Practic, orice posesor de laptop care este virusat este obligat să predea acest laptop unor specialiști, fără a avea dreptul să-și protejeze datele cu caracter privat și personal din acel laptop. Aceasta este doar o prevedere din noua lege privind securitatea și apărarea cibernetică a României, inițiată de Guvernul Ciucă și adoptată de Parlament în nici o săptămână, la finalul anului trecut. Mai mult, actul normativ vizează că toate serviciile de informații, inclusiv SPP, au dreptul să ceară și să primească de la furnizorii de servicii tehnice de securitate date și informații despre clienții acestora. Această formă a legii este chiar și mai rea decât vestitele legi „Big Brother”, trântite de CCR în anul 2015. De altfel, și această lege a fost atacată la CCR de către Avocatul Poporului și de către grupul USR din Parlament. Curtea a amânat, însă, dezbaterile, fiind ocupată să admită, cu unanimitate de voturi, două sesizări de neconstituționalitate formulate de președintele Klaus Iohannis.
Serviciile secrete primesc dreptul să vadă tot ce ai în calculator … ca să te scape de viruși!
jurnalul: Serviciile secrete primesc dreptul să vadă tot ce ai în calculator. Ca să te scape de viruși!
Persoanele fizice sau cele juridice de drept privat care dețin, administrează sau utilizează rețele și sisteme informatice sunt obligate, sub sancțiunea amenzii, să notifice Platforma Națională de Raportare a Incidentelor de Securitate Cibernetică ori de câte ori constată un incident de securitate cibernetică.
Revocarea Renatei Weber, neconstituțională: CCR a admis sesizarea PSD / Argumentele Curții Constituționale
Sursa: https://www.hotnews.ro/stiri-esential-24888628-revocarea-renatei-weber-neconstitutionala.htm
Renate Weber Foto: Hotnews
Demiterea Renatei Weber din funcția de Avocat al Poporului este neconstituțională, a decis marți Curtea Constituțională, care a admis astfel sesizarea făcută de PSD. CCR subliniază că de la publicarea acestei decizii în Monitorul Oficial, Renate Weber își reia mandatul de Avocat al Poporului.
Nelegalitatea și neconstituționalitatea Decretului nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgență și a Hotărârii nr. 4/16.04.2020 a Parlamentului României
Foto: Arhiva Ziare.com
De la debutul declaratei pandemii de COVID-19, România a luat măsuri de excepție care au presupus restrângerea masivă a drepturilor şi libertăților cetățenești. Din instrumentarul stărilor de excepție prevăzute de legislația națională s-a optat mai întâi pentru starea de urgență (Decretul nr. 195/2020, apoi Decretul nr. 240/2020 ale Președintelui României) şi ulterior pentru starea de alertă.
În continuare vom examina prelungirea stării de urgenţă în raport cu prevederile actelor normative cu forţă juridică superioară, urmând a concluziona că aceasta s-a instituit şi s-a încuviinţat în mod nelegal şi neconstituţional de către Preşedintele României respectiv de către Parlament.
Potrivit art. 93 alin. 1 din Constituţia României, Preşedintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia.
Legea la care face referire textul constituțional este OUG nr. 21/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă.
Articolul 5 din OUG nr. 21/1999 prevede că starea de urgenţă se poate institui pe o perioadă de cel mult 30 de zile.
Articolul 15 din aceeaşi ordonanţă prevede că în funcţie de evoluţia situaţiilor de pericol, Preşedintele României, cu încuviinţarea Parlamentului, poate prelungi durata stării instituite şi poate extinde sau restrânge aria de aplicare a acesteia. Prelungirile se dispun în condiţiile prevederilor art. 5. Această ultimă prevedere a fost adăugată prin Legea nr. 453/2004.
Prin Decretul nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în M.Of., Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020, în vigoare din data de 15 aprilie 2020, începând cu data de 15 aprilie 2020, s-a prelungit cu 30 de zile pe întreg teritoriul României starea de urgență instituită prin Decretul nr. 195/2020.
Prin Hotărârea Camerei Deputaților și a Senatului, adoptată în ședința comună din 16 aprilie 2020, nr. 4/2020 pentru încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind prelungirea stării de urgență pe întreg teritoriul României, publicată în M.Of., Partea I, nr. 320 din 16 aprilie 2020, s-a încuviinţat prelungirea stării de urgență pe întreg teritoriul României, pe o durată de 30 de zile, începând de la data de 15 aprilie 2020.
Luând situaţia ca atare s-a instalat în mod tacit opinia eronată potrivit căreia starea de urgenţă ar putea fi prelungită peste termenul maxim imperativ prevăzut de art. 5 din OUG nr. 21/1999.
După ce autoritățile politice au lansat această unică interpretare, în buna tradiţie a adeziunii la interpretarea oficială, s-a exprimat şi opinia personală a unui profesionist, evident convergentă cu cea oficială. Autorul, comentând teza finală a art. 15 din OUG nr. 21/1999 remarcă următoarele: „Pe de o parte, stabilește o durată limitată în timp a stării de urgență instituită prin decret al Președintelui și încuviințată de Parlament (30 de zile). Pe de altă parte, stabilește posibilitatea prelungirii stării de urgență pentru perioade succesive de câte 30 de zile, dar fără să prevadă o perioadă maximă finală. Ca atare, durata stării de urgență este și nu este limitată în timp. În realitate, efectul practic al acestor dispoziții legale din art. 15 al OUG nr. 1/1999 este acela că Președintele României nu poate dispune pe termen nelimitat starea de urgență fără ca Parlamentul să încuviințeze prelungiri succesive din 30 în 30 de zile. Din această perspectivă, dispozițiile din art. 15 al OUG nr. 1/1999 așa cum au fost modificate de Legea nr. 453/2004 sunt conforme cu Legea fundamentală și asigură un control parlamentar regulat asupra deciziei Președintelui de a menține prin prelungire starea de urgență care, așa cum am văzut deja, implică serioase restricții ale exercițiului unor drepturi și libertăți.” (https://www.g4media.ro/cat-dureaza-starea-de-urgenta.html, Bogdan Dima este lect. univ. dr. și predă Drept administrativ și Instituții Politice).
Cu alte cuvinte, se susţine în mod absurd că Preşedintele României nu ar putea să dispună pe termen nelimitat prelungirea stării de urgenţă, deoarece prelungirea este supusă încuviinţării Parlamentului. Opinia citată face confuzie între termen şi condiţie ca modalităţi distincte ale actului juridic. Păstrând logica autorului ar fi legală prelungirea nelimitată a stării de urgenţă în condiţiile în care orice nouă prelungire este dispusă pe o durată de maximum 30 de zile şi este supusă încuviinţării Parlamentului. Or, în mod evident, în această interpretare, termenul general al stării de urgenţă (compus din cel iniţial plus prelungirile ulterioare ale acestuia) are vocaţia de a fi nelimitat.
În realitate voinţa legiuitorului a fost aceea de a limita durata stării de urgenţă la termenul maxim de 30 de zile, astfel cum prevede fără echivoc art. 5 din OUG nr. 21/1999 în conformitate cu care starea de urgenţă se poate institui pe o perioadă de cel mult 30 de zile. Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române locuțiunea adverbială cel mult este sinonimă cu adverbul maximum care la rândul său este definit, între altele, astfel: „cea mai mare valoare (peste care nu se poate trece sau nu este necesar să se treacă)”. (https://dexonline.ro/definitie/maximum)
Nu doar interpretarea gramaticală a textului conduce la această concluzie ci şi interpretarea sa sistematică.
Examinând textul prin prisma art. 53 din Constituția României (Alin. 1: Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Alin. 2: Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.), care reglementează strict posibilităţile de restrângere a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti se observă că teza finală a acestuia prevede că restrângerea poate fi dispusă cu condiţia de a nu aduce atingere existenţei dreptului sau libertăţii restrânse. Or, în condiţiile în care starea de urgenţă poate fi prelungită nelimitat, prin suspendarea sine die a exercitării drepturilor sau libertăţilor restrânse s-ar aduce în mod evident atingere însăşi existenţei acestora.
Ideea de limitare temporală a duratei stării de urgenţă este evocată şi de imperativul constituţional ca măsura restrângerii exerciţiului unor drepturi sau libertăţi să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o. Proporţionalitatea se referă atât la natura situaţiei excepţionale cât şi la durata acesteia, care este esenţialmente limitată, altminteri părăsind sfera excepţiilor pentru a se transforma în regulă. Tocmai o astfel de transformare a fost prevenită prin instituirea termenului maxim de 30 de zile al duratei stării de urgenţă.
Textul art. 53 din Constituția României face referire la restrângerea prin lege a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, însă, această condiţie se impune a fi respectată cu atât mai mult în situaţia în care restrângerea este dispusă printr-un act administrativ normativ cu o forţă juridică inferioară legii (infralegal), aşa cum este decretul Preşedintelui. În acest sens Decizia nr. 152/2020 a Curţii Constituţionale din România a statuat următoarele: „Ca atare, având în vedere forța juridică inferioară legii, decretul Președintelui nu poate să deroge, să se substituie sau să adauge la lege, deci nu poate conține norme de reglementare primară.”
La concluzia limitării în timp a duratei stării de urgenţă, conduce şi o scurtă reflecţie asupra denumirii art. 93 din Constituţie: măsuri excepţionale. Aşa cum, dintr-o altă perspectivă, am arătat în precedent, întrucât situațiile excepţionale sunt esenţialment temporare, este de la sine înţeles că măsurile excepţionale trebuie limitate în timp, ceea ce legiuitorul a făcut prin art. 5 din OUG nr. 21/1999.
O paralelă relevantă o constituie regimul măsurilor preventive din domeniul penal. Arestarea preventivă, ca măsură restrictivă de libertate, controlul judiciar şi arestul la domiciliu, ca măsuri restrictive de drepturi, au prevăzute, pe lângă termene de dispunere, verificare şi prelungire, termene maxime (art. 215 ind. 1 Cpp, art. 222 Cpp, art. 239 Cpp) a căror depășire conduce la încetarea de drept a măsurii (art. 241 Cpp). Încetarea de drept a măsurii preventive la împlinirea duratei maxime prevăzute de lege se produce tocmai pentru că acestea reprezintă restrângeri excepţionale ale drepturilor omului, care sunt incompatibile cu amânări sine die. În procesul penal măsurile preventive se dispun în mod individual şi individualizat asupra uneia sau mai multor persoane. Decretul nr. 240/2020 s-a aplicat întregii populaţii a României, pe tot teritoriul acesteia. În mod direct ori indirect – prin ordonanţele militare subsecvente – decretul a impus restrângeri de drepturi şi libertăţi ce depăşesc restrângerile care fac obiectul tuturor celor trei măsuri preventive la un loc (măsurile de izolare şi carantinare – corespondente în esenţă arestării preventive, apoi restrângerea următoarelor drepturi:libera circulație; dreptul la viață intimă, familială și privată; inviolabilitatea domiciliului; dreptul la învățătură; libertatea întrunirilor; dreptul de proprietate privată, dreptul la grevă, libertatea economică; libertatea exercitării credinţei).
Altfel spus, Decretul nr. 240/2020 a depăşit, atât cantitativ cât şi calitativ, restrângerile de drepturi şi libertăţi ce constituie specificul celor mai restrictive măsuri care se pot dispune într-un stat de drept, măsurile preventive penale. Tocmai pentru a evita restrângerea perpetuă a drepturilor şi libertăților cetățenești, prevederile art. 5 din OUG nr. 21/1999 au limitat la maximum 30 de zile durata stării de urgenţă.
Dispoziţiile art. 15 din OUG nr. 21/1999 cu privire la prelungirea stării de urgenţă, atât în forma iniţială a textului (În funcţie de evoluţia situaţiilor de pericol, Preşedintele României, cu încuviinţarea Parlamentului, poate prelungi durata stării instituite şi poate extinde sau restrânge aria de aplicare a acesteia), cât şi în cea ulterioară completării acestuia prin Legea nr. 453/2004 (În funcţie de evoluţia situaţiilor de pericol, Preşedintele României, cu încuviinţarea Parlamentului, poate prelungi durata stării instituite şi poate extinde sau restrânge aria de aplicare a acesteia. Prelungirile se dispun în condiţiile prevederilor art. 5) se referă la prelungirea/prelungirile care se pot dispune în interiorul termenului maxim de 30 de zile. Evident, textul reglementează ipoteza dispunerii stării de urgenţă pe o durată mai mică de 30 de zile care poate fi prelungită până la 30 de zile.
Am arătat în precedent că din punct de vedere gramatical şi semantic expresia cel mult 30 de zile utilizată de către legiuitor în art. 5 nu permite depăşirea acestei durate a stării de urgenţă. Chiar lăsând la o parte argumentele sistematice din precedent, modul neechivoc şi limitativ de formulare a textului art. 5 exclude o eventuală aplicare a principiului specialia generalibus derogant, în raport cu prevederile art. 15, întrucât sensul textului este exact şi deplin, nefiind necesară recurgerea la operaţiunea interpretării. Ambele texte se referă la termenul aceleiași instituţii, raportul dintre acestea fiind de la întreg (art. 5) la parte (art. 15).
Prin trimiterea la disp. art. 5, dispoziţiile art. 15 teza finală, introduse prin Legea nr. 453/2004 (Prelungirile se dispun în condiţiile prevederilor art. 5) nu derogă de la teza exprimată de art. 5, ci o întăresc. De asemenea, din punctul de vedere al logicii juridice, simpla enunţare a celor două propoziţii ale tezei contrare este absurdă: starea de urgenţă se poate institui pe o perioadă de cel mult 30 de zile, însă poate fi prelungită nelimitat cu încuviinţarea Parlamentului pe perioade de cel mult 30 de zile fiecare.
Totuşi, în cazul în care această teză ar fi considerată acceptabilă din punct de vedere logic, există posibilitatea recurgerii la cercetarea premiselor amendării, prin Legea nr. 453/2004, a textului iniţial al art. 15, ce a constat în adăugarea tezei finale.
Conform raportului suplimentar asupra proiectului de Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă al Comisiei pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională a Camerei Deputaţilor din data de 27.10.2003, PL 7/1999, Nr.7/12/XVIII/1999, Nr. 32/710/2003, motivul pentru care s-aprocedat la modificarea prevederilor art. 15 din OUG nr. 1/1999 este acela că „prelungirea duratei stării excepţionale nu trebuie să fie nelimitată şi operează în termenul de 60 (referitor la starea de asediu – n.n.), respectiv 30 de zile (referitor la starea de urgenţă – n.n.)”. (http://www.cdep.ro/comisii/aparare/pdf/2003/rs007_99.pdf, pct. 13 coloana 3)
Aşa fiind, voinţa legiuitorului a fost clară: aceea ca prelungirea duratei stării de urgenţă să fie limitată la termenul maxim de 30 de zile. Simpla lecturare a motivului completării art. 15, adăugată la argumentele din precedent, face de prisos de orice comentariu suplimentar.
În concluzie, atât Decretul nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgență cât şi Hotărârea nr. 4/16 aprilie 2020 a Camerei Deputaților și a Senatului, au fost nelegale. Nelegalitatea acestora rezidă în încălcarea dispozițiilor imperative ale OUG nr. 1/1999 aprobată prin Legea nr. 453/2004 care reglemetează termenul maxim de 30 de zile pe care se poate institui starea de urgenţă, termen care a fost dublat. În consecinţă, ordonanţele militare emise de puterea executivă pentru punerea în aplicare a Decretului nr. 240/2020 au fost, la rândul lor, nelegale.
Actul normativ încălcat are rang de lege organică. Încălcarea s-a realizat de către două dintre cele trei puteri ale statului: puterea legislativă şi cea executivă, pornind de la excesul Şefului Statului Român. Abuzul Preşedintelui se impunea a fi cenzurat de către Parlament, ca organ reprezentativ suprem al poporului şi garant al drepturilor și al libertăților cetățenilor. Acest lucru nu s-a petrecut. Parlamentul a votat în cvasiunanimitate (404 voturi pentru, 29 voturi împotrivă și 5 abțineri) prelungirea stării de urgenţă peste termenul maxim legal.
Astfel cum am arătat în precedent dispoziţiile art. 93 alin. 1 din Constituţia României instituie în sarcina Preşedintelui obligaţia ca starea de asediu să fie dispusă potrivit legii. Această obligaţie a fost încălcată prin Decretul nr. 240/2020, ceea ce califică decretul ca fiind nu doar nelegal, ci şi neconstituţional.
Același text constitutional atribuie Parlamentului sarcina încuviinţării stării de urgenţă. Având în vedere calitatea sa de garant al drepturilor și libertăților cetățeneşti, încuviinţarea nu constituie o operaţiune formală, de suprafaţă, ci implică exercitarea unui control al eventualelor excese, abuzuri ori neconformităţi ale decretului supus încuviinţării. Hotărârea nr. 4/16 aprilie 2020 a Camerei Deputaților și a Senatului nu a satisfăcut aceste aşteptări, ceea ce o califică atât ca nelegală cât şi ca neconstituţională.
În acest context, revine puterii judecătoreşti şi Curţii Constituţionale rolul de a repune viaţa bulversată a societăţii româneşti în matca unei democraţii constituţionale.
Judecător Lucian Buta,
Judecătoria Cluj-Napoca
Sfinte Părinte Justin roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!
SACCSIV - blog ortodox 
7 comments