Din Hronograf, despre cum se pot pierde faptele cele bune

Am primit pe e-mail de la fratele Mircea, din Hronograf – Sfantul Dimitrie al Rostovului:

Necinsteşte şi mînie păcătosul pe Dumnezeu Duhul Sfînt alungîndu-L pe El de la sine prin spurcatele lucruri. Pentru că nu poate să petreacă acolo Duhul Sfînt unde păcatul cel spurcat se săvîrşeşte. Sfîntul loan Gură de Aur îl aseamănă pe Duhul Sfînt cu albina, care în cele curate şi bine mirositoare ştiubee iubeşte a se sălăşlui, iar de la locurile cele cu rea putoare zboară departe. Iar omul creştinesc cel ce a primit întru sine la Botez pe Duhul Sfînt, asemenea este cu vasul albinelor, întru care ca o albină în vasul său petrece Duhul Sfînt. Precum grăieşte Apostolul: „Oare nu ştiţi că voi sînteţi Biserica lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu petrece în voi. Oare nu ştiţi că trupurile voastre sînt Biserică Duhului Sfînt celui ce petrece întru voi? Pe care îl aveţi de la Dumnezeu” (I Cor. 3, 16; şi cap. 6, vers. 19). Deci precum fumul cel puturos o goneşte pe albină de la vasul ei, aşa puturosul lucru al păcatului îl alungă pe Duhul Sfînt de la om. Duhul Sfînt în om este, ca un stăpîn de casă deci oare nu este necinste şi ocară Stăpînului casei, dacă cineva străin venind, ar începe a-l izgoni pe el din casa aceluia cu sila împingîndu-l? Aşa ocară şi necinste Duhului Sfînt I se face de la păcatul omului, izgonindu-L pe El din casa Lui. lată cît de mare rău este păcatul, că pe Dumnezeu cel în Treime Unul, pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul Sfînt îl mînie! »

Mare răutate este păcatul şi pentru aceasta: că-l lipseşte pe păcătos de multe bunătăţi duhovniceşti, pe care mai înainte le adunase el luişi, şi care gătite îi erau lui de la Dumnezeu.

Pentru că mîniat fiind Dumnezeu, se iau de la păcătos duhovniceştile Daruri ale lui Dumnezeu, întîi se iau cele mai dinainte plăţi, prin care şi-ar fi mijlocit omul mîntuire luişi, adică cele bune lucruri. Pentru că zice Dumnezeu în proorocia lui lezechiil: „De s-ar abate dreptul din calea lui cea dreaptă, şi ar face fărădelege, toate dreptăţile lui pe care le-a făcut, nu se vor mai pomeni încă” (lezee. 18, 24). De aici putem a înţelege, Că măcar cineva şi mari bunătăţi şi nevoinţe mai înainte a arătat, măcar postiri multe, măcar rugăciuni, măcar feluri de omorîri ale trupului, pentru păzirea curăţiei, măcar oarecare osteneli alese, ori milostenii, ori cheltuieli nu puţine la zidirea şi împodobirea Bisericilor Domnului, ori şi altele oarecare plăceri dumnezeieşti de ar face, cînd ar cădea în oarecare păcat de moarte şi din acela îndată prin pocăinţă nu se va scula, ci în el va întîrzia, toate cele mai dinainte lucruri bune se risipesc şi mor şi întru uitare se fac înaintea lui Dumnezeu. A zis: „Toate dreptăţile lui nu se vor pomeni, pentru un păcat, dacă acela nu s-ar curaţi degrab prin pocăinţă”. Că precum o scînteie de foc de s-ar lăsa să se aprindă, învăpăindu-se, mare ardere face şi mari case şi bogăţiile cele adunate întru ele în mulţi ani, într-un ceas le arde şi în cenuşă le întoarce. Şi precum o crăpătură mică în fundul corăbiei nebăgată în seamă, intrarea apei înlăuntru slobozind-o, pe toată corabia cu mărfurile cele ascunse de năprasnă o cufundă şi o îneacă, aşa un păcat făcut şi nebăgat în seamă, pe bogăţia cea duhovnicească prin multe osteneli şi în lungă vreme adunată într-un ceas o pierde, afară de s-ar pocăi cu adevărat omul, atunci iar se adună acea bogăţie care se pierduse. Pentru că „ pocăindu-se păcătosul, se pomenesc înaintea lui Dumnezeu ostenelile lui cele mai dinainte şi înviază, cu Mila lui Dumnezeu, lucrurile cele bune de mai înainte ale aceluia, după teologica cugetare şi învăţătură, care se întăresc la aceste cuvinte apostoleşti: „Nu este năpăstuitor (iar Gură de Aur aşa a pus: nedrept) Dumnezeu, ca să uite lucrurile voastre şi osteneala dragostei, pe care aţi arătat-o în Numele Lui” (Evrei 6, 10). Iar ale omului ce nu se pocăieşte nu i se înviază lucrurile. încă păcătosului ce nu se pocăieşte şi întru acelea stă, lucruri bune măcar de ar face oarecare întru păcate de moarte fiind i se ia puterea aceea prin care ar afla el Dar înaintea lui Dumnezeu cu lucrarea bunelor lucruri. Că pînă ce păcătosul în păcatul său cel de moarte petrece şi nu încetează a mînia greu pe Dumnezeu, pînă atunci toate lucrurile lui cele bune nu se fac bine primite lui Dumnezeu, nici nu-şi cîştigă prin ele luişi mîntuire. Precum vreo slugă avînd vrajbă asupra Stăpînului său şi mîhnindu-l pe el foarte şi neîmpăcîndu-se cu el, nici iertăciune cerîndu-şi, ci încă vrăjmăşuind şi scîrbindu-l pe stăpînul, de ar trimite vreun dar la acela, oare ar primi stăpînul darul acela de la acea slugă vrăjmaşul său? Nicidecum. De asemenea şi Domnul Dumnezeu, lucrurile păcătosului, măcar de s-ar vedea oarecare a fi bune, nu sînt primite, pînă ce este în vrajbă, pînă ce nu s-ar împăca cu el păcătosul prin adevărată pocăinţă, pentru că tot păcatul de moarte vrăjmăşie este spre Dumnezeu. Oare nu este lucru bun postul şi înfrînarea? Şi dacă cineva postindu-se, asuprind pe aproapele, întru judecăţi şi în sfezi se posteşte, acel post nu află Dar de la Dumnezeu. Pentru că scris este: „Măcar de ţi-ai strîmba ca o secere grumazul tău şi sac şi cenuşă de ţi-ai aşterne, apoi nici aşa nu se va numi post primit, că nu de acest fel de post am ales Eu, zice Domnul” (Isaia 58, 5).

