Cand are voie un ortodox sa minta? Important de stiut mai ales in timpul teribilei prigoane ce va veni

Avva Alonie din Patericul Egiptean:

L-a întrebat odată avva Agathon pe avva Alonie:
– Cum să-mi stăpânesc gura să nu spună minciuni?
– Dacă nu minţi o să faci multe păcate.
– Cum aşa?
– Iată că doi oameni au săvârşit ucidere înaintea ta, şi unul s-a ascuns în chilia ta. Şi vine dregătorul şi te întreabă: „în faţa ta s-a petrecut uciderea?“ Dacă nu minţi îl dai pe om morţii. Mai bine lasă-l dinaintea lui Dumnezeu fără lanţuri; căci El le vede pe toate.

   Cititi va rog mai multe la:

http://www.pateric.ro/despre-avva-alonie/

Era odata un pustnic, celebru tuturor celor din imprejurimi si prin faptul ca intotdeauna spunea lucrurilor pe nume, indiferent cat de deranjante erau. Si toti aveau incredere in spusele sale, caci stiau ca nu ar fi putut, sub nici un motiv, sa minta.

La un moment dat, nu foarte departe de chilia sa, un necredincios comite o crima oribila si fiind descoperit, fuge precum un animal haituit de catre cei ce doreau sa-l pedepseasca. Scapand de urmaritorii sai, se avanta spre locuri pustii si putin umblate, ajungand la chilia Sfantului, caruia ii cere sa-l ascunda …

Cel ce-l urmareau nu au renuntat insa atat de usor si au scotocit intreaga zona, ajungand pana la pustnic pe care l-au intrebat daca l-a vazut pe fugar. Sfantul a raspuns ca NU … iar acelora le-a fost de ajuns raspunsul sau, caci il stiau ca nu ar fi mintit. Si au cautat mai departe si au tot cautat pana cand in cele din urma au renuntat.

Ucigasul, vazand fapta pustnicului, s-a pocait si i-a devenit ucenic. Timpul a trecut si nimeni nu ar mai fi putut spune ca cel se straduia cu atata ravna fusese un ticalos ucigas …

La un moment dat insa, ucenicul ii spune Sfantului ca a sosit vremea sa plateasca pentru fapta sa pe care deja majoritatea locuitorilor din regiune o si uitasera. Si dovedind judecatorilor ca el este ucigasul, i s-a taiat capul, primind astfel botezul prin propriul sau sange.

Istoria de mai sus se gaseste in Vietile Sfintilor. Iertare ca nu-mi amintesc numele pustnicului si ucenicului sau.

Iata si ce putem citi la Nicolae Steinhardt – Jurnalul Fericirii:

Sectantul B.: Dvs. aţi minţit va să zică la anchetă.

Generalul A. V.: Da.

Sectantul B.: Şi ziceţi că sunteţi creştin? Dvs. nu ştiţi că minciuna este interzisă de Dumnezeu?

Generalul A. V.: Ştiu. Dar nu pot aplica principiul fără discriminare. Sunt obligat să spun adevărul, dar nu tot adevărul şi nu oricui.

Sectantul B.: Ba da. Tot adevărul şi numai adevărul oricui. Minciuna ne este interzisă.

Generalul A. V. : Chiar dacă nenorocesc pe un altul?

Sectantul B. : Chiar.

Generalul A. V.: Nici ca să scap un om de persecuţii nedrepte?

Sectantul B. : Nici.

Generalul A. V.: Atunci prefer să iau asupră-mi un păcat şi să-l ispăşesc eu.

Sectantul B.: Asta-i de la diavol.

Generalul A. V.: Să-ţi spun o istorioară. Prietenul meu, inginerul Al. Ştef, avea o femeie de serviciu care era milenistă sau credincioasă sau nu ştiu exact ce, dar în tot cazul şi pentru nimic în lume n-ar fi spus o minciună. O femeie extrem de cinstită. Când d-na Ştef. era acasă şi suna la poarta cineva şi ea nu voia să primească (o chinuiau migrenele), ruga slujnica să spună că-i plecată. (Uitai să-ţi spui că locuinţa lor era în mijlocul unei grădini mari.) Credincioasa refuza categoric. Se năşteau situaţii neplăcute şi discuţii. Femeia, că nu minte. D-na Ştef. nu voia să o concedieze, deoarece era onestă şi vrednică. În cele din urmă au căzut la o învoială: femeia de serviciu mergea la poartă după ce stăpâna ei ieşea din casă şi se ducea în grădina din spate. Atunci slujnica era de acord să spună: „doamna nu e în casă.” Nedoritul oaspe nefiind atent la prepoziţie înţelegea acasă, ori credea că femeia de serviciu nu-i tare la gramatică — şi comedia lua sfârşit. Ei, ia spune, plăcutu-ţi-a?