competiţii sportive – desigur, la care noi participăm asistând, fiindcă: „ai noştri” sunt cei care participă. Şi, deşi ne „globalizăm”, pe lângă sporturile considerate îndeobşte naţionale – cum ar fi oina la români – au apărut mai multe „sporturi naţionale” care se referă la ceea ce se petrece în afara arenelor sportive, adică în viaţa noastră, despre care tot vorbim. Dintre acestea, noi am ales unul singur, în textul de faţă. Anume, sportul naţional românesc, de după 1989 „cu fruntea-n pământ”. Toţi românii, în raporturile lor diverse – în viaţa cotidiană sau în momentele lor mai speciale – practică acest sport, „cu fruntea-n pământ”. La fel ca pe marginea terenului de sport, românii stau pe marginea vieţii lor şi urmăresc ce „li se întâmplă”, adică ce fac „sportivii de performanţă”. Apoi, fără greş, în faţa finalului se pune fruntea în pământ. Dar pentru ei nu s-a încheiat totul aici: fiindcă sunt şanse ca data viitoare să fie bine. E un lanţ transformat în laţ care ne arată o foarte largă paletă de puneri de frunte în pământ. Şi mai este şi calculul, care ne arată clar că lucrurile stau totuşi bine. Mult mai bine decât în trecut – incomparabil. Tot calculele ne arată că următoarea confruntare e mai mult ca sigur câştigată; şi că pe viitor va fi atât de bine, încât… Apoi, ca în faţa unei fatalităţi: finalul, punerea frunţii în pământ.

În faţa distrugerii vieţilor noastre – noi punem fruntea în pământ. În faţa prostiei, a ticăloşiei, a incompetenţei şi a batjocurei care se face în fiecare clipă, de Hristos şi de neamul nostru – noi punem fruntea în pământ. Punem fruntea în pământ sub multe pretexte. Fie că suntem pe drumul cel bun şi că am devenit europeni şi, dacă vrem să „mergem mai departe”, acest lucru „cere sacrificii”, şamd. Dar nu se întreabă nimeni dacă avem dreptul şi ce avem dreptul să sacrificăm. Aşa am ajuns să ne sacrificăm istoria, identitatea naţională; aşa ne sacrificăm cu dezinvoltură ceea ce nu am putut nici măcar înţelege, darmite să trăim; aşa am fi în stare să ne ucidem sfinţii – dacă asta ar fi cu putinţă. Îl sacrificăm şi pe Hristos – fără probleme, şi fruntea în pământ! Aşa cere fie uniunea, fie fondul , fie banca. Nici un sacrificiu nu e prea mare, fiindcă punem noi fruntea în pământ acum, dar va fi bine… Aşa gândeşte jucătorul de pus fruntea în pământ, adică cel care practică acest sport devenit naţional în România. Ceea ce este însă şi mai sinistru, este că aceasta se repetă ca într-un coşmar. Pare să nu mai fie sfârşit. Fiindcă după ce se pune fruntea în pământ, urmează o nouă uniune, o nouă nădejde. În ce?

În adevăr, viaţa noastră are un rost foarte bine definit – care nu este competiţia şi nici participarea la progresul materialnic şi nici alianţa cu cei mai puternici. Rostul nostru, al românilor, este acela de a-L mărturisi pe Hristos în limba română. Aceasta şi doar aceasta dă măsura existenţei noastre ca parte a neamului românesc care este în mod fundamental mărturisitorul Învierii lui Hristos. Cu alte cuvinte, eşti român doar în măsura în care Îl mărturiseşti pe Hristos în limba română. Iar acest lucru se face din ce în ce mai greu şi niciodată cu fruntea în pământ.

 

%d blogeri au apreciat asta: