Mihai Eminescu…
Mihai Eminescu despre dinastia românească a imperiului vlaho – bulgaro – cuman
Căderea Imperiului bulgar prin împăratul Basilios, ucigătorul de bulgari, la 1018 e una din întâmplările cele mai însemnate şi mai determinante din suta a unsprezecea, ba din întreg evul mediu. Imperiul roman al Răsăritului (numit cel romaeic ) se restabili din nou şi ajungea de la Marea Adriatică până la Marea Neagră, de la Dunăre până la vârful de sud al Peloponesului. Înlăuntru se înfrânsese domnia străină, visul unui imperiu bulgaro – roman se evaporase, sâmburul poporului bulgar căzuse pe câmpiile de luptă, oasele uriaşe ale bulgarilor se ‘nnălbeau pe câmpul de bătălie de la Spercheios, pustiite erau şesurile de la Niş, Sophia şi de lângă Ovcepolye; tăriile din munţi, ce păreau a nu se putea lua, palatele împărăteşti de la Târnovo şi Kastoria trecuseră în mânele romaeilor; discordia şi trădarea membrilor Casei şişmanizilor grăbiseră căderea împărăţiei, iar căderea aceasta căta să înlesnească, ba să împlinească definitiv contopirea bulgarilor cu slavii şi slavizarea celor dentăi. Dar pe cât de greu a fost pentru romaei de-a aduce căderea acelei împărăţii, care le fusese atât de fatală adeseori, tot atât de greu era de-a umplea golul pe care-l produsese căderea dinastiei indigene şi pieirea politică a poporului. Deja, în interesul lor propriu, bulgarii fuseseră păzitori ai Dunării; cele mai scumpe amintiri istorice ale lor erau relative la respingerea ruşilor lui Svjatoslav, a cărui incursiune, la a. 969, adusese cu sine căderea Imperiului bulgar de la Preslav şi incorporarea lui cu Imperiul romaeic sub Ioan Zimisches, la 971. Abia atunci, după căderea Imperiului de la răsărit, urmă cearta pentru moştenirea, între cei patru fii ai lui Şişman, carele, la 963, se lepădase de Imperiul de căpetenie şi de ţariul acestuia, Petru, şi întemeiase Imperiul de la Prespa (Ochrida, Kastaria ). Dezbinarea între cele două imperii, la care poate c-o fi luat parte precumpănirea populaţiunii slave de pe lângă Ochrida, au înlesnit victoria romaeilor. Lupta de esterminare de sub Basilios, care-a ţinut patruzeci de ani, stricase cumplit nu numai celor învinşi, ci şi învingătorul suferi pierderi nemăsurate. Când Bulgaria era cucerită deja, pieri o oaste grecească, la 1040, în lupta cu Ştefan Vojslav, Domn în Zeta şi Travunia; alte pierderi le aduse ridicarea bulgară de sub Petru Deljan, pretins fiu al ţarului Gavril, până ce şi acesta pieri prin alt şişmanid, Alusian, fiul ţarului Vladislav. Dar după acestea chiar se mai nimici o mare oaste romeică în strâmtorile de lângă lacul Scutari. Aceste stări înfricoşate grăbiră invazia polovţilor (pecenegilor ) în Tracia veche şi în Macedonia. Ceea ce cruţase războiul bulgar pieri acum (1048-1051) şi când pecenegii, după ce sfărmaseră de trei ori despărţămintele de armată romaeică, trecură îndărăt peste Dunăre, veniră apoi, de la 1065 începând, crunţii cumani, se uniră cu pecenegi şi prădară, uciseră şi părăduiră ţările dunărene până adânc în suta a douăsprezecea. Când la 1122 a succes a-i bate bine pe pecenegi, vin cumanii în locul lor; ţară şi locuitori cad în starea unei nemărginite barbarii; Tracia aparţine unor păstori, unor nomazi români.
