Saccsiv's Weblog

IMPERIUL ROMANO – BULGAR (Țaratul vlaho-bulgar, 1185-1258) se intindea de la Adriatica si pana la Nistru … Romanii sunt daci? Ce limba vorbeau dacii?

Posted in DACI, Țaratul vlaho-bulgar, Romania, TRACI by saccsiv on noiembrie 25, 2011

Ţaratul vlaho-bulgar sub domnia lui Ioan Asan II

Foto: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/02/Campaigns_of_Ivan_Assen_II.png

Iata ce aflam din articolul http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%9Aaratul_Vlaho-Bulgar:

Țaratul vlaho-bulgar(1185-1258) (denumit Țaratul româno-bulgar de naționaliștii români) și Al doilea țarat bulgar(1185-1396) a fost un stat multinațional apărut la Dunărea de jos în 1186, odată cu victoria bulgarilor și românilor (vlahilor) răsculați din sudul Dunării împotriva Imperiului Bizantin, și dispărut în 1396 cu cucerirea de către Imperiului otoman. În ciuda surselor primare ale epocii (bizantine sau occidentale) și a toponimiei, caracterul său multinațional este negat de tradiția academică astăzi predominantă în Bulgaria, care afirmă că acest țarat a fost “bulgăresc” în sensul național actual al cuvântului.


Premise

Slavii au pătruns în bazinul Dunării de jos începând cu sec. VI, amestecându-se cu populațiile trace romanizate din Balcani, menționate de Theofilact din Simocatta, în Istoriile sale din 587, și de Theophanes Spovednicul (Theophanes Confessor), în Cronografia (Chronographia) sa din jurul anului 800. Ulterior, proto-Bulgarii, de origine irano-turcică, au creat în acest bazin un întins Hanat, ulterior Țarat (prin creștinare în 864) și au adoptat limba slavă. În cadrul acestui stat care se întindea pe ambele maluri ale Dunării, Slavii și „Vlahii” (care apar cu acest etnonim în izvoare, cel mai frecvent în cele bizantine, începând cu cronica lui Ioannes Skylitzes, în 976) au evoluat împreună, fapt demonstrat de lingvistică, de toponimie și de istoria bisericii. Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959) înfățișează în De administrando imperio deosebit de bine întrepătrunderea lumii paleo-slave cu cea proto-românească [1]

Vorbind de „Vlahii”, populație romanică pentru perioada narată, dar deja proto-română în momentul redactării scrierii, Constantin al VII-lea îi aplică un termen, surprinzător pentru un autor bizantin și încă împărat, anume acela de romani (Ρωμάνοι), în vreme ce pentru bizantini el folosește denumirea de romei (Ρωμάιοι)[1]: acești romani îmbrățișaseră deja creștinismul după introducerea sa în imperiul Roman de către Constantin Cel Mare (325 e.n.), adoptând Latina ca limbă religioasă[2]; în schimb, după creștinarea Bulgarilor, limba bisericească și de stat a fost cea slavonă.

Aristocrația minoritară, dar dominantă militar a protobulgarilor irano-turcici turce, parțial și de origine hunică, provenită din regiuni apropiate de munții Ural și Volga, puternic influențați de cultura persană și de substratul lingvistic scitic, adică iranic[3], conducea un stat plurietnic întins pe teritorii situate astăzi în Macedonia, Serbia, Bulgaria, România, Republica Moldova și partea sud-vestică a Ucrainei.

După trei secole, noul stat multinațional al protobulgarilor, denumit „Primul Imperiu Bulgar”, a fost cucerit de Imperiul Bizantin printr-o serie de campanii militare între anii 971 și 1021, partea din sudul Dunării reintrând în componența imperiului, în timp ce partea din nordul fluviului cădea în stăpânirea Ungariei și a popoarelor turcice: pecenegii și cumanii.

Prezența protoromânilor este atestată și în 1094, când, cu ocazia unei campanii cumane împotriva Constantinopolului, „vlahul” Pudilă l-a înștiințat pe împărat despre incursiunea inamică. Potrivit împărătesei cronicare bizantine, Anei Comnena, românii i-au călăuzit pe cumani prin trecătorile munților Balcani. În 1166, împăratul Manuel I Comnenul a recrutat dintre români o oaste pentru a lupta împotriva ungurilor.

Astfel, caracterul atunci multinațional al teritoriilor situate în bazinul Dunării de jos este clar atestat, atât pe teritoriul astăzi bulgăresc, cât și pe cel astăzi românesc. De altfel, nici-un stat medieval nu a fost „național” în sensul actual al cuvântului, deoarece „conștiința națională” (bazată pe limbă și pe cultură, indiferent de stăpânirile politice) a apărut după încheierea evului mediu, în secolele XVIII și XIX.

Răscoala

O creștere a obligațiilor fiscale impusă de Isaac II Anghelos, care își pregătea nunta cu fiica regelui Ungariei, a declanșat în 1185 o răscoală a românilor sud-dunăreni, în alianță cu bulgarii. Rolul precumpănitor al românilor în răscoală este relevat de izvoarele bizantine care relatează detaliat evenimentele. Conducătorii răscoalei au fost frații Petru și Asan. După ce împăratul le-a respins cererile făcute în numele comunităților românești, cei doi au organizat răscoala, iar Petru s-a încoronat. După campanii militare conduse de generali înclinați spre trădare, împăratul a condus personal o campanie în 1186. Petru și Asan s-au refugiat în nordul Dunării, unde au cerut ajutorul cumanilor. La întoarcere, au recuperat teritoriile ocupate de bizantini, profitând de faptul că împăratul micșorase efectivele garnizoanelor. În 1187 s-a consumat o nouă bătălie, soldată cu victoria bizantină. Luptele au continuat și în anii următori, dar împăratul nu a obținut victorii decisive. Românii s-au întărit în regiunea muntoasă în cetăți și fortificații puternice. Detronarea lui Isaac II Anghelos a ușurat efortul românilor, întrucât trupele bizantine au fost chemate în capitală pentru a întări autoritatea noului împărat, Alexios III.

Istorie

Ţaratul vlaho-bulgar în Europa, în 1250, după Anne Le Fur

Seal (plumbum) din Ioniţă Caloian. Inscriptie în bulgară: + Caloian, ţarul a bulgarilor.

Coloană de Ioan Asan II în Veliko Târnovo, cu inscripție, care conține titlul Ioan Asan, în Hristos Domnul credincios țarului și autocrat al bulgarilor.[4]

Ioan Asan II. Sus în stânga, numele său nu este nici Ivan ni Ioniţă ci “Iôan” (cu omega).

Potrivit istoricului rus A.A. Vasiliev: „În baza mărturiilor viabile, mișcarea de eliberare din jumătatea secolului 12 în Balcani a pornit și a fost purtată in mod viguros de către valahi, strămoșii românilor de azi. S-au alăturat și bulgarii și într-o anumită măsură cumanii de dincolo de Dunăre. Cea mai bună sursă contemporană grecească Nicetas Choniates a specificat in mod clar că insurecția a fost pornită de valahi (blachi). Liderii insurecției Petru și Asen (Asan) aparțineau acestei rase. A doua campanie a imperiului bizantin în această perioadă a fost dusă împotriva valahilor. De fiecare dată când Nicetas i-a menționat pe bulgari a făcut-o concomitent cu menționarea valahilor/românilor[5]. Și românii din stânga Dunării au participat la această revoltă împotriva imperiului bizantin. Trecerea fluviului de către „Vlahi” (români) și „sciți” (cumanii) de la nord la sud este menționată în mod explicit de către Niketas Choniates[6].

Întemeietorii statului, Asan și Petru, au fost asasinați de boierii lor, în 1196 și 1197. Fratele lor Ioniță Caloian s-a urcat pe tron și a consolidat țaratul vlaho-bulgar. A extins granițele de la Carpații meridionali până la râul Marița și la Rodopi, de la Marea Neagră până dincolo de Vardar, la limita Albaniei. A obținut de la papă recunoașterea sa ca „rege al bulgarilor și al românilor” (Rex Bulgarorum et Valachorum: titlul de împărat nu i-a fost recunoscut).

În timpul lui Ioniță Caloian (1197-1207) s-a petrecut un eveniment important pentru istoria europeană: cea de-a patra cruciadă, care a sfârșit în 1204 prin cucerirea Constantinopolului de către cruciați și înființarea Imperiului Latin de Constantinopol. Între noua structură politică și țaratul vlaho-bulgar au fost o serie de conflicte militare. Beneficiind de concursul cumanilor, vlaho-bulgarii au obținut victorii importante, între care cea din 1205 la Adrianopol, unde a fost luat prizonier însuși împăratul latin Balduin I. Ioniță aspira chiar la cucerirea Constantinopolului, dar planul său nu a reușit din cauza manevrelor politice ale adversarilor săi. Ioniță a fost ucis în 1207 de un cuman în timpul asedierii Salonicului. Ioniță Caloian ocupă astfel un loc important atât în panteonul istoriei românilor, cât și în cel a istoriei bulgarilor datorită succeselor sale militare și politice. Afirmării originii romane a poporului român în corespondența purtată cu Papa Inocențiu al III-lea pentru recunoașterea sa ca împărat, arată lămurit prezența și influența „Vlahilor” în statul condus de Ioniță, care poate fi așadar denumit „Țaratul Vlaho-Bulgar” în limba română, chiar dacă istoriografia internațională modernă, luându-se după tradiția acedemică bulgară predominantă, îl denumește „Al doilea Imperiu Bulgar”.

Iata si ce amanunte mai aflam din articolul http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioni%C8%9B%C4%83_Caloian:

Ioniță Caloian, numit și “Omorâtorul de romei” (în bulgară: Калоян Ромеоубиец), a fost țar în Al Doilea Țarat Bulgar între anii 1197 și 1207. El a fost cel de al treilea frate al celor care au restaurat statul bulgar, Petru și Asan, eliberându-l de sub stăpânirea bizantină. Lui Ioniță Caloian îi revine meritul de a fi reușit să stabilizeze puterea centrală după asasinarea celor doi frați ai săi și totodată de a fi extins granițele țaratului bulgar, asigurându-i poziția de principală putere în Balcani, în principal în detrimentul Imperiului Latin de Constantinopol.

Numele

Supranumele de Caloian (în limba latină, Caloiohannes), tradus ca “Ioan cel Frumos” sau “Ioan cel Bun” derivă din limba greacă: Kaloiōannēs reprezentând o formă devenită standard pentru unii împărați bizantini având numele de “Ioan” (Iōannēs) în perioada comnenă, dar mai ales ulterior. Celălalt nume, Ioniță sau Ioannitsa (Йоаница, Ioannica) reprezintă un simplu diminutiv pentru Ioan. Numele de Ioniță Caloian este cel utilizat de istoriografia română modernă.[1] În privința bizantinilor, aceștia preferau să îl numească în secret pe țarul bulgar sub porecla de Skyloïōannēs (“Câinle Ioan”).

Viața și domnia

Caloian s-a născut în jurul anilor 1168-1169. El a fost fratele mai tânăr și totodată urmașul lui Petru și al lui Ioan Asan I, din cadrul noii dinastii a Asanizilor[2]. În 1187, în timpul disputelor dintre frații săi și Imperiul Bizantin, a fost trimis ca ostatec la Constantinopol, de unde a reușit să evadeze, astfel încât a revenit în Bulgaria în 1189. După ce frații săi au fost asasinați pe rând de către boierul Ivanko, Ioniță Caloian a reușit să îi îndepărteze pe conspiratori și să devină țar al Bulgariei. Caloian a continuat politica agresivă a predecesorilor săi îndreptată împotriva Bizanțului, mergând până la a încheia o alianță cu asasinul fraților săi, Ivanko, care între timp intrase în serviciul bizantinilor și devenise guvernator de Philippopolis în numele împăratului Isaac al II-lea Angelos. Un alt aliat al lui Caloian a fost vlahul Dobromir Hriz (Chrysos), care stăpânea regiunea Strumica din Macedonia. Coaliția a fost rapid dizolvată, în condițiile în care trupele bizantine i-au înfrânt atât pe Ivanko, cât și pe Dobromir Hriz. Cu toate acestea, Caloian a reușit să cucerească Konstanteia (astăzi, Simeonovgrad) în Tracia și Varna de la bizantini în 1201, precum și cea mai mare parte a Macedoniei în 1202.

Bulgaria sub domnia lui Caloian (1197-1207)

În anul 1202, regele Imre al Ungariei a invadat Bulgaria, cucerind regiunile Belgrad, Braničevo (astăzi, Kostolac) și Niš, pe care le-a atribuit protejatului său la tronul Serbiei, Vukan Nemanjić). Caloian a răspuns cu un atac rapid în 1203, restaurându-l la putere pe fratele lui Vukan, Stefan Nemanjić în Serbia, după înfrângerea trupelor maghiare. O stare de războio a continuat să persiste între Ungaria și țaratul vlaho-bulgar, fiind nevoie de intermedierea papei Inocențiu al III-lea pentru a se ajunge la un acord.

Papa Inocențiu al III-lea începuse un șir impresionant de schimburi de epistole cu Caloian încă din 1199, invitându-l să se ralieze Bisericii Catolice. Dornic să poarte titlul imperial și să restaureze prestigiul, bogăția și stăpânirile din timpul Primului Țarat Bulgar, Caloian a ridicat în 1202 problema trimiterii de către Statul Papal a coroanei imperiale și a sceptrului care fuseseră purtate de către țarii Simeon I, Petru I și Samuil. În privința aderării la catolicism, Caloian a lăsat chestiunea deschisă, menținând speranțele lui Inocențiu al III-lea; de asemenea, solicita papei recunoașterea titlului patriarhal pentru conducătorul Bisericii bulgare.[3] Nedorind să ducă până acolo concesiile, papa Inocențiu l-a trimis in Bulgaria pe cardinalul Leon cu misiunea de a-l numi pe arhiepiscopul Vasile de Tărnovo doar ca primat al bulgarilor și vlahilor, iar pentru Ioniță Caloian a rezervat doar coroana regală, cu titulatura de rex Bulgarorum et Blachorum (rex Bulgarie et Blachie), iar nu pe cea imperială. Forțând nota, Caloian i-a răspuns suveranului pontif, mulțumindu-i pentru înoronarea imperială și pentru numirea patriarhului, făcându-se astfel că nu înțelege rangul la care îl ridicase papalitatea. De asemenea, țarul bulgar îl asigura pe Inocențiu al III-lea că este dornic să îmbrățișeze ritul catolic. Între timp, nutrind speranța unei alianțe cu Caloian, împăratul Alexios al III-lea Angelos trimitea un mesaj prin care reunoștea titlul imperial al acestuia și promite, de asemenea, și recunoașterea patriarhală pentru Vasile de Tărnovo.

Imediat după aceea, în contextul desfășurării Cruciadei a patra și al constituirii în 1204 a Imperiului Latin la Constantinopol de către cruciați, Ioniță Caloian și-a oferit serviciile, propunând o alianță noului conducător de la Constantinopol, împăratul Balduin I. Oferta sa a fost refuzată de către cruciați, Imperiul Latin exprimându-și intenția de a-și impune dominația asupra tuturor teritoriilor care au făcut vreodată parte din Imperiul Bizantin, așadar și asupra celor stăpânite de către țarul vlaho-bulgar. Conflictul mocnit dintre cele două puteri a fost percipitat de către aristocrația greacă din Tracia, care s-a revoltat împotriva latinilor în 1205 și l-a chemat în ajutor tocmai pe Ioniță Caloian, promițând acestui supunere.

Împăratul Balduin I a început să supună autorității sale cetățile răsculate ale grecilor și a început să asedieze Adrianopolul. În acel moment, potrivit descrierii cronicarului cruciat Villehardouin, “Ioniță, rege al Bulgariei, a sosit pentru a sprijini Adrianopolul cu foarte mare armată, pentru că el aducea cu sine valahi și bulgari și peste 40.000 de cumani care nu fuseseră niciodată botezați ” (Villehardouin, 92). În 14 aprilie 1205, trupelede cumani ale lui Ioniță au reușit să atragă cavaleria grea a latinilor într-o ambuscadă în mlaștinile de la nord de Adrianopol, țarul vlaho-bulgar provocând cruciaților o înfrângere categorică. Balduin I a fost capturat, iar unul dintre liderii cruciați, Ludovic I de Blois a căzut în luptă. Pe parcursul aceluiași an, Caloian i-a înfrânt pe cruciații demoralizați și la Serres și a capturat Philippopolis (astăzi, Plovdiv), intrând în posesia celei mai mari părți din stăpânirile latine din Tracia și Macedonia.

În pofida faptului că apelase la sprijinul lui Ioniță Caloian și că se bucurase de succesele antilatine ale acestuia, aristocrația bizantină a început în curând să conspire împotriva țarului bulgar. Caloian și-a schimbat tactica de îndată și s-a întors împotriva foștilor săi aliați, provocând adevărate măceluri asupra populației grecești, adoptând porecla de Rōmaioktonos (“Ucigătorul de romei”), în contrapartidă față de cognomenul de Boulgaroktonos (“Ucigătorul de bulgari”) adoptat la începutul secolului al XI-lea de către împăratul Vasile al II-lea al Bizanțului, în vremea în care acesta din urmă punea capăt existenței primului țarat bulgar.

La 31 ianuarie 1206, Ioniță a obținzut o nouă victorie asupra latinilor în confruntarea de la Rusion, consecința fiind cucerirea orașului Dimotika. În mo repetat, trupele bulgare provocau ravagii asupra Traciei, inclusiv asupra unor orașe importante, precum Herakleia sau Caenophrurion (astăzi, Çorlu), iar acțiunile lor conduceau la evacuarea unor orașe întregi, cum a fost cazul cu (astăzi, Tekirdağ). În timp, Caloian a ajuns să promoveze practica deportărilor de populații, conducând familii întregi în regiunile cele mai îndepărtate ale Bulgariei.

Moartea

Mormântul lui Ioniţă Caloian de la Veliko Tarnovo.

Caloian a asediat Adrianopolul în două rânduri, însă de fiecare dată a eșuat în încercarea de ocupare a orașului, ca urmare fie a retragerii cavaleriei cumane, fie a contraofensivei hotărâte a împăratului de Constantinopol, Henric I. În 1207, el a încheiat o alianță antilatină cu Theodor I Laskaris, conducătorul Imperiului bizantin de la Niceea. Pe parcursul aceluiași an, trupe ale lui Ioniță l-au atras într-o ambuscadă pe Bonifaciu de Montferrat, regele cruciat al Salonicului, care și-a pierdut viața (4 septembrie 1207). Căutând să profite de pe urma acestui eveniment, Caloian s-a îndreptat cu toate forțele sale către Salonic și a început asediul, însă a fost asasinat de către unul dintre comandanții cumani din armată, Manastăr, la începutul lunii octombrie.

Imaginea

Sursele care se referă la domnia lui Ioniță Caloian aparțin în covârșitoare majoritate celor aflați în taberele adversare lui (bizantine și latine) și, ca urmare, este de înțeles tendința de a încerca să îi construiască o imagine nefavorabilă, accentuând brutalitatea și cruzimea țarului bulgaro-vlah.

În fapt, anii în care Caloian a domnit coincid cu o perioadă de creștere și ascensiune politică a statului bulgar, care și-a extins atât frontierele, cât și puterea și influența în Balcani.

Familia

Ioniță Caloian a fost căsătorit cu Ana de Cumania, membră a aristocrației cumane. După asasinarea lui Caloian, aceasta l-a luat de bărbat pe cumnatul și succesorul său, Borilă.

Ioniță a avut o fiică, Maria de Bulgaria, probabil dintr-o necunoscută căsătorie anterioară. Căsătorindu-se cu împăratul latin Henric I pentru a întări alianța dintre Imperiul Latin și țarul Borilă, Maria a devenit astfel împărăteasă la Constantinopol. Aceeași Maria a fost suspectată că ar fi fost implicată în asasinarea împăratului Henric I, la 11 iunie 1216.

