SACCSIV – blog ortodox

Transcriptul documentarului “Ukraine on fire” produs de Oliver Stone

Posted in DOCUMENTAR, DOCUMENTARE CELEBRE, OLIVER STONE, Ucraina, VIDEO by saccsiv on aprilie 2, 2022

Ukraine on fire – Tensiuni în Ucraina (2016). Documentar produs de Oliver Stone

https://brighteon.com/8efb5935-d32b-4744-8498-cc72ca360332

(transcript, prima parte)

(știri de la diverse televiziuni)
”Aici în Kiev, în ultimele zile, mișcarea Maidan din Piața Independenței s-a transformat într-o zonă de război total”.
”Alte confruntări în capitala Ucrainei”.
”Nu există nici o îndoială că aici operează lunetiști. Am numărat 10 cadavre”.

Viktor Ianucovici, fost președinte al Ucrainei: Nici acum nu știm cine a tras în oameni. Asta-i problema.

”Protestele au ajuns acum în pragul războiului civil. Se înregistrează cel puțin 70 de morți până acum, iar bilanțul victimelor crește”.

Vitaliy Zakharchenko, fost ministru ucrainian de interne: În ce privește aceste tehnici, dați-mi voie să repet: nici o țară nu e imună.

”Ce am văzut aici astăzi a fost o revoluție”.

Vladimir Putin, președintele Federației Ruse: Vrei să știi care-i treaba în Ucraina ? ”Am investit peste 5 miliarde de dolari pentru a ajuta Ucraina în aceste demersuri și în altele” (Victoria Nuland, adjunct al Secretarului de Stat al SUA)

Vitaliy Zakharchenko: Când vine vorba de politica mare, orice subiect ai vorbi, e vorba de bani.

Oliver Stone, regizor american: NATO s-a mai extins în 13 țări, până la granițele Rusiei. 13 țări.

”Concentrarea trebuie să fie să nu permitem acestei crize să se transforme într-un război între Ucraina și Rusia”.

Viktor Ianucovici: Acesta e un subiect foarte periculos, e un subiect al războiului. (…) Astăzi nimeni nu ar trebui să se simtă în siguranță.

Tensiuni în Ucraina

I

Ucraina … o țară veche și mândră, cu o istorie bogată, plină de multă frumusețe, eroism și sacrificiu. Ucraina este o țară de graniță, un loc unde Estul se întâlnește cu Vestul.
Acesta este steagul Ucrainei. Albastrul reprezintă cerul. Auriul reprezintă câmpurile de grâu aparent nesfârșite.
Ucraina e o pradă pe care mulți și-au dorit-o, și s-a vărsat mult sânge pentru a pune mâna pe ea.
Ucraina a fost drumul pe care au mers puterile vestice când au încercat să cucerească estul … în primul război mondial … și în al doilea … De fiecare dată, poporul ucrainian a suferit cel mai mult de pe urma acestor jocuri de putere.

II

”Istoria nu se repetă, dar cu siguranță are rime” a zis Mark Twain.

Dacă cineva se uită mai atent la istoria Ucrainei, va observa multe rime. Fiind înconjurată de țări mai puternice, Ucraina a avut nevoie de multă șiretenie pentru a supraviețui. Iar arta pe care au ajuns cu adevărat s-o stăpânească e arta de a schimba taberele.
La mijlocul secolului 17, liderul ucrainian Bogdan Khmelnitskiy (1642-1657) a încălcat un acord de armistițiu încheiat cu Polonia, luând partea mai puternicei Rusii. După numai 50 de ani, în timp ce războiul ruso-suedez făcea ravagii, un alt lider ucrainian numit Ivan Mazepa a încălcat alianța cu Rusia, unindu-și forțele cu invadatorii suedezi.
De multe ori, istoria ucrainienilor a fost scrisă de terțe părți. Încercând să păstreze cu orice preț câstigurile Revoluției Bolșevice, Rusia a fost de acord cu condițiile umilitoare ale păcii de la Brest-Litovsk (1918), care a transformat Ucraina în protectorat german.
Un alt document fundamental care a schimbat istoria Ucrainei este pactul Ribentropp-Molotov (1939), unul din multele astfel de acorduri încheiate între țările europene și Germania.
Încercând să-și protejeze națiunea de pericolul nazist, Iosif Stalin a negociat un tratat de neagresiune cu Adolf Hitler. În timp ce-și promiteau unii altora pacea, miniștrii de externe german și rus (Ribbentropp și Molotov) au reconfigurat harta Europei de Est între sferele de influență germană și sovietică.
Imediat după semnarea acestui tratat, Polonia a fost împărțită; iar în septembrie 1939, estul Poloniei s-a trezit că este vestul Ucrainei, parte din familia republicilor sovietice și a URSS-ului.
Dar chiar și această împărțire îndrăzneață nu a făcut decât să amâne inevitabilul … Germania și-a încălcat promisiunea față de URSS.
Pe 22 iunie 1941, Germania a invadat URSS-ul în cadrul Operațiunii Barbarossa, cea mai mare operațiune militară din istoria lumii. Operațiunea avea ca obiective cucerirea Sankt Petersburgului, Moscovei, și Kievului (Ucraina) – trei destinații cu o semnificație majoră. Ucraina, cu pământul și resursele ei bogate, era o importantă sursă industrială și economică pentru URSS. A o decupla de la Uniunea Sovietică ar fi constituit cu adevărat o lovitură puternică pentru germani.

III

Pentru majoritatea țărilor din Uniunea Sovietică, Al Doilea Război Mondial a fost despre respingerea forțelor care au invadat URSS-ul. Dar pentru Ucraina nu a fost așa de simplu.
Realitatea este că Ucraina nu a fost niciodată o țară unită. Când a izbucnit Al Doilea Război Mondial, o mare parte din populația Ucrainei de Vest i-a întâmpinat pe soldații germani ca pe niște eliberatori de sub stăpânirea Uniunii Sovietice (impusă asupra lor cu forța, de curând), și au colaborat deschis cu germanii. Nivelul real al colaborării nu a fost făcut public mulți ani după război; dar acum știm că divizii și batalioane întregi au fost formate din colaboratori ucrainieni, precum divizia SS Galicina, batalioanele Nachtigal și Roland.
Chiar la începutul războiului, mai mult de 80.000 de oameni din provincia Galicina s-au înrolat în divizia SS Galicina, într-o lună și jumătate. Erau renumiți pentru cruzimea lor extremă față de populația poloneză, evreiască și rusă de pe teritoriul Ucrainei. Membrii acestor grupări militare proveneau în mare parte din Organizația Ucrainienilor Naționaliști (OUN). Fondată în 1929, această organizație avea scopul de a se ajunge la o Ucraină independentă și pură etnic; considerau teroarea o unealtă acceptabilă pentru a-și îndeplini scopurile. Steagul lor oficial avea culorile negru și roșu – pământ și sânge. Va rămâne în istoria Ucrainei mult timp după ce OUN a încetat să existe.
La începutul anilor 40, cea mai radicală parte din OUN a avut propriul lider: Stepan Bandera. Anticomunist și antisemit dur, a proclamat o Ucraină independentă în 1941. Aliații săi germani nu au privit cu ochi buni un asemenea act, și l-au pus în închisoare pentru (aproape) tot restul celui de Al Doilea Război Mondial. Fără să participe fizic la evenimente, Bandera a reușit să-și răspândească ideologia cu succes.
Mulți istorici independenți estimează că, până la sfârșitul lui 1941, milițiile OUN au exterminat între 150.000 și 200.000 de evrei în teritoriul ucrainian ocupat de germani.
Cel mai celebru și scandalos masacru s-a petrecut pe 29-30 septembrie 1941, în Babi Yar lângă Kiev. ”Toți evreii din orașul Kiev și din împrejurimi trebuie să se prezinte luni, 29 septembrie, până la ora 8, lângă cimitirul Viis Kove. Aduceți documente, bani, bunuri de valoare, și de asemenea țesături, haine de in. Toți evreii care nu ascultă ordinul și sunt găsiți în altă parte vor fi împușcați”. 33.771 evrei au fost uciși în această operațiune de două zile a milițiilor naziste și ucrainiene.
Un alt masacru oribil a fost efectuat de Armata Ucrainiană de Insurgenți și de Facțiunea Bandera a OUN în ținutul polonez (ocupat) Wolyn și Galiția de Est, între 1943 și 1944. Acest genocid al polonezilor a fost condus de Mykola Lebed. Între 35.000 și 60.000 de oameni din Wolyn, și între 25.000 și 40.000 din Galiția de Est au căzut victime acestei operațiuni masive de purificare etnică. Simțind înfrângerea inevitabilă a trupelor germane, OUN a renunțat la fostul aliat și a început să lupte atât cu germanii cât și cu forțele sovietice.
În ianuarie 1943, trupele USSR-ului au început să respingă frontul, eliberând provincie ucrainiană după provincie. Ucraina de vest a fost ultima regiune ucrainiană sub control german, fiind până la urmă eliberată în octombrie 1944.
Bandele lui Bandera au continuat să ducă un război de guerilă împotriva regimului sovietic, efectuând raiduri sângeroase asupra satelor și orașelor ucrainiene, lăsând în urmă haos și victime. Acest război a continuat până la mijlocul anilor 50, când ultimii colaboratori fie au fost arestați, fie au fugit din țară.

IV

Pe 7 mai 1945, Germania a capitulat necondiționat în fața aliaților. Ucraina a rămas parte din Uniunea Sovietică.
Pacea de după Al Doilea Război Mondial a fost de scurtă durată. Statele Unite și Uniunea Sovietică -țări care s-au aliat cu Anglia pentru a învinge pe naziști – în mod tragic au devenit adversari când a început războiul rece. Era tensiunii politice și militare dintre SUA și USSR a durat aproape 45 de ani, iar omenirea a fost sub amenințarea constantă a războiului nuclear. În această bătălie, SUA nu au pierdut niciodată din vedere importanța Ucrainei.
Serviciile secrete ale Statelor Unite nu i-au scăpat din ochi pe membrii organizațiilor naționaliste ucrainiene ca pe o posibilă sursă de contrainformații împotriva Uniunii Sovietice. Documente ale CIA – care au fost numai recent declasificate – arată legături strânse între serviciiile secrete americane și naționaliștii ucrainieni începând cu 1946. Din raportul CIA este clar că nu s-au înșelat despre natura organizațiilor respective sau liderul lor, Stepan Bandera. Conform unui raport al OSS (Office of Strategic Services) din septembrie 1945, Bandera și-a câștigat o reputație dură pentru organizarea unui regim al terorii în timpul războiului.
După război, Bandera și alți lideri naziști ucrainieni au fugit în Europa, unde CIA-ul i-a ajutat să se ascundă. Mai târziu, CIA a informat Biroul de Imigrări și Naturalizări că i-au ascuns de sovietici pe Stepan Bandera și pe alți ucrainieni. Operațiunile au continuat pentru mulți ani.
Procesele de la Nuremberg din 1945-1946 au adus în fața curții conducerea politică, militară și economică a Germaniei Naziste, și a dezvăluit lumii fața monstruoasă a nazismului precum și crimele pe care le-au comis. Dar naziștii ucrainieni nu au avut aceeași soartă, iar unora li s-a acordat chiar ”grațieri” de către CIA.
La nivelul lui 1954, agenția a scuzat activitățile ilegale desfășurate de gruparea de securitate a OUN, în numele necesității în vreme de Război Rece.
În 1949, Mykola Lebed – omul responsabil pentru masacrele din Wolyn – a fost mutat în Statele Unite, unde a murit în 1989 fără să fie investigat sau urmărit vreodată ca și criminal de război. CIA-ul a acționat în 1952 pentru a-l proteja pe liderul naționalist ucrainian Mykola Lebed de investigarea judiciară, prin Oficiul de Imigrări și Naturalizări.
Poate Bandera a devenit inutil pentru Statele Unite, sau KGB-ul a acționat mai eficient decât CIA-ul, dar în 1959 Stepan Bandera – liderul naționaliștilor ucrainieni – a fost ucis în Munchen, unde se ascundea sub numele de Stefan Popel.
Este rezonabil să afirmăm că Stepan Bandera a devenit mare simbol al naționaliștilor ucrainieni prin șansă, pentru că nu era singurul lider al lor și nici cel mai puternic. Dmytro Dontsov a fost tatăl doctrinei totalitare de extremă dreaptă din Ucraina. Andryi Melnik era liderul unei alte facțiuni din OUN. Roman Shukhevych era generalul Armatei Insurgenților Ucrainieni și al altor forțe care au avut o contribuție puternică în mișcare.
Ideologia periculoasă a lui Bandera – suprimată de autoritățile comuniste, dar susținută de forțe din exterior – nu a dispărut niciodată. Sămânța naționalismului ucrainian a fost transmisă din generație în generație. Din nefericire, era numai o chestiune de timp până să înflorească din nou.

V

În 1954, teritoriul Ucrainei a fost extins și mai mult, atunci când Nikita Hruschev – liderul Uniunii Sovietice și el însuși ucrainian – a dăruit generos Crimeea către ucrainieni. Istoricii au dezbătut mulți ani legitimitatea acestui transfer; iar la 60 de ani după darul lui Hrusciov, în Crimeea vor avea loc evenimente dramatice.

”Ochii lumii sunt asupra Ucrainei, unde criza din Crimeea continuă”.
”Zeci de oameni puternic înarmați au preluat controlul unor clădiri din Crimeea”.
”Ar trebui Ucraina să dea pur și simplu din umeri și să zică: În regulă, Crimeea e pierdută ?”

Iar vechile argumente vor ieși la suprafață din nou.

Războiul rece avea perioade ciclice când se intensifica și se domolea; iar în acest timp, amândouă părțile își sporeau capacitatea militară. Punctul de cotitură a fost când a venit o nouă eră – perestroika – inițiată de liderul USSR Mikhail Gorbaciov, la mijlocul anilor 80. Perestroika presupunea restructurarea sistemului înspre liberalizare și democratizare. Cu siguranță a avut un impact pozitiv asupra situației internaționale.

”Vești uimitoare din Germania, unde autoritățile din Germania de Est au spus, în esență, că Zidul Berlinului nu mai înseamnă nimic”.

Dar în interiorul USSR-ului, slăbirea controlului exercitat de Kremlin a avut alte consecințe. Datorită acestor deschideri, în 1989 în Ucraina a apărut o organizație naționalistă denumită Narodnyi Rukh (Mișcarea poporului). Ei au susținut independența Ucrainei de USSR, și au devenit un incubator pentru liderii neonazismului ucrainian.

”Și toți care suntem prezenți la acest eveniment remarcabil – fondarea mișcării noastre !”

În 1991 unul din ei – Oleh Tyahnybok – a fondat Svoboda, un partid naționalist de sorginte radicală afișată la vedere, care promova vechile principii ale lui Bandera.

”S-au antrenat și au luptat cu rușii, cu germanii și evreii, și cu alte scursuri care vroiau să ne ia Ucraina !”
”Curățați Ucraina de evrei și ruși”;
”Ucraina pentru Ucrainieni”, etc.

Declarațiile lui au făcut să ajungă pe locul 5 în clasamentul celor mai periculoși 10 antisemiți, conform raportului întocmit de Centrul Wiesenthal pentru anul 2012.

”Glorie Ucrainei ! Glorie eroilor !”

Din păcate, mișcarea a atras nenumărați susținători. Dmitri Yarosh a fondat o nouă organizație extremistă – Trizub (Trident) – în 1994. În aprilie 2013, Yarosh a devenit adjunctul unui parlamentar din partidul de opoziție Udar. Mai târziu în același an, va deveni liderul celui mai radical grup nazist din Ucraina: Sectorul de dreapta. Andryi Parubyi va apărea la scurt timp conducând o întreagă armată de luptători ultranaționaliști. Marșurile cu torțe vor lumina din nou străzile orașelor ucrainiene.

VI

Lumea s-a schimbat radical în august 1991, când de facto USSR a încetat să existe sub această formă de organizare. Harta globală a statelor lumii a văzut apariția de noi țări, printre care și Ucraina. În istoria modernă, a fost pentru prima dată când Ucraina a fost cu adevărat independentă și pe picioarele ei.

”Steagul roșu a fost coborât la Kremlin în această seară după ce președintele Gorbaciov și-a dat demisia, ducând la sfârșitul a 70 de ani de conducere comunistă în Uniunea Sovietică”.

Anii de după destrămarea Uniunii Sovietice au fost cunoscuți drept ”nebunii ani 90”, în toate teritoriile post-sovietice.

”(Gorbaciov) lasă în urmă 15 state independente care au în comun numai o economie dezastruoasă și un viitor incert”.

După ce economia a fost mult timp sub controlul guvernului, apariția pieței libere a schimbat dramatic regulile jocului. Au apărut instantaneu noi firme, și peste noapte au apărut primii oligarhi. Fosta țară care nu avea nici o diviziune de clasă, dintr-o dată a devenit stratificată. Cei puțini au devenit bogați, pe când poporul trebuia să lupte pentru supraviețuire. Vladimir Putin: Imediat după ce Ucraina a devenit independentă, au început privatizările sălbatice și jefuirea pe față a proprietăților statului, iar standardul de viață a coborât instantaneu. Și în timp ce guvernele se schimbau între ele, nimic bun nu rezulta pentru ucrainieni. A fost o jefuire constantă a poporului ucrainian, și – desigur – până la urmă oamenii s-au săturat de acest abuz de putere și nivel de corupție nebunesc.
Faptul că oamenii erau nemulțumiți a făcut Ucraina vulnerabilă față de forțele exterioare, și s-a lansat un nou tip de război, care nu a mai fost cunoscut înainte: revoluțiile colorate.

VII

”Protestatarii s-au confruntat cu poliția; sute de mii de demonstranți protestează față de rezultatul alegerilor, și cer să se facă noi alegeri”.

În cei 30 de ani de independență, Ucraina a avut două revoluții colorate. În 2004, mulțimi de oameni s-au îndreptat înspre Kiev, marcând startul a ceea ce s-a numit ”Revoluția portocolie”. În acel moment, Ucraina a devenit din nou o zonă de conflict pentru două forțe: guvernul de la Moscova și cele din Vest.
Acest conflict a culminat în timpul alegerilor prezidențiale din noiembrie 2004. Cei doi candidați puternici – candidatul susținut de Vest, Viktor Yușcenko, și cel susținut de Rusia, Viktor Yanukovitch – au avut procente aproape egale. Apropo, a spune că Viktor Yușcenko era susținut de Vest nu e o exagerare. Soția lui, Kateryna Yushchenko, este un fost oficial la secretariatul de stat (Ministerul de Externe) din SUA, și a lucrat la Casa Albă în timpul administrației Reagan.
Procentele s-au diferențiat de-a lungul unor linii geografice. În mod tradițional, Ucraina de Est a votat pentru Yanukovitch, pe când Ucraina de Vest a votat pentru Yușcenko. Conform rezultatului anunțat, Viktor Yushcenko a pierdut în fața lui Viktor Yanukovitch. Dar mii de oameni nu au fost de acord, și au venit în piața centrală din Kiev pe 22 noiembrie. Situația a fost reflectată pe larg la știri:

”Comisia Electorală a ignorat informațiile privind frauda, declarându-l câștigător pe candidatul susținut de Kremlin, Viktor Yanukovitch”.

Politicieni internaționali precum fostul secretar general al NATO – Javier Solana – au devenit oaspeți frecvenți la Kiev, inițiind negocieri între partide.

”Sper foarte mult că prin bunăvoința tuturor vom fi capabili să depășim aceste dificultăți” (Javier Solana)

Totuși, de multe ori negocierile dădeau rezultat numai pe hârtie. Prin urmare, Iușcenko nu le-a spus niciodată susținătorilor săi să înceteze a mai bloca clădirile guvernamentale din centrul Kievului. În consecință, aceste proteste non-violente și foarte portocalii au durat o lună, timp în care rezultatul vechilor alegeri a fost anulat – tulburate de o corupție masivă – și s-au organizat noi alegeri. O nuanță importantă: cu numai trei luni înainte, Viktor Iușcenko a fost victima unei otrăviri misterioase și încă nerezolvate; dar asta nu l-a împiedicat să câștige la noile alegeri. Însă așa cum vom vedea mai departe, a fost mult mai mult decât voința populară cea care a dus la această victorie.
Această revoluție pașnică și liderul ei au fost primite cu căldură de comunitatea internațională. Dar euforia nu a durat mult. Conducerea lui Iușcenko a eșuat complet în ce privește reformele, și a năruit șansele de a instala democrația. În loc de asta, guvernarea a degenerat în lupte interne.
Viktor Iușcenko nu a fost reales pentru al doilea mandat, dar la sfârșitul mandatului a avut timp să facă un ultim dar susținătorilor săi din Ucraina de Vest. ”În sfârșit, vreau să spun ceva ce milioane de patrioți ucrainieni au așteptat de mulți ani. Am semnat un decret. Pentru că a avut un spirit neînfrânt, eroism și sacrificiu de sine în lupta pentru independența Ucrainei, acord lui Stepan Bandera statutul de erou al Ucrainei, împreună cu Ordinul de Stat. Glorie Ucrainei !”
Statutul de erou al lui Stepan Bandera a fost de scurtă durată. În 2010 a fost ales președinte Viktor Ianukovitch, iar de data aceasta comunitatea internațională nu avea dubii privind legitimitatea alegerilor. În ianuarie 2011, Viktor Ianukovitch a abrogat titlul lui Bandera de Erou al Ucrainei.
Totuși, la aproape 4 ani din mandatul lui, o altă revoluție a zguduit Ucraina. Din nefericire, aceasta nu a fost deloc pașnică.

Ukraine on fire – Tensiuni în Ucraina (2016). Documentar produs de Oliver Stone

https://brighteon.com/8efb5935-d32b-4744-8498-cc72ca360332

(transcript, partea a doua)

VIII

Oliver Stone, regizor american: Domnule Ianukovitch. Sunt american, sunt un om din exterior față de această situație, și e o treabă foarte complicată. Dar ca și creator de film, vreau să trec direct la acțiune și să revenim la momentele din noiembrie 2013. Sunteți președintele Ucrainei. La acel moment erați președinte de trei ani. Țara era într-o situație economică foarte proastă. Aveați o înțelegere comercială cu Rusia. Iar acum încercați să realizați un mai bun acord comercial cu Uniunea Eruropeană, dvs. fiind negociatorul. Puteți să vă referiți la acele momente și ce gândeați atunci ?
Viktor Ianucovici, fost președinte al Ucrainei: A fost, într-adevăr, o perioadă foarte complicată pentru Ucraina, iar în 2013 a trebuit să găsim o soluție pentru aceste probleme. Am avut doi parteneri. În primul rând, ne-am bazat pe Fondul Monetar Internațional; dar pe întreaga perioadă de un an a negocierilor, IMF-ul ne-a propus soluții inacceptabile: o creștere semnificativă a prețurilor la utilități, în special la electricitate și la gazul natural. Asta ar fi însemnat mai multe cheltuieli pentru oameni, în timp ce veniturile lor ar fi rămas la fel. Noi nu am mers în acea direcție.
Am sugerat alte soluții, dar am fost refuzați oficial de IMF în noiembrie 2013. Asta ne-a lăsat ca singură opțiune o colaborare cu Rusia. Rușii ne-au transmis că sunt gata să colaboreze cu noi, dacă vom lua în considerare interesele Rusiei.

Vladimir Putin: Economiile Ucrainei și Rusiei au devenit în timp o economie unită, am dezvoltat relații economice absolut speciale. Piața rusă era deschisă larg față de produsele ucrainene, la fel erau deschise și granițele noastre. Asta ar fi însemnat că toate produsele UE ar fi putut intra pe piețele noastre fără nici o negociere.

Viktor Ianucovici: Când am început să calculăm balanțele comerciale, am început să constatăm că înțelegerea economică oferită de UE Ucrainei făcea necesare cheltuieli economice esențiale, iar Europa nu furniza nici o balansare a pierderilor; în acest timp, piața rusă ar fi limitată semnificativ sau chiar închisă.

Vladimir Putin: Am spus: Desigur, dacă Ucraina a ajuns la această decizie, este alegerea lor și respectăm această alegere, dar nu trebuie să plătim pentru ea.

Viktor Ianucovici: Negocierile noastre cu Europa nu au avut succes, așa că am decis să luăm o pauză.

„În capitala Ucrainei au izbucnit ciocniri violente, în timp ce peste 100.000 de oameni protestau față de decizia guvernului de a amâna un acord de asociere cu UE”.

Oliver Stone: Vitaliy, ai fost Ministru de Interne al Ucrainei în această perioadă. Practic ai fost șeful poliției pe toată țara. Spune-ne te rog versiunea ta despre ce s-a întâmplat, de la protestele din noiembrie până la cele din februarie.
Vitaliy Zakharchenko, fost ministru ucrainian de interne: Am avut oricum informații că erau plănuite proteste mari și ar fi urmat să fie declanșate în 2015; dar opoziția s-a folosit de faptul că mai întâi Guvernul, apoi și președintele, au decis să suspende semnarea unei înțelegeri de asociere cu UE.

Arseniy Yatseniuk, liderul partidului de opoziție ”Pământul-tată”; Oleh Tyahnybok, liderul partidului de opoziție naționalist de extremă dreaptă „Svoboda”; Vitali Klitshko, liderul partidului de opoziție „Udar”.

”Atât oficialii Ucrainei cât și cei ai UE au spus joi că relațiile suspendate ar putea fi revitalizate după întâlnirea de două zile. Dar oficialii au spus că înțelegerea este exclusă în acest moment”.

– Știți, m-am așteptat la mai mult de la această întâlnire (Angela Merkel)
– Vreau să mă înțelegeți. Timp de trei ani și jumătate am fost la cuțite în această problemă, cu o Rusie foarte puternică (Viktor Ianucovici)

”Protestele pro-UE de pe străzile din Kiev intră în cea de a doua zi. Mulțimii – care avea în jur de 1.000 de protestatari – i s-a alăturat liderul opoziției, deținătorul titlului de campion mondial la box Vitaliy Klitshko. Acesta i-a îndemnat pe protestatari să mențină presiunea pe guvern, după ce a decis să nu semneze o mare înțelegere comercială cu UE”.