Se născuse o anarhie generală. Basilios lăsă să subziste cele treizeci de episcopii bulgare şi instalase în Ochrida un arhiepiscop grecesc, atârnător de patriarhul de la Constantinopol; poate spera să poată esercita prin episcopi o influenţă asupra locuitorilor din ţara supusă. Dar domnia militaristă de sub strategi şi apăsarea fiscală a romaeilor, înstrăinând provinciile de Imperiu, îngreuiau stăpânirea recâştigată; clerul grecesc nu se putea împrieteni cu poporul bulgar, cu aceşti barbari „murdari şi puturoşi „. Theophylaktos, arhiepiscop din Ochrida, scria că acest popor „nu e bogat decât în răutate, că e decăzut la estremitate, că se îmbracă în piei puturoase şi face cu neputinţă petrecerea grecilor acolo”. Apoi se mai întâmplă că „sârbii cari se numesc şi croaţi „ făcură uz în folosul lor de catastrofa bulgarilor, cercară a-şi supune împărăţia de la Ochrida, arseră bisericile, pustiiră totul cu foc şi sabie, încât la 1073 arhiepiscopul scria că nici un diacon, nici un preot nu mai e în vestita odinioară biserică a bulgarilor. Această disoluţiune se manifestă, în toate privirile. Theophylakt menţionează pe-un apostat 1 care neliniştea Mokoi, o parte a Ochridei. Un bogomil trebuie să fi fost, fără îndoială. Nu mai puţin Dobromir, care adună la 1078 în Mesembria o gloată puternică de oaste. Un altul se mănţinu la Beljatowo, se căsători cu fiica unui principe cuman şi părăduia după plac în Tracia. Nu e neverisimil că agresiunea armată a bogomililor au înlesnit alipirea croaţilor la Roma, precum pe de – altă parte papa Grigorie VII, acordând coroană regală lui Zwonimir, s-a îndemat la o cerere analogă şi principele sârbesc Mihail, un fiu al acelui Ştefan Vojslav care s-a mănţinut în contra romaeilor şi care, la 1053, au obţinut titlul de protospatharios. Mihail apare în adevăr în scrisoarea papei ca rege slav, rex Slavorum, dar e recunoscut, mai mult ca rege de fapt decât legitim. El avea neînţelegeri cu arhiepiscopul din Spalato, în contra căruia favoriza pe episcopul din Raguza. Acest din urmă, avea fără îndoială să primească palliul, pe care Mihail [î]l solicita pentru un arhiepiscop, iar el însuşi pretindea pentru sine în dar un steag ca acela ce i se dăduse din partea papei noului rege al Croaţiei. Dar lucrurile începură curând să se clatine, căci Robert Guiscard, duce vasal al papei, incurse în Imperiul romaeic, regatul Croaţiei se uni cu Coroana Ungariei, sub Manoil Comnenul (1143-1181), stăpânirea romaeică se răspândi învingătoare pân- la Adriatica, Ungaria pare a se fi anexat pentru un timp oarecare la Împărăţia romaeică, ba chiar regele de „Tschechis „ 2, Vladislav din Boemia, deveni vasal al împăratului romaeic, carele credea a putea realiza unirea celor două împărăţii, a celui german cu cel romaeic, folosindu-se de cearta papei Alexandru cu Frideric I.
Aci apare deodată în fruntea unor evenimente nouă o naţionalitate care pân-atunci pare a nu fi avut o altă menire decât aceea de-a fi călcată de-a călare de slavi, bulgari, romei, pecenegi, cumani.
15 iunie, ziua cand l-au ucis pe Mihai Eminescu
Vizionati va rog:
Cititi va rog si:
A aparut cartea „EMINESCU INCORECT POLITIC” scrisa de Theodor Codreanu
Ziua lui Mihai Eminescu, la Chișinău
Video – MIHAI EMINESCU n-a avut sifilis. Si despre ceva grav si putin stiut: CINE I-A MODIFICAT POEZIILE?
MIHAI EMINESCU – MĂRTURIE DESPRE MINE ÎNSUMI (2002)
producători: B1TV, SCARA şi Asociaţia Română pentru Cultură şi Ortodoxie
imaginea: Andi Ioniţă editor imagine: Cristian Păscăluţă
scenariul: Rafael Udrişte şi Mugur Vasiliu
un film de: Mugur Vasiliu
Invitaţi: Vladimir Beliş, Dimitrie Vatamaniuc, Ion Filipciuc, Theodor Codreanu, Nae Georgescu, Ilie Bădescu, Mihai Ungheanu, P.F. Teoctist
Cititi va rog si:
Video – Mugur Vasiliu: Cât ne mai batem joc de Eminescu?
A aparut cartea „EMINESCU INCORECT POLITIC” scrisa de Theodor Codreanu
Mihai Eminescu despre huţuli: daci slavizaţi
Conform https://ro.wikipedia.org/wiki/Hu%C8%9Buli s-au formulat diferite păreri cu privire la originea huțulilor. S-a spus că ar fi resturi slavizate de sciți, goți, cumani și mongoli sau un amestec rezultat, după unii, din români și ,, ruteni,, ori, după a altora, din diferite alte elemente etnice.
Zilele trecute, intr-un interviu la Radio Romania Actualitati, o reprezentanta a acestui neam ne spunea ca prefera varianta lui Mihai Eminescu:
„Huţulii duc o viaţă de pasăre pribeagă, originală şi liberă. Românii le pricep limba lor fără s-o poată vorbi şi ei pricep pe cea română. E cel mai ciudat fenomen de a vedea pe ţăranul român de baştină cum ascultă cu atenţie la ceea ce spune oaspetele său. Şi acest oaspete vine poate din munţii Tatrei, de cine ştie unde, şi pricepe româneşte fără să fi vorbit vreodată un cuvânt. Din această simpatie abia explicabilă s-ar putea deduce că aceşti huţuli sunt dacii slavizaţi, pe când românii care-i pricep fără să le vorbească limba sunt dacii romanizaţi. Acest trib este puţin numeros, mărunt la stat şi vioi”
Dar iata si ce putem citi la https://adevarul.ro/locale/suceava/cine-hutuliii-istoria-nomazilor-veniti-galitia-i-au-fascinat-romani-traditiile-obiceiurile-lor-1_55e41064f5eaafab2c188604/index.html
Huţulii sunt cunoscuţi ca fiind un grup etnic ce a migrat din Galiţia în Bucovina şi în Maramureş. Modul liber de a trăi al huţulilor i-a impresionat de-a lungul timpului pe români.
Huţulii sunt un grup etnic care trăieşte în Bucovina, Maramureş, Transcarpatia şi Pocuţia. În judeţul Suceava, huţulii locuiesc în comunele din apropierea graniţei cu Ucraina, respectiv Breaza, Brodina, Izvoarele Sucevei, Moldova – Suliţa, Moldoviţa, Ulma şi Vatra Moldoviţei, în timp ce în Maramureş, huţulii şi-au dezvoltat comunităţi în comunele Bistra, Poienile de sub Munte, Repedea, Rona de Sus, Ruscova şi Vişeu de Sus.
Huţulii provin din Galiţia şi au părăsit teritoriul acestei regiuni pentru a migra în nordul Bucovinei din pricina birurilor, a serviciului militar care era greu şi lung ca durată, a problemelor economice, dar şi pentru că polonezii şi mai apoi austro-ungarii au încercat catolicizarea Galiţiei, huţulii fiind în exclusivitate ortodocşi.
Migraţia huţulilor din Galiţia în zona muntoasă a Bucovinei a început în anul 1786, când Bucovina a devenit parte a Imperiului Austro – Ungar. La început huţulii s-au ocupat cu păstoritul sau lucrau ca zilieri pe pământurile mănăstirilor. Imigraţia acestora a fost favorizată şi de faptul că, la sfârşitul secolului XVII, graniţa dintre Moldova şi Polonia a fost desfiinţată.
Primele date statistice privind huţulii din Bucovina sunt de la începutul secolului al XVIII-lea, când în urma unui recensământ s-a constatat că, din cele 14.350 de familii existente la acea vreme în Bucovina, 11.099 erau de români, 1.261 de ruteni şi 1.112 de huţuli. La începutul anilor 1900, s-a estimat că în Bucovina s-ar afla în jurul a 25.000 de huţuli.
Multe dintre obiceiurile huţulilor s-au păstrat şi astăzi în satele din Bucovina. Chiar dacă huţulii s-au declarat români la recensământ, tradiţiile lor s-au păstrat şi transmis din generaţie în generaţie. Cele mai importante tradiţii aduse de huţuli şi păstrate în Bucovina sunt încondeierea ouălor de Paşte şi împodobirea bradului de Crăciun.
Modul liber de viaţă al huţulilor s-a pierdut odată cu trecerea timpului, dezvoltarea societăţii bucovinene contribuind şi ea într-un fel sau altul la schimbarea felului în care aleg să trăiască huţulii. Aceştia i-au fascinat pe mai mulţi scriitori români care au remarcat etnia huţulă.
„Huţulii duc o viaţă de pasăre pribeagă, originală şi liberă. Românii le pricep limba lor fără s-o poată vorbi şi ei pricep pe cea română. E cel mai ciudat fenomen de a vedea pe ţăranul român de baştină cum ascultă cu atenţie la ceea ce spune oaspetele său. Şi acest oaspete vine poate din munţii Tatrei, de cine ştie unde, şi pricepe româneşte fără să fi vorbit vreodată un cuvânt. Din această simpatie abia explicabilă s-ar putea deduce că aceşti huţuli sunt dacii slavizaţi, pe când românii care-i pricep fără să le vorbească limba sunt dacii romanizaţi. Acest trib este puţin numeros, mărunt la stat şi vioi”, aşa îi descria marele poet Mihai Eminescu pe huţuli.
