SACCSIV – blog ortodox

27. Vița grădinarului (precizări pe marginea unui subiect tabu)

Posted in CARTE, TABU by Vali on ianuarie 16, 2022

Sursa: https://evadare.ro/carti/27-vita-gradinarului-precizari-pe-marginea-unui-subiect-tabu/

(cuprinsul serialului)

Atunci când e asociat cu oamenii, cuvântul „rasă” a devenit unul din cele mai mari tabu-uri contemporane. Nu fără justificare, pentru că, legat fiind de răni istorice, are potențial exploziv, care cere prudență. Deși în „Declinul Occidentului” nu constituie nici măcar o temă secundară, simt că e necesar să explic sensurile cu care autorul folosește acest cuvânt, care totuși apare în mai multe pasaje.

Cea mai importantă precizare e că vorbim totuși de o scriere de acum un secol. Cuvântul „rasă” nu era încă pătat de „cazierul istoric”, care i-a fost atârnat de gât în secolul XX. Nu era asociat nici cu violența sistematică, nici cu crima, cu o ideologie a conflictului. În limbajul epocii – care era încă păstrat din secolul XIX – cuvântul rasă era folosit cu sens neutru, inclusiv de liberalii progresiști, de poeți, de ziariști. Pe alocuri, acest sens generic se regăsește și la Oswald Spengler. În acele citate, cuvântul „deranjant” azi poate fi citit fără nicio pierdere ca „omenire”, „nație”, „populație”.

Totuși, există alte pagini, în care autorul îl folosește ca un concept antropologic aparte, nu lipsit de însemnătate. Să nu uităm că în sistemul lui Spengler culturile sunt oganisme vii: înmuguresc, se maturizează, îmbătrânesc, se ofilesc. Viața culturilor curge nu în abstract, ci printr-o succesiune de generații umane, care duc la rafinament anumite trăsături. Deci cultura nu poate fi separată de înlănțuirea biologic – organică a oamenilor, de firea lor, care acumulează o serie de însușiri. Întocmai cum omul însuși a căutat să păstreze anumite trăsături, pe care le-a considerat nobile, la soiurile de plante și animale, pe care le-a îngrijit tot de generații.

„Există ceva măreț și unic în lumea organică, singurul loc unde omul se ridică deasupra forțelor naturii, devenind el însuși un creator. Ca rasă, el este încă o creație a naturii; aici este disciplinat. Ca ordin însă el se disciplinează singur, ca și rasele nobile animale și vegetale de care s-a înconjurat. Aceasta este fără îndoială cultura în sens suprem și ultim.

Cultură și clasă sunt termeni interșanjabili, care apar și mor ca o unitate. Puieții speciilor viticole, arboricole și floricole selecționate, puii cailor pur sânge sunt cultura. Exact în același sens apare cultura umană selecționată, ca expresie a unei existențe care și-a dăruit singură o formă majoră.” (391, vol II, Oswald Spengler, Declinul Occidentului. Editura Baladi)

Așadar, discuția nu e în termeni conflictuali, între o rasă și altă rasă. Ci despre forma de exprimare pe care o cultură o aduce, ca opoziția dintre o grădină îngrijită, un parc englezesc și un maidan năpădit de buruieni. În plan micro, mergând până la înclinația sufletească a individului, Spengler leagă omul și cultura de peisajul în care apare. Am folosit deja cu altă ocazie citatul în care spunea că dintr-un peisaj emigrează oamenii, dar nu rasele, care au rădăcini. E o înțelegere metafizică a „spiritului locului”, concepție care vine din mistica preistorică.

„Chiar și existența triburilor nomade implică și conține mișcarea lor într-un cadru delimitat și într-un anume fel. De aceea ne este dată o dimensiune a duratei cosmico-vegetale a vieții, cea de existență. Eu numesc acest lucru rasă. Triburi, clanuri, sexe, familii, toate desemnează realitatea legată de sânge, care prin generații, continuă încrucișarea într-un peisaj mai întins sau mai restrâns.” (134, vol. II)

Spengler își propune „să pulverizeze conceptul romantic de popor”. El pune la baza istoriei omul, care e „element al unei rase și posesor al unei limbi”. Pentru aceasta, distinge între „ființă” și „ființă trezită”. Ființei îi aparțin caracteristicile proprii vegetalului și animalului, ale rasei. Iar ființei trezite, elementele însușite prin inter-relaționare, între care și limba.

În demonstrarea acestei analogii, filosoful pornește de la diferența dintre regnurile vegetal și animal. Planta are rădăcini, are și rasă – grădinarii sunt conștienți de acest fapt când sădesc semințe și răsaduri de un anumit tip, așteptând anumite rezultate. În plantă se manifestă deja instinctele vieții – în mod inconștient luptă pentru razele soarelui. O plantă agățătoare firavă poate năpădi și chiar sufoca un arbore. Specificul e vizual, dar există și caracteristici pe care le percepem cu alte simțuri sau doar le intuim.

Regnul animal are deja elemente echivalente ale ființei trezite, un limbaj.  Exemplele date de Spengler sunt animate, ba chiar poetice. Păunul știe că „vorbește” când își etalează coada în evantai. Dar un pisoi, care se joacă cu un ghem ne „vorbește” inconștient de gingășia mișcărilor sale.

„Mă simt totdeauna mișcat, primăvara, când văd plantele înflorite, care înmuguresc spre fecundare și concepție. fără a se putea atrage una pe alta prin atributele vizuale ale florilor, neputând nici măcar să se zărească, reduse fiind la postura de a se lăsa pradă animalelor, pentru care aceste culori și parfumuri există în exclusivitate.” (135)

totem și tabu

Aceste două seturi de caracteristici, se regăsesc în om și societatea umană în două concepte simbol. Totemul simboliza (printr-un obiect, plantă sau animal) strămoșul sau protectorul unui trib. De la stejar sau alți arbori ai celților, la lupul dacic sau lupa capitolina, a lui Romulus și Remus, au existat multe elemente despre care s-a bănuit că aveau (și) valoare totemică. Iar tabu-ul era cuvântul de nerostit, din superstiție religioasă. În speculația spengleriană, cele două noțiuni „desemnează sensurile ultime ale ființei și ale ființei trezite” în perechi complementare: destinul și cauzalitatea, rasa și limba, timpul și spațiul, politica și religia.

Latura totemică este vegetativă și aparține tuturor ființelor. Latura tabu e animalică și presupune mișcarea liberă a ființei în lume. Noi posedăm organele totemice ale circulației sangvine și ale perpetuării speciei, dar și organele de simț și sistemul nervos care aparțin tabuului. Tot ceea ce se relevă prin totem are o fizionomie, tot ceea ce se relevă prin tabu are un sistem. În totem rezidă sentimentul comun ființelor care aparțin aceluiași curent al existenței. El nu poate fi nici îndepărtat nici suprimat, pentru că este un fapt ce are un sens imanent. Tot ceea ce este tabu se caracterizează prin combinații ale ființei trezite și poate fi învățat și transmutat, prin aceasta devenind chiar un secret păstrat de serviciile de cult, de școlile de filosofie și de breslele de artiști, care posedă un gen de limbaj ezoteric.” (138, vol. II)

Observăm că în lumea contemporană, s-a produs o rocadă, și discuția despre strămoși și moștenire genetică a devenit un tabu social. Dar mai observăm complementaritate pe care o vede Spengler între cele două emisfere ale umanului. El nu poate fi acuzat, trecut la index, pentru excesele săvârșite în numele rasei de alții, după moartea lui. Dacă ar fi citit cu atenție, aceia ar fi înțeles că una fără alta schilodește omul. Că dacă vedem doar biologicul, pentru care individul nu poartă vreo vină și pe care nu-l poate schimba, se ajunge la o înțelegere primitivă, reducționistă a omului. Că omul măsurat cu rigla, fără partea invizibilă a mentalității și creației spirituale, e o privire vulgară. Iar unde e înțelegere vulgară, violența nu e departe.

Dar și că utopia ulterioară a omului de nicăieri, fără specific, redus la atributul juridic, birocratic, al cetățeniei, e tot o ființă sărăcită, fără viață. Evident, acestea sunt manifestări ale unei alte ideologii, apărute după dispariția autorului. Dar putem să observăm că declinul Occidentului se leagă și de acest aspect, al distrugerii deliberate a identității fenotipurilor europene. Cât din asta ține de îmbătrânirea unei civilizații, și cât de o acțiune ostilă, calculată, nu ne putem pronunța.