Iata si ce amanunte mai aflam din articolul http://ro.wikipedia.org/wiki/Dobromir_Hriz:

Dobromir (sfârșitul secolului al XII-lea și primii ani ai secolului al XIII-lea, supranumit de către bizantini Chrysos (Hriz) (în limba bulgară Добромир Хриз, în limba greacă Δοβρομηρός Χρυσός}}), a fost conducătorul unei formațiuni statale a vlahilor de la sud de Dunăre, în timpul domniei împăratului bizantin Alexios al III-lea Angelos. S-a remarcat în anul 1197, iar ultima mențiune a sa se referă la anul 1202. Formațiunea sa statală este localizată în estul Macedoniei.

Deși era deja căsătorit, Dobromir Hriz a divorțat din rațiuni politice, anume pentru a lua de soție pe o fiică a nobilului bizantin Manuel Kamytzes. La rândul ei, noua soție a fost nevoită să renunțe la soțul său din acel moment. Noua căsătorie a avut loc în 1198. În jur de 1200, Dobromir s-a căsătorit pentru a treia oară, luând de soție pe nepoata împăratului Alexios al III-lea Angelos Theodora Angelina, care fusese deja soția unui rival al lui Dobromir din Balcani, Ivanko, iar ulterior se va mărita și ea pentru a treia oară, anume cu ducele Leopold al VI-lea de Austria.

În 1202, pământurile stăpânite de către Dobromir Hriz au fost cucerite de către țarul Ioniță Caloian, care le va alipi celui de Al Doilea Țarat Bulgar.

Revenind la http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%9Aaratul_Vlaho-Bulgar:

Următorul țar, Borilă (Boris), a fost un uzupator, care l-a îndepărtat de tron pe moștenitorul legitim, Ioan, viitorul țar Ioan Asan al II-lea. Borilă s-a confruntat cu tendințele centrifuge ale boierilor și cu erezia bogomilă, numită după numele primului predicator, preotul Bogomil (ulterior a fost numită „catarism”, de la cuvântul grecesc katharos „curat”). Borilă a organizat represalii împotriva bogomililor și a putut să înfrângă o conjurație a boierilor la Vidin cu ajutorul unei oști din Ungaria, compusă din secui, români și pecenegi și condusă de comitele Joachim (Ioachim). În timpul domniei lui Borilă, rolul românilor în statul Asăneștilor a început să scadă.

Iata si ce amanunte aflam din articolul http://ro.wikipedia.org/wiki/Boril%C4%83:

Borilă

Boril (în limba bulgară: Борил) a domnit ca împărat (țar) al Bulgariei între anii 1207 și 1218. A fost fiul unei surori necunoscte a predecesorilor săi, Petru, Asan și Ioniță Caloian.

Biografie

Nu rezultă cu claritate dacă Boril a luat parte la complotul soldat cu asasinarea predecesorului său, Ioniță Caloian, petrecută sub zidurile orașului Salonic în 1207. Se știe însă că urmașii legitimi ai țarului ucis, Ioan Asan și Alexandru au fost nevoiți să părăsească țara în momentul în care Borilă a urcat pe tronul celui de Al Doilea Țarat Bulgar, mai întâi printre cumani, iar apoi la curtea cneazului de Halici.[1] Imediat după înscăunare, Borilă a luat de soție pe văduva lui Caloian, o prințesă cumană, al cărei nume nu este cunoscut, dacă nu cumva este vorba de Ana, menționată în sinodik-ul Bisericii bulgare.

Tenativa lui Borilă de a relua politica externă agresivă promovată de către Ioniță Caloian s-a dovedit a fi un eșec. De la începutul domniei sale, a întâmpinat opoziția membrilor propriei familii. Astfel, fratele său Strez, sprijint de marele jupan al Serbiei Ștefan Nemanjić a supus asediului orașul fortificat Prosek, de unde a lansat periodic expediții asupra Macedoniei. De asemenea, aristocratul Alexei Slav, văr al lui Borilă, s-a declarat independent și a întemeiat o formațiune statală în regiunea Munților Pirin, cu sediul în orașul Melnik. Pentru a înrăutîți și mai multe pozițiile lui Borilă, împăratul latin Henric I al Constantinopolului a administrat o serioasă înfrângere trupelor lui Borilă în 1208, în bătălia de la Philippopolis (astăzi, Plovdiv).[2] Ca urmare, nordul Traciei și fortărețele din zona Munților Rodopi au trecut în posesia latinilor.[3] Fie ca o consecință a evoluției conflictului pe plan militar, fie ca un rezultat direct al trecerii la negocierea păcii dintre Bulgaria și Imperiul Larin, în anul 1209 Alexei Strez a primit titlul de sebastokrator (situat imediat după cel de despot în ierarhie) și a devenit aliat al lui Borilă până la moarte (survenită prin asasinat în 1214 sau 1215).[4] Între timp, Borilă a avut de suportat noi opoziții pe plan intern, concretizate în revolta a patru nobili cumani din zona Vidinului în 1211 (sau 1213 potrivit altor surse).[5] În fața acestei defecțiuni, Borilă nu putea conta nici pe sprijin extern din partea Serbiei sau a Imperiului Latin, și nici din cea a propriilor săi boieri, împărțiți în diferite facțiuni.[6] Singurul sprijin la care Borilă putea apela era cel din partea Ungariei. Ca urmare a apelului său, o armată maghiară comandată de contele Ioachim de Sibiu i-a zdrobit pe rebeli și a asediat Vidinul.[2] În urma acestei intervenții, Borilă a trebuit să recunoască cedarea în favoarea Regatului Ungariei a regiunii Belgradului, ca preț pentru sprijinul acordat.

În 1211, Borilă a convocat un sinod bisericesc în capitala sa, Tărnovo, pentru condamnarea ereziei bogomilice, a cărei influență era din ce în ce mai pronunțată. Cam în aceeași perioadă, Borilă a negociat căsătoria fiicei sale vitrege, Maria (fiică naturală a lui Caloian) cu împăratul latin Henric I, trimițând-o la Constantinopol cu numeroase cadouri. Imediat după acest eveniment, Borilă însuși s-ar fi căsătorit cu una dintre fiicele regelui Andrei al II-lea al Ungariei, însă evidențele pentru această legătură matrimonială sunt sărace. O altă căsătorie aflată în proiectele țarului bulgar este cea dinte fiica sa și fiul aceluiași Andrei al II-lea, viitorul rege Béla al IV-lea al Ungariei; evenimentul, care urma să aibă în 1214, nu a putut fi dus la îndeplinire.

Alianța încheiată cu Imperiul Latin, Regatul Ungariei și Despotatul Epirului, l-a implicat pe Borilă într-un cnflict deschis cu regatul Serbiei, de asemenea încheiat cu un eșec pentru țarul Bulgariei. După moartea împăratului Henric I în 1216 și plecarea regelui Andrei al II-lea al Ungariei în Cruciada a cincea, Borilă s-a aflat în situația de a fi lipsit de sprijin extern consistent. Ca urmare, în 1217 sau 1218, vărul lui Borilă, Ioan Asan a revenit din exil și l-a înfrânt pe Borilă, care se închisese în Tărnovo. După un asediu de circa șapte luni, Borilă a fost nevoit să fugă, însă a fost capturat de către noul țar, Ioan Asan al II-lea After a siege of perhaps seven months, care l-a orbit și l-a închis într-o mănăstire.

Familia

De pe urma primei sale căsătorii, văduva lui Ioniță Caloian, Borilă ar fi avut o fiică, al cărei nume nu este cunoscut și care s-a logoti cu viitorul rege al Ungariei, Béla al IV-lea.

Revenind la http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%9Aaratul_Vlaho-Bulgar:

În 1218 a revenit în țară Ioan, prințul moștenitor legitim, care cu ajutorul boierilor l-a prins și l-a orbit pe Borilă și a fost înscăunat țar sub numele de Ioan Asan al II-lea. În timpul lui Ioan Asan II (1218-1241), țaratul româno-bulgar a cunoscut maxima întindere teritorială, reușind în 1230 să își întindă stăpânirea de la Marea Neagră la Marea Adriatică, și din viitoarea Moldovă la Adrianopol și Ohrida. În primul deceniu de domnie, Ioan Asan II a întreținut relații bune cu regatul Ungaria, cu care s-a aliat (a fost căsătorit cu Anamaria, fiica regelui Ungariei Andrei al II-lea). Atunci a fost adoptată stema cu 12 benzi (6 roșii, 6 aur) și cu două labe de lup încrucișate, însemnând : alianță între doi mari suverani, care figurează în infobox[7]. Relații bilaterale bune a avut și cu împăratul latin din Constantinopol, precum și cu papalitatea.

În 1229-1230, Ioan Asan al II-lea încearcă să-și întărească poziția față de Cruciații din Constantinopol căsătorindu-și fiica, Elena, cu împăratul latin (de fapt francez) Balduin al II-lea. Acest proiect provoacă atacul despotului bizantin de Epir și Salonic: Teodor I Anghelos Duca Comnenul. Ioan Asan al II-lea îl înfrânge pe Comnen la Clocotnița (pe fluviul Marița, în bulgărește: Клокотница) în ziua de 9 martie 1230. Teodor Comnenul este făcut prizonier și orbit, dar împăratul Balduin refuză oferta lui Ioan Asan al II-lea. În consecință, acesta își schimbă radical opțiunile politice, înclinând spre o alianță bizantinii. În 1232, Ioan Asan II rupe relațiile cu papalitatea, trece înapoi la ortodoxie, iar în 1235, la conciliul de la Lampsakos, restabilește patriarhatul de la Tîrnova (în bulgară Търново, „Tărnovo”). Ioachim I (în bulgară св. Йоаким I, „Sf. Ioakim I”) este numit patriarh. În același an, Țaratul româno-bulgar se aliază cu Imperiul bizantin de la Niceea, condus de Ioan al III-lea Ducas Vatatzes, împotriva Imperiului Latin, al cruciaților, de la Constantinopol.

După moartea soției sale unguroaice, Anamaria, Ioan Asan al II-lea se căsătorește cu Irina Comnena, fiica prizonierului orbit, Teodor I Anghelos Duca Comnenul, atunci eliberat și onorat.

Șovăielile lui Ioan Asan între tabăra latină și cea greacă atrag implicarea ungurilor, care, cu consimțământul papei, au atacat Țaratul vlaho-bulgar în jurul anului 1230 și în 1238. După campania din 1230, Ioan Asan al II-lea pierde teritoriile nord-dunărene, iar regele Ungariei înființează banatul Severinului în Oltenia. După invazia mongolă din 1241, tătarii pun stăpânire pe Muntenia și pe nordul Dobrogei.

Ioan Asan II a murit în 1241. După 1241, țaratul a pierdut o mare parte din teritoriile dobândite de Ioan Asan al II-lea, precum și rolul preponderent în politica balcanică. Fiul său minor a fost ucis de o conjurație a boierilor, iar apoi și fratele său, Mihail Asan. Penultimul țar din dinastia Asăneștilor, Căliman II, a domnit doar doi ani, în 1256-1258.

Urmări

Penultimul dintre Asănești, Căliman II, a fost alungat de pe tron în 1258, apoi au domnit țari bulgari care se revendicau din vechea dinastie a Întâiului țarat bulgar, primul dintre aceștia fiind Konstantin Tiș. Ulterior, ultimul suveran din dinastia Asăneștilor, Ioan Asan III, n-a domnit decât un an (1279-1280), fiind înlocuit de bulgarul de origine cumană Gheorghi I Terter (Gheorghe Tertereș) (1280-1292). Astfel, ponderea crescândă a bulgarilor față de vlahi în sudul Dunării s-a manifestat pe planul politic, în timp ce, în nordul Dunării, ponderea crescândă a românilor față de slavi s-a manifestat cu câteva decenii mai târziu prin întemeierea voievodatelor Țara Românească și Moldova.

Țaratul (regatul) vlaho-bulgar a fost în egală măsură valah (aromânesc la sud de Dunăre și românesc la nord) și bulgar. Asta nu înseamnă că valahii (aromânii și românii) i-au cucerit pe bulgari sau că bulgarii au cucerit principatele dunărene, ci înseamnă că în cadrul acestui stat au conlocuit două populații, una romanofonă, celalată slavofonă, pe ansamblul teritoriului său, toponimia veche aratând o predominanță a slavilor la șes, și a romanicilor în zonele peri-montane, deluroase și mai păduroase; țărmurile aveau o populație preponderent grecească. Ulterior, despărțirea proto-românilor de către populațiile slave așezate printre ei, a creat cele patru grupuri lingvistice : daco-român, aromân, megleno-român și istro-român ; daco-românii absorbind treptat slavii din nordul Dunării, în timp ce slavii au absorbit treptat majoritatea aromânilor, megleno-românilor și istro-românilor din sudul Dunării[8]. Așadar, etnogeneza bulgarilor și românilor are rădăcini în parte comune, încă vizibile în limbile actuale și în toponimie, chiar dacă istoricii actuali naționaliști, atât bulgari cât și români, încearcă să demonstreze ca cele două popoare au evoluat separat și fără contacte încă din Antichitate

În istoria modernă și contemporană, Țaratul vlaho-bulgar este puțin studiat și cunoscut, pe de o parte fiindcă istoriografia română se preocupă în principal de originile românilor din nordul Dunării, pe de altă parte fiindcă istoriografia bulgară se preocupă în principal de a demonstra originile iranice și slave ale poporului bulgar actual, minimizând sau punând la îndoială componentele tracice, romanice, grecești și turcice (adică în relație directă cu istoria a trei dintre popoarele vecine)[9].

Comentariu saccsiv:

   Rog pe cei cu solide cunostiinte de istorie sa intervina in cazul in care observa vreo greseala in materialul de mai sus.

Eu ii consider romani, iar cele de mai sus le consider parte a istoriei romanilor. Altii considera ca aceia nu au nici o legatura cu romanii sau cel mult sunt un soi de aromani.

Daca ii consideram romani sau protoromani sau ii numim oricum dar cu roman in coada, urmeaza o intrebare legitima: cum au aparut romanii? Dominam in sudul Dunarii (pana la o vreme), dominam in nordul Dunarii, aveam aceeasi limba, deci de unde am aparut? Cum n-a scris nimeni nicaieri ca am venit de undeva de aiurea, e clar ca ne-am format aici. Dar de cand?

Pe vremuri in zona traiau traco-dacii. La sud de Dunare au fost cuceriti de Alexandru Macedon si mai apoi de Roma. La nord au fost cuceriti tot de Roma, dar mult mai tarziu. Istoria oficiala ne spune ca romanii sunt daci romanizati. Adica niste daci ce si-au pierdut limba si s-au amestecat cu cetatenii Romei. Oare asa sa fie? Nu-mi vine a crede. Caci cum se face ca dacii ce ar fi fost romanizati in nordul Dunarii au creat o limba si un popor identic cu dacii din sudul Dunarii ce se presupune ca fusesera romanizati cu mult inainte? Mai mult, cum se face ca dacii liberi din nordul Dunarii, necuceriti, au vorbit pe urma aceeasi limba romanizata?

Nu cumva mai degraba romanii de azi sunt urmasii dacilor si cam atat? Cu oarece influente din Roma si de la popoarele migratoare ce s-au perindat in zona, dar influente limitate. Si atunci nu cumva limba traco-dacilor nu a disparut, ci este stramoasa limbii romane actuale?

Dar daca e asa, de ce seamana cu latina? Nu stiu. Poate pentru ca stramosii celor ce au intemeiat Roma au fost din zona?

69 Răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. saccsiv said, on noiembrie 25, 2011 at 1:50 pm

    Pentru o mai facila parcurgere a acestui blog, cititi va rog si “CUPRINS”:

    http://saccsiv.wordpress.com/about/

    Like

    • Catalin Aldea said, on noiembrie 28, 2011 at 4:39 pm

      Frate saccsiv,
      sint unul dintre cei care ti-au citit cartea si ma regasesc si eu printre intrebarile tale, toate cite au fost. Tu ti-ai gasit calea, eu inca mi-o mai caut. Stiu ca nu e bine sa stau departe de Ortodoxie, o stiu! Asta apropos de cartea ta. Si-apoi: inca n-am avut incercarile tale, dar un lucru stiu sigur: DACII NU AU PIERIT! Nu te indoi de asta la fel cum cum nu te-ai indoit de chemarea pe care-ai primit-o si care ti s-a facut. Ai simtit si tu sfintenia pogorita asupra poporului astuia, asa-i? Iar noi le sintem urmasi! Roaga-te si pentru mine, frate, poate ma voi lumina si eu. Am nevoie! Ma numesc Catalin-Nicolae. Iti multumesc.

      Like

  2. un pacatos said, on noiembrie 25, 2011 at 2:05 pm

    Ce minunatie:
    Lectie de limba Aromana in Grecia 1

    Lectie de limba Aromana in Grecia 2

    tare, nu ?

    Like

  3. Ioan Pelasgul said, on noiembrie 25, 2011 at 2:18 pm

    http://en.wikipedia.org/wiki/New_Serbia_(historical_province)

    Because of the large number of Moldavian settlers, the largest ethnic group in the province in 1757 were not Serbs, but Moldavians.[1] In 1757, population of New Serbia numbered 5,482 inhabitants, including:[2]
    75.33% Moldavians
    11.56% Serbs
    13.11% others

    Like

    • Kerkyra said, on noiembrie 25, 2011 at 5:38 pm

      E vorba de Noua Serbie, din Imperiul tarist, Ukraina de astazi, o regiune unde au fost colonizati sarbi si romani cu acordul Tarilor, motivati de a scapa de jugul otoman (biruri). In plus Ukraina e plina de pamant arabil din cel mai bun, si probabil ca era depopulata zona de razboi sau molime.

      Like

      • Kerkyra said, on noiembrie 25, 2011 at 5:41 pm

        ma corectez dupa ce am citit, sarbii veneau din Imp. Habsburgic, Voivodina, dar tot din cauza persecutilor si taxelor mari probabil

        Like

      • Ioan Pelasgul said, on noiembrie 25, 2011 at 6:32 pm

        Sau de Asiatici… Sudul Ucrainei nu prea era foarte populat in Evul Mediu. Rusia Kieveana se oprea putin mai jos de Kiev, nu ajungea la Marea Negra.

        Like

  4. Marius said, on noiembrie 25, 2011 at 2:26 pm

    Despre limba dacilor se stie foarte putin. A fost o limba indo-europeana, foarte inrudita cu limba traca; de fapt, este posibil ca daca si traca sa fi fost dialecte ale unei limbi comune iar vorbitorii lor sa se fi putut intelege intre ei. Din limba daca au supravietuit foarte putine cuvinte, in principal nume de plante si toponime geografice. in romana si albaneza exista cam 100-200 de cuvinte care ar putea proveni din daca/traca, insa aceasta este in acest moment doar o ipoteza. Pe baza acestor date foarte incomplete, se crede ca daca/traca apartineau grupului de limbi “satem” din cadrul limbilor indo-europene, impreuna cu limbile slave, baltice, iraniana, etc.
    Limba daca era foarte deosebita de latina, desi evident ca unii daci invatasera latina, din motive diverse, inca inainte de cucerirea Daciei de catre romani. Se stie ca poetul roman Ovidiu, exilat in Dobrogea de azi, vorbeste foarte clar despre daca ca o limba complet diferita de latina.
    Daca consideram ca dacii din nordul Dunarii si tracii din sud erau popoare foarte asemanatoare sau chiar ramuri ale aceluiasi popor, atunci romanizarea acestora ar fi dus la romani atat in sud cat si in nord. Evident ca in primele secole diferentele intre nord si sud erau foarte mici, dar acestea au crescut cu timpul.

    Like

  5. un_mare_pacatos said, on noiembrie 25, 2011 at 2:46 pm

    Limba daca nu este decat forma modernizata a limbii noastre actuale,ba mai mult limba latina este preluata din limba daca.

    Sunt o sumedenie de materiale despre acest subiect extrem de interesant :

    http://roncea.ro/2010/01/09/limba-romana-este-limba-dacilor-de-la-adevar-la-erori-si-controverse-teoretice-importanta-dictionarului-etimologic-vinereanu-realizat-pe-baza-cercetarilor-sale-de-indo-europenistica/

    http://roncea.ro/2010/06/19/romanii-verisorii-dacilor-enigma-romanizarii-ce-s-a-intamplat-cu-dacii-liberi-o-lectie-pentru-ziaristii-din-crescatoria-de-urechisti-a-lui-plesu-si-patriciu/

    Un text dacic care poate fi citit cu usurinta de noi :

    http://florincroitoru.tripod.com/index.html

    Like

  6. un_mare_pacatos said, on noiembrie 25, 2011 at 2:47 pm

    Limba daca nu este decat forma modernizata a limbii noastre actuale,ba mai mult limba latina este preluata din limba daca.

    Sunt o sumedenie de materiale despre acest subiect extrem de interesant :

    http://roncea.ro/2010/01/09/limba-romana-este-limba-dacilor-de-la-adevar-la-erori-si-controverse-teoretice-importanta-dictionarului-etimologic-vinereanu-realizat-pe-baza-cercetarilor-sale-de-indo-europenistica/

    http://roncea.ro/2010/06/19/romanii-verisorii-dacilor-enigma-romanizarii-ce-s-a-intamplat-cu-dacii-liberi-o-lectie-pentru-ziaristii-din-crescatoria-de-urechisti-a-lui-plesu-si-patriciu/

    Un text dacic care poate fi citit cu usurinta de noi :

    http://florincroitoru.tripod.com/index.html

    Like

  7. Ioan Pelasgul said, on noiembrie 25, 2011 at 2:48 pm

    Like

  8. un_mare_pacatos said, on noiembrie 25, 2011 at 3:01 pm

    Limba daca nu este decat forma modernizata a limbii noastre actuale,ba mai mult limba latina este preluata din limba daca.
    Sunt o sumedenie de materiale despre acest subiect extrem de interesant :

    http://roncea.ro/2010/01/09/limba-romana-este-limba-dacilor-de-la-adevar-la-erori-si-controverse-teoretice-importanta-dictionarului-etimologic-vinereanu-realizat-pe-baza-cercetarilor-sale-de-indo-europenistica/

    http://roncea.ro/2010/06/19/romanii-verisorii-dacilor-enigma-romanizarii-ce-s-a-intamplat-cu-dacii-liberi-o-lectie-pentru-ziaristii-din-crescatoria-de-urechisti-a-lui-plesu-si-patriciu/

    Un text dacic care poate fi citit cu usurinta de noi :

    http://florincroitoru.tripod.com/index.html

    Like

  9. Sparlu Cristi said, on noiembrie 25, 2011 at 3:12 pm

    Va recomand sa cititi cartea domnului Alexandru Badea – Inceputuri romanesti.
    Demonstreaza fara echivoc ca limba romana este limba vorbita de mai mult de 2000 de ani (cu modificarile pricinuite de timp si alogenii cu care s-a intrat in contact) cel putin in aceasta parte a Europei in care vietuim acum cei mai multi dintre romani.
    Daca il cititi si pe domnul Gabriel Gheorghe (http://getica.go.ro/antroponimie.htm) el incearca sa demonstreze ca limba romana = limba mama a limbilor actuale europene.

    Like

  10. Alina said, on noiembrie 25, 2011 at 3:21 pm

    Concluzia de la final de articol e corecta. SUntem urmasii dacilor si cam atat. Problema cu romanizarea dacilor e cusuta cu ata alba. Si alte popoare au fost sub stapanire romana ( Spania, Anglia, Franta, Grecia de azi) pentru mai multe sute de ani si nu si-au pierdut limba si traditiile. ROmanii au cucerit doar 14% din Dacia timp de 165 de ani si, minune mare, toti dacii din intreg teritoriul Daciei si-au uitat rapid limba si au invatat cu sarg limba latina. (Asta am invatat noi la scoala.) Dacii si romanii vorbeau o limba asemanatoare, ei nu aveau nevoie de translator, dupa cum apare si pe columna lui Traian. Nicolae Densusianu in Dacia Preisotrica explica destul de bine care e cauza asemanarilor. Alt fapt interesant din aceeasi carte: autorul prezinta documente in care romanii faceau clar distinctia dintre ei si popoarele latine, adica cele de neam trac. Deci pentru romani, dacii, tracii, etc. erau popoare latine.
    E multa maculatura si dezinformare legate de subiect, dar e cert ca noi am fost aici cam dintotdeauna, ce-o fi insemnand asta, noi nu am venit de nicaieri. De altfel, pe o emblama a Tarii Romanesti, parca, apare un cap negru, ceea ce inseamna “nascut din tarana”.
    Legat de limba si traditii, Ardealul a fost 1000 de ani sub stapanire austro-ungara iar ardelenii nu si-au uitat nici limba nici traditiile.
    Miorita cunoaste peste 1000 de versiuni, unele folosind o limba arhaica, venind din negura vremurilor. Sa traga fiecare concluzia pe care o vrea.

    Like

    • Marius said, on noiembrie 25, 2011 at 3:42 pm

      Scuze, dar nu ai dreptate legat de romanizare. Spaniolii si francezii sunt azi popoare romanice tocmai pentru ca vechii iberi si gali si-au abandonat limba si traditiile si s-au romanizat. Si in Anglia a avut loc cam acelasi proces, numai ca englezii de azi sunt urmasii invadatorilor anglo-saxoni, care au cucerit insula dupa retragerea romana. In cazul Greciei, romanizarea nu a avut succes pentru ca grecii aveau un nivel de cultura si civilizatie in multe cazuri superior romanilor. De fapt, foarte multi romani educati au invatat ei greaca si o foloseau ca un fel de “limba a culturii”.
      Nu exista nici o dovada ca limbile daca si latina erau aproape identice. Dimpotriva, toate sursele antice vorbesc despre daci ca un popor complet distinct de romani din toate punctele de vedere, iar putinul pe care-l stim la ora actuala despre limba daca confirma acest lucru. Ca unii daci stiau latina, e perfect normal, sinonim cu fenomenul de azi, cand care foarte multi romani vorbesc engleza.

      Like

      • Sparlu Cristi said, on noiembrie 25, 2011 at 6:18 pm

        Si eu mergeam pe idea ta pana cand am citit cartea recomandata de mine. Fa un efort si citeste-o.
        Dupa chiar te rog sa vi cu contraargumente.

        Like

    • Kanata said, on iulie 8, 2012 at 5:02 am

      Alina ești în mare eroare ! Citește-l pe Marius și crede-l ! Iar Cristi Sparlu să revină la ceea ce știa anterior. Nu suntem numai urmașii dacilor, ci și ai romanilor, cumanilor, gepizilor, goților, ai tuturor celor năvălitori pe aceste pământuri, căci să nu credeți că aceștia nu s-au dat la româncele din vechime din…pudoare asiatică (inexistentă !). Dacii NU vorbeau latina decât ca pe o limbă străină în schimburile comerciale care aveau loc cu cca. 200 de ani înainte de cucerirea Daciei. Ei vorbeau o limbă tracică care era înrudită cu greaca veche (limbă moartă) – renumitele monede dacice numite koson erau scrise în alfabetul grec : ΚΩΣΩΗ. Limba engleză este cca. 40 % latină, deși germanizată de invaziile angliilor, saxonilor și vikingilor. Dacii și latinii nu aveau nevoie de translator din cauza enunțată mai sus, dar asta nu înseamnă că aveau aceiași limbă maternă. Iată ce scria poetul roman Publius Ovidius Naso exilat la Tomis (Constanța) : “…mi-i rușine-a spune : am scris în graiul getic, Cuvintele barbare le-am pus în vers latin !” – Care cuvinte “barbare”, căci este CLAR că NU era latina ?? Dacia NU a fost cucerită numai 14 % cum spune Dr. Napoleon Săvescu, ci cca. 80 % : http://en.wikipedia.org/wiki/File:Roman_Gothic_Walls_Romania_Plain.svg. Aici harta cuceririlor romane în Dacia : http://roagora.blogspot.com/2012/06/organizarea-administrativa-daciei-pana.html. Nu mai credeți nici versiunea că nu am putut fi romanizați în 165 ani. Francezii afirmă că au fost romanizați în…20 de ani. Nu am timp, dar pot furniza mai multe detalii despre acest subiect. Le găsiți pe Internet dacă doriți a vă informa corect. Densușianu a scris despre neoplitic și nu despre daco-romani.

      Like

  11. Alina said, on noiembrie 25, 2011 at 4:05 pm

    Citeste Dacia Preistorica a lui N. Densusianu si ai sa te lamuresti. Iti dau un citat din Bratescu-Voinesti: “N-a pierit nici o limba a dacilor, pentru ca ei n-au avut o alta limba proprie care sa fie inlocuita de limba romanilor si n-au avut o astfel de limba pentru simplul motiv ca dacii vorbeau latineste. Limba dacilor n-a pierit. Ea a devenit in Italia intai limba romanilor care era o forma literara a limbii Daciei, iar mai tarziu limba italiana; aceeasi limba a dacilor, dusa in Franta a ajuns intai limba galilor, iar cu timpul limba franceza; in Spania ea a devenit intai limba iberilor, iar cu timpul limba spaniola, iar aici a devenit cu vremea limba noastra romaneasca.”
    Exista surse de unde te poti informa, atata doar ca subiectul este extrem de vast si se intinde pe mai multe domenii. Si, dupa cum am zis, exista si multa maculatura si dezinformare. FIecare sa inteleaga dupa cum vrea si cum poate.

    Like

  12. Alina said, on noiembrie 25, 2011 at 4:09 pm

    Similitudinea de limba se datoreaza mostenirii comune a pelasgilor, stramosi ai dacilor, care practic au cucerit Europa cu pastoritul. Imi aduc aminte de un articol aparut mai demult in Formula as, despre oaia romaneasca, stramoasa raselor europene.

    Like

  13. un_mare_pacatos said, on noiembrie 25, 2011 at 4:09 pm

    Cred ca a patra oara cand incerc sa postez acest mesaj poate de data asta va merge:

    Limba daca nu este decat forma modernizata a limbii noastre actuale,ba mai mult limba latina este preluata din limba daca.

    Sunt o sumedenie de materiale despre acest subiect extrem de interesant :

    http://roncea.ro/2010/01/09/limba-romana-este-limba-dacilor-de-la-adevar-la-erori-si-controverse-teoretice-importanta-dictionarului-etimologic-vinereanu-realizat-pe-baza-cercetarilor-sale-de-indo-europenistica/

    http://roncea.ro/2010/06/19/romanii-verisorii-dacilor-enigma-romanizarii-ce-s-a-intamplat-cu-dacii-liberi-o-lectie-pentru-ziaristii-din-crescatoria-de-urechisti-a-lui-plesu-si-patriciu/

    Un text dacic care poate fi citit cu usurinta de noi :

    http://florincroitoru.tripod.com/index.html

    Like

  14. ciprian said, on noiembrie 25, 2011 at 4:31 pm

    ma ungurii astia o tin cu scandaluri si santajuri intruna.chiar nu se ia nici o atitudine de nicaieri?
    am ajuns sclavi in tara noastra. maine poimaine se va da o lege sa invete romanii limba maghiara …. ca la ce politicieni avem cam asta ar urma,poate vom scapa de dominatia asta a acestui neam de huni…..avand in vedereca romanii isi ucid pruncii prin avorturi s-ar putea sa ne pierdem neamu. oare Dumnezeu vrea sa piarda poporul roman?

    Like

  15. un pacatos said, on noiembrie 25, 2011 at 4:35 pm

    asta-i limba ce o vorbeau daci

    Lectie de limba Aromana in Grecia 2

    Like

  16. nea Anderthal said, on noiembrie 25, 2011 at 5:10 pm

    …dureros,cum am pierdut atitia romani si teritorii..

    Like

  17. nea Anderthal said, on noiembrie 25, 2011 at 5:17 pm

    …am avut multe discutii contradictorii (pe net sau in realitate)cu megalo-cefalii(bulgaroii cu ceafa groasa) despre acest subiect si am constatat ca si bulgarii au o mare problema cu adevarul istoric! Ei (si restul vecinilor) nu accepta ca NOI suntem cei mai vechi pe aceste locuri si ca ei sunt veneticie.A fost un “istoric” bulgar care a spus ca Burebista a fost bulgar, la fel cum unii bozgori spun ca dacii au fost oagari,etc.In concluzie: vecinii nostri sunt niste nemernici care ne ocupa pamanturile stramosilor nostri si singurul vecin bun este MAREA NEAGRA!

    Like

  18. Prahovean said, on noiembrie 25, 2011 at 6:59 pm

    Eu consider că aproximativ toate popoarele acestei regiuni a Europei, inclusiv neamul românesc, au istorici orbiți de naționalism prost înțeles și de aceea adevărul este ascuns de ochii lor și ale neamurilor lor. Nu, dacii nu sunt strămoșii romanilor, erau neamuri diferite, iar românii sunt urmașii lingvistici, nu atât de sânge, al Romei, acest lucru este destul de clar, oricât ar spune adepții „dacismului”, care de atâtea ori sunt infuzați în duh New Age de „chemarea” întoarcerii la vechea religie păgână a dacilor.
    Cu riscul de a fi catologat trădător, roeslerian sau din astea, eu o să spun care este opinia mea. Anume că actualul teritoriu locuit de români nu a fost în întregime parte a teritoriului de formare, de etnogeneză a neamului românesc. Nu avea cum. Adică, uitați-vă la granițele Daciei Romane

    Cea mai mare parte din Moldova și Basarabia, Maramureșul, o mare din Crișana au fost în afară. „Romanizare prin influență” zic istoricii. Cum adică „influență”? Dacii liberi care erau dușmanii de moarte ai romanilor, să se lase de bună voie de limba lor? Aici, unii vor spune: „Sigur că nu, din moment ce limba vorbită de noi azi este limba dacă a lui Burebista și Decebal.”. Această explicație nu stă în picioare, căci structurile gramaticale și de vocabular indică clar originea limbii române în limba latină vulgară (populară). Iar dacii și romanii vorbeau limbi diferite. Se știe că romanii au adus o populație vorbitoare de limbă latină în Dacia, iar continuitatea de limbă în spațiul vechii provincii este dovedit arheologic. Pe de altă parte, se știe că și în sudul Dunării erau zone tracice puternic romanizate, anume nordul Bulgariei și cea mai mare parte din Serbia, adică Moesia. Știm că venirea slavii, penetrarea lor la sud de Dunăre a dus la dizlocări mari de populații. Singura explicație care se impune, după mine, este că o parte din tracii romanizați de la sud de Dunăre au pătruns în nord, așezându-se în vechea Dacie. Prezența lor a fost întărită de populația daco-romană care altfel ar fi fost probabil asimilată de slavi și/sau unguri. Aromânii trăiesc azi mai degrabă în zone sudice, care se știe că erau vorbitoare de limbă greacă în Antichitatea târzie. Izvoarele bizantine spun că ei au venit acolo de la nord. Astfel, din punct de vedere al sângelui, noi nu am fi numai urmașii dacilor, ci și ai moesilor, alt neam tracic, poate mai mult al moesilor ca al dacilor.
    Ce s-a întâmplat atunci cu dacii liberi? Unde au dispărut? Au fost asimilați? Parțial da, dar asta nu explică dispariția lor. Nu cumva au fost împinși, dizlocați? Dacă avem aromâni în regiuni locuite în Antichitatea târzie de grecofoni, poate și dacii au ajuns acolo. Eu asta cred. Vă rog citiți cu atenție:

    http://www.enciclopedia-dacica.ro/webring/cogaionon.com/articol9.htm

    Da, sunt convins că actualii albanezi sunt urmașii de sânge și lingvistici ai dacilor liberi. Am auzit teorii că ar fi fost aduși deja musulmani de turci, ceea ce nu se susține. Sunt atestația din timpuri bizantine, și sunt confundați cu o populație de tip georgian din Caucaz, albanii, astăzi parțial islamizată și parțial dislocată, care era diferită în limbă de albanezi. Albanezii vorbesc o limbă indo-europeană, ce-i drept foarte diferite de altele, nu una de tip caucazian. Lingvistic, nu sunt sciți sau sarmați, cum este cazul osetinilor caucazieni. Vă rog citiți linkul dat înainte să săriți împotriva mea. Albanezii nu sunt autohtoni în țara lor, nu sunt urmașii ilirilor, cum vor ei să creadă (Ceea ce, pe undeva, este de înțeles.)
    La începutul secolului, jumătate din albanezi erau musulmani, jumătate ortodoxi sau catolici. Cei ortodoxi sau catolici au fost împrăștiați sau dați unor țări vecine, iar actuala situație din Albania și Kosovo, în special Kosovo, este o creație a forțelor occidentale.

    Like

    • Prahovean said, on noiembrie 25, 2011 at 7:18 pm

      Mai este un aspect care țin să îl precizez. Propaganda iudeo-masonică, cum bine a arătat fratele Florin Stupare, Dumnezeu să îl ierte! , ne-a făcut să ne mândrim că suntem urmașii Romei antice, ai Romei păgâne, ucigașe de creștini, la fel cum pe greci i-au făcut să se mândrească cu moștenirea Greciei păgâne. Asta pentru că și noi, și grecii am căzut sub dominația Occidentului, Occident care prețuia cultura păgânilor greci și romani și disprețuia Bizanțul și Ortodoxia. De fapt, grecii nu s-au mai considerat elini de la sfârșitul Antichității până în epoca modernă, ei se considerau romani, romani vorbitori de limbă greacă. În Evul Mediu, noi și grecii eram același popor, Roma Creștină, Bizanțul. Un preot mi-a spus că apartenența la un neam nu este dată de sânge, ci de spirit, căci Sfânta Scriptură spune că toți oamenii sunt de același sânge, iar eu cred aceasta. Sub influența occidentală, grecii au ajuns să lepede identiatea romană, bizantină, și să dorească să redevină neamul elin, un neam de închinători la idoli. Confuziile se perpetuează azi căci Imperiul Roman a folosit limba greacă în est, în locul latinei, pentru a se impune, din respect față de cultura greacă, ducând la elenizarea lingvistică a estului imperiului, care a fost de fapt o romanizare prin elenizare lingvistică.
      Eu știu că Imperiul Asăneștilor a fost o parte a Imperiul Bizantin, o parte unde e vorbea limba română, care s-a despărțit din pricina impunerii vorbitorilor de limbă greacă care nu erau elini, cum spun grecii de azi, ci tot romani, de fapt, chiar dacă vorbeau greacă. Țara Românescă, în formarea sa, a încorporat o parte din Imperiul Asăneștilor liber, când s-au unificat părțile. Asta o face singurul stat de descendență bizantină care a supraviețuit după căderea Constantinopolului, căci celelalte, anume Moreea și Trapezunt, au căzut în final sub turci. Asta ne face, după mine, pe noi ca stat, singurul Bizanț autentic, descendenții politic ai Bizanțului. Bizanțul există, este România.
      Iar aceasta cred că are importanță pentru profețile despre care tot s-a vorbit pe acest blog. Eu știu că va fi o restaurare a Imperiul Bizantin, adică a Imperiului Roman Creștin, iar asta nu se poate fără ca România să nu fie parte a lui, parte liber constitutivă, nu ocupată, anexată din afară. Știu că Mihai I a fost uns basileos, împărat roman, după tradiția bizantină, cât o fi fost el de trădător și mason. Aici nu sunt sigur, dar, dacă el este încă legitim basileos, împăratul nostru, cred că abia moartea lui ar da curs împlinirii profeției ca Domnul să pună un nou împărat bizantin, care să facă se spune în profeții, știu, anume alungarea turcilor ca Imperiul să aibă din nou capitala la Constantinopol.