„Noi, huţanii, am fost aşezaţi în munţii aceştia de cătră Domnul Dumnezeu dintru începutul lumii. Şi tot ne-au cuprins şi ne-au ros neamurile străine, iar noi ne-am tras tot cătră locuri singuratice şi slobode. Aşa eu, văzând că pier şi mă înăbuş, m-am suit pe Căliman, mai aproape de Dumnezeu. Ş-aici am să mor. Iar după ce-oi muri, băieţii şi fetele mele s-or amesteca cu noroadele“, scria Mihail Sadoveanu în cartea sa cu povestiri vânătoreşti – „Ţara de dincolo de negură“.
„Deprinşi cu sihăstriile, înfrăţiţi cu ţinuturile fără poteci, din zonele înalte ale munţilor, au supravieţuit ageri şi vicleni într-o lume în care doar cei mai puternici au şanse. De când se ştiu, huţulii trăiesc într-o încrengătură de neam care îşi lasă moştenirea de spiritualitate şi tradiţie de la bunici la nepoţi. Poveşti stranii încrustate cu întâmplări trăite aievea, frumoase ca un toiag împodobit cu spire de alamă, cu tâlcuri ascuţite ca o gură de baltag, întâmpină nopţile lungi de iarnă şi nopţile scurte de vară, deopotrivă. Firescul şi naturalul se împletesc, dând naştere unei armonii desăvârşite“, aşa i-a prezentat scriitorul Casian Balabaşciuc pe huţuli în cartea sa ”Stranii povestiri huţule”.
Video (in direct): Arhiepiscopia Tomisului – „Omagiul lui Eminescu”
Video – Mugur Vasiliu: Cât ne mai batem joc de Eminescu?
Mihai Eminescu: “Cine-au îndragit strainii / Mânca-i-ar inima cânii, / Mânca-i-ar casa pustia / Si neamul nemernicia”
De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a
Ca nu mai poate strabate
De-atâta strainatate.
Din Hotin si pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a calare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o atin;
Din Boian la Vatra Dornii
Au umplut omida cornii
Si strainul te tot paste,
De nu te mai poti cunoaste.
Sus la munte, jos la vale
Si-au facut dusmanii cale;
Din Satmar pâna ‘n Sacele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român saracul,
Indarat tot da ca racul,
Nici îi merge, nici se ‘ndeamna,
Nici îi este toamna toamna,
Nici e vara vara lui
Si-i strain în tara lui.
Dela Turnu ‘n Dorohoiu
Curg dusmanii în puhoiu
Si s-aseaza pe la noi;
Si cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier,
Sboara paserile toate
De neagra strainatate.
Numai umbra spinului
La usa crestinului.
Isi desbraca tara sânul,
Codrul – frate cu Românul –
De secure se tot pleaca
Si isvoarele îi seaca
Sarac în tara saraca!
Cine-au îndragit strainii
Mânca-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
Si neamul nemernicia.
Stefane, Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Arhimandritului
Toata grija schitului,
Lasa grija Sfintilor
In sama parintilor,
Clopotele sa le traga
Ziua ‘ntreaga, noaptea ‘ntreaga,
Doar s-a ‘ndura Dumnezeu
Ca sa-ti mântui neamul tau!
Tu te ‘nalta din mormânt
Sa te-aud din corn sunând
Si Moldova adunând.
De-i suna din corn odata,
Ai s-aduni Moldova toata,
De-i suna de doua ori
Iti vin codri ‘n ajutor,
De-i suna a treia oara
Toti dusmanii or sa piara
Din hotara în hotara,
Indragi-i-ar ciorile
Si spânzuratorile!
Cine ne-au dus Jidanii
Nu mai vaza zi cu anii
Ci sa-i scoata ochii corbii
Sa ramâe ‘n drum cu orbii
Cine ne-au adus pe Greci
N’ar mai putrezi în veci
Cine ne-au adus Muscalii
Prapadi-l-ar focul jalei
Sa-l arza sa-l dogoreasca
Neamul sa i-l prapadeasca
Cine tine cu strainii
Mânca-i-ar inima cânii
Mânca-i-ar casa pustia
Si neamul nemernicia.
Doina, de Mihai Eminescu
Sfinte Părinte Justin roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!
SACCSIV - blog ortodox 
1 comment