Oliver Stone: V-ați întors în Kiev a doua zi după întâlnirea cu Merkel, și protestele au explodat. Am dreptate ? Puteți să-mi povestiți despre acea perioadă ?
Viktor Ianucovici: La început am avut o înțelegere clară că acelea erau proteste pașnice; în timpul protestelor pașnice poate și trebuie să fie dialog, iar eu eram gata pentru asta.

Ingredientele pentru o revoluție: 1. banii

Când vorbim despre protestele din noiembrie-februarie (2013-2014), cineva trebuie întotdeauna să ia în considerare că ei erau pregătiți cu mult timp înainte. Era un mare număr de organizații non-guvernamentale finanțate din afară, mulți jurnaliști care primeau granturi.
Robert Parry este un jurnalist de investigație cu o bogată experiență, care trăiește în Washington DC. Este cunoscut cel mai bine pentru investigațiile lui despre afacerea Contra din Iran, în anii 80. Este fondatorul site-ului Consortiumnews, unde a scris mult despre criza din Ucraina și forțele din spatele tulburărilor. Robert Parry: Un ONG este o organizație non-guvernamentală. Multe ONG-ul sunt destul de legitime, reprezintă cauze bune; poate îi ajută pe oameni pe partea alimentară, sau se ocupă de rezolvarea problemelor de alimentare cu apă, sau se ocupă de alte probleme sociale. Dar există și unele ONG-uri care au ajuns să fie finanțate de entități guvernamentale și activează mai mult în interesul acelui guvern, în loc să încerce să activeze în interesul poporului pentru care se bat cu pumnul în piept că lucrează.
Un lucru pe care l-am observat în anii 80 este că, la acel moment, CIA era în mare parte discreditată datorită scandalurilor la care a fost expusă în anii 70.

”Timp de 15 ani, CIA a finanțat activități peste hotare ale organizațiilor naționale studențești. Dar apoi a ieșit la iveală o rețea fabuloasă de infiltrări realizate de CIA”.

Robert Parry: Când a venit la putere administrația Reagan, exista acest concept care spunea că, în loc să folosești CIA-ul (care în mod tradițional se infiltra în diverse țări finanțând media, ONG-uri, sau diverse operațiuni politice), acestea au fost transferate către o nouă agenție denumită Fundația Națională pentru Democrație, înființată în 1983. Această agenție urma să facă aproximativ ce făcea și CIA-ul. Intrau într-o țară și susțineau diverse grupări politice, pregăteau activiști, interacționau cu jurnaliști, cu grupuri de afaceri … și încercau să promoveze interesele de politică externă ale SUA – uneori împotriva intereselor guvernului de acolo (guvernul pe care vroiau să-l schimbe). Și în plus de asta, au primit ajutor financiar și alt ajutor logistic de la Fundația Națională pentru Democrație și alte agenții din SUA, care-i ajută să pregătească activiști, să lucreze cu jurnaliști, pentru a face ca viziunea SUA să fie prezentată mai favorabil. Ei lucrează la lucruri precum: cum să câștige aderență pentru un subiect promovat de ei, cum să facă astfel ca mesajul să devină ”viral”; apoi cum se folosesc de aceste lucruri pentru a genera susținere pentru cauza lor ?

Și susținerea a fost generată într-adevăr. Mustafa Nayen, fondatorul unuia din noile trusturi de presă ucrainiene: ”Bună ziua, sau mai degrabă, bună seara”. Cei de la Kromatskie.tv știau cum să facă o știre să devină virală. Postarea lui celebră de pe facebook, din 21 noiembrie 2013, a adus primele mulțimi în piață. ”Am scris acea postare ca să văd dacă mai sunt și alții care au aceeași părere sau dacă putem discuta această problemă undeva pe facebook”.

Rețeta pentru o revoluție: 2. activitatea mass-media

”Dacă nu citești ziarul, ești neinformat. Dacă îl citești, ești dezinformat” (Mark Twain)

Pentru a putea să-și răspândească mesajul în mod eficient în lumea modernă – cu atât de multe tehnologii și mijloace de comunicare diferite – trebuie să le folosească pe toate. Când au început evenimentele tulburătoare ale Euromaidanului, pe 21 noiembrie 2013, au fost înființate dintr-o dată trei noi canale de televiziune, și au devenit surprinzător de populare în Ucraina. Acestea sunt: Spilno.tv (fondată 21 noiembrie 2013), Kromadske.tv (fondată 22 noiembrie 2013), și espreso.tv (fondată 24 noiembrie 2013), provenind direct din protestele opoziției. Aceste posturi au devenit virale, încurajând protestele și îndemnând din ce în ce mai mulți oameni să vină la Euromaidan.

Viktor Ianucovici: Primele proteste de masă au început pe 21 noiembrie 2013. La început erau pașnice, toate categoriile de oameni erau acolo: oameni tineri și în vârstă, oameni veniți cu copiii. Era clar că au încredere în autorități, inclusiv în poliție, deoarece simțeau că este lipsit de pericol, și nu exista nici o amenințare că ar urma să fie folosită forța împotriva acestor protestatari. Polițiștii aflați la datorie în acele zile nu purtau arme de foc.
Dar printre protestatari au fost remarcați câțiva radicali, membri ai partidelor ultra-naționaliste și ai organizațiilor neo-fasciste. Iar pe 24 noiembrie 2014, aceștia au comis primul act de agresiune. Au atacat clădirea cabinetului de miniștri ai Ucrainei, și pe forțele de ordine care păzeau obiectivul.
Al doilea atac a fost împotriva forțelor de securitate, pe 25 noiembrie 2013. Iar apoi au fost evenimente notorii pe 30 noiembrie.

Ziua de 30 noiembrie 2013 a devenit primul punct de cotitură pentru Euromaidan. Unul din evenimentele de la Maidan date cel mai mult la presă, și dintre cele mai misterioase.

Vitaliy Zakharchenko: Dați-mi voie să vă spun care e părerea mea despre aceste evenimente. Am primit un telefon de la Popov, primarul orașului Kiev. Mi-a spus că în acea zi au de gând să aducă în piață instalația de lumini pentru Bradul de Crăciun. I-am explicat că este imposibil să facă asta câtă vreme sunt protestatari în Piață.
Cam pe la 1 noaptea, când majoritatea oamenilor au început să părăsească piața, am avut o convorbire telefonică cu șeful serviciilor secrete ucrainiene, căruia i-am cerut să facă o evaluare a situației. Mi-a spus: ”Slavă Domnului, cred că s-a terminat. Toate informațiile pe care le-am primit arată că s-a terminat”. Începând cu 21 noiembrie, practic am trăit și am dormit în biroul meu, au fost zile când am dormit numai 2 ore. Am ajuns acasă cam pe la 3 dimineața. Am pus ceasul să sune la 6:30. Am deschis televizorul imediat ce m-am trezit … pe Canalul 5 arăta multe ambulanțe și oameni bătuți.

” … după ce forțele de ordine i-au atacat pe protestatarii pașnici folosind bastoane …”
” … s-a întâmplat la primele ore ale dimineții. Martorii spun că poliția a folosit tranșee (?!)”

Vitaliy Zakharchenko: Am început să transpir o transpirație rece.
Prima mea reacție a fost imediată; a trebuit să investigăm cine a dat ordinul să disperseze mulțimea și să folosească forța împotriva lor. Am fost împotriva oricărei încălcări a drepturilor omului și a folosirii forței împotriva manifestanților.

Popov nu era într-o poziție să ia astfel de decizii de unul singur. Față de cine era subordonat Popov ? Față de șeful de stat major, Serhiy Lyovochkin. Coincidență, Serhiy Lyobochkin este colaborator apropiat al multor politicieni americani. Serviciul secret al Ucrainei are dovezi că în acea noapte Lyovochkin era în contact cu liderul opoziției – Arseniy Yatseniuk – cu care a discutat despre dispersarea protestatarilor din Maidan sub pretextul instalării bradului anual de Crăciun. Entitățile de presă au spus că forțele de ordine au atacat studenții care dormeau pașnic în corturi. Dar scenele filmate la eveniment par a spune altceva.
Se pare că protestatarii îi așteptau pe polițiști. În plus, erau prezenți zeci de reporteri de la toate posturile tv nou-înființate, care erau pregătiți să reflecteze evenimentele; și cel mai amenințător, un grup de tineri bine înarmați au ajuns la Euromaidan aproape simultan cu forțele de ordine. S-au infiltrat în mulțime și au început provocările, proferând insulte, aruncând cu pietre și cocktail-uri molotov în poliție.

Robert Parry: Sectorul de dreapta reprezintă o parte a populației ucrainiene care a sprijinit adeseori punctele de vedere ale extremei drepte. Aveau miliții care s-au manifestat în special în timpul protestelor de la Euromaidan … erau grupuri transportate la Kiev, unde urmau să asigure partea de forță a manifestației. Deci protestele s-au transformat din niște demonstrații relativ pașnice, în niște mișcări din ce în ce mai violente.

Primul pas în munca de detectiv este să stabilești un motiv. Acum se spune că Serghei Lyovoshkin este la mare prețuire pentru puternicii lui prieteni americani.
Scandalizat de cele raportate în presă, poporul ucrainian s-a prezentat în forță a doua zi pentru a-și exprima nemulțumirea față de acțiunile poliției.

Oliver Stone: Când au început să escaladeze violențele ?
Viktor Ianucovici: În mod real, încălcările grave ale legii au început în decembrie 2013. Evenimentele care se petreceau atunci în Kiev erau foarte dramatice. Participau organizații neonaziste, erau prezenți oameni tineri înarmați cu bâte și bare de fier. Au folosit, de asemenea, utilaje de amenajări urbane. Au intrat cu buldozerele în forțele de ordine care protejau clădirile guvernului și ale administrației prezidențiale, și care nu permiteau protestatarilor să ia sub control acele clădiri. Cum ar putea președintele să discute cu o mulțime atât de violentă ? Cu cine ar fi trebuit să vorbească ?

Metodele folosite atunci au fost planificate cu mult timp înainte.

Ingrediente pentru o revoluție: 3. metode de lucru

Deși revoluțiile colorate sunt mascate, un observator atent poate remarca șabloane și similarități care dezvăluie adevărata lor natură. Pentru a face ca mulțimile de oameni să acționeze ca un grup unit și obedient, ei trebuie să le unifice la un nivel inconștient. Planificatorii revoluțiilor colorate cunosc asta foarte bine și și-au perfecționat arta în timp.
Simbolismul este unul din cele mai puternice instrumente pentru a ajunge la această țintă. Au apărut frecvent organizații revoluționare care (surprinzător) aveau denumiri asemănătoare și simboluri și mai asemănătoare; acestea erau aproape ca niște semne care marcau țările următoare care urmau să fie lovite de plaga revoluțiilor colorate. De multe ori, aceste organizații sunt descrise ca active și atente la evenimente, când de fapt sunt antrenate și radicale. Ei sunt cei ce trag primul foc (atât la propriu, cât și la figurat), pentru a transforma protestele pașnice în adevărate lovituri de stat. Amprentele lor pot fi găsite peste tot pe harta revoluțiilor colorate. Având toată experiența generațiilor trecute, ei folosesc tot felul de metode simple dar eficiente, precum sloganuri și refrenuri care au succes.

”Împreună – puternici !”

Cunoscute ca fiind capabile să entuziasmeze publicul și să creeze o identitate de grup, ele depersonalizează pe indivizi, făcându-i mai ușor de manipulat.

”Cine nu sare e rusnac !”
”Mulțumim, prieteni ! Glorie Ucrainei !”

Desigur, așa ceva nu ar putea fi făcut fără bani. Nu e nici un secret că a fost un mare număr de ONG-uri care au investit diferite granturi și subvenții în Ucraina. Întâmplător, o astfel de organizație (kromatske.tv) a primit donații generoase de la ambasadele SUA și Olandei, la fel și de la membrii fundației ”Renașterea” – un ONG fondat de George Soros.

”Am pus bazele unei fundații în Ucraina înainte ca Ucraina să devină independentă de Rusia, și fundația a fost funcțională de atunci și până acum. Au jucat un rol important în evenimentele care au loc acum”. (George Soros)

IX

”Îmi place critica, dar fac cum știu eu” (Mark Twain)

Oliver Stone: Ați văzut vreo dovadă a implicării SUA, ați văzut vreo prezență a lor ?
Viktor Ianucovici: Reprezentanții SUA – precum membri ai Congresului – erau oaspeți frecvenți pe vremea aceea. Doamna Nuland a vizitat Ucraina de nenumărate ori și am discutat cu dumneaei starea lucrurilor. Dar apoi a mers pe Maidan și a susținut protestatarii, a acuzat poliția că a făcut abuz de putere. Am văzut toate aceste lucruri transmise ca mesaje în Maidan.

”Ne vom întoarce în această piață pentru a sărbători alături de voi o Ucraină care e de partea Europei, care e de partea Statelor Unite”. (Chris Murphy – Senator American din Conneticut)

Notă: Este foarte grav că un oficial dintr-o țară străină se afișează public la niște proteste. Prin aceasta, ei recunosc pe față implicarea acelui stat.