Prin coagularea celor două emisfere se creează unități coerente.

„În cele din urmă, fiecare rasă este un mare corp unic și unitar, iar fiecare limbă – forma de activitate a unei importante ființe trezite ce reunește mulți indivizi. Niciodată nu vom ajunge să rezolvăm aceste două enigme, dacă nu le vom trata împreună, comparându-le în permanență.” (134, vol. II)

Pot exista ființe rasiale fără limbă proprie, dar nu o limbă dezvoltată în afara unei rase. O limbă poate fi deprinsă, îi pot fi învățate regulile, vocabularul. Limba și rasa au evoluții distincte, paralele în cadrul aceleiași populații. De aceea se ajunge să se vorbească de „instincte rasiale și de spiritul unei limbi.” Așa cum observă cu sensibilitate Spengler:

„un corp se dezvoltă și se desăvârșește, din copilărie până la bătrânețe, în forma implicată de genetica sa care îi este proprie lăuntric, dar, făcând în același timp abstracție de forma sa, pe care corpul nu încetează să și-o schimbe. Din copil, în realitate, nu rămâne în bărbat nimic altceva decât sensul viu al ființei lui; din copilul care a fost nu se mai poate recunoaște decât ceea ce ne înfățișează în lume ființa trezită.” (135, vol. II)

Insist să subliniez că în toată această carte nu există nimic care să semene a comparație între o rasă și alta. Nicăieri nu există nimic jignitor la adresa unui grup etnic, nu există nimic care să instige la ură, dispreț sau violență. Oricum, Spengler nu își propune să prescrie rețete de acțiune, ci să descrie niște fenomene.

„Originea fiziologică există numai pentru știință și niciodată pentru conștiința unui popor, că nici un popor nu s-a entuziasmat vreodată pentru acest ideal de „sânge pur”. Expresia „a avea rasă” nu desemnează ceva material, ci altceva care ține de universal și de dirijat, de orientare, o armonie percepută a destinului, un mers și o alură egale cu ființa istorică. Din dizarmonia acestui tact totalmente metafizic apare ura de rasă, care nu este mai puțin puternică între francezi și germani decât între germani și evrei. Și din același impuls apare, pe de altă parte, dragostea reală dintre bărbat și femeie, care este înrudită cu ura. Cel ce nu are rasă nu cunoaște această dragoste periculoasă.” (195, vol. II)

idealul politic organic

Am notat într-un alt episod, pasiunea aparte pentru arbori genealogici a culturii faustice. Mai cu seamă în clasa nobiliară. Și precizarea autorului că nu rasele au creat marile națiuni ale Europei, că acele națiuni s-au născut prin diferențiere lingvistică în sânul unei culturi, pe care o împărtășeau. Astfel, națiunile păstrează la propriu și la figurat caracterul de familie.

„Fiecare om viu de astăzi are deja un milion de strămoși către anul 1.300 și un miliard către anul 1.000. Aceasta înseamnă că fiecare german viu este rudă de sânge cu fiecare european din vremea cruciadelor. Așadar, pe măsură ce se restrâng limitele peisajului, înrudirea se multiplică însutit și înmiit, în așa fel încât populația unei țări sublimează într-o unică familie pe parcursul a douăzeci de generații; (150, vol. II)

Inutil să mai consemnăm că declinul actual se însoțește cu un atac concomitent la ideea de națiune și de familie. Este acesta doar un accident, care decurge dintr-o secvență istorică trecătoare? Atacul „stângiștilor” cum se spune, „neo-marxiștilor”? (Pe care Spengler nu i-a apucat.) De la el putem deduce că e mai mult decât atât, e efectul distrugerii unei tradiții și rodul unei contra-selecții. Rezultă „o adunătură de capete care dezarmează în fața neprevăzutului”.

Alternativa e o tradiție a unei elite politice, care să atragă în rândurile ei cele mai bune elemente din păturile de jos și să le integreze în mersul ei.

„Dar când acest lucru reușește, se naște un „popor suveran”, iată singurul sens demn de un popor și posibil în lumea reală: minoritate disciplinată la un nivel superior, care se completează pe sine, înzestrată cu o tradiție sigură, maturizată printr-o îndelungă experiență, care știe să atragă fiecare talent în sfera sa și să profite de pe urma lui, fiind din acest motiv armonizată cu restul națiunii unde guvernează.

O astfel de minoritate se transformă lent în rasă autentică, chiar dacă într-o zi a fost un partid; ea va decide cu siguranță asupra sângelui și nu asupra cunoașterii. Tocmai de aceea, totul se petrece aici „spontan”, nefiind nevoie de genii. Aceasta înseamnă, dacă îndrăznim s-o spunem, înlocuirea marilor politicieni cu marea politică.” (532, vol. II)

Observăm că aici a apărut un sens diferit al cuvântului „rasă”, care se referă la biologic doar în sens metaforic. Acesta pare să fie idealul politic al lui Spengler: nu absolutizarea datului biologic, nici ignorarea lui nerealistă, ci înnobilarea biologicului prin tradiție și disciplinarea caracterului. Înseamnă folosirea la maxim a potențialului fiecăruia în parte și ansamblului împreună.

„Dar ce este politica? Arta posibilului; un vechi concept despre care s-a spus aproape tot ce era de spus. Grădinarul poate obține o plantă din sămânță și apoi să înnobileze trunchiul. El poate stimula sau lăsa să se irosească disponibilitățile ascunse ale plantei, creșterea și aspectul ei, florile și fructele. Vigoarea și toată soarta plantei depind de aprecierea posibilităților și deci a necesităților ei; cu alte cuvinte e vorba de ameliorarea ei. ”(532.)

Întâmplarea face să scriu acest episod în ziua de 15 ianuarie. Moment cum nu se poate mai potrivit pentru a sublinia din nou că viziunea organică, pe care Spengler a pus-o într-un sistem amplu, fusese intuită de Mihai Eminescu la finele secolului XIX. Întreaga școală a „Junimii” împărtășea teoria lui Titu Maiorescu despre „formele fără fond”. Liberalii doreau adoptarea grabnică și necritică a formelor occidentale, în timp ce conservatorii subliniau că dezvoltarea trebuie să se producă organic, în cadre proprii ființei naționale, nerupte de tradiție. Acest contrast era sursă de umor pentru Caragiale, în timp ce Eminescu îl trăia cu un sentiment tragic. „Au de patrie, virtute, nu vorbește liberalul, / De ai crede că viața e curată ca cristalul?”. Așa suna la Eminescu contrastul dintre vorbele mari ale ideologilor și înțelepciunea precară.

Dacă ar fi știut de existența operei jurnalistice a poetului român, probabil că filosoful german ar fi rezonat cu ea, la niveluri care ne sunt inaccesibile nouă. Dar ajunge la aceeași concluzie, că ignorarea realităților și rădăcinilor poate duce doar la eșec.

„Fără îndoială că iubitorii de idealuri politice nu aduc decât neantul. În creierele lor ei sunt în mod ciudat liberi, dar eșafodajele conceptuale bazate precar pe înțelepciune, justiție, libertate, egalitate, sunt la urma urmei mereu aceleași, luând-o mereu de la început. Cel ce domină realitățile se mulțumește să conducă în liniște ce-i este dat absolut numai lui. Aceasta pare puțin lucru, dar totuși de aici începe libertatea în sens superior.” (533 vol. II)

Un răspuns

Subscribe to comments with RSS.

  1. John said, on ianuarie 16, 2022 at 7:33 pm

    În urma atacului asupra unei sinagogi din Colleyville America:
    „ÎNTOARCEȚI-VĂ ÎN ISRAEL ACUM”
    RABINUL BERGER: „STRIGĂ CĂTRE DUMNEZEU ÎNAINTE DE MÂNTUIRE”
    Rabinul Yosef Berger, rabinul Mormântului Regelui David de pe Muntele Sion, a văzut atacul ca pe un semn clar al răscumpărării iminente.
    https://www.israel365news.com/265295/after-colleyville-synagogue-hostage-crisis-israeli-rabbis-unite-in-warning-to-us-jews-return-to-israel-now/

    Apreciază


Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. vă revine în exclusivitate.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: