Saccsiv – Weblog

CADEREA PREACUMPLITA a Cuviosului Iacov Pustnicul: A scos dracul din fecioara, apoi a violat-o, dupa care a omorat-o si a aruncat-o in rau. CE A URMAT?

Posted in Uncategorized by saccsiv on Decembrie 15, 2015

Iata ce putem citi la Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Iacob Pustnicul:  

Smerenia se face oamenilor ce iubesc pe Dumnezeu pricinuitoare de multe bunătăţi folositoare de suflet, adică a celor ce-şi îndreptează viaţa după poruncile Mîntuitorului. Pe această smerenie, dacă va cîştiga-o cineva desăvîrşit, acela nu se teme că va cădea în păcat, pentru că nu se înalţă şi nu nădăjduieşte în sine, ci în Dumnezeu. Iar cît de multă vătămare netămăduită şi mare pagubă aduc mîndria şi trufia celor ce nu se păzesc, se arată din povestirea ce ne este pusă înainte. Deci să se înveţe din ea cei ce petrec viaţa cerească pe pămînt, în ce chip să fie cu îngrijire şi să se păzească să nu cadă cei cărora li se pare că stau bine.

În această povestire vom afla o preafrumoasă povăţuire de viaţă şi deprindere de smerită cugetare. Vom vedea chipul ridicării grabnice şi fără de lenevire din căderea păcatului şi vom cunoaşte puterea pocăinţei, care atît de mult poate la Milostivul Dumnezeu, încît răpeşte pe om nu numai din porţile iadului şi din durerile gheenei, ci îl şi îndreptează la mai bună viaţă decît cea dintîi, şi la mai înalte fapte bune decît cele dintîi, ajutîndu-i darul Domnului. Deci, se cade să începem această povestire folositoare de suflet:

Era un bărbat sihastru în ţara Feniciei, vieţuind aproape de cetatea ce se numea Porfirion, cu numele Iacob. Acela, lepădîndu-se de deşertăciunile acestei vieţi vremelnice şi primind călugăria, a petrecut cincisprezece ani într-o peşteră. Şi atît de mult a sporit în pustniceştile nevoinţe şi atît de mare s-a făcut în faptele bune şi de Dumnezeu iubit, încît s-a învrednicit a lua de la Dumnezeu putere asupra diavolilor. Astfel, multe vindecări dăruia oamenilor, în numele Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, încît toţi se minunau de acea viaţă plină de fapte bune, alergînd la el nu numai credincioşii, ci şi necredincioşii samarineni, pe care, cu proorocească vedere cunoscîndu-i dumnezeiescul bărbat, îi învăţa mult din dumnezeieştile Scripturi şi-i întorcea la adevărata credinţă creştinească.

Dar diavolul, care de la început urăşte neamul omenesc, iar mai vîrtos pizmuieşte asupra celor ce cu osîrdie slujesc lui Hristos, văzîndu-se ruşinat prin faptele cele bune şi multe ale acelui sfînt bărbat şi prin viaţa cea desăvîrşită, s-a sculat asupra lui cu meşteşugirile sale, vrînd să-l izgonească din locurile acelea. Deci, intrînd într-unul din necredincioşii samarineni care vieţuiau în cetatea Porfiron, ca altă dată în Iuda, l-a îndemnat să uneltească pentru izgonirea lui Iacob.

Acela, adunînd samarineni de un gînd cu păgînătatea sa, rudenii şi prieteni, vecini şi slugi, a venit cu ei în casa necuratului lor popă şi s-au sfătuit toţi împreună, cum l-ar izgoni pe Iacob din hotarele acelea, căci din credinţa lor pe mulţi îi întoarce la Hristos. Sfătuindu-se mult, s-au învoit la o meşteşugire ca aceasta: au chemat la dînşii pe o femeie desfrînată şi i-au dat ei douăzeci de galbeni şi încă tot atîta i-au făgăduit a-i da, numai să meargă şi să înşele pe Iacob sihastrul spre păcat, ca să poată ei afla asupra lui pricină şi să-l izgonească din hotarele lor cu necinste, ca pe un desfrînat.

Deci femeia aceea, fiind momită, s-a dus la dînsul seara, foarte tîrziu, şi, bătînd în uşă, îl ruga ca să-i deschidă şi s-o lase înăuntru. Dar fericitul, nedeschizîndu-i, ea mai tare bătea fără de ruşine, supărîndu-l cu multele rugăminţi. Deschizînd sfîntul uşa şi văzînd pe femeie, socotea că este o nălucă. Deci, îngrădindu-se cu semnul Crucii, îndată a închis iarăşi uşa şi, întorcîndu-se în chilie, stătea cu faţa spre răsărit; apoi s-a rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul ca să izgonească de la dînsul drăceasca nălucire. Fiind la miezul nopţii, femeia bătînd neîncetat, a strigat cu mare glas, zicînd: „Miluieşte-mă, tu, cel ce eşti adevărat rob al Dumnezeului celui viu! Deschide-mi uşa, ca să nu fiu înaintea chiliei tale mîncare fiarelor!”

Cuviosul bărbat Iacob, gîndindu-se la vremea cea de noapte şi la mulţimea fiarelor, a deschis uşa nevrînd, şi a zis către dînsa: „De unde ai venit şi ce cauţi aici?” Femeia a răspuns: „Sînt din mănăstirea fecioarelor, trimisă în cetate de egumenă pentru o trebuinţă şi iată, întorcîndu-mă, m-a cuprins noaptea întunecată şi am rătăcit din cale şi am venit aici. Deci mă rog ţie, omule al lui Dumnezeu, miluieşte-mă şi nu mă lăsa înaintea uşii tale, ca să mă mănînce fiarele, ci-mi porunceşte ca să rămîn la tine în noaptea aceasta, pînă ce se va face ziuă; şi voi merge apoi în calea ce-mi este înainte”.

Cuviosul, milostivindu-se spre dînsa, a lăsat-o înăuntru, punîndu-i înainte pîine şi apă. Iar el, închizîndu-se singur în chilia cea mai dinăuntru, a lăsat-o pe ea în cea mai dinafară. Deci ea, mîncînd pîinea, s-a odihnit puţin. După aceea, prefăcîndu-se că este bolnavă, a început a striga cu amar, tăvălindu-se la uşa chiliei celei mai dinăuntru şi rugînd pe cuviosul ca să-i ajute.

Sfîntul, uitîndu-se pe o ferestruică şi văzînd-o bolind, nu se pricepea ce să-i facă. Iar ea a zis: „Rogu-mă ţie, părinte, caută spre mine şi mă îngrădeşte cu semnul Crucii, de vreme ce mă doare inima foarte rău”. Iar el, auzind aceasta, a venit la dînsa şi îndată, aprinzînd foc aproape de femeie şi aducînd untdelemnul sfînt pe care îl avea, a şezut lîngă ea. Punînd la foc mîna cea stîngă, iar pe cea dreaptă muind-o în sfîntul untdelemn, se atingea de pieptul acelei femei, pe de o parte făcînd semnul Crucii, iar pe alta, ungîndu-i şi încălzindu-i inima ei cu mîna, căci spunea că foarte rău boleşte.

Însă ea, de necurată poftă fiind pornită spre dînsul, voind a-l vîna, îi zicea: „Mă rog ţie, părinte, unge-mă mai mult cu untdelemn şi cu mîna încălzeşte-mi inima, ca să înceteze durerea care m-a cuprins”.

Iacob, fiind nevinovat cu inima şi fără de răutate, credea cuvintele femeii şi a făcut aceea. Însă, văzînd şi înşelăciunea diavolească ce îi ridica război trupului şi temîndu-se ca nu cumva din milostivirea şi îndurarea cea de prisos faţă de dînsa, să-şi aducă asupra sufletului său veşnică durere, două sau trei ceasuri şi-a ţinut mîna stîngă în foc, suferind tare, încît şi încheieturile degetelor lui arzîndu-se, au căzut. Aceasta o făcea fericitul, oştindu-se împotriva războiului diavolesc; ca, pentru nesuferita durere ce i se făcea prin arderea focului, să nu-i vie un gînd necurat în minte.

Femeia, văzînd aceasta, s-a înspăimîntat, pentru că vedea toată mîna sfîntului acum arsă, şi, umilindu-se, s-a sculat îndată şi s-a aruncat la picioarele sfîntului cu lacrimi, bătîndu-şi pieptul său şi strigînd: „Vai mie, ticăloasa şi orbita, vai mie, că m-am făcut locaş al diavolului!” Iar sfîntul, văzînd şi auzind aceea, se minuna foarte, şi a zis: „Scoală-te, femeie”, şi a ridicat-o de la pămînt degrabă. Apoi, făcînd rugăciune cu dinadinsul către Dumnezeu, a zis femeii: „Spune-mi, ce este aceasta? Pentru ce ai venit la mine?”

Deci, abia venindu-şi în fire, femeia i-a spus lui toate cu de-amănuntul, cum au îndemnat-o pe ea păgînii samarineni asupra lui. Dar mai ales singur diavolul a făcut un meşteşug ca acesta, ca să poată vîna cu păcatul trupesc pe dreptul bărbat, care în viaţă urma celor fără de trup.