Robert Parry: În acea perioadă membri ai Congresului vizitau Ucraina, cel mai celebru caz fiind al senatorului John McCain. Deci unora din oamenii care contestau guvernul le era spus de către un oficial al Statelor Unite – un candidat la președinție și un membru cunoscut al Congresului – că SUA era alături de ei.

”Sunt senatorul John Mccain, și întotdeauna e o plăcere pentru mine să mă întorc în Ucraina”.

Robert Parry: Într-un fel, senatorul McCain le dădea celor de la Maidan un sentiment că au susținere din partea celei mai puternice națiuni de pe pământ.

”Aici e vorba de viitorul pe care-l vreți pentru țara voastră, e despre viitorul pe care-l meritați”.

Viktor Ianucovici: Veneau multe delegații, și le-am zis în primul rând că nu ar fi trebuit să mintă, nu ar fi trebuit să fie de partea protestatarilor; și că-și protejau numai propriile interese, generând conflictul și adâncindu-l. Există vreo țară în care protestatarii au voie să preia controlul clădirilor guvernamentale ? Poate un ambasador ucrainian să vină în Fergusson, să dea gogoși protestatarilor și să acuze forțele de ordine ? Eu cred că este inacceptabil în orice țară europeană, deci de ce era Ucraina tratată așa ?

Oliver Stone: Cine era cea mai mare persoană de contact pentru dvs. în această perioadă, din guvernul SUA ?
Viktor Ianucovici: Contactul meu de nivel înalt era vice-președintele Biden. Aveam adesea convorbiri telefonice; dar problema era că domnul Biden spunea una, iar în Ucraina făceau altceva.
Oliver Stone: Și Ambasadorul ?

Viktor Ianucovici: Ambasadorul SUA primea tot timpul vizite de la reprezentanții Maidan-ului. Știam asta foarte bine. Urmăream aceste lucruri, și am avut impresia că centrul de comandă pentru tot procesul demonstrațiilor era în Ambasada SUA.

La începutul lui februarie 2014, pe măsură ce criza Maidanului devenea din ce în ce mai violentă, a fost interceptat un telefon între Victoria Nuland – adjunctul Secretarului de Stat (Ministrul de Externe) pentru chestiuni Europene și Eurasiatice – și ambasadorul SUA în Ucraina, Geoffrey Pyatt.

”Apar îndoieli privind credibilitatea, după ce a fost interceptată o convorbire telefonică privată între doi diplomați de rang înalt ai Statelor Unite”.

(Victoria): Eu zic că Yats (Arseniy Yatseniuk) e tipul care are experiența economică, experiența de conducere. El e … ceea ce are nevoie este să fie Klitsch și Tyahnbok de fațadă. Eu zic că dacă se implică Klitsch … va fi la acel nivel când lucrează pentru Yatseniuk, treaba nu va merge.
(Geoffrey): Da, cred că e în regulă. OK.
Bun. Vrei să aranjăm o convorbire telefonică cu el ca un pas următor ?
(Victoria): Sullivan s-a întors direct la mine, spunând că aveți nevoie de (vice-președintele SUA Joe) Biden, iar eu i-am zis că aranjăm mâine să-l bată pe spate și să primească detaliile ce trebuie să facă. Deci Biden e de acord.
(Geoffrey): În regulă.

Robert Parry: Deci aveai această remarcabilă convorbire telefonică, în care îi aveai pe acești doi oficiali de rang înalt din conducerea SUA care aparent vorbeau despre o lovitură de stat, sau despre cum plănuiau să restructureze guvernul Ucrainei.

(Victoria): Dă-o încolo de UE.
(Geoffrey): Nu, exact.

Robert Parry: Și nu spun că toată conducerea SUA simte în același fel. Există păreri împărțite. Dar elementul neo-conservator își dorește foarte mult să schimbe dinamica strategică din Europa de Est.
Neoconservatorii sunt oameni foarte deștepți, și se ocupă de mult timp de aceste lucruri. S-au ocupat de chestiunea propagandei, au studiat cum să creeze subiecte sensibile pentru poporul american. Au avut această experiență când i-au făcut pe americani să fie entuziasmați de ce se întâmplă în America Centrală, în anii 80.

”În ce privește armata regulată a lui Sandinista, forțele lor terestre sunt acum echipate cu artilerie rusească”.

Robert Parry: Au tot aplicat aceleași strategii, de atunci și până acum. Ei rămân foarte dedicați să-și atingă scopurile. Vor în continuare să schimbe anumite conduceri – de exemplu vor o schimbare de regim în Siria, o schimbare de regim în Iran. Sunt foarte abili în aceste lucruri. Iar acum au mulți aliați în mass-media, în guvern, iar asta înseamnă că pot face multe pentru a controla varianta oficială.

”Cred că în America zilelor noastre, cumva ne-am spus că există multe moduri în care putem rezolva aceste probleme, în afara forței brute. Lui Vladimir Putin îi pasă de acțiunile dure” (Robert Kagan)

Robert Parry: Acum neo-conservatorii pot demoniza liderul unei națiuni. Acest lucru prinde la publicul american. În loc să prezinte argumente pentru o anumită politică, atacă liderul. Deci neoconservatorii au devenit foarte abili în a alege lideri, a le găsi punctele vulnerabile și apoi a insista pe acest subiect. Despre Yanukovitsch ai putea spune că a fost un lider politic mai degrabă greoi (în decizii), dar ei l-au transformat într-un diavol. ”Este complet corupt, este malefic, și vrea să ucidă oamenii de la Maidan, acești minunați protestatari pașnici”. Deci ai niște băieți buni și niște băieți răi. Și continuă să repete acest scenariu simplu, iar acest lucru funcționează în cazul poporului american.

”Trebuie să înțelegem cine este Vladimir Putin. Este un vechi colonel KGB care vrea să restaureze Imperiul Sovietic” (John Mccain)

Robert Parry: Îi transformă în demoni, iar americanii percep că acesta e un mod în care pot înțelege ce se întâmplă în lume. După ce se întâmplă asta, este foarte greu pentru un jurnalist sau pentru oricine altcineva să vină să mai spună: ”Stați așa, acest tip e mai degrabă gri decât alb sau negru”. Iar dacă spui asta, dintr-o dată ești apologet al lui Yanukovitch, apologet al lui Putin; apoi atacurile se îndreaptă înspre persoana care o spune – un jurnalist, o personalitate academică, etc.

X

Orice regizor bun îți va spune că tempo-ul și ritmul sunt cele mai bune instrumente prin care poate menține atenția publicului.
Tehnicile folosite la Maidan aveau nevoie de niște victime sacre. Era parte din scenariu.
Ar putea fi numită și o metodă de trădare, atunci când aliații și simpatizanții sunt aruncați fără milă în flacăra revoluționară. Ideea e simplă: atunci când munca de pregătire e gata, trebuie numai să aprindă fitilul pentru a pune mașinăria în mișcare. Asasinarea politicianului Rafik Hariri a dus la Revoluția Cedrilor (Liban, 2005). Uitându-ne înapoi la otrăvirea misterioasă a lui Viktor Yushcenko (înaintea revoluției portocalii din 2004), acum ne dăm seama că a devenit el însuși o ”victimă sacră”. Cei mai mulți analiști politici cred că poporul ucrainian a avut pentru el o compasiune care a depășit toate recordurile, aducându-l în postura de președinte.
Numărul de victime în rândurile protestatarilor, din timpul protestelor din Euromaidan, au fost 100. Ei sunt numiți ”Cei 100 din cer”. Toate victimele sacre au fost imediat mitologizate.

Bătaia aplicată studenților pe 30 noiembrie 2013 a fost declanșatorul evident al Euromaidanului. Cei care au trimis provocatori antrenați în piața centrală au știut foarte bine că protestatarii pașnici erau cei care urmau să fie răniți cel mai mult.
Este greu pentru ei să mențină aprinsă luni de zile flacăra protestelor. Tensiunile se domolesc, iar oamenii inevitabil obosesc. Sărbătorile sunt de asemenea un pericol mare pentru planificatorii revoluțiilor. Oamenii vor să fie acasă cu familia și prietenii. Așa că trebuiau să fie inventivi pentru a-i ține pe oameni în corturile reci din oraș.
În ziua Crăciunului din 2013, jurnalista de cancan și arivista politică Tetiana Chornovol a fost aleasă să devină unealta pentru a pune din nou protestele în priză.

”Un activist civic și jurnalist, cunoscut pentru că investighează faptele de corupție ale politicienilor de rang înalt, a fost bătută în apropiere de capitala Kiev de Crăciun”.

Faptele ei eroice ca reporter arătau mai mult a infracțiuni, precum pătrunderea în curtea privată a lui Viktor Yanukovitch; conducând mulțimea revoltată să preia controlul asupra clădirilor administrative din Kiev; pătrunderea într-o mașină a serviciului de securitate al Ucrainei. Părea că Tatiana era mai interesantă să fie subiect de știri decât să relateze despre evenimente; și interesată să câștige reputație care să fie transformată în voturi, pentru lupta ei politică în partidul de opoziție ”Pământul-mamă”. Ea a dăruit mass-mediei din lume un cadou de Crăciun în 2013, când a fost bătută cu cruzime pe stradă de atacatori neidentificați. Deși în trei zile au fost prinși toți suspecții și au mărturisit că au bătut-o pe Tatiana în timpul unui incident de circulație, mass-media lumii continua să insiste pe motivația politică a incidentului. Instantaneu, Tatiana a devenit un martir eroic ce unea lumea în jurul imaginii ei.

”Bătaia, producându-se într-un context de tulburări politice în Ucraina, a dus la proteste”.

Euromaidan-ul era din nou în centrul atenției; iar Tatiana, la mai puțin de două luni după bătaie, era deja destul de sănătoasă pentru a ataca Biroul Partidului Regiunilor – partidul lui Viktor Yanukovitch. ”Aici sunt parcate mașinile oamenilor care m-au atacat. Aici e chiar cuibul acestui guvern mafiot și criminal. Iar echipele de ucigași sunt coordonate tot de aici”.

Unul din angajații de acolo, specialistul IT de 65 de ani Vladimir Zacharov, a fost ucis în timpul atacului.
Deci, unde este Tatiana acum ? Acum are în sfârșit o poziție proeminentă în noul guvern.

O lună mai târziu a fost rândul unui nou act din piesa de teatru. Protestatarul armeano-ucrainian Sergei Nigoyan a fost unul din primii care au ajuns în Maidan, pe 22 ianuarie. Nu era radical sau violent. Mai degrabă era naiv și plin de speranță. Văzându-l pe Sergei citind un poem patriotic, e ca și cum ai vedea audițiile pentru un rol de ”victimă sacră”. ”Continuați să luptați, cu siguranță veți învinge. Dumnezeu vă ajută în lupta voastră. Pentru glorie și pentru libertate, mărșăluiesc alături de voi”.
Din nefericire, Sergiy a obținut rolul. Trădat de camarazii săi de arme, acest videoclip avea să devină viral după ce Sergiy a fost ucis, la primele ore ale dimineții de 22 ianuarie 2014.
Circumstanțele morții lui rămân necunoscute până azi. Chiar dacă toată zona protestului era filmată puternic, nu au fost înregistrări sau martori care să ajute în investigație, iar corpul său a fost mutat imediat de la locul crimei. Sergei a devenit primul martir al euromaidanului, și cât ai zice pește polițiștii au fost desemnați ca ucigași ai lui. Aproape doi ani mai târziu, investigația oficială încă nu avea rezultate. Acum se crede de către mulți că moartea lui Nigoyan a fost înscenată de provocatori pentru a spori tensiunile.

Evenimentele – care ar fi putut intra în istoria revoluțiilor colorate ca cel mai mare sacrificiu uman de până atunci – au ajuns la țanc o lună mai târziu.

XI

20 februarie

”De săptămâni întregi, această capitală europeană a fost scena unei revolte violente. Astăzi a fost cea mai sângeroasă zi de până acum”.
”Protestatarii forțează calea înspre districtul guvernamental, înarmați aici cu cocktail-uri molotov – dar am văzut de asemenea pistoale și puști. Există victime de ambele părți”.
”Tocmai a spus că sunt șase oameni morți acolo. Nu că sunt răniți, sunt morți. Spun că au fost doborâți de lunetiști”.

Pe 20 februarie au început să ucidă membri ai forțelor de ordine.

Vitaliy Zakharchenko: Am fost informat că au început să tragă lunetiști, și că sunt victime de ambele părți. Primele lovituri au venit din clădirea conservatorului, care era sub controlul forțelor Maidan-ului.

Aici ne întâlnim cu vechea noastră cunoștință de la organizația Narodniy Rukh – Andriy Parubiy. Acesta era în punctul culminant al carierei lui de comandant auto-proclamat al Maidan-ului, ceea ce practic înseamnă liderul opoziției radicale. ”I-am avertizat că Maidan-ul va lua măsuri dacă cererile noastre nu sunt îndeplinite imediat”.

Vladimir Putin: Scopul era să facă distrugeri, dar cu siguranță Yanukovitch nu a beneficiat de pe urma tulburărilor.

”Protestatarii au fost filmați conducând un lung șir de membri ai forțelor de ordine. Nu este clar unde îi duceau. 67 de membri ai forțelor de ordine sunt dați dispăruți”.