      Like

      • Marius said, on noiembrie 25, 2011 at 7:59 pm

        Statul Romano-Bulgar al Asanestilor s-a desprins de Imperiul Bizantin nu neaparat din cauza grecizarii acestuia, ci motivul imediat a fost asuprirea economica a zonei prin impunerea de noi taxe. Oricum, revolta lor a avut loc la sfarsitul secolului XII, in timp ce limba greaca devenise cea oficiala inca din vremea imparatului Heraclios, prin anul 610. Inainte de acest moment, in Imperiu si latina era oficiala, iar multi imparati au provenit din familii de traci romanizati. De exemplu, Iustinian era de aceasta origine, deci, dintr-un anumit punct de vedere, poate fi oarecum considerat un stra-roman (sau proto-roman, nu mai stiu exact care e termenul care se foloseste pentru romanii din acea epoca). In aceeasi perioada, peste jumatate din soldatii Imperiului erau recrutati din provinciile de la Dunare, de unde proveneau si majoritatea comandantilor (de exemplu, generalul Belisarius).
        Pe undeva e pacat ca in lectiile de istorie din scoala nu se aminteste, macar in trecere, si despre aceste aspecte.

        Like

      • Razvan said, on noiembrie 26, 2011 at 1:14 am

        Perfect de acord cu ce-ai scris. Inainte aveam pareri filo-dacice, dar in urma conversatiei cu un preot mi-am dat seama ca adevarul trebuie sa fie acesta bine exprimat de tine.

        Cateva completari: Offtopic: Albanii din caucaz sunt stramosii azerilor de azi. A existat un stat alban la marea Caspica in antichitatea tarzie, inceputul evului mediu. In timpul disputelor monofizite, in regiune, albanii au fost diofiziti (ortodocsi) la fel ca si georgienii, dar, datorita influentelor Armeniei, au avut o comunitate monofizita. Ulterior au fost cuceriti de Imperiul Persan care, cunoscator al framantarilor politice si religioase din zona, a desemnat minoritatea monofizita casta conducatoare in paralel cu islamizarea populatiei (inceputa intai tacit). Apoi monofizitii au trecut la islam si cu diofizitii nu se stie ce s-a intamplat. Limba albana este un substrat al limbii azere (in general, cam ce nu e turcic din limba azera e de origine albana). Ce e curios e ca si acum in muntii din Azerbaidjan mai traiesc oameni care inca-si spun albani.
        Nu cred nici eu ca au vreo legatura cu albanezii.

        http://ro.wikipedia.org/wiki/Albania_Caucazian%C4%83

        Acum referitor la ce e important pentru noi: problema a fost pusa bine, multi au venit cu completari esentiale, dar nu inteleg de ce nimeni n-a luat in calcul, mai ales pe un blog crestin-ortodox, ipoteza ca formarea poporului roman a avut ca factor declansator tocmai Crestinismul.
        Ce stim – (din surse istorice):
        1. Sfantul Andrei a propovaduit pe teritoriul Daciei.
        2. Cei mai mari prigonitori ai crestinilor au fost imparatii traco-iliri. Primul care a declansat o persecutie de proportii mari in tot Imperiul Roman a fost Maximin Tracul.

        – (din cercetarile lui Mircea Eliade, precum si ale altora):
        3. -Tracii considerau limba lor sacra, interzisa “profanilor” (ne-tracilor).
        – Invataturile lor se transmiteau exclusiv pe cale orala, scrierea fiind folosita doar pentru lucruri neimportante. Argumentul lor era ca trebuia sa te asiguri cui transmiti mai departe “mostenirea”, pentru ca nu orice nechemat are acces la ea.
        – In relatiile cu strainii, preferau sa le invete ei limba. Ca sa vorbesti traca, trebuia sa fii trac si ca sa fii trac trebuia sa traiesti dupa legile lor. Codul lor de legi se numea belagines si le primeai ca pe o confirmare a calitatii tale de trac.
        (cartea se numeste De la Zalmoxe la Gingis-Han).

        (O chestie dubioasa in legatura cu punctul 2: “Fanii Dacilor” cand vorbesc despre Maximin Tracul subliniaza de cate ori au ocazia ca era dac si “stramos de-al nostru” dar nu spun nimic ca i-a prigonit pe crestini. De cealalta parte, in manualul de Istoria Bisericii Universale dupa care invata cei de la teologie, nu se spune nimic de Maximin Tracul, desi a fost un prigonitor important. Se spune de urmasii lui, tot traci, care la fel i-au prigonit pe crestini, insa nu se spune ca erau traci).

        Punand cap la cap aceste lucruri, ipoteza este ca o data cu crestinarea primilor traci, cei ramasi pagani fiind mai numerosi, au declansat o prigoana asupra crestinilor, considerandu-i niste renegati, nedemni de belagines si o amenintare pentru neamul lor. In acelasi timp, dacii (tracii) care primeau botezul, se distantau de fostii lor confrati ramasi pagani si pentru ca sigur n-as fi cinstit calitatea de traci la fel de mult ca pe Hristos, probabil ca si abandonau din proprie initiativa belagines, cu tot cu limba traca. Si, ce puteau sa adopte in schimb? Evident, limba vorbita in imperiu, ca sa se inteleaga intre ei fratii din diferite zone, care la inceput erau departe unii de altii – si cu toate acestea, a fost o latina vorbita in stilul lor tracic, pentru ca orice comunitate vrea sa aiba un limbaj distinct – deci e posibil ca de la inceput sa fi vrut sa nu vorbeasca latina exact ca cei din Roma. De asta limba romana de azi e cea mai unitara din Europa. E posibil ca atunci cand au abandonat traca pentru latina sa se fi disciplinat sa vorbeasca noua limba la fel peste tot, ca toti sa fie una.

        Si putem continua cu supozitiile – 1. alt argument pentru abandonarea limbii trace: stim ca era considerata limba sacra. Dar intr-o religie pagana, ce e sacru, nu e legat de Dumnezeu, deci nu poate fi decat legat de cel rau, ca idolii neamurilor sunt demoni. Daca limba traca era conceputa in asa fel incat indiferent ce vorbeai, oricare ar fi fost subiectul, rosteai incantatii ? (stiu, pare exagerat si e doar o supozitie, dar daca e asa, ar fi fost un motiv bun ca noii crestini s-o lepede).
        2. Se stie de la Herodot ca tracii erau dezbinati, din punct de vedere politic nu reusisera sa se uneasca niciodata absolut toti intr-un stat. Dar daca factorul care-i unea era conducerea lor religioasa? Atunci preotii lor vazand cum se raspandeste crestinismul, au mobilizat paturile lor conducatoare impotriva lui.
        Masonul Mihail Sadoveanu in Creanga de Aur il prezinta intr-o viziune romantica pe al 33lea Deceneu, “sensei-ul” eroului principal, care cumva era resemnat ca “noua superstitie copilareasca” lua locul invataturii stramosesti. Sigur acest conflict a existat si nu cred ca preotii daci au fost cei blanzi si preaintelepti cum vrea Sadoveanu sa para.

        Si am pornit de la ideea ca Ovidiu nu folosea o metafora cand spunea ca nu intelege limba dacilor, ci chiar asa era.

        De acord cu: “apartenența la un neam nu este dată de sânge, ci de spirit, căci Sfânta Scriptură spune că toți oamenii sunt de același sânge”.
        Si cred ca am pastrat din spiritul dacic multe lucruri pe care am putut sa le reinnoim in Hristos, iar ce n-am putut pastra, am preluat de la romani (sau le-am facut noi).

        Like

  19. Cosmin S. said, on noiembrie 25, 2011 at 7:07 pm

    Am mai mostat acest link si il mai postez si cu ocazia acestui articol.
    Iata linkul (INFLUENŢA LIMBII ROMÂNE ASUPRA GRAIURILOR MAGHIARE,
    VĂZUTĂ DE LA BUDAPESTA): http://getica.go.ro/maghiara.htm

    Like

  20. Stefan said, on noiembrie 25, 2011 at 7:39 pm

    Herodot (cica) zice ca dacii vorbeau o greaca barbara.
    Ovidiu (cica) zice ca dacii vorbeau o latina barbara.

    cele doua afirmatii se gasesc intr-o aparenta opozitie; oare sunt ele in opozitie ori ba?

    Este una adevarata si cealalta falsa? care?

    Like

    • Marius said, on noiembrie 25, 2011 at 8:03 pm

      Din ce stiu, Ovidiu, care a trait in exil in Dobrogea, facea clar diferenta intre limbile daca si latina. Cele doua nu erau deloc asemanatoare si el se plange in multe scrieri cum nu are cu cine vorbi latineste in zona unde era fortat sa locuiasca.

      Like

  21. Adrian.I said, on noiembrie 25, 2011 at 7:40 pm

    Eu raman totusi adeptul ideii ca suntem mai mult urmasii Romei decat ai dacilor,nu neg insa nici faptul ca curge si sange dac prin venele noastre.
    Tind sa cred cele mai apropiate marturii, cele ale bizantinilor, care ne numeau romani.
    Oricum dacii, romanii si grecii au fost un popor comun, multi sustin ca grecii sunt doar o ramura a dacilor, iar de latini se cunoaste ca sunt o ramura a grecilor, ex Eneida.

    Like

    • Prahovean said, on noiembrie 25, 2011 at 7:56 pm

      Limbile latină și greacă erau diferite net. Compară greaca veche și latina, este evident.

      Like

      • Prahovean said, on noiembrie 25, 2011 at 8:06 pm

        Limba greacă antică avea element semite și hamite clar, de origine ne-indoeuropeană. Eu cred că erau înrudiți prin sânge de traci și ilirii, de fapt o mare parte din actuala Grecie era tracică, inclusiv muntele Olimp și înrudirea la nivel religios era clară. Stăpânirea română a favorizat romanizare prin elenizare lingivistică în estul Imperiului, iar tracii și ilirii aflați în sudul peninsulei balcanice și-au uitat limba strămoșească și au vorbit greacă, la fel ca și tracii din Asia Mică și restul de populații de pe acolo. Când au venit turcii, au islamizat cea mai mare parte din populație, turcind-o. Majoritatea turcilor de azi sunt urmașii ortodoxilor care au apostat, devenind musulmani. După primul război mondial, rămășițele de ortodoxi din Turcia, în afară de districtul Istanbul și insulele Egeene, au fost vărsați în Grecia, la fel cum toți musulmanii din Grecia, în afară de Tracia, au fost vărsați în Turcia.
        De fapt, dacă ești musulman, ești arab, căci devii ismailitean prin adopție, chiar dacă vorbești limba turcă, albaneză sau română. Există și azi destui vorbitori de limbă greacă în Turcia musulmani. O parte din ei au ajuns și prin zona Siria-Liban.

        Like

      • Prahovean said, on noiembrie 25, 2011 at 8:15 pm

        Oricum, dacă este, neamul nostru, neamul roman, zis bizantin, neamul Roman Creștin, a fost un neam mare, mult mai mare decât suntem învățați la școală, iar trecutul este îngropat sub minciunea latinismului și elenismului.

        Like

      • Adrian.I said, on noiembrie 25, 2011 at 9:05 pm

        @Prahovean
        E posibil si asta, sa fi fost asimilati de alta populatie,eu inclin sa cred ca vechea Roma a fost locuita si intemeiata initial de greci.
        Oricum situatia din peninsula italica era foarte neclara, Italia era impanzita de colonii grecesti.

        Like

    • tataia said, on noiembrie 25, 2011 at 8:42 pm

      Asta am invatat cu totii la scoala dar nu este nimic altceva decit propaganda de 2 lei. Noi sintem urmasii DACILOR, si avem prea putine in comun cu roma antica. In caz ca nu stiai doctrina originii noastre latine a fost promovata foarte mult de scoala ardeleana, deoarece in vremea aceea, imediat dupa caderea imperiului austro-ungar maghiarii nu ne scoteau din “vlahi imputiti” deoarece ei considerau ca noi avem o origine extrem de josnica…si anume ca sintem urmasi de daci. De aceea, scoala ardeleana pentru a le demonstra ungurilor ca originea noastra este una cu mult mai nobila ca a lor a promovat extrem de mult ideea originii noastre 100% latine. Dar in fond si in definitiv urmasii cui ai vrea sa fim? Ai dacilor un popor destoinic, dirz, neinfricat, cu o religie monoteista care foarte usor au acceptat crestinismul apoi sau ai spurcatilor de romani care duceau o politica expansionista, la care toate petrecerile sa lasau cu orgii si cu acte homosexuale, cu o religie PAGINA politeista si care nici crestinismul nu l-au putut accepta asa cum a fost el initial ci au inteles sa il modifice dupa bunul lor plac. (vezi biserica catolica). Roma antica de atunci = SUA de azi.
      NU uita ca si poetul nostru national, Mihai Eminescu a fost un mare adept al dacismului.
      Imi pare rau prietene dar daca sustii ca sintem urmasii romei antice doar pentru ca asa ai invatat in scoala tin sa te informez ca ai fost mintit.
      NOI SINTEM URMASI DE DACI !

      Like

      • Marius said, on noiembrie 25, 2011 at 8:52 pm

        Cuvantul “vlah”, indiferent daca cineva il foloseste in sens peiorativ, desemneaza o populatie romanica, vorbitoare a unei limbi derivate din latina. Cuvantul provine din germana, fiind modul cum triburile germanice ii numeau pe romanici. Exact aceeasi origine o are si denumirea de “valoni”, data romanicilor din Belgia de azi. Denumirea de “vlah” nu are nici o legatura cu dacii si in plus romanii din trecut nu si-au spus asa, ei s-au numit pe ei insisi “romani”. Vlahi/valahi este denumirea data de catre straini.
        Din punctul de vedere al adevarului istoric, daca tie nu-ti plac romanii si Imperiul Roman este complet irelevant. Istoria nu se studiaza pornind de la “asa imi place mie, deci asa este”.

        Like

      • Adrian.I said, on noiembrie 25, 2011 at 9:17 pm

        @tataia
        Asa era in toata antichitatea, nu doar la Roma, peste tot existau astfel de lucruri, adu-ti aminte din Biblie ce se intampla langa poporul lui Israel, oamenii inca erau jertfiti de vii lui Baal.
        Presupun ca stii ca si lui Zamolxe ii se aduceau jertfe umane, sa nu fim ipocriti, asta era situatia peste tot in lume pana la venirea Lui Hristos.
        Nu are nici o legatura cu scoala ardeleana, pur si simplu asta reiese din marturiile istorice, e vorba de aflarea adevarului, nu de inventarea unei idei, care sa placa sau nu cuiva.
        Iar din cate stiu eu lumina lumii a fost Bizantul, adica imperiul Roman de Rasarit, nu Dacia.

        Like

      • Razvan said, on noiembrie 26, 2011 at 1:53 am

        Scoala ardeleana a fost sponsorizata/dirijata/conceputa de Vatican avand scopul principal de a-i indeparta pe romani de ortodoxie. Toate celelalte scopuri secundare, precum falsificarea constiintei noastre nationale, erau legate de acest tel.

        Like

    • Razvan said, on noiembrie 26, 2011 at 2:13 am

      Da, marturiile bizantinilor ne numeau romani. Dar daca “romani” nu vine de la numele vechii capitale, ci de la Romania (fara diacritice), adica Imperiul Roman de Rasarit cu capitala la Constantinopol, imperiu “conceput” sa fie crestin.
      Toti locuitorii imperiului se numeau romani, pana cand grecii au inceput sa se considere mai cu mot ca ceilalti, facand apel la epoca elenistica din perioada pre-crestina si au inceput sa se numeasca pe ei insisi “romei”, slavii erau noii-veniti, iar romanii erau cei vechi (despre albanezi nu stiu sa zic).
      In perioada aceea, imparatii au inceput sa fie doar greci/grecizati, dregatoriile doar ale grecilor si diviziunile administrative n-au mai fost provinciile, ci themele. (Thema Paristrion includea Dobrogea). Evident, atunci imperiul a inceput sa se prabuseasca.

      Like

  22. nea Anderthal said, on noiembrie 25, 2011 at 8:34 pm

    ..eu tot nu m-am lamurit : erau getii goti?.Unii spun ca dacii au fost doar in Banat,Oltenia si putin din Ardeal,etc..

    Like

    • Razvan said, on noiembrie 26, 2011 at 2:15 am

      Din cate stiu un gotii dintr-un trib au devenit geti, acceptand legile lor, adica un fel de botez pagan. Deci erau lucruri diferite.

      Like

  23. Prahovean said, on noiembrie 25, 2011 at 9:32 pm

    @ tataia Nu spun că suntem urmașii Romei pentru că am învățat la școală, acolo sunt multe porcării, ci pentru că am studiat destul de mult pe cont propriu. Nu poți nega că limba română provine din limba latină, evoluția lingvistică e clară pentru un specialist. Și dacii cine a spus că erau monoteiști? Adică… Sursele grecești spun că Zalmoxis a fost un om divinizat de daci. Un popor care făcea sacrificii umane (E drept, destule neamuri păgâne făceau asta.)… Sursele antice spun clar că limba lor nu era nici latina, nici greaca, limba română nu este limba dacă, nu are cum fi. Nu zic să iei pe de-a gata îndoctrinarea oficială, dar nici să te lași pradă alunecărilor cauzate din orgoliu cum le găsești la „dacologi”, care destui dintre ei sunt new age-iști și neopăgâni. Opinia mea este că Imperium Roman, Bizanțul, este reală noastră identitate, nu Dacia sau Roma păgână. E drept, știu că exista o anumită tradiție monahală, dezvăluită de părintele Arsenie Praja, conform căreia, la venirea Sfântului Apostol Andrei, dacii au recunoscut în religia propovăduită de el aceeași sursă ca cea dată de Zalmoxis. Pe de altă parte, eu cred că în Dacia mai exista o religie politeistă, pre-zalmoxiană. Probabil că dacii zalmoxieni s-au creștinat cam toți, iar albanezii ar fi urmașii celorlalți, împinși la sud, apoi convertiți în mare parte la islam. Este consemnat că, la venirea turcilor, o mare parte din albanezi erau încă păgâni.

    Like

    • Razvan said, on noiembrie 26, 2011 at 1:46 am

      De acord. Poate fi adevarat ca albanezii sa fie urmasii tracilor politeisti, dar e o supozitie.

      Ca fapt interesant, o data ma palise inspiratia sa caut pe net despre albanezi si am gasit o cronica a nu stiu carui tar bulgar care facea un fel de clasificare a popoarelor: credinciosi, jumatate credinciosi si pagani. La pagani intrau otomanii si arabii, la credinciosi grecii si toti slavii si la semi-credinciosi albanezii.
      Ce m-a deranjat e ca romanii nu erau pomeniti deloc. Si sigur existau romani in Bulgaria atunci, daca si Balcescu in secolul 19 scria ca in vizita lui in Bulgaria a ramas uimit de cati oameni vorbeau romaneste dintre populatia autohtona. (detalii aici: http://info-valahia.blogspot.com/2009/09/nicolae-balcescude-la-bucuresti-la.html Asta m-a facut sa cred ca cronica respectivului tar a fost rau-intentionata si istoriografia lor oficiala si in prezent pastreaza aceeasi linie. Probabil ca sperau de atunci sa disparem din istorie, ceea ce uite ca nu s-a intamplat si nu se va intampla :)

      Like

      • Prahovean said, on noiembrie 26, 2011 at 12:00 pm

        Sau poate „romeii” erau atât vorbitorii de limbă greacă, cât și cei de limbă română, în acea cronică.