Unele ca acestea auzindu-le cuviosul, a suspinat cu greu şi, vărsînd multe lacrimi, a dat mulţumire lui Dumnezeu. După aceea, învăţînd-o pe ea şi binecuvîntînd-o, a trimis-o la Preasfinţitul Alexandru episcopul. Iar femeia, venind la biserică, şi-a mărturisit lui Dumnezeu şi episcopului toate păcatele sale. Învăţînd-o episcopul din destul şi văzînd-o că se pocăieşte cu adevărat, a luminat-o cu Sfîntul Botez şi a trimis-o în mănăstirea de fecioare, făcînd-o mireasă lui Hristos. După aceea, adunînd tot poporul creştinesc şi clerul său, a izgonit din cetate şi din părţile acelea pe toţi samarinenii. Apoi venind la fericitul Iacob, l-a întărit într-o viaţă ca aceea, cu părinteşti cuvinte. Iar femeia cea mai înainte pomenită, care fusese păcătoasă, s-a făcut sfîntă, cu ajutorul darului Domnului, căci a plăcut lui Dumnezeu şi s-a învrednicit a lua stăpînire asupra diavolilor.

Nu după multă vreme, o fiică a unui slăvit boier, muncindu-se de duh necurat, a început a chema pe nume pe Sfîntul Iacob. Şi-au dus-o părinţii ei la sfîntul, rugîndu-l ca, fiindu-i milă de acea tînără, să izgonească duhul cel necurat dintr-însa. Iar sfîntul bărbat, rugîndu-se lui Dumnezeu pentru dînsa şi punîndu-şi mîna pe ea, cu puterea lui Dumnezeu îndată a gonit dintr-însa diavolul şi s-a făcut sănătoasă fecioara. Aceasta văzînd-o părinţii ei, mulţumind lui Dumnezeu şi vrînd să mulţumească şi omului lui Dumnezeu, i-au trimis lui trei sute de galbeni. Iar dreptul bărbat, nu numai că n-a voit a-i lua, ci nici n-a privit la aur, zicînd:

„Nu se cuvine a cumpăra dumnezeieştile daruri, nici a le vinde, căci zice Scriptura: În dar aţi luat, în dar să daţi. Iar aurul acela se cade să-l daţi la săraci, căci eu, vieţuind în pustie, nu am trebuinţă de el”. Şi aşa a trimis înapoi pe oamenii cei trimişi, împreună cu aurul.

După aceea, prin lucrarea diavolească, un tînăr oarecare fiind slăbănogit de amîndouă picioarele, a fost adus de rudenii la Sfîntul Iacob, pe care îl pofteau să se roage lui Dumnezeu pentru bolnav. Iar cuviosul, postind şi rugîndu-se trei zile, a vindecat pe slăbănog şi, binecuvîntîndu-l, i-a poruncit să se întoarcă cu picioarele lui la casa sa. Mulţi din cei cuprinşi de felurite neputinţe veneau la acest făcător de minuni şi toţi cu rugăciunile lui se tămăduiau şi se întorceau de la dînsul sănătoşi. Deci, văzîndu-se omul lui Dumnezeu foarte mult cinstit de toţi şi temîndu-se ca nu cumva să se vatăme cu deşarta slavă, a lăsat acel loc şi a fugit, depărtîndu-se de slava omenească.

Ieşind din cetate ca la patruzeci de stadii, a găsit lîngă un pîrîu o crăpătură mare în piatră şi, sălăşluindu-se într-însa, a vieţuit treizeci de ani în rugăciuni şi lacrimi, iar ca hrană a avut multă vreme verdeţurile ce creşteau pe lîngă pîrîu. După aceea, făcîndu-şi o mică grădină şi lucrînd într-însa o parte din zi, se hrănea din rodurile ei. O viaţă ca aceea a lui, pînă într-atîta se preamărise, încît monahii şi clericii de la douăzeci de mănăstiri veneau la dînsul pentru folos. Şi nu numai cei duhovniceşti, ci şi oamenii mireni, fără de număr alergau la el şi se povăţuiau de dînsul spre fapta bună, învrednicindu-se binecuvîntării şi rugăciunii lui, şi cu mult folos se întorceau de la dînsul.

Unui bărbat ca acesta, care se învrednicise de atîta dar dumnezeiesc, i s-a întîmplat o cădere preacumplită. Şi această ispită grea i-a fost fiindcă se înălţa cu gîndul, socotind a sa sfinţenie şi viaţă plăcută lui Dumnezeu, biruindu-se de duhul mîndriei. Iar începutul căderii lui a fost într-acest fel:

Diavolul, vrăjmaşul cel din început al oamenilor, care urăşte pe cei ce au viaţă plăcută lui Dumnezeu şi neîncetat le sapă groapă, a intrat într-o fecioară, care era fiica unui om bogat; şi, muncind-o pe ea, chema cu gura ei numele lui Iacob şi zicea: „Nu voi ieşi, dacă nu mă veţi duce la Iacob, pustnicul”.

Iar părinţii luînd-o pe ea, înconjurară mănăstirile şi pustiile, căutînd mult pe acel sfînt părinte Iacob. Abia putînd a-l afla, au căzut la picioarele lui, strigînd: „Miluieşte pe fiica noastră, că rău pătimeşte de duhul cel necurat! Şi iată sînt acum douăzeci de zile, de cînd nici hrană, nici băutură n-a luat ci, strigînd, singură pe dînsa se sfîşie şi cheamă numele tău”.