Oliver Stone: Deci au fost 14 polițiști morți, și 43 răniți ?
Vitaliy Zakharchenko: Erau 20 de polițiști morți și peste 150 răniți cu arme de foc.

Viktor Ianucovici: Apoi, pe 20 și 21 februarie, era deja clar că a început lovitura de stat.

”Mai devreme, dinăuntrul taberei protestatarilor, liderul opoziției – Vitaliy Klitscko – i-a îndemnat pe suporterii lui să rămână pe poziție. ”Fiecare dintre voi ar trebui să se țină tare, deoarece nu plecăm nicăieri”.

Viktor Ianucovici: În acele momente noi eram angrenați în negocieri cu opoziția, și de multe ori ajungeam la o înțelegere, dar mai târziu mi-am dat seama că era un joc. Partea radicală a opoziției – care nu a participat la negocieri – nu ascultau de nimeni. Ei își făceau doar misiunea.

La fel ca în 2004 în timpul revoluției portocalii, liderii occidentali au simțit nevoia să intervină și să aducă ambele tabere la masa negocierilor. La Kiev au venit trei miniștri externe din țările europene: Laurent Fabius, Frank-Walter Steinmeier, Radoslaw Sikorski. Au luat parte la întâlnirea dintre Yanukovitch și opoziție, și au ajuns la o înțelegere cu privire la devansarea alegerilor și aprofundarea relațiilor dintre opoziție și președinte.

”Președintele ucrainian și liderii protestelor antiguvernamentale de acolo au ajuns la un acord de pace”.
”Acordul a dat o șansă discuțiilor dintre președintele Yanukovitch și opoziție”.

Exact ca în 2004, opoziția – sau cel puțin partea ei radicală ”Sectorul de dreapta”, condusă de Dimitriy Yarush – nu avea nici o intenție să-și îndeplinească partea lor din înțelegere. ”Înțelegerile la care s-a ajuns nu îndeplinesc cererile noastre. Sectorul roșu nu va depune armele, Sectorul de dreapta nu va ridica nici o blocadă de la nici o clădire guvernamentală, până se îndeplinește principala noastră cerere – demisia lui Yanukovitch”.

Viktor Ianucovici: Am semnat o astfel de înțelegere, dar mai târziu am realizat că nu contează ce înțelegere am fi semnat, lovitura de stat era deja planificată și era inevitabilă. Deci, de fapt, nu depindea de noi. Ministrul de externe polonez: ”Dacă nu sunteți de acord veți avea legea marțială, armata, o să fiți cu toții morți”.

”Liderii opoziției au plecat spunând că s-ar putea să fi găsit o soluție pentru a pune punct carnagiului, dar vor să prezinte în fața publicului concluziile întâlnirii lor”.
”În curând s-a constatat că oamenii nu erau mulțumiți”.

Vladimir Putin: A doua zi, domnul Yanukovitch a plecat către al doilea cel mai mare oraș din țară – Harkov. Imediat după ce a plecat, atât reședința lui cât și guvernul au fost cucerite de oameni înarmați. Voi cum ați numi asta ?

Viktor Ianucovici: Realitatea e că am plecat către Harkov cu elicopterul. Coloana de mașini a plecat fără mine, dar nimeni nu știa asta. În timp ce vehiculele prezidențiale rulau pe drum, s-a tras asupra lor. De asemenea, serviciile noastre de informații aveau date că existau mercenari a căror misiune era nu să-l rețină pe președintele Yanukovitch, ci să-l execute.
Am cerut permisiunea președintelui Putin să intru pe teritoriul Federației Ruse. Am primit această permisiune și mi s-a acordat asistență. Pe 24 februarie am ajuns în Rusia.

Ukraine on fire – Tensiuni în Ucraina (2016). Documentar produs de Oliver Stone

https://brighteon.com/8efb5935-d32b-4744-8498-cc72ca360332

(transcript, partea a treia)

XII

23 februarie 2014

În același timp, Kiev-ul își lua adio de la victimele masacrului. De asemenea, îi întâmpina pe cei ce au preluat puterea cu costul acestor vieți. ”Parlamentul Ucrainian a votat ca președintele acestuia să devină președintele interimar al Ucrainei. Oleksandr Turchynov a făcut apel la parlamentari să formeze un guvern interimar până marți. Aceste evenimente succed demiterii președintelui Yanukovitch, sâmbătă”.

Vladimir Putin: L-au îndepărtat pe Yanukovitch în afara procedurilor constituționale, nu prin suspendare.
Viktor Ianucovici: Procedura suspendării nu a fost urmărită. Trebuiau să fie implicate Curtea Constituțională și Curtea Supremă, și trebuiau să voteze cel puțin trei pătrimi din parlamentari.

Parlamentul ucrainian este format din 450 de deputați. Constituția Ucrainei cere ca cel puțin trei pătrimi să voteze. Cu alte cuvinte, 338 de voturi în favoarea suspendării. Dar numai 328 de deputați au votat cu da.

Viktor Ianucovici: Nu au votat 3/4 din parlament.

Robert Parry: Secretariatul de Stat al SUA (Ministerul de externe) au zis aproape imediat că noua conducere este legitimă, iar asta făcea parte din acest efort de a schimba regimul. În loc să găsească o cale de a revitaliza acordul din 21 februarie, sau poate să-l aducă înapoi pe Yanukovitch într-o poziție de conducere, acest lucru nu mai era posibil. Apoi au avut un Est al Ucrainei care se împotrivea, au avut situația cu Crimeea vrând să se separe, iar lucrurile au escaladat rapid.

XIII

”Votanții vor decide duminică dacă vor părăsi Ucraina și se vor alătura Rusiei”.
”Campania ”Împreună cu Rusia” este susținută de Rusia”.

Situația din Crimeea (referendumul), s-a întâmplat și ea în această perioadă, foarte rapid.

Viktor Ianucovici: Referendumul din Crimeea a fost o inițiativă a oamenilor din Crimeea. A fost răspunsul lor la faptul că reprezentanții Maidan-ului încercau să aranjeze un nou Maidan în Crimeea.
Nu e un secret că populația Crimeii au fost întotdeauna pro-rusă.

Conducerea din Crimeea, simțind părerea oamenilor, au susținut complet decizia președintelui Yanukovitch de a amâna acordul de asociere al Ucrainei cu Uniunea Europeană din 2013, și de a se apropia mai ferm de Rusia.
Pe măsură ce se desfășurau evenimentele din Kiev, autoritățile din Crimeea au emis o declarație, punând în cuvinte temerile poporului din Crimeea. ”Bazându-ne pe voința poporului din Crimeea care ne-au ales, declarăm că nu vom lăsa Crimeea pe mâna extremiștilor și neo-naziștilor care încearcă să preia puterea în Ucraina, cu costul sângelui țării și al cetățenilor ei”.
După schimbarea de regim din Kiev, în Crimeea au început să se răspândească zvonuri că noile autorități vor fi fără milă față de cei ce li se opun.

”Glorie Ucrainei !”

Acest lucru a condus la demonstrațiile pro-ruse care respingeau noua conducere de la Kiev. Pe 27 februarie, clădirile guvernului din capitala Crimeii au fost cucerite de protestatari pro-ruși. Conducerea din Crimeea a fost demisă, și a fost instalat un nou lider – Sergey Aksionov – ca lider al Republicii Autonome Crimeea. Cu siguranță au crezut că guvernul rus îi va proteja.
Pe 16 martie a avut loc referendumul din Crimeea, iar oamenii au votat să părărească Ucraina și să intre în componența Federației Ruse.

Robert Parry: Situația din Crimeea este prezentată ca o invazie rusească, dar, din nou … nimeni din cei care se uită la situație nu se uită la datele votului – unele din ele prezentate chiar de agenții guvernamentale ale Statelor Unite – care arată că oamenii din Crimeea au preferat să facă parte din Rusia. În mass-media din SUA lucrurile au fost prezentate ca ”Rusia a invadat, apoi au organizat alegeri frauduloase, unde votanții au mers la urne sub amenințarea armelor, unde cumva au reușit să falsifice voturile pentru a obține un procentaj de 96 % pentru a se alătura Rusiei”.

”Ideea unui referendum în Crimeea este pur și simplu neconstituțională”.
”Apar întrebări dacă aceste alegeri au fost libere și corecte, mai ales dacă avem în vedere puternica prezență militară din acest moment în Crimeea”.

Robert Parry: Deci așa a fost prezentată situația către cetățenii americani. Realitatea este foarte diferită.

”Atmosfera de aici e cu siguranță electrică. Mii de oameni s-au adunat în Capitala Crimeii, Simferopol. Toate acestea vin după un referendum care a avut loc duminica trecută, în care cei din Crimeea au votat în proporție covârșitoare în favoarea ideii de a se reuni cu Rusia”.

Vladimir Putin: Vreau să vă întreb – ce înseamnă democrație ? Democrația este o politică bazată pe voința poporului. Cum putem afla voința poporului ? În lumea modernă, o facem prin vot. Oamenii au venit și au votat – prezența la vot a fost de peste 90 %, iar peste 90 % din votanți au votat în favoarea alăturării la Rusia. Ar trebui să respectăm alegerile oamenilor, și nu să manipulăm dreptul internațional și principiile democrației de fiecare dată când ne convine, după interesele geopolitice.
Nu am avut nici un război acolo, nimeni nu a tras nici un foc. Nimeni nu a ucis pe nimeni.

XIV

Oliver Stone: Ceea ce este descris în Vest ca o invazie rusă a Crimeii, de fapt se referă la prezența soldaților ruși în Crimeea. Puteți clarifica despre ce e vorba ?
Viktor Ianucovici: Întotdeauna au fost soldați ruși în Crimeea, din moment ce Flota Rusă de la Marea Neagră are baza acolo.

Încă din 1804, baza navală de la Sevastopol a devenit principalul port militar al Imperiului Rus în Marea Neagră. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, apărarea eroică a Sevastopolului a durat aproape un an și a produs sute de mii de victime. Prin urmare, baza navală din Crimeea are un istoric de mândrie istorică pentru Flota Rusă de la Marea Neagră, dar este considerată și ca având o uriașă importanță strategică.

Robert Parry: Cei care eram pe vremea aceea ne amintim că atunci când rachetele sovietice au fost aduse în Cuba, noi americanii am fost foarte speriați, foarte nervoși și am fost aproape de o confruntare nucleară, deoarece arme de o asemenea capacitate distructivă erau plasate atât de aproape de Statele Unite.

Din Cuba până la Washington DC – 1.134 mile (1.700 km)

Dacă pentru Statele Unite Cuba e în spatele curții, pentru ruși Crimeea e la ușă.

Din Crimeea până la Moscova – 790 mile (1185 km)

Oliver Stone: Care ar fi consecințele unei eventuale preluări a bazei navale din Crimeea, sau dacă se face o bază Nato acolo ?
Vladimir Putin: Ar putea fi consecințe foarte grave. Baza în sine e insignifiantă, dar este o nuanță pe care vreau să o precizez. De ce reacționăm noi atât de vehement la expansiunea NATO ? Pe noi ne interesează mecanismul de luare a deciziilor. Eu știu cum sunt luate deciziile în NATO. Imediat ce o țară devine membră, nu poate rezista presiunii exercitate de SUA. Și foarte rapid, poate să apară orice în țara respectivă – sisteme de rachete defensive, noi baze militare, sau, dacă e nevoie, noi sisteme de atac cu rachete. Noi ce ar trebui să facem ? Trebuie să luăm măsuri de siguranță, iar asta înseamnă să îndreptăm rachetele noastre înspre noile instalații militare, pe care le considerăm amenințătoare pentru noi. Situația devine tensionată.

Sergey Lavrov, ministrul de externe rus: ”Dacă suntem atacați, cu siguranță vom riposta”.

Vladimir Putin: Uneori nu prea înțeleg logica partenerilor noștri; uneori se pare că au nevoie de un inamic în exterior pe care să-l țină în lesă, și să întărească disciplina printre propriile trupe – așa-numitul bloc Vest-European. Și în ciuda tuturor îngrijorărilor, Iran nu e un pericol așa de mare.

Oliver Stone: Sunt preocupat de extinderea Nato. Nato s-au extins în 13 țări, au ajuns la granița Rusiei. 13 țări.
Viktor Ianucovici: Acesta e un subiect foarte periculos. Aici e vorba de război. Un război între Rusia și Statele Unite ar fi o nebunie totală.

XV

La începutul primăverii din 2014, Ucraina de Est era tulburată și de protestele împotriva noilor autorități de la Kiev. Această regiune cu o populație apropiată de Rusia – atât geografic cât și cultural – s-a temut că înclinațiile înspre extrema dreaptă ale noului guvern de la Kiev vor aduce neo-naționalismul pe pământul lor. Și aveau motive temeinice. Statutul limbii ruse în Ucraina a fost subiect de scandal timp de mulți ani.

”Instituirea limbii ruse ca a doua limbă oficială din stat a fost una din principalele puncte din campania electorală a lui Viktor Yanukovitch”.

În 2012, guvernul Yanukovitch a adoptat o lege prin care limba rusă devenea a doua limbă oficială în părțile de Sud și de Est ale Ucrainei, zone unde populația vorbitoare de limbă rusă formează o majoritate. Grupurile de naționaliști ucrainieni au inițiat proteste masive pentru a se opune acestei legi. Un observator atent ar putea vedea ceva fețe familiare acolo. ”Această gașcă, această juntă, acești ticăloși pot fi înfrânți”.
Pe 23 februarie 2014, chiar a doua zi după schimbarea regimului, noul guvern a adoptat un amendament cu privire la statutul oficial al limbii ruse în Ucraina. Și chiar dacă mai târziu această decizie a fost blocată de președintele în exercițiu (Alexandr Turchinov), tot a trimis un mesaj – și încă unul puternic.
Acest lucru a alarmat orașele vorbitoare de limbă rusă din estul Ucrainei, iar oamenii au ieșit pe străzi pentru a-și arăta nemulțumirea. Ca răspuns, grupurile pro-Maidan au condus propriile demonstrații. Când cele două grupări se întâlneau situația era întotdeauna tensionată, și până la urmă s-a ajuns la tragedie.

Donetk, 13 martie 2014

O persoană a murit și peste 50 au fost rănite în ciocnirile din timpul manifestației pro-ruse care protesta împotriva noului guvern de la Kiev. Pe 6 aprilie, scenariul din Crimeea a început să se repete și în Estul Ucrainei, unde protestatarii au preluat controlul asupra clădirilor guvernamentale; iar a doua zi, pe 7 aprilie, au proclamat Republica Populară Donetk. Kievul a răspuns anunțând începutul unei operațiuni antiteroriste în Ucraina de Est. La acel moment, deja media internațională țipa că are loc o invazie rusă în Ucraina.

”Rusia ar putea fi pe punctul de a invada Ucraina”.

Dar situația de război era numai în media. Guvernul ucrainian nu a declarat niciodată stare de război. De ce ? Petro Poroshenko: ”Fondul monetar internațional nu poate acorda împrumuturi țărilor aflate într-un conflict activ”.

Vitaliy Zakharchenko: Când vine vorba de politica la scară mare, indiferent despre ce vorbești, e vorba de bani.

Fuseseră deja investiți prea mulți bani în Ucraina pentru a se opri în mijlocul drumului. Victoria Nuland: ”Am investit peste 5 miliarde de dolari pentru a ajuta Ucraina în acest demers și în altele, care ne vor da certitudinea că avem o Ucraină sigură, prosperă și democratică”.

Vitaliy Zakharchenko: Ce fel de democrație a adus acești bani ? Prin ce fel de proces se luau deciziile ? Era același regim care acum este stabilit prin forță în Donbass ?

Desigur, fondurile trebuiau să vină în continuare, iar conflictul trebuia să continue și să devină din ce în ce mai sângeros și mai letal.

”L-am distrus cu totul”.

… în timp ce ambele tabere foloseau arme din ce în ce mai sofisticate și mai letale.

Viktor Ianucovici: Domnul Turchinov are o responsabilitate uriașă pentru inițierea unui conflict împotriva propriului popor. A trimis trupe în Donbass. Au făcut ceea ce eu nu am făcut, și au început vărsarea de sânge.

Lumea părea prea ocupată să primească cu brațele deschise această nouă democrație de la Kiev, pentru a realiza ce se făcea în culise … în timp ce democrația își desfășura aripile peste țară. Mulți din sudul Ucrainei priveau revoluția cu îngrijorare.

”Odessa nu va ceda !”

Iar în orașul Odessa s-a format o mișcare anti-Maidan, la începutul lui ianuarie 2014. Protestatarii și-au instalat tabăra în fața Camerei de Comerț, clădire care în curând avea să devină un moment pentru un alt masacru.
Este dificil să supraestimezi importanța Odessei. Este localizată strategic la Marea Neagră, și e portul cel mai mare al Ucrainei. Nu e o surpriză că noile autorități de la Kiev priveau situația de la Odessa cu o îngrijorare din ce în ce mai mare. Din ce în ce mai mulți oameni din Odessa se alăturau mișcării anti-Maidan, în timp ce evenimentele din Estul Ucrainei se tensionau. Noul guvern ucrainian nu avea puterea de a purta un război pe prea multe fronturi. Dacă Odessa s-ar fi alăturat revoltelor în creștere din regiunile de Est, asta ar fi complicat serios situația. Această rebeliune trebuia înăbușită imediat și prin orice mijloace. Iar costul a fost greu.
Pe 2 mai 2014, fanii din Odessa s-au îndreptat înspre centrul orașului pentru un meci din campionatul de fotbal ucrainian. În mod surprinzător, un mare număr dintre acești fani (care au coborât în Odessa în noaptea dinainte) s-au dovedit a fi luptători din ”unitățile de auto-apărare” ale Maidan-ului, împreună cu membri ai organizațiilor radicale veniți din toate părțile Ucrainei. ”Glorie națiunii noastre !” ”Moarte dușmanilor noștri !” ”Ucraina deasupra tuturor”. Acești fani – mascați, înarmați și care scandau lozinci naționaliste – au început turbulențele prin centrul orașului, în timp ce se deplasau spre tabăra mișcării anti-Maidan … unde au atacat. Protestatarii anti-Maidan au căutat adăpost în clădirea Camerei de Comerț. Dar fost o capcană. Suporterii Maidan-ului au început să arunce cu cocktailuri molotov în clădire, până a fost cuprinsă de flăcări. Înăuntru au fost oameni care au murit carbonizați sau când încercau să sară de la fereastră. Deși un detașament de pompieri era la numai 2 km distanță, a durat aproape jumătate de oră să ajungă. Când în sfârșit au ajuns, stricăciunea fusese făcută.
Dar iată un lucru intrigant. Cu numai câteva zile înainte de acele evenimente oribile, un mesager din gruparea Maidan – Andriy Parubiy – a făcut o vizită în Odessa. E o coincidență interesantă că unii din oamenii cu care s-a întâlnit în Odessa au fost văzuți la locul incidentului în acea zi.
Dar nu toată lumea deplângea tragedia. La popularul talk-show politic ”Shuster Live”, vestea despre oamenii care au ars de vii în Odessa a fost primită cu un lung ropot de aplauze. ”Numărul de morți în incendiul din Odessa: 15 cetățeni ruși, 10 oameni din Transnistria, și nici unul din locuitorii Odessei”.
Pe pagina lor de facebook, Sectorul de dreapta au descris evenimentele din 2 mai drept ”Un moment glorious din istoria noastră națională”.
O investigație oficială cu privire la acest trist eveniment se desfășoară de aproape doi ani, fără să fi ajuns la o concluzie. Dar se pare că experții aveau toate informațiile necesare, încă de la început. ”Cu siguranță provocările au venit de la luptătorii lui Putin, care au început să spargă demonstrația ucrainienilor”.

XVI

Se pare că Odessa este cu adevărat o regiune de mare importanță pe partea imobiliară, din moment ce pe 13 mai 2015 a fost onorată cu un guvernator special: Mihail Saakashvili, un vechi prieten al Statelor Unite, născut și crescut în țara vecină Ucrainei, Georgia.

”Un mic dans acolo în Georgia”.

O privire rapidă asupra biografiei lui ne ajută să înțelegem că a fost pregătit pentru o misiune specială.

”Sunt un protestatar pașnic. Dați-vă înapoi”.

Domnul Saakashvili a beneficiat de o bursă din partea Departamentului de Stat al SUA (Ministerul de Externe), și a lucrat pentru o firmă de avocatură din New York care reprezenta organizația Kamara – un grup care a apărut mai devreme când am vorbit de revoluțiile colorate.

”Avem de-a face cu o revoluție democratică și fără vărsare de sânge”.

Revoluția trandafirilor, Georgia, noiembrie 2003.

Aceasta e revoluția trandafirilor, iar acesta e Mihail Saakashvili și organizația Kamara, ocupați să înlăture președintele ales democratic, Eduard Shevarnadze (1995-2003).

”Îndepărtăm guvernul prin mijloace pașnice. E o metodă clasică, cu adevărat europeană. Sunt cu adevărat mândru de asta”.

La scurt timp după ce revoluția trandafirilor a înflorit pe deplin, Georgia și-a anunțat intenția de a se alătura NATO, și de a planta noi baze militare pe terenul fertil al Georgiei, chiar la granița Rusiei. ”Nu vom renunța niciodată la libertatea și independența noastră, nu vom ceda niciodată vreo bucată din pământul nostru” (Mihail Saakashvili).

Misiunea lui Saakashvili a fost îndeplinită, cel puțin conform prietenilor lui din NATO. Dar populația Georgiei nu a fost la fel de bucuroasă. În 2007 au ieșit pe străzi pentru a-și exprima nemulțumirea, iar domnul Saakashvili a răspuns cu forță. Nemulțumirea oamenilor a crescut. Partidul lui Saakashvili a pierdut alegerile parlamentare, iar opoziția a preluat controlul.

”A spus: ”Aceasta înseamnă că majoritatea parlamentară trebuie să instaleze un nou guvern iar eu să fiu președinte, conform constituției noastre”.

Mihail Saakashvili a decis să nu mai aștepte rezultatul alegerilor prezidențiale, și a fugit din țară în octombrie 2013.

În 2014, Saakashvili a refuzat să apară ca martor în cadrul unor procese penale. Mai târziu în același an, a fost acuzat de abuz de putere și deturnare de fonduri.
Saakashvili a ajuns până la urmă în SUA, unde prietenii lui de la Washington i-au găsit în curând o nouă misiune: Mihail a susținut în mod activ Maidan-ul, și foarte curând avea să fie răsplătit cu o poziție înaltă în noul guvern ucrainian – mai întâi ca și consilier al președintelui, apoi ca guvernator al Odessei. Cu o zi înainte să-și asume această demnitate, a renunțat la cetățenia Georgiei – țara lui natală – și a devenit cetățean ucrainian. ”Voi rămâne întotdeauna un cetățean mândru al glorioasei noastre patrii-mamă”. ”Un cetățean mândru al glorioasei noastre patrii-mamă”.
Cum se spune: ”bătălia merită vărsarea de sânge”, la propriu și la figurat.

”Știu adevărata valoare a reformelor lui Saakasvili, la fel cum știu că rolul și prezența lui în Ucraina sunt parte din proiectul pe care anumite forțe trebuie să-l desfășoare acolo” (Nino Burjanadze, fostă președintă a parlamentului în Georgia)

Geoffrey Pyatt, ambasadorul SUA în Ucraina, l-a vizitat pe Saakashvili la doar o lună după ce a devenit guvernatorul Odesei. ”Câtă vreme administrația din Oblast va avea rezultate, vom vedea un aflux constant de vizitatori de la ambasadă și de la Washington”.
Întâlnirea a fost fructoasă, iar Geoffrey generos. ”S-a ajuns la o înțelegere că ofițeri americani din California vor antrena pe noii polițiști din Odessa”.
Oricât de bine ar merge serviciul lui Saakashvili, se pare că nu trebuie să se îngrijoreze pentru propriile fonduri. Pe pagina lui de Facebook a postat un document oficial, care arată că noul guvernator al Odessei primește bani destul de buni de la Washington: aproape 198.000 de dolari pe an. Ca o comparație, guvernatorul Statului Maine câștigă 75.000 de dolari pe an. Deci dacă Odessa ar deveni un stat american, ar fi în capul listei.
Domnul Saakashvili ar trebui să se simtă ca acasă în noua lui țară adoptivă. A devenit prieten la cataramă cu fostul lider al revoluției colorate, Viktor Yushcenko, care e nașul fiului său.

Vladimir Putin: Fostul președinte georgian Saakashvili este instalat ca guvernator al Odessei. Aceasta e o insultă pentru populația din Odessa, pentru toți ucrainienii. Lui nici măcar nu i s-a acordat permis de muncă în SUA, universitățile unde a aplicat nu i-au oferit o slujbă permanentă. Dar poate fi guvernatorul Odessei, nu-i așa ? Nu mai există ucrainieni profesioniști, capabili și potriviți pentru această poziție ?

”Georgia cere din nou Ucrainei să-l extrădeze pe Saakashvili”.

Ukraine on fire – Tensiuni în Ucraina (2016). Documentar produs de Oliver Stone

https://brighteon.com/8efb5935-d32b-4744-8498-cc72ca360332

(transcript, partea a patra)

XVII

Un război, odată pornit, nu-și alege victimele.

”Tocmai am aflat în această oră: Malaysian Airlines au confirmat că au pierdut legătura cu unul din avioanele lor”.
”Avionul a fost într-adevăr doborât de o rachetă care a zburat la mare altitudine deasupra Estului Ucrainei, lângă granița cu Rusia”.
”298 e numărul revizuit de victime, despre care se presupune că sunt toți morți”.

Robert Parry: A fost un asasinat, o crimă. A existat această nonșalanță ciudată cu privire la investigarea tragediei. Un raport foarte limitat a fost făcut public la câteva luni după eveniment. De atunci, au zis că următorul raport va fi la prima comemorare a tragediei. Dar aveam de a face cu o investigație criminalistică, înainte să devină caz nerezolvat. Deci a fost acest element curios: de ce nu au fost exercitate presiuni mai mari din partea mass-mediei și a guvernelor din Vest pentru a răspunde la aceste întrebări.

Dar chiar și fără să existe răspunsuri la întrebări, au fost imediat arătați cu degetul presupuși vinovați.

”Acesta nu e un accident. Asta se întâmplă datorită susținerii ruse”.
”Dovezile arată că avionul a fost doborât de o rachetă sol-aer care a fost lansată dintr-o zonă aflată sub controlul separatiștior susținuți de Rusia, aflați înăuntrul Ucrainei” (Barack Obama, președinte al SUA)
”Cu siguranță statul deasupra căruia s-a produs incidentul poartă răspunderea pentru această tragedie îngrozitoare” (Vladimir Putin)

Avionul Boeing din Malaezia nu a fost primul care să joace un rol puternic în relațiile SUA-Rusia. Pe 1 septembrie 1983, cursa 007 a Koreean Airlines – care efectua o călătorie de la New York către Seul, cu escală la Anchorage – a fost doborât de un avion sovietic de interceptare deasupra teritoriului USSR din Marea Japoniei.

”Nu a existat absolut nici o justificare, nici legală nici morală, pentru ce au făcut sovieticii” (Ronald Reagan, președintele SUA)

Tragedia Boeing-ului din Koreea a fost considerată ocazia perfectă pentru a demonstra puterea militară a NATO, la distanță periculoasă față de sovietici. Pe 2 noiembrie 1983, NATO a lansat operațiunea ”Arcașul Nobil”, un exercițiu militar de 10 zile care a simulat un conflict ce escaladează într-un atac nuclear. A fost urmat de plasarea de rachete nucleare Pershing II în Europa. Ceea ce Reagan nu a luat în considerare este reacția paranoică a sovieticilor.
Un raport declasificat recent, întocmit de serviciile secrete americane, arată că pentru prima dată de la criza rachetelor din Cuba lumea a fost foarte aproape de războiul nuclear.
Exact ca în 1983, prăbușirea avionului de la Malaysia Airlines a fost folosită împotriva inamicului. Un nou val de sancțiuni a lovit Rusia imediat după tragedie. ”Statele Unite impun noi sancțiuni Rusiei, în sectoare cheie ale economiei ruse”. La aproape un an și trei luni după, Comisia de siguranță a aviației olandeze a publicat un raport: ”Doamnelor și domnilor, prăbușirea zborului MH17 a fost cauzată de explozia unui focos de rachetă 9M314MV ce a explodat în afara avionului, lângă partea din stângă a cabinei.”
Raportul nu învinuia un anumit grup sau persoană, și a estimat o zonă foarte largă de 314 km pătrați de unde ar fi putut fi lansată racheta. În același timp, producătorul rusesc de rachete Buk (Almaz Antey) a condus propria investigație independentă. ”Rezultatul experimentului a respins concluzia Corpului de Siguranță Olandez cu privire la tipul de rachetă și locul de lansare”.
În timpul experimentului, au distrus un avion casat detonând o rachetă Buk în fuselaj, și au ajuns la concluzia că avionul din Malaiesia a fost doborât de vechiul tip de rachete, care nu mai era folosit de Rusia dar se afla în continuare în posesia Ucrainei; firma pretinde că racheta a fost lansată de pe teritoriul controlat de armata ucrainiană.

Cineva s-ar aștepta ca aceste rezultate controversate să stârnească din nou interesul publicului cu privire la investigație. Dar tragedia cursei MH17 și-a jucat deja rolul în marele joc geopolitic. Prin urmare, a fost uitat în curând.
Scopul a fost îndeplinit. După ce al treilea val de sancțiuni a lovit Rusia, tensiunile dintre cele două țări au ajuns la nivele amețitoare, și apare întrebarea legitimă: oare asistăm cu adevărat la începutul celui de-al doilea război rece ? Dacă așa este, care sunt șansele noastre de a supraviețui de data asta ?

XVIII

”O istorie a conflictului, culturii, și schimbării”.

În 1947, Revista Oamenilor de știință din Fizica Atomică au introdus conceptul de ”Ceasul Sfârșitului Lumii”. Reprezintă o (ipotetică) numărătoare inversă până la anihilarea nucleară globală. În 1953, la apogeul războiului rece, s-a apropiat cel mai mult de miezul nopții, în timp ce superputerile lumii fabricau uriașe arsenale nucleare.

”Aceasta e povestea programului atomic mereu în dezvoltare al Americii”.

Pe măsură ce lumea a început să înțeleagă pericolul nebunesc al războiului atomic, au fost luate măsuri pentru a controla cursa înarmărilor. Situația s-a îmbunătățit în mod constant. În 1991, ceasul apocalipsei se afla cel mai departe de miezul nopții, 17 minute (metaforic). Acea perioadă de speranță a fost totuși de scurtă durată, pe măsură ce lumea a devenit din ce în ce mai instabilă. În 2015, Revista Ceasului Atomic a mutat ceasul la numai trei minute de miezul nopții (metaforic).

”Astăzi, schimbările climatice necontrolate și o cursă a înarmărilor în plan nuclear – rezultată din modernizarea unor arsenaluri uriașe – reprezintă un pericol extraordinar și imposibil de negat pentru existența în continuare a omenirii”.

Statele Unite și Rusia au demarat programe masive modernizare a arsenalurilor nucleare, subminând tratatele existente.

”2015: mai sunt trei minute până la miezul nopții” (metaforic).

Acum ceasul arată numai trei minute până la miezul nopții (metaforic), deoarece liderii internaționali au eșuat în a respecta cea mai mare datorie a lor: să se asigure și să păstreze sănătatea și vitalitatea civilizației umane.

Regizat de Igor Lopatok
Producător executiv Oliver Stone

8 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Mihai T said, on aprilie 2, 2022 at 7:58 pm

    Transcriptul e împărţit în mai multe părţi pentru că nu se putea pune tot transcriptul într-un comentariu.

    Apreciază

  2. Mihai T said, on aprilie 2, 2022 at 8:18 pm

    Dacă vrei să faci embed la clipul de pe brighteon:

    https://support.brighteon.com/EmbeddingVideos.html

    În fereastra clipului este un buton ”social/share”, acolo arată codul embed. Acel cod trebuie copiat, în wordpress la postare trebuie apăsat ”text” (asta va deschide source code-ul paginii), apoi trebuie pus cu paste acolo unde vrei. Mărimea ferestrei poate fi modificată umblând la width şi height în codul embed.
    Mărimi recomandate:
    width=”320″ height=”180″

    width=”600″ height=”337″

    width=”640″ height=”360″

    width=”854″ height=”480″

    Apoi trebuie apăsat pe ”visual” ca să vezi cum arată pagina cu embed-ul făcut.
    Notă de la brighteon: dacă video-ul nu apare corect, trebuie văzut dacă a fost copiat corect întregul cod embed.

    Apreciază

  3. Radu Humor said, on aprilie 2, 2022 at 9:29 pm

    Ucraina în relația supraputerilor
    2 aprilie 2022 Andrei Marga Analize,

    Lumea a intrat sub controlul geometriei variabile a supraputerilor. Din interacțiunile lor pot rezulta oportunități, dar și conflicte.

    Este un fapt și că lumea de dinainte de 1990 a intrat în muzeu. Cel puțin retoric, economia de piață, libertățile, democrația, politicile sociale, intervenția statului nu se mai împart între Est și Vest. Și Estul practică economia de piață, iar Vestul practică politici sociale (detaliat în A. Marga, The Sense of our History, 2019). Firește, competiția s-ar cuveni să fie în jurul întruchipării valorilor, dar, în realitate, s-a ajuns la confruntare.

    Aparent, conflictul actual din Ucraina este ruso-ucrainian. În substanță, însă, chiar dacă naționalismul se aprinde lesne, a contat relația supraputerilor. Așa cum au consemnat geostrategii francezi, printr-o intervenție externă s-a orchestrat maidanul de la Kiev și s-a reușit diabolizarea liderului Rusiei (Gerard Chaliand, Michel Jan, Vers un nouvel ordre du monde, 2014, p.322). Iar de atunci, rezolvarea lipsește.

    Rădăcina conflictului se află într-un dosar privind arhitectura de securitate din Europa, rămas confuz în urma înțelegerii George Bush – Gorbaciov – Kohl, pe fondul puciului de la Moscova. Acel dosar a dus la situația de azi. Exponentul „realismului politic”, John Mearsheimer (University of Chicago), a atras atenția că suntem în mediul politicii de mare putere, care este cu totul altceva decât politica imperială, și a argumentat: „Eu consider că toată problema în acest caz a început efectiv în aprilie 2008, la summitul NATO de la București, când, la final, NATO a dat o declarație în care a spus că Ucraina și Georgia ar deveni parte a NATO. Rușii s-au exprimat atunci fără echivoc că, în acel moment, ei consideră aceasta ca o amenințare existențială (an existential threat) și au tras o linie de demarcație. Cu toate acestea, ceea ce s-a petrecut în timp a fost că noi am avansat spre a include Ucraina în Vest pentru a face din Ucraina un bastion vestic la granița Rusiei. Desigur că acest demers presupune mai mult decât simpla expansiune a NATO. Expansiunea NATO este nucleul strategiei, dar demersul presupune și expansiunesa UE și convertirea Ucrainei într-o democrație liberală proamericană. Ceea ce, din perspectiva Rusiei, este o amenințare existențială” („The New Yorker”, March 1, 2022)

    Istoricii cu acces la deciziile majore pot reconstitui cu acuratețe cum s-a ajuns la incursiunea militară din februarie 2022. Vine ora lor. De remarcat este acum că nici soluția la conflict nu este alta decât cea din perspectiva relației supraputerilor. Steven Walt (Harvard University) a formulat-o cel mai simplu: „Cea mai bună speranță pentru o rezolvare pașnică a acestei mizerii nefericite este ca poporul ucrainian și liderii săi să înțeleagă că lupta dintre Rusia și Vest pentru a câștiga în cele din urmă loialitatea Kievului va fi un dezastru pentru țara lor. Ucraina ar trebui să ia inițiativa și să anunțe că intenționează să funcționeze ca o țară neutră care nu va adera la nicio alianță militară. Ar trebui să se angajeze în mod oficial să nu devină membru NATO și nici să nu se alăture Organizației Tratatului de Securitate Colectivă condus de Rusia. Ea ar fi în continuare liberă să facă comerț și să salute investițiile din orice țară și ar trebui să fie liberă să-și aleagă proprii lideri fără interferențe externe” („Foreign Policy”, January 22, 2022).

    Am susținut și cu ani în urmă că aceasta este soluția durabilă. Nu este însă deloc sigur că ea va învinge. Ucraina este acum în relația SUA-Rusia-China, iar continuarea conflictului atrage deocamdată. Ce ar fi de luat ca reper pentru a înțelege unde ne aflăm?

    Între altele, fiecare dintre cele trei supraputeri este azi după o evoluție. Când nu se ia în seamă această evoluție, clișeele copleșesc mințile. Personalizări teatrale ale evenimentelor și epitete aruncate pentru a șoca nu explică și nu rezolvă ceva.

    Se știe că, urmare a destrămării URSS, din 1991, SUA au rămas singure la conducerea lumii. George Bush și Gorbaciov și-au făcut promisiuni. Președintele american, gentleman, spre a nu umili Rusia, nici nu a participat la celebrarea unificării Germaniei, pe care, de fapt, o pusese în mișcare mai mult decât oricine. L-a succedat Bill Clinton, sub care Zbigniew Brzezinski, nemulțumit că fostul președinte nu s-a repezit în ruși, a recâștigat influență. Noul președinte a reorganizat conducerea lumii de către Statele Unite pe baze neoliberale, cu piață liberă, drepturi și libertăți cetățenești, pluralism politic, parlamentarism.

    Știm bine că politica externă americană are un mesaj deja de la John Adams și Thomas Jefferson – să răspândească valorile libertății individuale și ale democrației în lume (detaliat în A. Marga, Reconstrucția pragmatică a filosofiei. America clasică, 2017). Succesul istoric al mesajului și acțiunii Americii sunt impunătoare și recunoscute.

    Mai știm, însă, din analizele americane, că a rămas riscul de a forța lucrurile în favoarea libertăților, dar în pofida democrației – forțare mai ales acolo unde este vorba de națiuni care, neputând să-și integreze democratic apartenenții, și-au pierdut busola. S-a văzut aceasta în bombardarea Belgradului cu mai bine de două decenii în urmă, într-un context, desigur, și al paraliziei din Europa. Bill Clinton și Tony Blair au declarat atunci că drepturile omului sunt peste suveranitatea națională. Ei au și postulat că neoliberalismul și democrația sunt una.

    La cererea unor țări din Europa Centrală și Răsăriteană, care avuseseră experiența nefastă a dominației sovietice, s-a trecut la extinderea NATO sub promisiunea președintelui Bill Clinton că niciun soldat și nicio armă nu vor fi amplasate în noile țări membre ale alianței. Extinderea a avut sprijin larg. Dar chiar oficiali americani – începând cu James Backer și Paul Nitze – au avertizat că ea va aduce primejdii în viitor, odată cu intrarea pe ceea ce Rusia consideră a fi centura ei de securitate.

    George W. Bush a operat cu ideea lumii unipolare – îngrijindu-se, însă, de aprobarea Consiliului de Securitate al ONU atunci când a decis intervenția în Irak și războiul din Afganistan. Barack Obama nu a reușit înțelegeri și a dispus măsuri de „încercuire (containement)” a Rusiei și Chinei. Donald Trump a preconizat reconsolidarea SUA și a adus trupe acasă. Azi Joe Biden proclamă axarea acțiunii internaționale pe sintagma democrație vs. autoritarism, formulată de Karl Popper în 1945, tatonată mai târziu de John McCain și reactivată de George Soros.

    Democratizarea ar fi, desigur, un pas istoric și este oricând de sprijinit. Nu este cauză publică mai actuală decât democratizarea! Iar America are mai mult decât oricine potențialul de a o sprijini. Numai că s-au adunat patru „dacă”.

    Dacă se ia ca democrație ceea ce au făcut regimurile portocalii, atunci democrația se stinge. Place ori nu să se observe, dovezile sunt că acele „democrații” au reluat piese din Mein Kampf – politica drept distincție amic-inamic, instrumentarea justiției și a serviciilor secrete, stigmatizarea rivalilor ca toxici, interdicții de partide etc. Doar ca un exemplu, în Ucraina, unsprezece partide au fost interzise de portocaliii actuali, alături de instituirea cenzurii – ca nu cumva să se ridice contracandidați! Dacă democrație este ceea ce s-a creat, de pildă, în România, din 2005 încoace, și afectează grav statul de drept al unei națiuni care ar fi putut să decoleze, atunci soarta democrației este ingrată. Dacă ceea ce rezultă din „democratizare” este cleptocrație, ce unește corupți interni și patroni externi (Sarah Chayez, Thieves of State. Why Corruption threatens Global Security, 2015), atunci democrația este o amintire. Dacă democrația nu află alte baze decât neoliberalismul darwinist, ea nu poate izbuti.

    O supraputere de anvergura Americii nu se împiedică de puteri oarecari. Dar dacă vrem democrație, atunci ar fi nevoie de privirea lucrurilor dinspre „democrația ca formă de viață” (John Dewey) a părinților Americii. Tezaurul de idei de la baza Statelor Unite, ce leagă intim democrația cu morala, a redevenit actual! În orice caz, „democrația instrumentată” nu are de a face cu mesajul Americii.

    În situația de azi a lumii, lucrurile depind de ceea ce se petrece în SUA. Îi convinge Joe Biden pe cetățenii americani? Rivalii îi pun deja în seamă încâlceala din pandemie, retragerea dezastruoasă din Afganistan, inflația, prețul carburantului, conflictul armat din Ucraina. Vom vedea deznodământul începând cu noiembrie 2022. În orice caz, America are datoria față de sine să fie la înălțimea republicanismului ei democratic, cu o viziune interesată de valori și de soarta cetățenilor, luate împreună.

    Să ne observăm pe date sigure că după cincizeci de ani de cooperare fructuoasă SUA-China, care atinsese schimburi de peste un miliard de dolari pe zi, Joe Biden a descoperit brusc situația uigurilor, Hong Kongul, Taiwanul și a trecut la atacarea Chinei. Pentru ca deunăzi, tot brusc, în discuția cu președintele chinez, Joe Biden să promită Chinei orice: că nu vizează poporul chinez, că nu vrea să schimbe regimul de la Beijing, că nu susține „independența” Taiwanului, că nu face alianțe împotriva Chinei. Promisiuni stupefiante, căci China știe că are dreptul la toate acestea! Iar președintele țării nu a ascuns că nu are încredere în asemenea declarații.

    Acum, de fapt, nu atât regimuri, cât țări întregi sunt în joc. În mod sigur, China a luat notă de situație. Concret, Ucraina poate însemna și apropierea de arme sofisticate la frontierele de vest ale Chinei.

    Desigur, China declară că vrea să folosească timpul pentru a se consolida. În orice domeniu, însă, ea înregistrează dezvoltări, grație minților deschise și creativității. Economia, forța militară, politica deschiderii spre lume, cultura străveche o avantajează (detalii în A. Marga, China ca supraputere, 2021). Este vorba, în definitiv, de o forță de muncă de peste opt sute de milioane de oameni, angajați în producție efectivă, în condițiile unei educații care a învățat din experiențele de referință din lume și ale unui nivel ridicat al tehnologiei, uneori cel mai înalt – toate pe fondul unei culturi a cărei bogăție abia se dezvăluie.

    Anunțul consilierului prezidențial (Hu Angang, China in 2020. A New Type of Superpower, 2011), după care China devine supraputere, s-a împlinit. Declarația președintelui Xi Jinping că s-a intrat în linia dreaptă a urcării Chinei pe locul primei puteri economice și științifico-tehnologice și lansarea celui mai mare proiect de infrastructură din istorie au pus pe gânduri. Cei mai buni cunoscători francezi, germani, asiatici ne spun că nu se poate împiedica această ascensiune.

    Aplicarea diplomației armoniei în politică externă, angajată deja de Jiang Zemin și Hu Jintao, asigură Chinei avantaje morale și politice în relațiile internaționale, pe lângă restul avantajelor. China nu se implică militar pe glob, prin urmare nici în Ucraina, dar fără China vor fi tot mai puține soluții durabile.

    Rusia a plătit scump haosul anilor lui Boris Jeltzin. Se știa că acesta este „beat, corupt și incompetent” (Perry Anderson, American Foreign Policy and its Thinkers, 2015, p.218), dar renunțarea oficială la comunism a fost aclamată, pe bună dreptate. Azi se pot citi și scrisorile lui Bill Clinton, care arată cum s-au petrecut lucrurile.

    Nu poți scoate popoarele din geografie și istorie. Dar este o eroare reducerea prezentului unei țări la momente din trecut. Dincoace de istorie, ar fi naiv să nu se ia în seamă ponderea Rusiei în lume. Și să se creadă că ea se reazemă doar pe gaz și petrol – exporturi, firește, importante. Bogățiile Rusiei sunt comparabile doar cu cele ale Americii, iar schimbările din Rusia ar trebui cunoscute. În multe țări, în zona noastră, în Germania, Austria, Ungaria, se cunosc datele și se fructifică oportunități de cooperare.

    Desigur, Rusia nu va avea curând forța economică pe care i-o atribuie azi cei care agită pericolul incursiunii militare dincolo Ucraina. Nu există acest pericol. Rusia are acum de compensat ceea ce pierde, deocamdată, prin sancțiuni.

    Ne îndreptăm, însă, așa cum presează unele forțe europene, fără să ia în calcul urmările, spre o scindare a lumii, cu valute, rețele bancare, turistice, comunicaționale partajate? Cui folosește?

    Continuarea incursiunii în Ucraina nu avantajează pe nimeni. Rusia va trebui să-i pună capăt curând și o va face, foarte probabil, asigurându-și securitatea. Dar oricine conduce la Moscova va apăra Rusia. Patriotismul poporului rus este proverbial. Să citim reflecțiile lui Dostoievski, Lev Tolstoi, Soljenitzin – ei au fost concludenți!

    Cum spunea un ziarist italian, se plutește azi într-o „hipnoză creată de nulități deghizate în oameni importanți”. Nu se va putea trăi, totuși, la nesfârșit, din pretenții care te depășesc, ca individ și ca țară, apelând continuu, în lipsa capacității, la propagandă facilă. Se fac deja deservicii unor cauze ale umanității, iar comedia a devenit tragedie.

    Nu aș spune, precum Ivan Krastev, că nazismul este doar pretext în polemică. Poate că este și pretext, dar, cine vrea să vadă, găsește nazism în Ucraina actuală. Dosarul crimelor de acolo de sub nazism a fost ascuns sub compromisurile conducerii URSS și va intra inevitabil pe ordinea de zi. Acum, însă, neonazismul este integrat în instituții ale statului. Ocupând orașe, acesta atrage bombardamente asupra lor. Ambasadorul ucrainian la Berlin spunea deunăzi că nu participă la un concert în care se exprimă cultura și artiști ruși, cât timp cad bombele. E regretabil, dar opinia nu este nouă, altădată fiind vorba de evrei! La drept vorbind, abia acum Ucraina începe să descopere minorități pe teritoriul ei.

    Revenirea la argumentul istoriei redată integru, de altfel masiv ignorat azi, pe care o propune Niall Ferguson, este binevenită. Cel mai proeminent istoric al contemporaneității a conchis: „După părerea mea – și efectiv mi-ar plăcea să mă înșel asupra acestui punct – administrația Biden face o eroare colosală gândind că poate prelungi războiul în Ucraina, că poate să stoarcă de resurse Rusia, că poate să-l răstoarne pe Putin și să atragă atenția Chinei să-și ia mâinile de pe Taiwan. Fiecare pas al acestei strategii este bazat pe o istorie dubioasă. Ucraina nu este Afganistanul anilor 1980 și, chiar dacă ar fi, războiul nu va dura 10 ani – mai curând 10 săptămâni. Permițând ca Ucraina să fie bombardată la ras de Putin nu este inteligent; aceasta îi creează șanse să-și atingă scopul – acela de a face sesizabil faptul că independența ucrainiană nu este viabilă. Asemenea celor mai mulți lideri ruși în istorie, Putin va muri cel mai probabil din cauze naturale. Iar China va privi toate acestea cu un simț crescând al certitudinii că nu este împotriva SUA lui Truman și Kennan. Căci acea Americă – una care a cântărit atât de încrezător prima fază a Războiului Rece 1– este ea însăși acum istorie” („New York Times”, March, 22, 2022). Mai limpede nu se poate!

    Sunt azi operaționale și alte decizii greșite. Helmut Schmidt spunea că nu ar trebui slăbită integrarea europeană de dragul extinderii. Aceasta a fost însă, în fapt, slăbită – vezi discrepanțele de dezvoltare! Fostul cancelar federal avertiza să nu se interfereze în relația celor două popoare – cele mai mari din Răsăritul Europei și organic legate. S-a interferat – a ieșit războiul, iar Europa îl decontează. Sancțiunile economice nu au rezolvat ceva vreodată – acum ele dau în urmă cu decenii viața oamenilor. Adevărul rămâne condiția civilizației – dar sfera publică s-a umplut cu post-adevăruri pentru imaturi, care agravează crizele, oricum existente.

    Dacă nu se schimbă strategiile, vor fi ciocniri în lume. Deteriorarea aiurea a mediului economic și social generează revolte. Crizele legate de Afganistan, Iran, Coreea de Nord, Liban, accesul la Pacific sunt pe țeavă. În lumea arabă și în zone din Africa, mocnesc reacții. Extremismul se simte încurajat. Se poate spune fără teama de a greși că în Europa nu va fi liniște dacă Rusia și Ucraina nu-și garantează mutual securitatea.

    Apreciază

  4. documenteortodoxe said, on aprilie 3, 2022 at 12:53 am

    De pe whatsup primit: Părintele Iona (Ignatenko) din Odessa s-a
    arătat după plecarea sa la Domnul și le-a
    spus tuturor ortodocșilor următoarele:
    -Turcia, Azerbaidjan, Polonia, Romånia,
    Rep. Moldova şi Ucraina se pregătesc de
    război împotriva ruşilor, iar apoi Rusiei îi
    vor cere ajutor…
    Curînd va pleca la Judecată președintele
    SUA iar Trump va reveni la guvernare.
    Ortodocşilor, grăbiti-vă să vă găsiți refugiu
    în Rusia. Să dea Dumnezeu ca până la
    Sfintele Paşti să nu pice America şi ca voi
    (ruşii din America -n.n.) să apucați să
    plecați. După asta vor cădea multe țări din
    Europa.
    Dumnezeu a răspuns la rugăciunile
    președintelui vostru şi i-a trimis un ajutor
    puternic, în curând se vor schimba multe.
    Vor fi asemenea schimbări, încît dușmanii
    vor albi de groază în fața puterii Rusiei.
    Toți vrăjmaşii Rusiei vor fi dați afară din
    țară şi pedepsiți după faptele lor. Putin e
    mai viu decît toți şi va asista la prohodul
    duşmanilor Rusiei.
    Mă doare inima pentru poporul adormit al
    Ucrainei. În clipa în care radicalii-
    mercenari ai Ucrainei se vor atinge de
    odoarele Ortodoxiei, atunci va izbucni
    totul. Cei ce vor reuși să-și apere lăcasurile
    (de cult) vor fi cruțati de nenorocire.
    Oraşele şi satele se vor înălța ca niște
    insule deasupra celor care se vor
    scufunda sub apă. Pentru că au îndrăznit
    să batjocorească pe Domnul şi credința
    ortodoxă. Vai, cît de multă apă murdară
    va fi! Presedintele Ucrainei e bolnav, va
    pleca pe urmele lui Biden.
    Molima va năpădi întreaga lume şi nu
    razboiul, ci revolta naturii va fi cea care va
    curma răutatea omenească şi îi va face pe
    oameni să-si iubească aproapele.
    Şi va fi mult har dumnezeiesc peste
    marele popor ortodox. Se vor uni toți
    ortodocşii, multi de alte credințe vor primi
    Sfîntul Botez”.

    Apreciat de 2 persoane


Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. vă revine în exclusivitate.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.