Oare nu este bun lucru rugăciunea? Iar de s-ar face în vrajbă, nicidecum nu-i primită de Dumnezeu, zice Psaimistul: „Rugăciunea lui să fie întru păcat” (Psalm 108, 6).

Oare nu este bun lucru milostenia, iar de nu este dragoste către aproapele, ci mai ales urîciune, atunci milostenia nu mult ceva poate înaintea Domnului. Zice Apostolul: „De aş împărţi toate averile mele, iar dragoste nu am, nici un folos nu-mi este” (I Cor. 13, 3). Chip este fariseul acela pe care în evanghelii l-a adus Domnul spre pildă, acela avea multe lucruri bune, nu răpea, nu curvea, nu preacurvea, postea adeseori, zeciuială da din toate averile sale la milostenie, însă toate acelea neplăcute lui Dumnezeu s-au arătat, pentru păcatele fariseice cele de moarte, care erau: mîndria, neiubirea către aproapele şi osîndirea vecinului. Ce vom zice de aceia care dea pururea se tăvălesc ca porcii în noroi, în păcatele cele spurcate curveşti, de Dumnezeu urîte, întru îmbuibări şi în beţii şi în plăcerile de pîntece îşi petrec zilele lor, se hrănesc fără de înfrînare ca spre ziua junghierii, şi de neiubire şi de vrajbă şi de vicleşuguri şi de nedreptăţi sînt prea plini. Iar răpirea şi jefuirea o au acum ca pe o dreaptă dobîndă şi nu numai nu gîndesc de pocăinţă, ci şi abia întru păcat loruşi socotesc cele atîta de rele şi atîta de multe lucruri ale lor. Aceia cîndva şi ceva bine de ar face (pentru că fac şi păcătoşii uneori oarecare lucruri bune) însă acele lucruri ale lor, ca cele ce în cea mare vrajbă cu Dumnezeu se fac, neplăcute lui Dumnezeu se arată, mîniindu-se spre dînşii Dumnezeu foarte, pentru altele mai multe rele lucruri ale lor cu care totdeauna îl mîhnesc pe Ei. Către unii ca aceştia, încă în Vechiul Aşezămînt grăia Dumnezeu în proorocia Isaiei zicînd (iar acum către noi grăieşte): „Ce-Mi este Mie de mulţimea jertfelor voastre? De aţi aduce tămîie,   urîciune  îmi  este  Mie.   Postul  şi   praznicele voastre le urăşte sufletul Meu. Cînd veţi ridica mîinile voastre spre Mine, îmi voi întoarce ochii Mei dinspre voi. Şi de aţi înmulţi rugăciunea nu vă voi asculta pe voi, pentru că mîinile voastre sînt pline de sîngiuiri”. (Isaia I, 13-15). Să luăm aminte: Oare nu era lucru bun în Legea Veche a aduce lui Dumnezeu multe jertfe şi tămîie? Oare rău era a posti, a prăznui întru Slava lui Dumnezeu, a ridica mîinile spre Dumnezeu şi a înmulţi rugăciunea? însă toate acestea nu numai neplăcute, ci şi urîte lui Dumnezeu se arătau, fiindcă cu altele mari păcate şi fărădelegi îl întărîtau pe El.

Iar nouă de aici ne este cunoscut că de la omul cel afundat în spurcate păcate şi cumplite şi care nici în simţire a veni nu voieşte, se ia puterea Plăcerii lui Dumnezeu de la cele bune lucruri ale lui. Mărturiseşte la aceasta Sf. Grigorie Dialogul papa Romei, zicînd aşa: „Omul cel răzvrătit, se vede că face oarecare lucruri drepte, ci acelea, prin cele ce sînt rele, se risipesc şi de vreme ce prea neplăcute sînt lui Dumnezeu răutăţile, drept aceea nici acele bunătăţi, pe care le fac cei răi, nu-i sînt plăcute lui Dumnezeu. Pentru că cel ce în răutăţile sale este urît lui Dumnezeu, acela şi întru bunătăţile sale netrebnic este”. Pînă aici Sfîntul Grigorie.

Apoi se iau de la păcătosul ce întru pocăinţă nu vine, veşnicele bunătăţi cele negrăite, care la ceruri s-au gătit celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, pe care şi acela avea să le primească. Aşa răutatea păcatului lipseşte pe om de toate bunătăţile duhovniceşti cele veşnice! Ci şi pe cele vremelnice, de nevoie bunătăţi ale trupului, de multe ori păcatul le pierde, că pentru păcate se face cerul de aramă, ca adică să nu-şi dea ploaia precum în zilele lui llie, iar pămîntul de fier, ca să nu rodească şi se fac foamete şi scăderi. Că păcatele iubitorilor de desfătări le golesc averile şi în sărăcie vin bogaţii.

Prin păcatele neînfrînării se vătăma sănătatea, se pierde frumuseţea feţei, se împuţinează viaţa şi înţelepţii se înnebunesc şi cinstiţii se necinstesc, cea bună între oameni slavă se neslăveşte. Deci fiecare aici să socotiţi, cît de mare răutate este păcatul, care de atîtea bunătăţi îl lipseşte pe păcătos!

Mare răutate este păcatul şi pentru muncile ce s-au rînduit pentru dînsul, asupra omului de la Dumnezeu, pentru că nu se face păcatul fără de pedeapsă, sau vremelnică sau veşnică. în vremelnica viaţă, pentru păcate se fac feluri de primejdii, alungări, tulburări, războaiele cele dintre noi, răni de moarte purtătoare, morţi năprasnice, năvăliri ale celor de altă seminţie şi risipire cu totul a cetăţenilor şi chiar a întregilor ţări şi împărăţii, precum în cartea înţelepciunii se scrie: „Pustiit-a tot pămîntul fărădelegea şi răutatea (păcatului) a răsturnat scaunele puternicilor” (înţelepc. 5, 24). La care să ne fie nouă chip vechiul Ierusalim, cel risipit de caldei, prin ale căror mîini, sfinţii trei Tineri în Babilon duşi fiind, grăiau în rugăciunea cea către Dumnezeu: „Cu adevărată judecată ai adus acestea toate asupra noastră, pentru păcatele noastre, că am greşit şi fărădelege am făcut, depărtîndu-ne de la Tine” (Daniil 3). Unele ca aceste pedepse se fac aici pentru păcate. Iar în veacul ce va să fie, ce? Focul cel nestins în iad, întunericul cel neluminos, viermele cel neadormit, tartarul, de care şi singur satana se cutremură, întru acestea au a se pedepsi în veci păcătoşii nepocăiţi.

De aici arătat se vede, cît de mare răutate este păcatul, care întru atîtea primejdii vremelnice şi veşnice aruncă pe om.