        Like

  24. geo said, on noiembrie 25, 2011 at 9:49 pm

    De retinut faptul ca intre limba romana si doua dialecte spaniole(valenciana si catalana),sint in jurul a 2000 de cuvinte asemanatoare.Traian a fost spaniol si majoritatea soldatilor din legiunile sale,deasemenea,binenteles in slujba imperiului roman.

    Like

  25. Cosmin S. said, on noiembrie 26, 2011 at 7:39 am

    La 7 iulie 1996, pe canalul TVR-2, au apărut doi profeţi din timpurile din urmă care, în emisiunea “La puterea a II-a”, având ca redactor pe Gabriel Giurgiu, au afirmat, printre altele, că românescul neam ar proveni din maghiarul nyám. Această afirmaţie s-a făcut la TVR şi recent, în iulie 1997, după cum ne-a spus un telespectator, dl. Lucian Costi.

    Ce argumente au ? Nici unul. Dar ce le trebuie lor argumente? Declaraţiile lor ajung, mai ales că, la televiziunea română, ca şi în unele organe de presă, se poartă în ultima vreme dezinformarea şi antiromânismul manifest.

    Politica TVR – de-a aduce pe ecran minciuni despre realitatea românească – este vinovată cel puţin faţă de adevăr şi ştiinţă.

    Un vechi dicton spune: audiatur et altera pars (să se asculte şi partea cealaltă) adică, pentru ca TVR să capete audienţă, să creeze interes, ar fi de dorit să programeze dialoguri de idei, scăpărătoare, nu monologuri teziste, fără sare şi piper. În cele de mai jos, vom ilustra un astfel de caz.

    Aceşti lingvişti minunaţi, cu ideile lor zburătoare, pot aduce orice, de oriunde, inclusiv de unde nu există.

    Dacă prof. Sorin Antohi, unul dintre protagoniştii emisiunii, ar fi verificat afirmaţia sa, făcută în totală necunoaştere a realităţii, ar fi aflat din A magyar nyelv történeti – etimológiai szótára (Dicţionar istorico-etimologic al limbii maghiare), DEM, Budapesta, Editura Academiei Maghiare, 1970, în vol.II, p. 1034, că nyám apare în texte maghiare prima dată la 1881. În română, găsim cuvântul neam de foarte numeroase ori, cu cel puţin cîteva sute de ani mai devreme. Iată cîteva exemple:

    a) – în documentele din Ţările Române, foarte frecvent, începînd cu 1247;

    b) – în Codicele Voroneţian , sec XIV – XVI;

    c) – în Tetraevanghelul lui Coresi, 1560 – 1561;

    d) – în Palia de la Orăştie, 1581 – 1582;

    e) – în Noul Testament de la Bălgrad, 1648;

    f) – la Ioan Zoba din Vinţ (1683) de 7 ori, la Ion Neculce de 17 ori etc., ceea ce dovedeşte că neam era de uz curent la români cu secole înainte de a fi pătruns în maghiară.

    În continuare, DEM scrie: Román eredetu (de origine română !)

    La fel găsim şi în excelentul studiu A magyar szókészlet Román elemeinek története (Istoria cuvintelor maghiare de origine română), Editura Academiei, Budapesta, 1982, p. 351, al eminentului profesor al Universităţii din Budapesta, Bakos Ferenc.

    Desigur, prof. S. Antohi ar putea susţine că Academia din Budapesta şi prof. Bakos Ferenc greşesc, dar trebuie să dovedească aceasta.

    Pentru că unii lingvişti români, lucrând după ureche, au mai afirmat acest fel de enormitate – că românescul neam ar proveni din maghiarul nem – un alt cercetător maghiar, binecunoscut lingviştilor români, Lajos Tamás, într-o lucrare publicată în vo-lumul colectiv Omagiu lui Iorgu Iordan, cu prilejul împlinirii a 70 de ani, Editura Academiei R.P.R., 1958, p. 843 – 854, dovedeşte că este imposibil ca românescul neam să provină din maghiarul nem.

    Nu putem reproduce aici argumentarea lui L.T., dar prof. S.A. o va putea citi în volumul arătat şi, cum TVR e la dispoziţia sa, ar trebui să vină şi să spună adevărul: că ungurescul nyám provine din românescul neam, iar nu invers, cum din eroare (îi concedăm privilegiul bunei credinţe) a afirmat în emisiunea menţionată.

    Dar, pentru ca să nu mai apară şi alţii să inducă în eroare pe cei care-i ascultă, tuturor celor interesaţi de raporturile lingvistice româno-maghiare le recomandăm să-l citească pe Franz Joseph Sulzer, un adversar hotărît al românilor, dar, care, în această privinţă, este forţat de un minim de respect faţă de el însuşi (ceea ce se purta în sec. XVIII, nu se mai poartă în sec. XX), să scrie la 1781 (!) adevărul că: în Dacia (limba valahă), deşi a fost în contact cu atîtea limbi străine, n-a împrumutat nimic de la ele, astfel că, de pildă, NU EXISTĂ UN SINGUR CUVÎNT UNGURESC COMUN ÎNTREGII LIMBI VALAHE (Geschichte des Transalpinischen Daciens, vol.I, p. 41, subl. ns.).

    Pentru prezenţa a foarte numeroase cuvinte româneşti în lexicul maghiar, îi invităm pe aceşti savanţi docţi să urmărească, în continuare, prezentarea admirabilului studiu menţionat mai sus, al eruditului profesor de la Universitatea din Budapesta, Ferenc Bakos.

    Chiar dacă ar putea părea un paradox, cu această operă îl socotim pe Ferenc Bakos unul din cei mai importanţi lingvişti ai limbii române, căci a făcut pentru una din grupele de cuvinte ale limbii române – cele considerate, fără nici o dovadă, ca provenind din maghiară – mai mult decît au făcut toţi lingviştii români luaţi la un loc: prin studii şi cercetări erudite, a restituit adevărul pentru cîteva sute de cuvinte româneşti.

    În dicţionarele româneşti, cîteva sute de cuvinte sînt socotite de origine ungu-rească, ceea ce este fals.

    Această eroare de proporţii – nu numai privitor la limba maghiară – pleacă de la Alex. Cihac (1825 – 1887), un ignorant în materie de lingvistică, care, fără nici-o metodă, a luat dicţionarele limbilor vorbite împrejurul României şi, unde a găsit un cuvînt similar cu cel românesc respectiv, fără să ţină seama de diferenţa de sens, de structură, numai pe baza similitudinii de formă, auditive, a declarat că vorba românească provine din limba respectivă. Pe scurt, “metoda” lui Cihac era: şi în ungară, deci din ungară; şi în bulgară, deci din bulgară etc., înstrăinînd, fără noimă şi fără vreo probă, originea a mii de cuvinte româneşti şi numai româneşti.

    În prefaţă, Cihac îl citează pe lingvistul vienez B. Kopitar care, în lucrarea sa Albanische, Walachische und Bulgarische Sprache, spune că valaha sau, mai degrabă, daco-româna e cel mai vechi şi mai particular din idiomurile neolatine, după care Cihac conchide că această aserţiune este destul de justă. Daco-româna, deşi mai puţin bogată (dimpotrivă, este, de departe, cea mai bogată limbă europeană, Nota ns.) decît cele mai tinere limbi din occident (subl. ns.), în care elementul roman a avut mai mult timp să prindă rădăcini, posedă mai multe cuvinte clasice din epoca lui August decît acestea din urmă, şi un mare număr de vorbe au păstrat accepţiunea lor latină, care s-au schimbat complet în aceste idiomuri (p. VII).

    Constatări similare, ca fond, găsim şi la Giorgio Tomasi, I. Hildebrandt, Claes Rålamb, J. Tröster, J. Filstisch, Contele d’Hauterive, W. Hoffmann şi Felix Colson, ca şi la Petru Maior şi Timotei Cipariu etc.

    Iată o comparaţie grăitoare:

    Nr crt

    Cuvînt românesc

    _________Echivalente_____________

    Elină Greaca modernă

    Etimologie în Dex

    1

    oleacă

    ólígoV – peu

    nombreux

    ólígoV (oligos)

    ngr: olighaki

    2

    strachină

    östrakon -écuelle

    cit.: (o)strakon

    gabaqa

    (gavata)

    ngr. ostrákinos

    3

    grădină

    agridíon – petit

    champs

    khpoV

    (chepos)

    bg.,scr. grădina

    4

    căuc,

    căuş

    kaukh – vas á boire

    sesoula

    lat.* cau ( cavus)

    5

    ponos

    pónoV -peine, mal

    dusareston

    sl. ponosu

    ( după Cihac )

    6

    pîrpăli (perpeli)

    purpolev -se tenir

    auprès du feu

    tsigarizw

    a prăji

    bg. pripalja

    scr. pripaliti

    7

    spân

    spanóV -natu-

    rellement

    depourvu de barbe

    spanóV

    lat.* spanus

    8

    stup

    stupoV

    keyelh

    lat.* stypus

    9

    baros

    baroV – pésanteur,

    poids

    baroV (cit.: varos)

    ţig. baros

    10

    pizdă

    pistiV – garantie,

    ce qui est un gage

    de confiance

    ?

    Nu figurează în Dex, DLRM, D.A,.

    ca şi cum n-ar fi cuvînt al limbii române.

    Cihac îl dă ca slav.

    (*) – cuvînt neatestat, presupus.

    Din succinta comparaţie de mai sus, rezultă:

    1) Între greaca veche şi română se găsesc zece identităţi sau similitudini apropiate, în timp ce între greaca veche şi greaca modernă nu apar decît două.

    Chiar dacă eşantionul analizat nu este suficient pentru a justifica concluzii absolute, el oferă începuturi de probă, care, prin extinderea cercetării, pot duce la astfel de concluzii.

    2) Cihac este neconsecvent cu sine însuşi: dacă româna e mai veche decît fran-ceza, italiana, portugheza, spaniola etc. – ceea ce este exact – iar acestea sînt mult mai vechi în Europa decît limbile slave, greaca modernă, bulgara, maghiara etc., cum s-ar putea ca un cuvînt român, care se găseşte şi în latină, în elină sau în limbile zise neo-latine, să provină în română din maghiară, din bulgară, din limbile slave, din greaca modernă chiar ? Această greacă modernă este o limbă târzie, în care puţine cuvinte eline se pot găsi. Oricum, numărul de identităţi sau similitudini în limba populară este mai mare între română şi greaca veche decît între greaca modernă şi greacă veche:

    3) Referitor la cuvintele din lista de mai sus, ponos – identic, ca formă şi înţeles, în română şi greaca veche, necunoscut în neogreacă, cum să fi ajuns în română din slavă (?), aşa cum susţine Institutul de lingvistică din Bucureşti (I.L.B.)?

    Slavii sunt menţionaţi pentru prima dată în istorie la finele sec. VI e.n., la circa 1000 de ani după dispariţia ultimelor urme de greacă veche.

    Admiţînd că ponos ar fi cuvînt slav, deşi nicăieri nu se găseşte o astfel de dovadă, cum l-ar fi putut, şi pe ce cale, comunica lui Homer (sec. IX î.e.n.), lui Pindar (sec. V î.e.n.), lui Platon (sec. V – IV î.e.n.) etc. ?

    +i, apoi, din care limbă slavă ? Pentru că, în cehă, slovacă, în bulgară, în polonă, cuvîntul nu apare. În sîrbo-croată, găsim un cuvînt ponos, dar care înseamnă mîndrie, fală, iar, în rusă şi ucraineană, acelaşi cuvînt înseamnă diaree, dezinterie.

    Fără probe extralingvistice, nu se poate spune nimic despre acelaşi cuvînt prezent în două idiomuri diferite.

    4) În legătură cu cuvintele populare comune între română şi elină, istoria aduce o probă zdrobitoare: vechii greci – şi anume toţi (ionienii, eolienii, aheenii şi dorienii) – pleacă, cel mai probabil din Spaţiul Carpatic, începînd din mileniul II î.e.n. (v. recent P. Lévèque, Aventura greacă, vol. I, p. 25-26, dar şi alte surse). A doua ipoteză din P. Lévèque – plecarea din stepele nord-pontice – cade pentru că acea zonă nu are sare şi, de fapt, reprezintă zonă de extensie a Spaţiului Carpatic.

    Rămânerea la etimologiile lui Cihac este inacceptabilă azi.

    5) Baros, care apare cu acelaşi înţeles în română şi-n greaca veche, nu şi-n greaca modernă – unde găsim un echivalent varos, varea, varia(?) – este dat de către Dex din ţigănescul baros. Existau ţigani în Europa în momentul în care se mai folosea greaca veche ? Istoria nu i-a descoperit încă, iar Selwyn Gurney Champion, în Racial Proverbs, Londra, 1938, p. 469, spune: Romany they were originally Hindu. The last emigrants from India, they arrived in Constantinople in the beginning of the fifteenth century.

    Dar, mai mult, graiul ţigănesc nu cunoaşte acest cuvînt. Atunci, poate da cineva ceea ce nu are? Cu regret constatăm că lingviştii români se-ncontrează frecvent, dacă nu chiar îl infirmă pe Aristotel, gigantul, titanul.

    Lecturat cu v (vita) – după pronunţia din greaca modernă, în loc de b (beta) –

    cuvîntul a ajuns şi în maghiară ca varos ş oraş ˆ locul de unde se exercită puterea, autoritatea, unul din sensurile lui baros în greaca veche: unde stăteau baros(anii), cei puternici, grei, locul unde se găsea un senior, de unde se exercita autoritatea.

    În Europa, var ş oraş, localitate, este foarte răspîndit. Deci cuvîntul nu a pătruns numai în maghiară, ci, făcînd parte din limba primară a Europei, se găseşte în multe alte idiomuri. Numai cu titlu de exemplu: Var – departament în sudul Franţei; Varades – oraş în Franţa; Varese – oraş în Italia; Varazdin – oraş în Yugoslavia; Bar – oraş din fosta URSS; Bari – oraş în Italia; Karlóvy vary – localitate în Cehia. În România, există numeroase localităţi şi cu var şi cu bar, toate având aceeaşi origine.

    În India, Hard/var ş d’une ville située au point oú le Gange débouche dans la plaine (Dict. sanscrit – fr., p. 884).

    Pe maghiarul varos, Cihac îl dă ca etimon pentru oraş, iar Dex reproduce acest urechism.

    6) Din cele dinainte, rezultă o concluzie importantă: mărturie despre cum se pronunţa în elină depune româna, iar nu greaca modernă. Această constatare nu poate fi infirmată în nici un fel, fiind verificată în numeroase cazuri.

    Iată o sumară comparaţie:

    În română

    În elină

    În greaca modernă

    baros

    baros

    varos

    barbar

    barbaros

    varvaros

    bibliotecă

    biblioteke

    vivlioteke

    borborosi

    borborizo

    vorvorizo

    Pentru alte exemple, v. Chassang, Dict. Grec – Français, p. 110.

    Cum s-ar putea explica identitatea pronunţiei între greaca veche şi română, dacă aceste limbi n-ar fi fost înrudite şi concomitente ? Dacă baros ar proveni din graiul ţigănesc, cum se susţine, fără justificare, în Dex, limbile “occidentale ar trebui să considere pe baron, foarte frecvent în franceză, engleză etc., de origine ţigănească, ceea ce ar confirma pe R. L. Turner (A comparative Dictionary of the Indo-Aryan Languages, Oxford, 1962), în care engleza, spaniola, italiana, ungara, bulgara etc., etc., sînt considerate “subdialect of European Gypsy”, afirmaţii la care nu putem subscrie.

    7) Stup – pe care-l găsim în elină şi în sanscrită ( stupa ) cu acelaşi sens – este dat de Cihac ca provenind din slava veche, dar, în bulgară, rusă, scr., slovacă şi polonă, cuvîntul nu figurerază. Greaca modernă are alt cuvînt.

    Nu ne miră acordarea de “naţionalităţi” arbitrare unor cuvinte de către Cihac. Vestitul Fr. Miklosich, în al său Lexicon Palæoslovenico-Graeco-Latinum, consideră cuvîntul Crăciun ca aparţinînd limbilor rusă, bulgară, cehă şi maghiară, în care este cunoscut numai de populaţia română din aceste ţări, iar, în română, unde este de uz general, nu-l găseşte, deşi acesta este un cuvînt exclusiv românesc, iar sărbătoarea pe care o numeşte vine din epoca bronzului şi nu se mai găseşte la nici un alt popor, cele-lalte popoare europene avînd ca echivalent o sărbătoare a naşterii, instituită în sec IV e.n.

    8) Strachină – cu proteza o -îl găsim în greaca veche, nu şi în greaca modernă. Totuşi, Dex aduce cuvîntul românesc dintr-un neogrec ostrakinos, pe care dicţionarele greceşti nu-l menţionează. S-o fi ştiind la Institutul de lingvistică din Bucureşti mai multă greacă modernă decît la Atena ?!

    9) Pentru grădină, iar o similitudine cu greaca veche, pentru care greaca modernă are alt cuvînt (chepos), Cihac dă – şi Dex reproduce – o etimologie fantezistă (din bg. gradina ), deşi în franceza veche găsim gardenu, din care a rezultat jardin, engl. garden etc.

    Ar fi greu de imaginat cum ar fi putut să dea bulgara un cuvînt unei limbi dispărute înainte ca “bulgara” să se audă în Europa !

    De fapt, bulgara veche este o limbă dispărută, din familia altaică, ramura turcică, formată în sec. VI – VIII, foarte puţin cunoscută (subl. ns.), al cărei nume a fost preluat ( ? ) de o limbă neturcică (şi anume – slavă) – bulgara actuală (o parte din bulgarii de pe Volga s-au stabilit în sec. VII în Balcani, unde au fost slavizaţi). Sin-gura reprezentantă actuală a subramurei bulgare din familia altaică este limba ciuvaşă ( Marius Sala, Ioana Vintilă-Rădulescu, Mică enciclopedie – Limbile lumii, Buc., 1981, 373 p.)

    Cum ar putea o limbă necunoscută să fi împrumutat cuvinte din lexicul funda-mental unei limbi primordiale, cu o vechime de cel puţin cinci milenii ?!

    Chestiunea devine şi mai stranie când se află că necunoscuta bulgară ar fi îm-prumutat cuvinte în lexicul elinei, dispărută înainte ca bulgara să existe.

    Dacă aceste afirmaţii ale lingviştilor români ar avea vreo tangenţă cu realitatea, ar trebui ca măcar unele din cuvintele pe care inexistenta bulgară le-a şi <împrumutat” în Europa, chiar şi unor limbi dispărute, să se găsească în limba ciuvaşă, ruda ei apropiată. S-a făcut această dovadă ? Oricum ea nu este menţionată.

    Iată şi altă minune a lui Cihac: puţă – parties naturelles de l’homme et de la femme (sic !), vol. II, p. 301, ceea ce arată câtă română ştia Cihac.

    Acest defect de înţelegere este “ştiinţa” dominantă ( !) în Dex..

    În realitate, bulgara, dacă a existat, a dispărut în 1014 – 1018, cînd Vasile II Bulgaroctonul (976 – 1025) i-a lichidat pe bulgari (erau mongoloizi şi uşor de reperat). O limbă nu dispare decît prin dispariţia celor care o vorbesc.

    Chiar dacă i s-a spus “bulgară“, populaţia de la sudul Dunării nu şi-a schimbat nici compoziţia, nici caracterul, după cum o arată şi înfăţişarea. Tipul bulgarului mongoloid nu se mai întîlneşte în Bulgaria. Aceasta este, probabil, explicaţia pentru realitatea existenţei a 38 % cuvinte româneşti în bulgară. Acad. Vladimir Georgiev spune textual: De nombreux éléments lexicaux identiques sont pour la plupart des emprunts grecs ou turcs. Beaucoup de calques linguistiques. Ainsi le bulgare et le roumain ne sont pas étroitement apparentés quant à leur origine, mais leur lexique contient 38 % de mots identiques ou semblables. Cette statistique est faite d’après les dictionnaires des langues écrites: dans les langues parlées (et dans les dialectes), ce pourcentage est encore plus élevé. (Le problème de l’Union linguistique balkanique” în Actes du premier Congrès international des études balkaniques et sud-est européennes, VI, Linguistique, Sofia, 1968, p. 10). Această realitate este confirmată de teza de doctorat a Mariei Osman-Zavera Împrumuturile lexicale româneşti în graiurile limbii bulgare, 1977, rod a 10 – 15 ani de muncă intensă, care reprezintă o sinteză a studiilor şi cercetărilor întreprinse în această privinţă începînd cu 1783 pînă în prezent, adică pe aproape 200 ani. Teza indică prezenţa a cel puţin 500 cuvinte româneşti populare în graiurile limbii bulgare (din circa 800, cît conţine un lexic ţărănesc curent).

    Cu toate acestea, pentru prezenţa lexicală românească în idiomul bulgar nu există un studiu cuprinzător, în genul celui realizat de profesorul budapestan F.Bakos referitor la prezenţa lexicului românesc în ungară (op. cit.).

    Cartea prof. Bakos nu apare pe un teren gol. În Introducere, îi citează pe cei care s-au ocupat înaintea sa de raporturile lexicale româno-maghiare.

    În 1816, Sámuel Gyarmathi, în Vocabularium, publicat la Viena, menţionează prezenţa unor cuvinte româneşti în maghiară.

    În 1877, Edelspacher Antal publică o monografie – Rumun elemek a magyar nyelvben – dedicată prezenţei lexicale româneşti în maghiară. În acest studiu de pionierat, sînt menţionate 124 cuvinte.

    Între 1893 şi 1901, Szinnyei József, într-un dicţionar de regionalisme, înregistrează 340 cuvinte româneşti, dar, în 1912, Stefan Damian adaugă glosarului lui Szinnyei încă 200 cuvinte.

    În 1942, Géza Blédy, în Influenţa limbii române asupra limbii maghiare – studiu lexicografic, înregistreză aproape 600 cuvinte româneşti în limba maghiară.

    Masivul studiu al profesorului Bakos (560 pagini) conţine, în primul rând, aspecte lămuritoare privind limba română şi modalităţile de receptare ale cuvintelor de origine română: fonetică, morfologie, productivitatea elementelor de origine română, aspecte de formare a cuvintelor, cuvîntul român de provenienţă şi forma fonetică modificată sub influenţa unui element maghiar, mixaj între elemente române şi maghiare, forma maghiară ca rezultat al contaminării a două cuvinte provenite din română, situaţii când forma fonetică a cuvîntului din română nu se modifică, dar se schimbă înţelesul sub senzaţia auditivă a unui element maghiar, semiotică, sinonime, cauzele împrumutării de cuvinte, observaţii asupra geografiei cuvintelor, cuvinte răspîndite în afara Ardealului, căile de răspîndire, problemele răspîndirii etimologiei valahe, fenomene legate de bilingvism, de la cuvîntul străin la cuvîntul încetăţenit, cronologia elementelor româneşti din bagajul de cuvinte maghiare, răspîndirea geografică şi în diverse straturi de stil, cronologia elementelor româneşti şi vitalitatea lor (pe secole), elemente de origine română ale limbii populare române din Ardeal şi care apar pe întreg teritoriul Ardealului, elemente româneşti care au ajuns în straturi de stil mai înalte etc.

    Într-o secţiune aparte (p. 394-400), se menţionează cuvintele româneşti folosite în operele lor de mari scriitori maghiari (de ex. Jókai Mór ş.a.), de importante personalităţi politice şi culturale maghiare (de ex. Miklós Bethlen ş.a.) etc.

    După cum se vede, din enumerarea parţială de mai sus, este abordată o mare varietate de aspecte, netratate în nici o lucrare românească privitor la contenciosul lexical româno-maghiar. Regretăm că spaţiul nu ne îngăduie să intrăm în amănunte.

    În partea expozitivă, prof. Bakos urmăreşte cuvintele româneşti intrate în maghiară, după prima menţiune scrisă, însă menţionând şi alte atestări, pe secole, dar numai începînd din secolul XIV.

    De exemplu, primele cuvinte româneşti, pe care autorul le găseşte atestate, sînt:

    Nr.

    crt.

    Anul atestării

    Cuvîntul în ungară

    Cuvîntul românesc de origine

    Etimologiile cuvintelor româneşti

    în Dex

    1

    1331

    cserge

    cergă

    Din bg., scr. cerga

    cf. magh. cserge

    2

    1313

    kosár

    coşar

    Din bg., scr. košara

    3

    1387

    krajinik

    crainic

    Din ucr. krajnik

    Cergă figurează în vorbirea populară a unor vlahi la începuturile sec. XII, la Demetrios Chomatianos, (Fontes IV, p. 84) şI e cuvânt de uz curent în greaca modernă.

    În sec. XV, se găsesc atestate (exemple):

    Nr.

    crt.

    Anul atestării

    Cuvîntul în ungară

    Cuvîntul românesc de origine

    Etimologiile cuvintelor româneşti

    în Dex

    4

    1462

    bács

    baci

    Et. nec.

    5

    1458

    berbécs

    berbece

    lat. berbex (ş vervex); de fapt, în

    latină, berbex e îndoielnic, iar

    vervex, -cis ş oaie la Cicero.

    6

    1405

    csobán

    cioban

    Din tc. coban (*)

    7

    1488

    gárgya

    gard

    cf. alb. gardh, slv. gradu

    8

    1496

    kaliba

    colibă

    Din sl. koliba

    9

    1438

    kalugyer

    călugăr

    Din sl. kalugeru ( <gr.)

    10

    1405

    katrinca

    catrinţă

    Din magh. katrinca (**)

    (*) În legătură cu etimologia din Dex, avem de făcut cîteva observaţii:

    a) – Cum lingviştii maghiari susţin că limba ungară are caracter turcic, dacă cioban ar veni din turcă (cf. Dex), ar fi trebuit să se găsească mai curând în ungară, astfel că nu mai era nevoie de o preluare din română.

    b) – Cuvîntul cioban, însă, nu este turc, ci “persan”, de unde a intrat şi în turcă. Dar persanii provin din Spaţiul Carpatic, astfel că este vorba de un cuvînt carpatic, în nici un caz turcic.

    c) – La Pliniu (23 – 79 e.n.), găsim (……) cebanus caseus, un fel de caş (preparat de ciobani ?) care se aducea din Liguria unde turcii n-au ajuns niciodată.

    (**) În ce priveşte catrinţa, în Dex găsim: “Obiect de îmbrăcăminte din PORTUL NAŢIONAL AL FEMEILOR ROMÂNCE (subl. ns.) care serveşte ca fustă sau ca şorţ şi care constă dintr-o bucată dreptunghiulară de stofă, adesea împodobită cu alesături, cu paiete etc. Din magh. katrinca.”

    Aici avem a face cu un balansoar: I.L.B. consideră – în Dex – că numele acesteia vine în română din maghiarul katrinca, iar eruditul Ferenc Bakos(v. p. 69,113, 207 în lucrarea citată) găseşte cuvîntul în maghiară prima dată la 1405 sub forma katroncha, apoi la 1416 katrinca, la 1784 karinka, la 1798 katrinkat etc.; în ce priveşte originea cuvîntului, se scrie fără reţinere: Román eredetú ˆ de origine română, din rom.. catrinţă.

    Aceeaşi origine o indică şi eruditul D.E.M. (vol. II, p. 410)

    Dacă se examinează cu răbdare etimologia cuvîntului românesc, se constată că acesta este atât de vechi şi de permanent că n-are cum să aibă etimologia decît în el însuşi, în limba română.

    (1) În mozaicul bizantin de la Sant’Appolinare Nuovo din Ravenna, în timpul lui Iustinian, cei trei magi sînt îmbrăcaţi ca tarabostes – nobilii daci – purtînd pe cap căciula dacă specifică. În spatele lor, apar sfintele mucenice îmbrăcate în costume naţionale româneşti (cămăşi cu poale lungi, albe), peste care poartă catrinţe – subl. ns. – bogat decorate, pe cap purtînd broboade de borangic, care atîrnă pînă la glezne (ap. S. Coryll). Deci găsim catrinţa în sec. VI, în îmbrăcămintea unor muceniţe, identică sau similară cu a ţărăncilor române, într-una din capodoperele artei plastice medievale, care, sperăm, se va admite că nu provine de la unguri (apăruţi în Europa abia la finele sec. IV).

    (2) Chiar necunoscînd această realitate, dacă întocmitorii Dex ar fi fost animaţi de aflarea adevărului, ar fi putut să-l descopere parcurgînd rapoartele arheologice privitor la culturile Cârna (Epoca Bronzului între 2.000 – 1.200 î.e.n.) şi Turdaş-Vinca (mileniile V – III î.e.n.) sau măcar sinteza acestora în Dicţionar de artă populară românească, ESE, 1985, p. 104 – 106: piesă de port… răspîndită în lumea egeeană şi mediteraneană, catrinţa este reprezentată pe figurinele de la Vinca şi Cârna, făcînd parte din vechiul fond traco-iliric… Forma catrinţei este aceeaşi în toate zonele, dar ceea ce îi dă o notă distinctivă este (?) ornamentaţia şi dimensiunile.

    A se vedea figurina color cu catrinţă din cultura Gârla Mare în Enciclopedia de Arheologie, vol. II, p. 96-97.

    (3) Madona Română – Maica Domnului cu pruncul Iisus de pe manuscrisul maramureşean Prăznicar (considerat ca fiind din sec. XVI, scris cu slove chirilice) –

    poartă ie, broboadă (?) şi catrinţă.

    La fel şi în alte figuri din cuprinsul acestui prăznicar (Buna Vestire, Adormirea Maicii Domnului), personajele poartă catrinţă.

    Această capodoperă, ca şi altele, se găsesc în Fondul Vatican Român, format la Biblioteca Apostolică Vatican din manuscrisele inedite în limba română, dar cu alfabet chirilic.

    Iisus poartă cojocel de miel !

    De asemenea (v. Petit glossaire du patois de Démuin, Paris, 1893, p. 51), găsim catron ˆ toute espèce de jupon, tot popular.

    S-ar putea susţine că Spaţiul românesc a cunoscut catrinţa, dar poate că numele ei era altul, că această denumire a fost dată de unguri – o simplă prezumţie pe care, însă, Academia şi Universitatea din Budapesta o infirmă, astfel că cei care ar invoca-o ar trebui s-o dovedească. Affirmanti obstat probatio se spunea încă în logica medievală.

    Pînă la aducerea unei asemenea dovezi de către lingviştii români en titre (singurii susţinători ai originii maghiare a catrinţei, acest obiect din portul naţional ţărănesc), dovezile aduse mai sus sînt prea numeroase şi incontestabile pentru ca să nu se mişte chiar imobilismul de granit al Instituului de Lingvistică din Bucureşti (ILB). Sperăm, cel puţin. Dacă ar fi consecvenţi cu ei înşişi, cu învăţătura pe care au primit-o, cu metoda cuvinte şi lucruri, dubiul asupra apartenenţei catrinţei la străvechea limbă românească nu şi-ar fi găsit rostul.

    În sec. XVI sunt atestate (exemple):

    11

    1588

    baraboly

    baraboi

    Din bg. baraboj, magh. barabolya

    12

    1570

    bohaj

    buhai

    Din ucr. buhaj

    13

    1565

    bordó / sip

    burduf

    Et. nec.

    14

    1590

    bödölö

    budălău

    ?

    15

    1565

    brindza

    brânză

    Et. nec.

    16

    1573

    boronza

    brânză

    Et. nec.

    17

    1560

    cap

    ţap

    cf. alb. cap, ciap, scr. cap

    18

    1509

    cimbora

    sîmbra

    cf. magh. cimbora

    19

    1526

    csercse

    cercel

    lat. circellus

    20

    1585

    domica

    dumicat

    Probabil lat. *demicare

    21

    1583

    esztena

    stână

    Et. nec.

    22

    1554

    sztronga

    strungă

    cf. alb. shtrungë

    23

    1570

    ficsúr

    fecior

    lat. *fetiolous sau făt +ior

    24

    1586

    goda

    godac

    cf. sl. goda ş an

    25

    1583

    iszkumpia

    scumpia

    pol. skapia

    26

    1599

    kantár

    cântar

    Din tc. kantar

    27

    1587

    kápra

    capră

    lat. capra

    28

    1585

    kozsók

    cojoc

    Din sl. kozuhu

    29

    1598

    kurtány

    curtean

    Din curte + ean.

    Curte din lat. *curtis (cohors, -tis)

    30

    1592

    lák

    lac

    lat. lacus

    31

    1584

    logofet

    logofăt

    ngr. logothétis

    32

    1548

    mióra

    mioară

    Mia + oară

    33

    1572

    monaszteria

    mânăstire

    Din sl. monastyri

    34

    1548

    orda

    urdă

    Et. nec.

    35

    1592

    páhárnik

    paharnic

    Din pahar (din magh.pohár,

    scr. pehar) + sufixnic.

    36

    1588

    pakulár

    păcurar

    lat. pecorarius

    37

    1577

    palacsinta

    plăcintă

    lat. placenta

    38

    1576

    perpence

    pîrpăriţă

    Din sl. pruprica, ucr. perepelica

    39

    1584

    posztelnik

    postelnic

    Din sl. postelnicu

    40

    1520

    pulya

    pui

    lat.* pulleus ( ˆ pullus)

    41

    1569

    sztolnik

    stolnic

    Din sl. stolïniku

    42

    1594

    viszter

    vistier

    Din lat. vestiarius

    43

    1599

    viszt(i)ernik

    vistier‡nic

    Vistier ‡ nic

    44

    1585

    vornik

    vornic

    Din sl. dvorïniku

    45

    1549

    zsendice

    jintiţă

    Et. nec.

    Mai multe cuvinte din această listă s-ar putea preta la comentarii care, datorită volumului limitat al acestui spaţiu disponibil, nu pot fi cuprinse aici.

    Totuşi, asupra poziţiei 29 curtean trebuie să ne oprim puţin, etimonul său imediat, curte, fiind, ca marea majoritate a cuvintelor limbii române, tratat superficial.

    În Dex, ca şi în alte dicţionare româneşti, se afirmă că românescul curte ar proveni din lat.*curtis (ˆcohors, -tis) ˆ (mai ales) trupe; a zecea parte dintr-o legiune. Această etimologie este, de fapt, o reproducere după Mayer Lübke (REW, 2032), rămas la menţiunile dicţionarelor diverselor graiuri. La rândul lor, acestea reproduc graiul vorbit în sec. XX, după ce pronunţia a fost coruptă prin latinizarea forţată, pe cale administrativă, mai ales în ultimele secole, a limbilor din Europa occidentală.

    Cohors este o încercare de potriveală şi n-are nimic a face cu curte care este popular şi vechi. Ele au coexistat.

    Pe curte îl găsim atestat de-a lungul a sute de ani sub această formă, chiar în Italia, din sec. VIII pînă-n prezent, iar pe cohors niciodată.

    Când a fost transformat cohors în curte şi cine a făcut-o autorii dicţionarelor româneşti nu ne spun – ca şi cei străini, de altfel – ceea ce lasă să se creadă că e numai o presupunere din cele care se găsesc cu sutele privitor la cuvintele limbii române.

    În cele o sută zece volume de hărţi şi studii asupra istoriei medievale, începînd din sec.VIII, la care se referă Giandomenico Serra (Contributo toponomastico alla teoria della CONTINUITA NEL MEDIOEVO DELLE COMUNITA RURALI ROMANE E PREROMANE DELL’ITALIA SUPERIORE, Cartea Românească, Cluj, 1931, 325 p.), curte apare la tot pasul. Iată cîteva exemple din această sursă:

    a) (ˆ aici este curtea mea), anul 766 (p. 67)

    b) , anul 833 (p. 70)

    c) < curticellam que dicitur Aianis…; in curte de Cisianorum …, anul 1141 (p. 70)

    d) (ˆ sunt case cu curţi), anul 1147 (p. 8)

    e) , anul 1253 (p. 12)

    Cum am spus, nu figurează nici o dată cohors în circa 700 ani (sec. VIII – XV).

    Se observă asemănările cu româna; de fapt, în toate cazurile citate, găsim forma românească a cuvîntului, la care s-au adăugat terminaţii latineşti de declinarea a III-a.

    Un substantiv curtis în latină nu a fost identificat. Sub Imperiul Roman de răsărit, care stăpîâeşte şi Italia, nu se găseşte niciodată echivalentul latin al unui cuvînt care nu poate lipsi din nici o limbă, curte.şi acest fapt, ca multe altele, ne duce la ideea a două limbi paralele: latina clasică şi latina rustică, ultima recunoscută – după +coala Ardeleană – ca aflându-se la originea limbilor europene.

    Deci etimonul pare clar: curte nu cohors, iar curtean provine din curte ‡ sufixul an.

    Cu puţină trudă pentru găsirea materialului documentar corespunzător, se pot corecta etimologiile multor cuvinte româneşti.

    Aproape toate etimologiile date în Dex pentru cuvintele din listă se pretează la analize de genul celor întreprinse, cu titlu de exemplu, pentru catrinţă şi curte.

    Revenind la studiul prof. F. Bakos, să remarcăm că fiecare citare cuprinde contextul în care cuvîntul apare, sursele, zona etc.

    Cu titlu de exemplu, la cergă (p. 202) se dau diversele forme ale cuvîntului în maghiară – cserga, csërge, csërgë, csörge – după care urmează contextul în care cu-vîntul este atestat.: 1331:”viginti birra que vulgariter cherge dicuntur” (Doc. Val. ˆ Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia usque ad anum 1400, Budapest, 1941, p. 71) – “douăzeci de cuverturi care popular se numesc cergă“; 1478: “de minoribus lodicibus cserge” – “despre cuverturi mai ieftine, cergă“ etc.

    În capitolul 10, “Împărţirea pe categorii de noţiuni ale cuvintelor de origine română; învăţăminte din istoria economiei şi a culturii”, se arată cîte cuvinte de origine română au fost găsite pe 23 de categorii de activităţi sociale:

    Nr. crt.

    Categorii de activităţi sociale

    Număr cuvinte

    1

    Creşterea oilor şi prelucrarea laptelui

    208

    2

    Activităţi intelectuale şi viaţă afectivă

    203

    3

    Ţesut, producerea îmbrăcăminţii

    184

    4

    Creşterea animalelor, oierit

    170

    5

    Prepararea hranei

    164

    6

    Datini,dansuri, jocuri populare

    156

    7

    Agricultură

    133

    8

    Caracterizarea personalităţii

    127

    9

    Plante spontane şi de cultură

    122

    10

    Prelucrarea lemnului

    117

    11

    Casa şi construcţia locuinţei

    98

    12

    Leacuri, superstiţii, credinţe populare

    91

    13

    Caracterizarea străinilor

    69

    14

    Nume geografice

    62

    15

    Animale sălbatice

    58

    16

    Biserică, credinţe religioase

    32

    17

    Pescuit, vînătoare

    27

    18

    Evoluţia vremii

    23

    19

    Părţile corpului omenesc

    22

    20

    Comerţ, relaţii

    20

    21

    Măsuri, finanţe

    19

    22

    Minerit

    8

    23

    Diverse, mai corect: cele care n-au putut fi cuprinse în clasele de mai sus

    220

    TOTAL

    2.333

    E mult, e puţin ?

    Dacă se ia în seamă că, acum 119 ani, Antal Edelspacher găsise numai 124 cuvinte româneşti în maghiară, suma de 2.333 stabilită de eminentul profesor al Universităţii din Budapesta pare mare. Dar ştiinţa nu se poate opri. Cercetătorii caută mereu. Cine poate spune, pe baza altor cercetări, ce noi descoperiri se vor mai face ? Din lista de mai sus, se constată cît suntem de departe, cu cercetarea prof. Bakos, de susţinerile anterioare: românii erau oieri şi influenţa lor s-ar găsi în maghiară numai în ce priveşte oieritul (sic !).

    Între cele 23 domenii de activităţi umane de mai sus, pe locul doi, cu 203 cuvinte, figurează activităţi intelectuale şi viaţă afectivă, ceea ce înseamnă o influenţă considerabilă a limbii române în zona spiritualităţii.

    Această constatare arată o altă realitate a raporturilor între culturile exprimate în cele două graiuri (român şi maghiar), între populaţiile care le vorbesc, decît au afirmat mereu istoricii maghiari.

    Lucrarea prof. F.Bakos este întocmită exemplar, evident în limitele pe care şi le-a fixat.

    După opinia noastră, în aceste limite stau şi lipsurile acesteia.

    Noi credem că istoria cuvintelor de origine română, intrate în maghiară, trebuia începută cu sec. X, nu cu sec. XIV, deoarece se cunosc suficiente documente astăzi, care dovedesc că românii au existat în Panonia din cele mai vechi timpuri. Aceştia erau sedentari, se îndeletniceau cu agricultura şi creşterea animalelor şi aveau organizare socială proprie, cnezi, vlădici etc. (A se vedea Paul Schveiger în “Hungarian Studies” 2/2, 1986)

    Dacă cercetarea ar fi debutat cu sec. X, s-ar fi aflat (v. N. Drăganu, Românii în veacurile IX – XIX pe baza toponimiei şi onomasticii) că, la 1208, deci cu 200 ani mai devreme, intraseră în maghiară cuvintele lat şi mut (p. 182), sec, tata, taţi la 1230 (p. 44-45 şi 182), mal (sec. XIII) etc., etc.

    Un alt fapt imputabil acestei lucrări este acela că nu a luat în considerare decît atestările scrise. Or, prin jocul întâmplării, un cuvînt poate fi atestat în scris de 5, 10 sau 100 ori într-un secol, iar altele nu ajung să fie cuprinse în texte scrise nici o dată în cinci secole.

    De aceea, faptul că cergă apare în scris la 1331, nu spune nimic cu privire la circulaţia orală din sec. XII, XI sau chiar din sec. X. Desigur, pentru circulaţia orală, condiţia şi metodele savante de exceptare nu mai pot avea interes.

    În realitate, faptele s-au petrecut astfel:

    La venirea ungurilor şi, mai ales, după zdrobirea lor la 955 la Lechfeld de către Otto cel Mare, când s-au întors în Panonia numai puţine resturi de războinici (cei care au scăpat cu fuga), Panoniile erau locuite de Daci. Prin maghiarizarea acestei populaţii de-a lungul timpului au intrat în limba maghiară cele 2.300 cuvinte româneşti pe care le găseşte F. Bakos, dar şi numeroase altele. Că Dacii erau locuitorii Panoniilor nu poate exista nici cel mai neînsemnat dubiu.

    Pe pietrele comemorative pe care a ordonat să fie instalate în diverse locuri din Imperiul Roman, împăratul Octavian Augustus a scris:

    Pannoniorum gentes, quaăsaînte me pricipem populi Romani exercitus nun quam adit, devictas per Ti. ăNeîronem, qui tum erat privignus et legatus meus, imperio populi Romani săubieîci protulique fines Illyrici ad răipîam fluminis Danăuîi. Citrăaî quod ăDîaăcorîuăm trîanăsîgressus exercitus meis aăuîspăicis victîus profliga tusque ăesît, et posătea tranîs Danăuîvium ductus exăercitus meîuăsî Dacorum gentes imăperiîa păopuliî Răomani per ferre coegitî, Res Gestes Divi Augusti. V. 30, 44-49 (“Neamurile panonilor, pe care niciodată înainte de domnia mea nu le înfruntase vreo oştire romană – fiind definitiv învinse de Tiberiu Nero, care pe atunci îmi era fiu adoptiv şi locţiitor – le-am supus stăpânirii poporului roman şi am împins hotarele Iliricului pînă la malul fluviului Dunărea. Oştirea dacilor, care trecuse dincoace de acest (fluviu) a fost învinsă şi alungată, sub comanda mea supremă, iar apoi armata mea a trecut dincolo de Dunăre şi a silit neamurile dacilor să suporte stăpânirea poporului roman”).

    Că Panonia pînă la Dunăre făcea parte din Imperiul Getic este evident şi din acest text al lui Octavian Augustus, dar şi din alte texte antice:

    Strabon (63 î.e.n. – 19 e.n.), merge mai departe: dacii sînt cei care locuiesc în partea opusă (faţă de Geţi şi de Pontul Euxin), spre Germania şi spre izvoarele Istrului (Geografia, VII, 3, 12).

    Cezar (100-44 î.e.n.) scrie: Întinderea acestei păduri, Hercynia, care a fost menţionată mai sus, (este) de 9 zile pentru un om în marş forţat, căci nu poate fi determinată altfel, şi (Germanii) nici nu cunosc măsuri de drum. Începe de la ţinuturile Helveţilor, Nemeţilor şi Rauracilor şi urmează drept înainte direcţia fluviului Dunărea pînă la hotarele Dacilor şi Anarţilor (Cartea VI, cap. XXV)

    Harta de la finele volumului din care am citat (Jules César, Commentaires sur la Guerre des Gaules, texte latin par E. Benoist et S. Dosson, Hachette, 1926) ilustrează limpede realitatea: pădurea Hercinică se termină către 13,5 – 14° longitudine estică, ceea ce înseamnă că Ungaria de astăzi, Austria estică, Cehoslovacia, Polonia, Yugoslavia făceau parte din Imperiul Getic. Oricum, hotarul apusean al Dacilor se găsea spre vest dincolo de Dunăre, zona toată fiind populată cu daci.

    Această evidentă realitate – că Panoniile toate au fost populate de daci – este atestată de numeroşi autori de-a lungul secolelor: Rudolf din Ems, Johann Thunmann etc. Aventin din Bavaria (sec. XVI), folosind surse azi pierdute, în mai multe rânduri numeşte Ţara ungurilor (Panonia) dinainte de sec. X “Dacia”, de fapt Dacia de dincolo şi Dacia de dincoace de Tisa etc. (ap. Histoire de la Transylvanie, 1982, p. 120).

    Velleius Paterculus (19 î.e.n. – 32 e.n.) scrie: In omnibus autem Pannoniis non disciplinae tantummodo, sed linguae quoque notitia Romanae, plerisque etiam litterarum usus, et familiaris animorum erat exercitatio ( <În toate Panoniile, însă, nu numai disciplina romană şi cunoştinţa limbilor romane erau obişnuite, cei mai mulţi locuitori aveau cultură literară, iar activităţile spirituale le erau familiare”) – Cartea II, cap. CX.

    În ce priveşte disciplina romană, la care se referă V. P., celebrul Mommsen (vol. IV, p. 108) scrie: Decebal s-a ocupat de introducerea disciplinei romane în armata dacică.

    V. Paterculus scrie sub Tiberiu ceea ce dovedeşte că Dacii din Panonii vorbeau limba romană şi aveau cultură literară şi activităţi spirituale similare cu cele din Roma, pe care V.P. le cunoştea şi la care se referă.

    În afară de română (v. Claes Rålamb, Stanley, the Hon. Henry, Rouman Anthology şi numeroşi alţii), se cunoaşte o altă limbă europeană care să fi fost confundată cu latina ?

    Prin aceşti daci – numeroşi şi stabili, care populau Panoniile, pe care-i menţionează Cezar, Octavian Augustus, Strabon ş. a., la care se referă Paul Schveiger în contemporaneitate (v. “Hungarian Studies” 2/2, 1986), cuprinşi în populaţia Ungariei şi maghiarizaţi de-a lungul secolelor – au pătruns în maghiară numeroase cuvinte româneşti la care se referă excelentul volum al lui F. Bakos şi DEM al Academiei din Budapesta, dar şi alţi cercetători maghiari.

    Din cele peste 2.300 cuvinte româneşti prezente în studiul lui F. Bakos, să spicuim alte cîteva, în continuarea celorlalte 3 tabele, aranjate în ordine alfabetică:

    Nr.

    crt.

    Cuvîntul

    românesc

    Forma cuvîntului în maghiară

    Etimologia în Dex

    46

    afurisit

    áfuriszit

    v. afurisi (din sl. aforisati)

    47

    adăpost

    adeposzt

    Lat. ad. appo(i)tum sau addepus(i)tum

    48

    adică

    ágyike

    Et. nec.

    49

    aduna

    adunál

    Lat. adunare

    50

    afină

    áfonya

    Et. nec.

    51

    ajuna

    aszunál

    lat.* adjunare

    52

    alac

    1-alak, 2-alakor

    magh. alakor

    53

    alduiască-te

    áldojászketyézik

    54

    alivancă

    alivánka

    Et. nec.

    55

    amărît

    amarit

    lat. * amarire

    56

    amnar

    ámnár

    A³ ‡ mînar(e)

    57

    anume

    anumé

    A³ ‡ nume

    58

    apăra (a se)

    áporkodik

    lat. apparare

    59

    apropia (a se)

    proptyilódik

    60

    ardei

    árdéj

    Arde ‡ sufix -ei

    61

    arici

    árics

    lat. ericius

    62

    arin

    árin

    Probabil lat.* alnimus ( alnus)

    63

    armaş

    ármás

    Armă ‡sufix – aş

    64

    armăsar

    hermekszár

    lat. ‚equusî admissarius

    65

    arminden

    ármingyin

    cf. sl. Ieremiinu dini ˆ

    ˆ ziua ‚sfîntuluiî Ieremia

    66

    arnăut

    arnolc

    Din tc. arnavud

    67

    babiţă

    babéc

    Din bg. scr. babica

    68

    baboi

    bobály

    Din bg. baboj

    69

    bade

    bágye

    Et. nec.

    70

    balmoş

    bálmos – “Roman

    eredetu”

    cf. magh. bálmos

    71

    baros

    barosz

    Din ţig. baros (care nu există)

    72

    barză

    bárzakecske

    cf. alb. bardhe

    73

    bată-te…!

    bátetye

    74

    batistă

    batiszta

    fr. batiste

    75

    batjocură

    bázsikura

    76

    băbătie

    1-babatyi, 2-bobotyi

    cf. babă

    77

    băcănie

    bakonyás

    băcan ‡ sufix -ie

    78

    bădăran

    bederán

    cf. magh. badar

    79

    băgătură

    begetura

    Nu fig. în Dex

    80

    bălan

    balán

    băl ‡ -an

    81

    bălai

    baláj

    băl ‡ -ai

    82

    bălană

    balána

    Nu fig. în Dex

    83

    băltoacă

    beltok

    baltă ‡ -oacă

    84

    bălţat

    belc

    lat. balteatus

    85

    bărbătuş

    berbetuska

    bărbat ‡ -uş

    86

    bărbos

    berbosz

    barbă ‡ -os

    87

    băşică

    besika

    lat. * bessica (ˆ vessica)

    88

    bătătură

    betetura

    lat. battitura

    89

    bătrîn

    batrin

    lat. betranus (ˆ veteranus)

    90

    bătut

    batut

    Nu fig. ca vorbă de sine stătătoare

    91

    beci

    becsel

    Et. nec.

    92

    beldie

    bélgya

    Et. nec.

    93

    benga

    benga

    Din ţig. benga

    94

    bolînzie

    bolunzia

    De la bolînd (din magh. bolond)

    95

    bundiţă

    bundica

    bunda din magh. bunda

    96

    bursuc

    burszuk

    Din tc. borsuk

    97

    buruiană

    burujan

    Din bg., scr. burjan

    98

    căciulă

    kacsula

    cf. alb. kësul’ë

    99

    cheag

    tyág

    lat. * clagum (ˆ coagulum)

    100

    cheaun

    tyáun

    Nu fig. în Dex

    101

    chior

    csaur

    Din tc. kör (“orb” !)

    102

    ciudă

    csuda

    sl. cudo (“minune”)

    103

    cîrpă

    kirpa

    Din bg. kărpa, scr. krpa

    104

    cîrpi

    1- kerpál, 2- kirpál

    Din sl. krupti

    105

    cîrpaci

    kirpács

    Din bg. kărpac

    106

    cîrpăci

    kerpácsal

    Din cîrpaci

    107

    clacă

    kaláka.

    Din bg. tlaka (nu fig. în dicţ. bg.)

    108

    cocă

    kóka

    Et. nec.

    109

    cocean

    kocsány

    Din bg. kocan, scr. koceny

    110

    cocioabă

    kucsuba

    Et. nec.

    111

    cojocar

    kozsokár

    cojoc ‡ -ar

    112

    cotor

    kator

    Et. nec.

    113

    cotoroanţă

    kotránc

    Et.nec.

    114

    custură

    kusztora

    Et. nec.

    115

    de aci cele bote

    gyácsicsele botye

    116

    de-a învîrtita

    gyámvirtyita

    117

    de-a sărita

    gyászerita

    118

    deci

    gyècs

    de ‡ aci

    119

    defel

    gyéfel

    de ‡ fel

    120

    descîlci

    gyeszkelcál

    des ‡ (în)cîlci

    121

    doină

    dojna

    Et. nec.

    122

    doini

    dojnál

    Din doină

    123

    dop

    dop

    cf. săs. dop

    124

    drac

    dráku

    lat. draco (“şarpe, balaur”)

    125

    drîngălău

    drungáló

    Et. nec.

    126

    drum bun

    drum bun

    Et. nec.

    127

    duducă, duduie

    duduka, duduja

    cf. tc. dudu

    128

    dulceaţă

    dulcsáca

    dulce ‡ eaţă

    129

    duşman

    duzsmán

    Din tc. düsman

    130

    du-te dracului

    dutye drákuluj

    131

    fasole

    fuszulyka

    Din ngr. fasóli

    132

    fa

    Scurtat din (fa)ţă

    133

    făgaş

    ogás

    Din magh. vágás

    134

    f ătuţă

    fetuca

    Nu fig. în Dex

    135

    fel de fel

    fel de fel

    136

    fitil

    fitil

    Din tc. fitil

    137

    fleac

    flyiác

    Et. nec.

    138

    fîrtat

    fertát

    Din * frătat ( frate ‡ suf. at, după

    sl. probratim  bratu ˆ “frate”)

    139

    fluier

    1-furulya, 2-flujera

    cf. alb. floere

    140

    fluiera

    flujerál

    Din fluier

    141

    fluştura

    flostura

    Et. nec.

    142

    foc viu

    fogzsiu

    143

    fotă

    fota

    Din tc. fota

    144

    fuior

    fujor

    Et. nec.

    145

    futu-i….!

    futos

    Nu fig. în Dex

    146

    gaie

    gája

    Et. nec.

    147

    gardină

    gárgyina

    cf. germ. bargel

    148

    garf

    garf

    Et. nec.

    149

    gaura

    1-gaura, 2-gábora

    lat. cavula ( cavus)

    150

    ghici

    gicsál

    Et. nec.

    151

    gireadă

    zsiráda

    Et. nec.

    152

    giugiuli (a se)

    zsózsolódik

    Et. nec.

    153

    glie

    glija

    Et. nec.

    154

    gogonele

    gognér

    Et. nec.

    155

    gologan

    gologány

    Et. nec.

    156

    góştină

    gostina

    Et. nec.

    157

    grui

    guruj

    Et. nec.

    158

    guşă

    gusa

    lat. geusial

    159

    horă

    hóra

    Din bg. horo

    160

    leuştean

    lestyán

    Et. nec.

    161

    liliac

    liliák

    Din tc. leylac

    162

    limba boului

    limbabou

    163

    limbariţă

    limbárica

    limbă ‡ ariţă

    164

    lindic

    lingyik

    Nu fiurează în Dex

    165

    livadă

    liváda

    Din bg. livada, ucr. levada

    166

    lobodă

    loboda

    Din sl. loboda

    167

    marfă

    márfa

    Din magh. marha (“vită“)

    168

    matahală

    matahála

    Et. nec.

    169

    măceş

    macsiás

    Et. nec.

    170

    măcriş

    makris

    Et. nec.

    171

    mălai

    1-málé, 2-maláj

    Et. nec.

    172

    mămăligă

    mamaliga

    Et. nec.

    173

    mătăhuie

    metyeheuj

    cf. magh. mátaha (Et. nec.)

    174

    mătău(n)z

    meteunz

    Et. nec

    175

    mierţă

    mjercika

    Din magh. mérce

    176

    moină

    mojna

    cf. moale

    177

    mormăi

    mormojál

    mor ‡ m(or) ‡ ăi

    178

    motan

    motány

    Et. nec.

    179

    moţ

    móc

    Et. nec.

    180

    mujdei

    muzsgyé

    must ‡ de ‡ ai (usturoi)

    181

    mumă-ti

    mumatyi

    182

    muntean

    muntyán

    munte ‡ sufix -ean

    183

    muşeţel

    musacél

    muşat (reg. “frumos”. Et. nec.) ‡

    sufix -el

    184

    neam

    nyám

    Din magh. nem

    185

    netezi

    nyetyezál

    Din neted

    186

    noapte bună

    naptye bune

    187

    nu-i

    nuj

    188

    ochiu boului

    ot’u bojului

    189

    papă lapte

    papaláptye

    190

    păcălici

    pekelics

    Et. nec.

    191

    pălărie

    palaria

    Et. nec.

    192

    păstaie

    paszté

    cf. alb. pistaë

    193

    păşune

    pasum

    lat. pastio, -onis

    194

    perciun

    percso

    Din tc. perciún

    195

    perie

    perije

    Et. nec.

    196

    periniţă

    perinica

    pernă ‡ sufix -iţă

    197

    pe sărita

    pe szeritya

    198

    pescar (2 sil.)

    peszkárjuk (3 sil)

    lat. piscarius (4 silabe)

    199

    petic

    petyek

    lat. pittacium

    200

    piepten

    tyeptin

    lat. pecten

    201

    pipirig

    1-pipirig

    2-pipiriga

    Et. nec.

    202

    pisică

    piszika

    pis ‡ sufix -ică

    203

    pită

    pita

    Din bg. pita

    204

    pitic

    pittics

    cf. sl. pitiku

    205

    piuă

    tyiva

    lat. pilla

    206

    pînă-i lume

    pinej lume

    207

    pîrghie

    purgya

    Et. nec.

    208

    pîrjoli

    pirzsolálodik

    Din magh. pörzsölin (în dicţionar – pörzsöl)

    209

    plai

    pláj

    Et. nec.

    210

    plop

    plop

    lat. * ploppus ‚ ˆ pop(u)lusî

    211

    plută

    pluta

    Din bg. pluta (nu fig. în dicţionar)

    212

    pociumb

    pocsumb

    Et. nec.

    213

    pojar

    pozsár

    Din sl. pozaru

    214

    pojghiţă

    pozsicsa

    Et. nec.

    215

    pomană

    pomána

    Din sl. pomenu (nu fig. în bg., scr.,

    pol., ceh., slovenă, rusă, slovacă)

    216

    potroacă

    potraka

    Din rus. potroh, magh. patrah

    217

    poznă

    pozna

    Et. nec.

    218

    prăjină

    parazsina

    Et. nec.

    219

    prepeleac

    perpelág

    Et. nec.

    220

    priculici

    prikulics

    Et. nec.

    221

    proaspăt

    praszpat

    Din gr. prósfatos (cuvînt izolat)

    222

    prunc

    1- poronty

    2- prunkuj

    3- pruncs

    Et. nec

    223

    puhoi

    puháj

    Din sl. povoni (nu fig. în bg., scr., slovacă, pol., rusă)

    224

    puică

    pujka

    pui ‡ sufix -ca

    225

    puicuţă

    pujkuca

    puică ‡ sufix -uţă

    226

    puiul-mamei

    puju-mámi

    227

    pulă

    pula

    Nu fig. în Dex

    228

    pungă

    punga

    Et. nec.

    229

    puroi

    puroj

    lat. puronium

    230

    putină

    putina

    lat.* putina

    231

    puţă

    puca

    Nu fig. în Dex

    232

    puţin

    pucinkó

    Et. nec.

    233

    puţoi

    pucoj

    Nu fig. în Dex

    234

    rachiu

    rakija

    Din tc. rakija

    235

    rangă

    ránga

    Et. nec.

    236

    rapăn

    rápeny

    Et. nec.

    237

    răbda

    rebdál

    Et. nec.

    238

    rămăşiţă

    ramasica

    rămas ‡ sufix -iţa

    239

    răsfug

    reszfug

    Et. nec.

    240

    ridiche

    ridike

    lat. radicula

    241

    roabă

    raba

    Et. nec.

    242

    sărac

    szerac

    Din bg., scr. sirak

    243

    sărăcie

    szerecsia

    sărac ‡ sufix -ie

    244

    sărăcuţ

    szérékuc

    sărac ‡ sufix -uţ

    245

    scăpa

    szkepál

    lat.* excappare

    246

    scăpăra

    szkeperál

    Et. nec.

    247

    scărmăna, (a se)

    kermenálódik

    Et. nec.

    248

    scrînciob

    krincsob

    Et. nec.

    249

    scutura

    szkuturál

    lat.* excutulare

    250

    semeţ

    szeméc

    cf. sl. sümeti (Nu figurează în bg.,

    pol., rusă, slovacă, scr.)

    251

    sfinţia ta

    szfinciát

    252

    sfîrîi

    1-szfirag, 2-szfireál

    sfîr (onomatopee) ‡ sufix -îi

    253

    sfîrlează

    szfirla

    sfîrlă (et. nec.) ‡ sufix -ează

    254

    sfoară

    szfora

    Probabil din ngr. sfóra (care nu

    figurează în dicţionare)

    255

    sforăi

    szforojál

    sfor (onomatopee) ‡ sufix -ăi

    256

    sîcîi

    szikityél

    sîc (cf. tc. sik ˆ des, frecvent) ‡ sufix -îi

    257

    sînziene

    szinzijenya

    lat. sanctus dies Johannius

    258

    sterp

    szterp

    Et. nec.

    259

    straiţă

    sztráica

    cf. alb. strjce

    260

    striga

    sztrigál

    lat.* strigare (??) ( strix, -gis ˆ bufniţă) – după părerea noastră, e o

    etimologie “populară“, după ureche.

    În tabelul de mai sus, cumulat şi cu primele 3 tabele, ne-am limitat la circa 12 % din lexicul de origine română al graiurilor maghiare, conform listelor de corespondenţe din cartea profesorului Ferenc Bakos. Din această carte, rezultă numărul mare de românisme prezente în maghiară, fapt pe care nici un lingvist român nu l-a observat şi menţionat pînă acum.

    Mai mult, nici una din lucrările anterioare ale lingviştilor maghiari (Gyarmathi, 1816, Edelspácher, 1877, Szinnyei, 1893 şi 1901, Blédy, 1942 ş. a.) nu este cunoscută la I.L.B., iar acestea nu se găsesc menţionate în lucrările lingviştilor români.

    Să se fi socotit lingviştii români atît de sus încît să nu se simtă obligaţi să ia în seamă lucrările lingviştilor maghiari privitor la limba română, cu toate că era vorba de un efort, condus cu interes şi competenţă, de aproape două veacuri ?

    Studiile noastre confirmă constatările prof. Bakos şi ale altor eminenţi specialişti maghiari, privitor la acest subiect. Dimpotrivă, nu am putut găsi nici un argument care să susţină fanteziile (eufemistic vorbind) etimologice ale Institutului de lingvistică din Bucureşti. În termeni reali, nici o etimologie stabilită în Dex nu poate fi acceptată, astfel că totalitatea lexicului limbii române apare ca avînd origine necunoscută, ceea ce era de aşteptat, originea neputînd avea sursa decît în ea însăşi, nicidecum în afara ei.

    Cum s-ar putea ca sîmbra (265) să provină din cimbora, cînd ea reprezintă o practică multimilenară în Spaţiul Carpatic, o relaţie economică între proprietarii de oi şi un baci ajutat de cîţiva ciobani ? De acea, specialiştii maghiari, negăsind această practică la unguri, anterior stabilirii lor în Spaţiul Carpatic, arată că nu poate proveni decît de la români. Popor de stepă, înainte de stabilirea în Spaţiul Carpatic, ungurii nu aveau unde şi cum să cunoască “suitul (văratul) oilor la munte”, de care este legată implicit sîmbra oilor.

    Cu părere de rău, arătăm că etimologiile din Dex ale cuvintelor limbii române stau fie sub semnul neştiinţei, fie sub acela al machiavelismului.

    Pentru ilustrarea ignoranţei “etimologilor” Dex, iată un exemplu: pentru cuvîntul brumar se scrie: Din fr. brumaire, a doua lună din calendarul republican francez (folosit între anii 1793-1806). Aceasta nu dovedeşte decît neştiinţa redactorilor Dex, căci brumar este numele lunii noiembrie în calendarul popular românesc.

    Nu ştim cum şi-au imaginat alcătuitorii Dex că a ajuns să se răspîndească la ţăranii români numele lunii noiembrie din calendarul republican francez.

    +tim, însă, că numirile populare ale lunilor se întrebuinţau de către ţăranii români cu mii de ani înainte de revoluţia franceză, iar, pentru brumar, eminenţii lingvişti aveau la dispoziţie mai multe surse anterioare “calendarului republican francez”, mai ales acum 200 de ani, când nici o formă de mass-media nu circula în satele româneşti. Admiţând că ar fi existat presă sătească, cine s-o citească, ţăranii români, ca şi cei francezi, ca şi cei europeni, în general,fiind, în epocă, analfabeţi.

    Brumar, ca nume al lunii noiembrie la români, se găseşte în Anonimus caransebiensis datat în jur de 1700, iar, în Documente moldoveneşti înainte de +tefan cel Mare, vol. II, p. 76 (Mihai Costăchescu), într-un document din 11 februarie 1447, precedînd “calendarul republican francez”cu numai 345 ani. De asemenea, sursa figurează şi în Documenta Romaniae Historica, A, Moldova, vol. I (1384 -1448), pe care doctorii în lingvistică (doctus ˆ ştiutor) ar fi trebuit, probabil, să le cunoască.

    Găsim cuvîntul, cu acelaşi sens, în Legenda sîntei Vineri, culeasă de popa Grigore din Măhaci în Codex Sturdzanus (circa 1580), Ed. Academiei Române, 1993, p. 281 şi 288-289. Aici, brumar apare şi alături de numele popular al altei luni – “a lui cuptor” (iulie). Nu avea poporul din spaţiul carpatic idee şi grijă de numele latine ale lunilor, ci le folosea numai pe cele populare româneşti : mărţişor (prima lună a anului) sau germinar; prier; florar sau frunzar; cireşar sau cireşel; cuptor ; gustar sau măselar sau secerar; răpciune; brumărel; brumar sau brumarul mare sau promorar; vinar sau vinicer; andrea sau indrea sau undrea; gerar sau cărindar; şi faur sau făurar pentru februarie, ca ultimă lună a anului.

    Brumar şi cuptor din Codex Sturdzanus apar şi în Dicţionarul limbii române vechi (G. Mihăilă) publicat înainte de apariţia primei ediţii a Dex, dar şi, evident, în limba vorbită, de unde au ajuns să fie cuprinse în textele menţionate şi, probabil, şi în altele. Calendarele bisericeşti au folosit dintotdeauna numai numele populare româneşti ale lunilor.

    Desigur, e mai simplu să reproduci după Larousse, decît să-ţi baţi capul să investighezi. Da, dar nici alcătuitorul sau “etimologul” nu se mai pot numi “doctus”, nici făcătura lor ştiinţifică !

    Acesta este un patent după care s-au fabricat etimologiile cuvintelor româneşti, care ar putea fi ilustrat cu

    Like

  26. un pacatos said, on noiembrie 26, 2011 at 8:16 am

    Mai fratilor, nu va mai pierdeti energiile in combaterea extremistilor unguri.
    Cheia istoriei noastre sta in studiul aromanilor
    Toti se leaga de fel si fel de teori lansate de fel si fel de persoane ce ar vrea neamul acesta al nostru pierdut dar nimeni nu zice nimic de limba aromanilor.

    pun inca odata o lectie de limba aromana din grecia

    Like

  27. un pacatos said, on noiembrie 26, 2011 at 2:02 pm

    imnul aromanilor

    Like

  28. un pacatos said, on noiembrie 26, 2011 at 2:03 pm

    imnul aromanilor

    Like

    • un pacatos said, on noiembrie 26, 2011 at 2:12 pm

      blestem mare sa aimba-n casa,
      ce-l ce limba lui sa lasa
      …………….

      Like

  29. ioan mardan said, on noiembrie 26, 2011 at 3:25 pm

    Draga Saccsiv
    Iti multumesc pentru eforturile tale. Tu si cele postate de tine sunt un far pentru corabia care se numeste ,,sufletul meu”.
    Daca esti dispus sa citesti o carte pe tema limbii stramosesti, ca radacina a tuturor limbilor indo-europene(indo ptr.ca a akuns si acolo populatia ariana), aceseaza acest link;

    http://cartesiarte.ro/data/images/limbaromana.pdf

    Like

  30. Prahovean said, on noiembrie 26, 2011 at 4:52 pm

    Oameni ca Napoleon Săvescu fac mult rău adevăratei noastre istorii. Din orgoliu, suntem orbiți și așa ajungem să ne îndepărtăm de credința strămoșească, credința Ortodoxă. Am uitat că suntem Imperium Romanum, Bizanțul, iar Imperium Romanum și Dacia nu sunt nici pe departe același lucru sau să origineze cumva Imperiul din Dacia.
    Un articol, nu sunt total de acord, de cred că ar merita citit ca să ne mai scuturăm din iluzii

    http://art-historia.blogspot.com/2010/03/ce-ne-facem-cu-protocronistii.html

    Like

    • tataia said, on noiembrie 28, 2011 at 12:04 am

      Am citit articolul de care zici tu si mai bine nu il citeam deoarece nu am facut decit sa imi fac nervi. Spune-mi si mie ce este demn de luat in seama la acest articol in afara faptului ca ii ataca furibund pe cei care indraznesc sa puna la indoiala varianta “istorica oficiala”? Daca de cind postezi pe acet blog tot nu ai invatat inca ca varianta oficiala este minciuna in 100% din cazuri…Multumesc mult pentru faptul ca, fiind de acord cu acest articol, in mod indirect ne faci si bigoti religiosi.
      Articolul la care ne dai tu link este exact din aceeasi categorie cu acesta:

      http://razvan-codrescu.blogspot.com/2011/09/ortodocsi-adevarati.html

      Adica din categoria cum sa ii atacam mai tare pe cei care au curajul sa afirme adevarul.

      Like

  31. Razvan said, on noiembrie 28, 2011 at 11:58 am

    Am gasit pe net un articol scris de occidentali pe tema asta: http://www.friesian.com/decdenc2.htm
    Se numeste The Vlach connection and further reflections on Roman history

    Ma bucura cand se mai scriu si lucruri obiective despre noi, mai ales cand aceste lucruri nu se predau in scolile noastre.

    @tataia
    Faptul ca o teorie e marginalizata si ignorata de sistem, precum e cea a lui Napoleon Slavescu, e intr-adevar un indiciu ca teoria respectiva AR PUTEA FI adevarata si de-asta anumite persoane nu vor sa fie cunoscuta. Dar ia in considerare ca si yoghinii si adeptii new-age afirma intr-una ca sunt marginalizati de “sistemul oficial”, ca teoriile lor ar trebui sa se invete in scoli si sunt ignorate, sau ca “mentorilor” lor, sistemul le pune pumnul in gura. In opinia mea, ca o teorie sa fie adevarata, conditia de a fi ignorata de sistem este NECESARA DAR NU SUFICIENTA :)
    Daca ne-am uita si la alte tari am vedea ca si in Bulgaria, Lituania, Grecia etc se face o propaganda pt intoarcerea la vechea credinta pagana a bulgarilor, lituanienilor respectiv grecilor, fiecare sustinand ca aia a fost cea adevarata. Napoleon Slavescu e in aceeasi clica cu Pavel Corut si daca nu e asa, te rog sa-mi dovedesti. In plus, N. P. e sustinut cu bani frumosi de americani prin Dacia Revival, asociatie care tipareste carti cu pretins caracter stiintific, tocmai pentru a discredita istoria noastra in mediul stiintific occidental.

    Asta nu inseamna ca dacii nu au fost importanti. Multe lucruri se pot spune despre civilizatia daca/traca. Iti recomand cartea preotului Dumitru Balasa – Dacii.

    Si tine minte ca noi nu suntem urmasii nici ai romanilor destrabalati, nici ai dacilor pagani, ci ai crestinilor din ambele popoare.

    Like

  32. basil said, on ianuarie 18, 2012 at 8:21 am

    -Fratilor noi ne tragem de la Noe ,din fiul sau Iafet …ca stramosi avem pe Tiras (din care se trag tracii )si pe Magog din care se trag scitii ,ca vechime avem aproape 5000 de ani !!!!

    Like

  33. basil said, on ianuarie 18, 2012 at 8:35 am

    -ce mi s-a parut interesant ca limba romana s-a pastrat (cu inflente mai mici sau mai mari ,in functie de zona )in Ucraina ,ati vazut pe harta tocmai unde e orasul Balta unde-s inochentistii ,m-a surprins cat de bine vorbeau romaneste dupa atata vreme ,la Odesa ,in Banatul Sarbesc ,Albania ,Macedonia ,Grecia …e interesant ca radacinile noastre is foarte puternice chiar daca am fost separati ..oare cum au resuit sa-si pastreze limba si sa nu fie asimilati ..si acum ma gandesc la harta pe care o aveam la ora de istorie cu Dacia din vremea lui Burebista ,se pare ca lingvistic tot cam asa suntem raspanditi …cred ca limba latina se trage din traca ,e greu de crezut pentru vremurile acelea cum erau satele izolate de paduri ,intindere etc .. sa fie toata Dacia romanizata (e de bun simt ) si doar pentru o suta si ceva de ani ,ganditi-va la intindere ,nu aveau nici carti ,nici radio ,nici telefon ,nici internet si totusi limba s-a pastrat !!!???

    Like

  34. […] Tot in regiunea Shumen se afla si cele 2 capitale ale primului imperiu Bulgar care se intindea din Gregia pana in Budapesta inclusiv Serbia. Istoriile celor 2 imperii Bulgare sunt destul de interesante si sunt descrise putin aici. […]

    Like

  35. […] KGB what is the official view in Romania: You can find her more details(use Google translation): IMPERIUL ROMANO ? BULGAR (?aratul vlaho-bulgar, 1185-1258) se intindea de la Adriatica si pana la Ni… Taratul vlaho-bulgar: Vlach-Bulgarian bran (1185-1258, called bran Romanian-Bulgarian […]

    Like

  36. […] Preot Mihai-Andrei Aldea   Țaratul (regatul) vlaho-bulgar a fost în egală măsură valah (aromânesc la sud de Dunăre și românesc la nord) și bulgar. […]

    Like

  37. […] Preot Mihai-Andrei Aldea   Țaratul (regatul) vlaho-bulgar a fost în egală măsură valah (aromânesc la sud de Dunăre și românesc la nord) și bulgar. […]

    Like

  38. […] Țaratul (regatul) vlaho-bulgar a fost în egală măsură valah (aromânesc la sud de Dunăre și românesc la nord) și bulgar. Asta nu înseamnă că valahii (aromânii și românii) i-au cucerit pe bulgari sau că bulgarii au cucerit principatele dunărene, ci înseamnă că în cadrul acestui stat au conlocuit două populații, una romanofonă, celalată slavofonă, pe ansamblul teritoriului său, toponimia veche aratând o predominanță a slavilor la șes, și a romanicilor în zonele peri-montane, deluroase și mai păduroase; țărmurile aveau o populație preponderent grecească. Ulterior, despărțirea proto-românilor de către populațiile slave așezate printre ei, a creat cele patru grupuri lingvistice : daco-român, aromân, megleno-român și istro-român; daco-românii absorbind treptat slavii din nordul Dunării, în timp ce slavii au absorbit treptat majoritatea aromânilor, megleno-românilor și istro-românilor din sudul Dunării[8].     Original article>> WHAT, IF ANYTHING, IS A BYZANTINE? by Clifton R. Fox Professor of History, Tomball College, Tomball, TX, USA. Revised 3/29/96.The original version of this article appeared in the Celator [Volume 10, Number 3: March 1996]. Portions are also quoted in the book Ancient Coin Collecting by Wayne G. Sayles, published [June 1996] by Krause Publications.   Introduction – By modern convention, the phrase “Byzantine Empire” refers to a political entity that once dominated the Mediterranean world. The city called Constantinople or [on today's maps] Istanbul functioned as capital of the Empire. The “Byzantine Empire” originated with the founding of Constantinople in the fourth century AD on the site of the much older Greek colony of Byzantium. The Roman Emperor Constantine I [died 337] called the site New Rome or Constantinople. Constantine situated his capital in the new city named after himself. The successors of Constantine I lived in Constantinople without interruption until 1204. In 1204, Crusaders from Western Europe, diverted from the path to Jerusalem, captured and looted Constantinople. They held the city until 1261. The “Byzantines” restored the “Byzantine Empire” at Constantinople in 1261 after the “Franks” were expelled. In 1453, the Ottoman Turks stormed Constantinople. The “Byzantine Empire” ceased to exist. […]

    Like

  39. […] IMPERIUL ROMANO – BULGAR (Țaratul vlaho-bulgar, 1185-1258) se intindea de la Adriatica si pana la… […]

    Like

  40. saccsiv said, on noiembrie 27, 2011 at 4:50 pm

    mihailt

    Ce-ti veni prietene cu nazistii?

    Like

  41. Prahovean said, on noiembrie 27, 2011 at 9:21 pm

    Prin indo-european se înțelege un grupă lingvistică largă, care cuprinde limbile latine, celtice, germanice, slave, baltice, iraniene, indiene, armeana, albaneza, greaca. Originea comună a acestor limbi este clară, deși sunt controverse legate de locul lor. Se spune că ar proveni din așa zisa cultură Kurgan, din Asia Centrală. Alții spun că ar fi apărut în Europa de Est. În India, doar castele de sus ar fi de origine inde-europeană. Folosirea termenului nu are treabă cu naziștii, nici nu înseamnă că strămoșii noștri vin din India, ci că noi și indienii avem niște strămoși lingivistici comuni. Limbile nord-caucaziene, cum e abhaza, și sud-caucaziene, formează două grupe separate, distincte de marea grupă indo-europeană. Limbile altaice sunt o grupă din care fac parte limbile turcice și cele mongole. Iar limbile uralice sunt o grupă de limbi vorbite în Urali, în nordul Europei și în Ungaria. Limba maghiară este o limbă fino-ugrică, făcând parte din familia fino-ugrică a limbilor uralice, ca finlandeza. O limbă singulară, de tip ne-indoeuropean, probabil pre-indo-european este basca. Oricum, se pare că vorbitorii europeni de limbi indo-europene sunt un amestec între populații pre-indo-europene și năvălitorii indo-europeni. Limbile trace se pare că formau o familie aparte în grupa indo-europeană, din care nu a supraviețuit până azi decât albaneza. Din familia limbilor italice a supraviețuit doar latina, iar din ea au apărut limbile romanice, printre care și limba română. Să nu amestecăm lucrurile. E drept, rasa albă este numită în mod convențional, caucaziană.

    Like


Vă rog să comentați decent, în duhul Ortodoxiei

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,940 other followers

%d bloggers like this: