Categoria esential: DRACI ca INGERI DE LUMINA. Cum s-au inchinat unii calugari diavolului si apoi au “profetit”. Si ceva despre cum “citesc” dracii gandurile

Foto: https://www.beliefnet.com/faiths/christianity/how-is-satan-disguised-as-an-angel-of-light-today.aspx

Pentru cititorii mai noi, repostez un articol din 2015:

Am mai postat acum cativa ani pe tema asta, dar cred ca-i bine sa reiau. Cu atat mai mult cu cat pe an ce trece ne apropiem mai tare de vremurile cand antihristul isi va face de cap, ca atare pe an ce trece dracii produc din ce in ce mai multa sminteala.

Despre viata pustniceasca (Sfantul Ignatie Briancianinov):

Sa nu ramana ascuns fata de preaiubitii frati faptul ca roadele cele mai inalte ale vietii monahale cum ar fi anahoreza in adancul pustiei sau isihia in zavorare, precum si petrecerea pe anga un staret purtator de Duh in ascultare neconditionata fata de acesta, au fost randuite nu la intamplare, nu dupa voia si priceperea omeneasca, ci prin osebita purtare de grija, hotarare, chemare si descoperire Dumnezeiasca.

Antonie cel Mare, incepatorul monahismului, intemeietorul vietii pustnicesti, s-a indepartat in pustie imbracat fiind deja cu putere de Sus, si nu altfel decat prin chemarea lui Dumnezeu. Desi acest lucru nu este aratat limpede in Viata lui, insa intamplarile ce s-au succedat in Viata Preacuviosului ne-o arata aceasta fara putinta de tagada. Iar despre faptul ca in adancul pustiei a fost povatuit la cea mai aspra isihie prin glas si porunca Dumnezeiasca este scris in Viata lui. (Viata Preacuviosului Antonie cel Mare, Vietile Sfintilor, 17 ianuarie) si, Vitae Patrum Patrologiae cursus complectus, T, LXXIII).

Preacuviosului Macarie cel Mare, contemporanul Preacuviosului Antonie, care era cu putin mai tanar decat acesta, i s-a aratat un heruvim, aratandu-i un ses neroditor si salbatic, care avea sa fie mai apoi vestitul Schit Egiptean, si i-a poruncit sa se salasluiasca acolo spre vietuire, fagaduindu-i ca sesul acela pustiu avea sa fie locuit de o multime de asceti. (Pateric). Arsenie cel Mare, aflandu-se in palatele imparatesti, el a rugat pe Dumnezeu ca sa i se arate calea mantuirii, si a auzit glas: „Arsenie ! Fugi de oameni si te vei mantui”. Arsenie s-a insingurat in sus pomenitul Schit, innoindu-si acolo rugaciunea catre Dumnezeu, spre a-l povatui pe calea mantuirii, si a auzit iarasi glas: „Arsenie ! Fugi (de oameni), taci, linisteste-te; acestea sunt radacinile nepacatuirii” (Pateric si Spuse vrednice de pomenire). Maria Egipteanca a fost chemata la a pustnici in pustia de dincolo de Iordan prin porunca lui Dumnezeu (Vietile Sfintilor, 1 aprilie).

Dumnezeu, care i-a chemat la linistire si pustnicie pe alesii Sai, adica pe aceia pe care mai inainte i-a vazut inzestrati pentru linistire si pustnicie, le-a pus inainte asemenea mijloace pentru acest fel de vietuire, cum omul nu poate avea prin sine insusi. Chiar in acele vremi in care monahismul inflorea, in care multi erau indrumatorii purtatori de Duh, putini erau recunoscuti ca fiind inzestrati pentru linistire si mai cu seama pentru pustnicie. „Ascultarea adevarata, facuta cu intelegere”, spune Sfantul Ioan Scararul, „pot sa o strabata nu multi si anume aceia care au dobandit mangaierea Dumnezeiasca, ce ii imbarbateaza in nevointe si ii ajuta in lupte” (Cuvantul 4, cap.l20). „Linistirea pierde pe cei neincercati” (Cuvantul 27, cap.5). Zavoratii si pustnicii au cazut adesea in cele mai mari nenorociri sufletesti: si au cazut in nenorociri aceia dintre ei care s-au zavorat de voia lor, iar nu chemati de Dumnezeu.

In Prolog citim urmatoarea istorisire: in Palestina era o oarecare manastire asezata la poalele unei stanci mari si inalte, iar in stanca sa afla o pestera, deasupra manastirii. Monahii acelei manastiri povesteau: „Cu oarecare vreme mai inainte, cineva din obstea noastra a poftit sa vietuiasca in pestera care este in munte si i-a cerut aceasta egumenului. Egumenul avea darul dreptei socotinte. El a zis fratelui: „Fiul meu, cum vrei tu sa vietuiesti singur in pestera, de vreme ce n-ai biruit catusi de putin cugetele patimase trupesti si sufletesti ? Cel ce voieste sa se linisteasca trebuie sa fie sub calauzirea unui povatuitor, nu sa se carmuiasca singur pe sine. Tu, fara sa fi atins catusi de putin masura trebuitoare, ceri nemerniciei mele sa-ti ingadui ca sa traiesti singur in pestera; dar eu socot ca tu nu pricepi feluritele curse diavolesti. Mult mai bine este pentru tine sa slujesti parintilor ca sa primesti ajutor de la Dumnezeu pentru rugaciunile lor si impreuna cu ei sa slavesti si sa lauzi, la ceasurile randuite, pe Stapanul tuturor, decat sa te lupti de unul singur cu cugetele necuvioase si viclene.

Nu ai auzit tu, oare, ce spune Parintele Ioan, Glasuitorul de cele Dumnezeiesti, scri¬itorul Scarii: „Vai celui ce vietuieste de unul singur: daca va cadea in desnadejde sau lenevie nu va fi cineva sa-1 ridice ! Iar „acolo unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, sunt si Eu in mijlocul lor”, a zis Domnul. Astfel i-a vorbit egumenul, insa nu 1-a putut desprinde pe calugar de gandurile cele pierzatoare de suflet. Vazand nebiruita dorinta a fratelui si cererile sale staruitoare, egumenul i-a ingaduit, in cele din urma, sa locuiasca in pestera. La ceasurile randuite pentru hrana, aceasta ii era adusa la pestera de catre cineva din obste, iar zavoratul avea un cos atarnat de o franghie, pe care il lasa in jos ca sa primeasca mancarea. Dupa ce a petrecut el in pestera oarecare vreme, diavolul, care se lupta pururea cu cei ce voiesc a trai in chip placut lui Dumnezeu, a inceput sa-1 tulbure ziua si noaptea prin cugete viclene; iar dupa cateva zile, luand chip de inger de lumina, i s-a aratat si i-a spus: „Sa-ti fie spre stiinta, ca pentru curatia si pentru petrecerea ta cea cu bun obicei, Domnul m-a trimis sa slujesc tie”. Monahul a raspuns: „Ce lucru bun am facut eu, ca sa-mi slujeasca mie ingerii ?” Diavolul a intors cuvant: „Toate faptele pe care le-ai facut sunt mari si inalte. Ai parasit frumusetile lumii si te-ai facut monah, te ostenesti in posturi, rugaciuni si pri¬vegheri; si apoi, parasind manastirea, te-ai salasuit aici: cum oare sa nu slujeasca ingerii sfintiei tale ?” Prin aceste vorbe, sarpele pierzator de suflete l-a adus in ingamfare, in trufie si a inceput sa i se arate mereu.

STIM SA NE RUGAM? Să nu-ţi închipui nimic când te rogi. Gândurile din timpul rugăciunii sunt ispite de la diavol. Nu căuta niciodată chip sau imagine în timpul rugăciunii. Tu, când te rogi, nu teologhisi, că eşti batjocorit de demoni

Spunea odată părintele: „Prin rugăciune trebuie să se unească mintea cu inima. Este o rugăciune a minţii în inimă şi este o rugăciune a inimii curate. Dar să ştiţi că mintea, pogorându-se în inimă, trece două vămi sau obstacole, ca să se unească cu inima. Întâi este vama închipuirii, a imaginaţiei şi a doua este vama raţiunii de la poarta inimii. Un om înţelept într-o clipeală de vreme le trece”.

Despre vama imaginaţiei zicea Părintele Cleopa: „Legea cea mai scurtă a rugăciunii este să nu-ţi închipui nimic când te rogi. Că imaginaţiile sunt de trei feluri: rele, bune şi sfinte. Să nu primeşti nici un fel de imaginaţie. Că dacă te opreşti la imaginaţie, nu poţi intra cu mintea în inimă în vremea rugăciunii.

Aceasta este prima staţie. Sfântul Nil Ascetul zice în Filocalie: „Fericită este mintea aceea care a ajuns să se roage lui Hristos, fără imaginaţie, fără formă! Mintea Mântuitorului n-a avut imaginaţie, spun toţi sfinţii teologi. Pentru că El era Noul Adam şi a venit să restaureze pe vechiul Adam, exact cum a fost în Rai.

Adam, când a căzut, prin gândire a căzut. Ce i-a zis satana? Nu vei muri, ci vei fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Şi, cum şi-a închipuit că va fi ca Dumnezeu, a căzut prin imaginaţie din darurile date şi apoi a fost izgonit din Rai. De aceea dumnezeieştii părinţi numesc imaginaţia «pod al demonilor». Nici un păcat nu trece de la minte la simţire (la inimă), dacă nu şi-l închipuie întâi omul cu mintea.

Deci, în vremea rugăciunii n-ai voie să-ţi închipui nimic. Nici imaginaţii sfinte, nici pe Hristos pe Sfânta Cruce, nici pe scaunul Judecăţii. Nimic. Că toate imaginaţiile sunt afară de inimă şi dacă rămâi să te închini la acestea, nu te închini lui Hristos.

Iar despre vama raţiunii spunea: „Aici, la această vamă, care este la poarta inimii, o întâmpină pe mintea noastră alte duhuri rele, «teologii întunericului şi filosofii iadului» şi-i dau minţii raţiuni duhovniceşti. Căci mintea noastră, după mărturia Sfântului Vasile, are însuşirea să izvorască veşnic gânduri, bune sau rele. Şi nu-i de vină ce izvorăşte. Că ce turnăm într-însa, moara macină. Noi suntem cei care hotărâm dacă dăm drumul la gânduri.

În clipa rugăciunii, numai ce vezi că apar cuvinte din Scriptură, cum a ispitit pe Mântuitorul în muntele Carantaniei, căci rolul lor este să te ispitească din Scriptură. Şi ne vin tot felul de raţiuni adevărate şi înalte în vremea rugăciunii! Dar vrăjmaşul nu se supără de asta, când vede că tu raţionezi. El se bucură. Bine că teologhiseşti când te rogi!

Fraţilor, n-au ce căuta astea în vremea rugăciunii! Sfântul Ioan Gură de Aur spune: «Tu, când te rogi, nu teologhisi, că eşti batjocorit de demoni!». Când te rogi trebuie să ai inima înfrântă şi smerită, durerea inimii pentru păcate şi smerenie. Taina asta este a lui Dumnezeu, Izvorul minţilor raţionale din cer şi de pe pământ.

Tu te coboară în inimă cu rugăciunea de-un singur gând; adică gândind numai la numele Domnului nostru Iisus Hristos. Cu această raţiune ne coborâm în inimă, zicând aşa: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul (sau păcătoasa)». Cu altă raţiune n-ai ce căuta. După cum v-am spus, la vama imaginaţiei, nici o imaginaţie, cât de sfântă ar fi, nu este în inimă, ci afară de inimă şi trage mintea noastră din inimă afară. Aşa şi raţiunile acestea.

Că diavolul are scop să-i dea minţii noastre de teologhisit şi îţi aduce la rugăciune toată Scriptura, dacă vrei, numai să nu te rogi! El ştie că rugăciunea îl arde.

Atunci tu capeţi o trufie duhovnicească: «De aceea îmi vin mie acum cuvintele astea aşa de înalte, că eu mă rog lui Dumnezeu!». Şi diavolul râde cu gura până la urechi! Tu nu te rogi atunci, ci teologhiseşti. Mântuitorul îţi spune să te rogi: Voi nu vorbiţi multe ca făţarnicii, cărora li se pare că întru multe vorbe îi aude Dumnezeu!

Hristos cere de la noi rugăciunea «monologhie», adică de-un singur cuvânt, de-un singur gând. Ai văzut pe canaaneanca? Mergea după Hristos şi striga cu câteva cuvinte: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! şi Fiul lui David, miluieşte-mă! Dar striga din inimă. Ea nu s-a rugat mult, s-a rugat cu un singur cuvânt, dar îl zicea din inimă, până a biruit bunătatea lui Dumnezeu să zică: O, femeie, mare este credinţa ta!

Iar noi, în vremea rugăciunii, mai ales a rugăciunii inimii, când vrem să pogorâm mintea în inimă, aşa să ne rugăm, cu un singur gând. Că dacă părăseşti teologia asta în vremea rugăciunii, cu ajutorul lui Dumnezeu, îndată mintea intră în inimă”.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 753-754)

Sursa: https://doxologia.ro/gandurile-din-timpul-rugaciunii-sunt-ispite-de-la-diavol-parintele-cleopa-ilie

 

Sfântul Nil:

„Nu căuta niciodată chip sau imagine în timpul rugăciunii. Nu-ți dori viziune senzorială sau îngeri, sau puteri sau Hristos, ca să nu-ți pierzi mințile confundând lupul cu păstorul și să te închini la dușmani—demonii. Începutul amăgirii (înselaciune) a minții este slava deșartă, care mișcă mintea să încerce să reprezinte Divinitatea într-o formă sau imagine.”

Categoria esential: DRACI ca INGERI DE LUMINA. Cum S-AU INCHINAT unii calugari DIAVOLULUI si apoi au “PROFETIT”. Si ceva despre cum “CITESC” DRACII GANDURILE

Am mai postat acum cativa ani pe tema asta, dar cred ca-i bine sa reiau. Cu atat mai mult cu cat pe an ce trece ne apropiem mai tare de vremurile cand antihristul isi va face de cap, ca atare pe an ce trece dracii produc din ce in ce mai multa sminteala.

Preiau integral Despre viata pustniceasca (Sfantul Ignatie Briancianinov):

Sa nu ramana ascuns fata de preaiubitii frati faptul ca roadele cele mai inalte ale vietii monahale cum ar fi anahoreza in adancul pustiei sau isihia in zavorare, precum si petrecerea pe anga un staret purtator de Duh in ascultare neconditionata fata de acesta, au fost randuite nu la intamplare, nu dupa voia si priceperea omeneasca, ci prin osebita purtare de grija, hotarare, chemare si descoperire Dumnezeiasca.