Iar el, stînd la rugăciune, atît de mult se ruga pentru dînsa lui Dumnezeu, încît şi locul acela pe care stătea s-a cutremurat. Iar după sfîrşitul rugăciunii, a suflat spre ea, zicînd necuratului duh: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, ieşi din fecioara aceasta!” Şi îndată diavolul, fiind ars ca de un foc, a fugit dintr-însa, iar fecioara, căzînd la pămînt, a rămas mult timp fără glas.

Sfîntul Iacob, rugîndu-se lui Dumnezeu, a luat-o de mînă şi, ridicînd-o de la pămînt, a dat-o părinţilor ei; iar ei, văzînd o astfel de minune, au preamărit pe Dumnezeu. Şi, temîndu-se să nu se întoarcă iarăşi într-însa duhul necurat, l-au rugat pe sfîntul ca să mai şadă la dînsul fiica lor pînă a treia zi, pînă ce desăvîrşit se va însănătoşi. Şi a rămas fecioara la bătrîn, iar părinţii ei s-au dus.

Însă se cuvine – precum şi la început am zis, spre folosul multora şi spre paza cu dinadinsul a celor ce călătoresc spre cereasca viaţă -, ca, povestind viaţa oamenilor celor desăvîrşiţi, să spunem nu numai faptele cele bune ale lor, ci şi ispitele ce li s-au făcut de la vrăjmaşul cel întru tot rău, prin care, oarecînd împiedicîndu-se, au căzut un timp şi iarăşi s-au sculat.

Deci, precum faptele bune cele mari şi adevărate ale acestui minunat bătrîn le-am spus, aşa şi furtuna ce se sculase asupra lui şi acea cumplită cădere o vom mărturisi. Apoi vom spune şi minunile cele mari ale cuviosului. Dar pe cît de frumoasă viaţă avea înainte fericitul Iacob, pe atît de mare a fost căderea lui; şi pe cît de greu a căzut, cu atît mai bine, sculîndu-se după cădere, s-a îndreptat. Deci să auzim ce i s-a întîmplat.

Rămînînd la dînsul acea fecioară, diavolul, văzîndu-l singur într-un loc ca acela pustiu şi găsind timp bun pentru meşteşugul său, a ridicat asupra lui război de necurate gînduri şi poftă trupească. Şi atît de mult s-a aprins cu pofta, el, care mai înainte nu s-a biruit prin înşelarea desfrînatei ce era îndemnată de samarineni asupra lui, precum mai înainte am zis, încît şi-a ars mîna în foc, ca întreaga înţelepciune şi curăţenie să-şi păzească. Deci, el care a făcut minuni şi a izgonit diavolii, acela, aprinzîndu-se cumplit de poftă desfrînată, a uitat frica lui Dumnezeu şi pustniceştile sale osteneli de mulţi ani, cum şi darul vindecării ce primise de la Dumnezeu. Şi, cu toate că era la adînci bătrîneţi, însă, biruindu-se de diavol, a căzut şi a siluit-o pe fecioară, răpindu-i fecioria ei, cum şi pe a sa, şi astfel şi-a prihănit şi trupul şi sufletul.

Apoi şi-a pierdut toate cele mai dinainte ale sale osteneli pustniceşti. Şi nu i-a fost de ajuns a face acel păcat, ci încă a făcut şi mai rău. Că precum cineva, alunecînd din deal, se prăvăleşte la vale şi, din piatră în piatră alunecînd, se sfărîmă, astfel i s-a întîmplat şi lui. Într-un păcat mare alunecînd, a căzut şi într-altul mai mare şi mai cumplit, adăugînd fărădelege peste fărădelege. Pentru că punîndu-i vrăjmaşul un gînd fricos, cugeta în sine, zicînd: „Poate fata va spune părinţilor săi că am siluit-o, şi-mi va fi ruşine şi ocară, apoi voi fi pentru ea în primejdie mare”.

Deci sculîndu-se – fiind îndemnat de diavol -, a omorît pe acea fată nevinovată, socotind că astfel îşi va ascunde de oameni întîiul său păcat şi va scăpa de ruşine. Dar n-a rămas numai pînă aici, ci şi mai mult s-a întins spre păcat; căci trupul fetei, pe care l-a întinat cu a sa necurăţie şi cu mîna sa fără milostivire l-a ucis, nu l-a dat obişnuitei îngropări în pămînt, ci, luîndu-l, l-a aruncat în răpejunea pîrîului, fără de nici o milă. Un astfel de rod are mîndria; căci dacă monahul acela nu s-ar fi socotit a fi sfînt şi mare, n-ar fi căzut aşa de cumplit şi nici nu i-ar fi batjocorit bătrîneţile lui vrăjmaşul, care era batjocorit şi călcat de el, altă dată, pe cînd era tînăr.

După astfel de grele păcate ce făcuse, a început a-l supăra diavolul, ca pe un rob al său, legat în cea mai de pe urmă groapă a pierzării, şi l-a aruncat în prea greul păcat, mai mult decît toate păcatele, adică în deznădejdea lui Cain şi a lui Iuda. Şi, şezînd el în chilie, nu ştia ce va mai face, decît numai se mustra de conştiinţă, suspinînd şi deznădăjduindu-se, neîndrăznind a-şi deschide nici gura la rugăciune, nici a-şi întoarce mintea spre Dumnezeu. După aceea, s-a gîndit să fugă de acolo, într-o altă ţară mai depărtată, să se ducă în lume, lepădîndu-şi călugăria, ca să slujească la bătrîneţe lumii şi diavolului. Deci, a ieşit din peşteră şi s-a apucat de calea cea gîndită şi alerga repede, fiind alungat de deznădejde, ca de o furtună mare.

Însă darul cel mare şi fără măsură al iubirii de oameni a lui Hristos, Cel nebiruit de păcatele a toată lumea, Care voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi să nu piară nici unul, nu l-a trecut cu vederea nici pe acest bătrîn căzut, nici nu l-a lăsat pînă la sfîrşit să fie de batjocura diavolilor. Ci, cu negrăitele Sale judecăţi, i-a pregătit ridicarea şi îndreptarea.

Căci, ducîndu-se pe calea pe care o apucase, i s-a întîmplat în cale o mănăstire şi, intrînd într-însa, s-a închinat egumenului şi fraţilor. Iar ei, spălîndu-i picioarele, i-au pus înainte pîine, ca să mănînce. Dar Iacob nici nu voia să audă de aceea, decît numai suspina cu greu adeseori şi rugîndu-l fraţii să primească hrană, le-a zis: „Amar mie ticălosul, cum voi putea să-mi ridic ochii la cer, cum voi mai îndrăzni să chem numele lui Hristos, pe Care L-am supărat şi cum voi îndrăzni a mă atinge de bunătăţile Lui, fiind desfrînat şi ucigaş!” Şi a mărturisit tuturor pe rînd, toate cele ce făcuse.

Auzind toate acelea, egumenul şi fraţii s-au tulburat şi, fiindu-le milă de dînsul, îl mîngîiau să nu se deznădăjduiască, ci să facă canon de pocăinţă pentru păcatele sale cele făcute. Şi l-au rugat mult să rămînă la dînşii, dar n-a voit să-i asculte nicidecum, ci s-a dus în lume.

Mergînd el nu puţină depărtare de cale prin pustie, l-a întîmpinat un frate oarecare insuflat de Dumnezeu – după purtarea Lui de grijă -, şi, închinîndu-se bătrînului Iacob, l-a rugat să se abată din cale şi să meargă la dînsul în pustniceasca sa chilie, care era acolo aproape. Deci, silindu-l prin rugăminte, l-a dus la el şi, spălîndu-i picioarele, îi arăta toate cele ce se cădeau iubirii de străini, punîndu-i înainte hrana ce-o avea şi-l ruga să guste. Dar Iacob, fiind mustrat de vinovăţia sa, suspina adeseori din adîncul inimii şi se bătea în piept, iar de hrană nici nu voia a se atinge.

Atunci, fratele acela a căzut la picioarele bătrînului, mîngîindu-l şi cu jurămînt adeverindu-l că nu se va scula de la pămînt, pînă ce nu-i va făgădui că va gusta din cele puse înainte. Deci făgăduindu-i, fratele s-a sculat de la pămînt şi a gustat din hrană, aşa cum putea să fie, ca în pustie. Apoi, după gustarea hranei, sculîndu-se amîndoi, au mulţumit lui Dumnezeu şi iarăşi au stat. Atunci fratele vieţuitor în pustie a zis către bătrînul Iacob: „Părinte, spune-mi ceva de folos, învaţă-mă pe mine fiul tău în Hristos şi-mi întăreşte inima, căci sînt foarte tulburat de multe şi felurite gînduri”.

Iacob, tînguindu-se foarte, plîngea nemîngîiat şi, bătîndu-şi pieptul, grăia: „Lasă-mă, frate, să plîng pentru grelele mele păcate, cu care am mîniat pe Dumnezeu. Căci în aceste deşarte şi necinstite bătrîneţi ale mele, ca un oarecare copil, fiind împins de diavol, am căzut în pierzare şi am pierit. Pentru că patimile pe care le-am biruit în tinereţile mele, de acelea am fost biruit la bătrîneţe; căci m-am aruncat în necuratul noroi al desfrînării şi am îndrăznit a face fapte cu mult mai rele decît aceea”.

Auzind acestea fratele acela, s-a umplut de mare mîhnire şi întristare şi ruga pe bătrîn să-i spună de-amănuntul toată acea ispitire diavolească. Îl ruga pentru două pricini: întîi, ca mărturisindu-şi păcatele, să se deştepte spre pocăinţă, iar al doilea, ca şi el auzind de căderea bătrînului să-şi fie păzitor, ferindu-se de asemenea căderi.

Deci, Iacob a început a povesti astfel: „Eu am slujit Domnului cincizeci de ani şi mai bine în post şi în viaţa pustnicească, împotrivindu-mă tare patimilor, de care lucru sînt şi semne pe trupul meu; căci mîna mea am ars-o în foc pentru curăţie, şi mare dar mă învrednicisem a avea eu nevrednicul, de la Preabunul Dumnezeu şi multe minuni a făcut Dumnezeu prin mine, omul cel fărădelege.

Dar pe urmă satana a intrat în oarecare fată, ai cărei părinţi auzind de darul lui Hristos care era în mine, au adus-o, ca să mă rog pentru dînsa şi cu ajutorul lui Dumnezeu, am izgonit pe diavol dintr-însa. Atunci, părinţii ei m-au rugat să stea fata lor la mine încă trei zile, pînă ce se va însănătoşi desăvîrşit; şi lăsînd-o la mine, s-au dus. Iar eu, aprinzîndu-mă de poftă trupească şi orbindu-mă cu mintea, nepomenind nici pe Dumnezeu în ceasul acela, nici de gheenă temîndu-mă, nici gîndind că-mi pierd ostenelile cele de mulţi ani, am siluit-o pe fată şi am prihănit-o cu desfrînarea. Dar nu mi-a fost destul acel păcat. Ci, îndemnîndu-mă diavolul, am îndrăznit a face şi altul mai grozav decît cel dîntîi. Căci am omorît pe fata aceea şi i-am aruncat trupul în pîrîu. Deci, deznădăjduindu-mă de mîntuire, am ieşit din locul meu şi mă duc în lume; căci, cum voi putea să ridic ochii spre înălţimea cerului? Şi de voi îndrăzni a chema numele lui Hristos, El, pogorîndu-se din cer, mă va arde”.

Mărturisind el acestea cu multe lacrimi şi cu amară tînguire, fratele acela s-a umilit cu inima, şi, căzînd pe grumajii bătrînului, îl săruta, grăind: „Rogu-mă ţie, părinte, nu slăbi cu sufletul, nici te deznădăjdui de mîntuirea ta, ci crede că este loc de pocăinţă la Dumnezeu. Mărturiseşte Lui păcatele tale, pentru că Domnul este multmilostiv şi milostivirea Lui asupra noastră este negrăită. Căci, dacă n-ar fi fost chip de pocăinţă la Dumnezeu, apoi cum David, după primirea proorocescului dar, căzînd în groapa desfrînării şi a uciderii, ar fi putut cîştiga iertarea păcatelor sale celor mari?

Dacă n-ar fi fost loc de pocăinţă, apoi nici Sfîntul Petru, bătrînul între apostoli – căruia i-a încredinţat Domnul cheile Împărăţiei cerului, după lepădarea de trei ori de Domnul nostru Iisus Hristos, în vremea patimii celei de voie şi după plîngerea cu amar -, n-ar fi luat iertare de greşelile sale şi mai mare cinste; căci a fost pus păstor oilor celor cuvîntătoare ale lui Hristos. Deci, să ne pocăim pînă ce avem vreme”.

Cu nişte cuvinte ca acestea, fratele acela, întărind sufletul lui Iacob, îl rugă ca să rămînă împreună cu dînsul, dar acela nu voia. Atunci a căzut fratele la picioarele bătrînului, şi, sărutîndu-le, îl ruga să nu se despartă de dînsul; căci se temea ca bătrînul să nu-şi piardă sufletul, căzînd în deznădejde. Neputînd a-l îndupleca, s-a întristat foarte şi plîngea. Şi, rugîndu-se lui Dumnezeu pentru el, cu osîrdie, l-a slobozit, dîndu-i hrană trebuincioasă pentru cale şi l-a petrecut pînă la cincisprezece stadii, îndemnîndu-l spre pocăinţă. După aceea, cuprinzîndu-l şi sărutîndu-l cu lacrimi, s-a întors la chilia sa.

Mergînd Iacob multă cale spre a se duce în lume, s-a abătut puţin şi a aflat un mormînt vechi, făcut în chip de peşteră, în care erau o mulţime de oase, care se prefăcuseră în praf, de vechimea vremii. Deci, intrînd în mormîntul acela şi toate oasele adunîndu-le într-un colţ, s-a închis acolo. Apoi, plecîndu-şi genunchii la pămînt, cu strigare şi cu mare tînguire, bătîndu-se în piept, se mărturisea lui Dumnezeu, grăind:

„Cum voi privi la Tine, Dumnezeul meu? Ce începătură voi pune mărturisirii mele? Cu ce îndrăzneală voi mişca spre rugăciune necurata mea limbă şi gură şi de care păcat mai întîi voi începe a cere iertare? Pentru desfrînare sau pentru ucidere? Dă-mi iertare greşelilor mele cumplite, Preabunule Stăpîn! Fii milostiv mie, nevrednicul, Preamilostive Dumnezeule şi nu mă pierde pentru lucrurile mele cele urîte, căci nu sînt mici fărădelegile mele. Am făcut desfrînare şi ucidere, am vărsat sînge nevinovat, încă şi trupul l-am dat apelor, fiarelor şi păsărilor spre mîncare. Şi acum, Doamne, Ţie, Atotştiutorule, pe acestea le mărturisesc, cerînd iertare. Nu mă trece cu vederea, Stăpîne, ci, după negrăita Ta iubire de oameni, miluieşte-mă pe mine necuratul, arată-mi bunătatea Ta cea preamare şi curăţeşte toate fărădelegile mele, ca să nu mă înece vrăjmaşul, pe mine cel afundat în adîncul păcatului şi balaurul cel mai de jos să nu mă înghită”.

Într-o mărturisire ca aceasta a greşelilor sale şi într-o pocăinţă ca aceasta fericitul Iacob a petrecut zece ani, îngropînd în mormînt viaţa sa; şi s-a făcut el ca un mort, sălăşluindu-se cu oasele morţilor, iar spre cei vii neîntorcîndu-se deloc. Căci, deşi se întîmpla cîndva a veni cineva acolo, el către nimeni nu vorbea şi celor ce-l întrebau nu le răspundea, şi nici nu vorbea nimic, decît numai spre Dumnezeu îşi deschidea gura la rugăciune şi spre mărturisirea greşelilor sale, în mormîntul cel închis.

Iar hrana lui erau nişte verdeţuri de mîncare ce creşteau pe acolo, în locurile cele pustii; şi din acelea numai atît gusta, cît să nu moară de foame. Toată acea vreme, de zece ani, a petrecut-o în neîncetate lacrimi, în suspinuri şi în rugăciuni, ziua şi noaptea strigînd cu tînguire către Dumnezeu, mărturisind şi bătîndu-şi pieptul fără cruţare. Iar întru tot Înduratul şi Multmilostivul Dumnezeu, Cel ce nu voieşte moartea păcătosului, ci întoarcerea spre viaţă, n-a trecut cu vederea o pocăinţă ca aceea a lui atît de lungă. Ci, auzind suspinul şi mărturisirea lui, i-a iertat greşelile şi i-a dăruit iarăşi darul facerii de minuni. Şi după pocăinţă, minunea lui cea dintîi a fost aceasta ce urmează.

Secetă şi arşiţă cumplită cuprinzînd toată latura aceea şi tot poporul rugîndu-se lui Dumnezeu cu post şi cerînd ploaie, s-a făcut descoperire episcopului acelei cetăţi, ca unui bărbat îmbunătăţit şi sfînt, zicîndu-i: „Este un sfînt părinte care locuieşte într-un mormînt în latura voastră. Acela dacă se va ruga lui Dumnezeu pentru voi, toate răutăţile vor înceta şi ploaie aducătoare de roade se va pogorî”.

Episcopul, adunînd dimineaţa clerul său şi tot poporul, le-a spus descoperirea ce i se făcuse de la Dumnezeu. Şi au mers cu cruci şi cu cîntări de rugăciuni la mormîntul Cuviosului Iacob. Bătînd în uşa cea închisă, episcopul rugă, împreună cu tot poporul, pe plăcutul lui Dumnezeu, ca să aibă milă de latura lor şi să se roage lui Dumnezeu, ca să întoarcă de la ei dreapta mînie şi certare, să înceteze seceta şi să trimită ploaie pe pămînt. Dar el nimic nu le răspundea din mormîntul acela, căci nici ochii nu îndrăznea a-i ridica în sus. Ci, numai îşi bătea pieptul, grăind în sine: „Milostiv fii, Hristoase, pentru multele şi cumplitele mele fărădelegi”.

Iar episcopul multă vreme a stat bătînd şi rugîndu-se cu dinadinsul. Şi, neputînd nici măcar să audă un răspuns de la dînsul, s-a întors împreună cu toţi cei ce veniseră, tînguindu-se şi plîngînd; şi intrînd în biserică, iarăşi săvîrşeau cîntări şi rugăciune cu lacrimi. Apoi, mărindu-se arşiţa şi mai mult şi supărîndu-i secetă mare şi foamete, striga tot poporul, mai cu osîrdie, către Dumnezeu, îndoind postul şi rugăciunea.

Apoi iarăşi s-a făcut episcopului descoperire, şi glas se auzea, grăindu-i astfel: „Mergi la robul Meu Iacob, despre care ţi-am descoperit. Acela de se va ruga către Mine pentru voi, îndată vă veţi izbăvi de răutăţile ce a cuprins latura voastră!” Deci, episcopul a mers iarăşi cu tot clerul şi cu poporul la mormîntul acela şi năvăleau cu osîrdnice rugăciuni, supărînd pe robul lui Dumnezeu ca să facă pentru ei rugăciune.

Deschizînd uşcioara, l-au scos pe Sfîntul Iacob de acolo cu sila. Iar fericitul, chiar nevrînd, ridicîndu-şi ochii la cer şi înălţînd mîinile în sus, s-a rugat pentru poporul acela multă vreme. Şi încă rugăciunea fiindu-i în gură, îndată s-a vărsat ploaie mare pe pămînt şi arşiţa a încetat; pentru că Domnul a făcut voia celui ce se temea de El şi rugăciunea aceluia a auzit-o, cu însuşi lucrul împlinind aceasta, şi s-a împlinit ceea ce zice proorocul: Atunci vei striga şi Dumnezeu te va auzi. Şi încă tu grăind, îţi va zice: Iată am venit.

Episcopul şi tot poporul înspăimîntîndu-se de acea slăvită minune şi totodată bucurîndu-se, înălţa lui Dumnezeu cîntări de mulţumită, cu veselie şi cu prăznuire şi pe plăcutul Lui, pe Sfîntul Iacob, preamult îl cinsteau. Iar ziua aceea, în care s-au izbăvit de nişte răutăţi ca acelea, cu rugăciunile Sfîntului Iacob, şi au cîştigat mila lui Dumnezeu, au hotărît ca s-o prăznuiască în toţi anii.

Cuviosul Iacob, de atunci luînd încredinţare că Dumnezeu i-a primit pocăinţa şi i-a iertat greşelile, a început a face multe minuni cu darul lui Hristos, căci, cîţi bolnavi erau aduşi la el, din toată latura aceea, cuprinşi de orice fel de boală, toţi dobîndeau îndată vindecare; iar diavolii, cu cuvîntul sfîntului, erau izgoniţi; şi, în puţină vreme, a făcut mai mari minuni, după a sa pocăinţă, decît mai înainte.

Într-acelaşi an în care a cerut de la Dumnezeu ploaie, s-a apropiat de sfîrşitul său. Deci, chemîndu-l pe episcop, a făcut învoială cu el ca, după moartea lui, să-i îngroape trupul într-acelaş mormînt. Şi, după cîteva zile, s-a odihnit întru Domnul şi s-a sălăşluit sfîntul lui suflet întru bunătăţile Domnului său, împreună cu sfinţii cei ce, prin pocăinţă, au bineplăcut lui Dumnezeu. El a trăit, de la naşterea sa, şaptezeci şi cinci de ani.

Îndată ce s-a vestit despre mutarea Sfîntului Iacob în toată latura aceea, s-a adunat de pretutindeni mulţime de popor la îngroparea lui, cu lumînări, tămîie şi aromate. Episcopul a venit cu tot clerul, cîntînd cele cuviincioase şi, cu aromate de mult preţ ungînd sfîntul lui trup, l-au îngropat cu cinste într-acelaşi mormînt, precum vorbiseră mai înainte de sfîrşitul său. Iar după puţină vreme, episcopul a zidit o biserică în numele acestui sfînt Iacob, aproape de mormîntul lui.

Apoi luînd de acolo cinstitele lui moaşte, le-a adus în biserică şi a aşezat a se prăznui sfînta lui pomenire în toţi anii, întru cinstea plăcutului lui Dumnezeu, Preacuviosului Părintele nostru Iacob şi întru slava lui Hristos Dumnezeu, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.

 

Anunțuri

11 Răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. lorena said, on Decembrie 15, 2015 at 9:55 pm

    Grecia se pregateste sa legalizeze uniunea civila a cuplurilor de homosexuali

    http://www.hotnews.ro/stiri-international-20660804-grecia-pregateste-legalizeze-uniunea-civila-cuplurilor-homosexuali.htm

    Apreciază

  2. el said, on Decembrie 15, 2015 at 10:19 pm

    Sa luam aminte fratilor si Dumnezeu sa aibe mila de noi pacatosii care putem sa ii gresim Lui oricand si in felurite feluri!
    Maica Domnului Arhistratega sa ne acopere si sa ne pazeaesca pe noi nebiruiti cu puterea si cu mila Fiului Ei!

    Apreciază

  3. cosminmatiu said, on Decembrie 15, 2015 at 10:28 pm

    Cum pot fi ajutati cei morti in pacate grele nespovedite, ce nu pot fi trecuti cu numele la Sf Liturghie:

    Pentru cei ce au murit nespovediţi, se mai poate face ceva?
    Care au murit nespovediţi şi neîmpărtăşiţi toată viaţa, nu mai au legătură cu Biserica. În fundul fundului iadului se duc. Dacă vezi că au murit necununaţi, care au trăit necununaţi, sau cei ce mor nespovediţi şi neîmpărtăşiţi de ani de zile, nu mai poţi să te rogi pentru ei. Dacă au trăit în preacurvie nu poţi să-i uneşti cu Biserica!
    Dar ştiţi cum îi mai poţi ajuta? Cu un pomelnic sobornicesc. Biserica noastră, aşa a rămas cu tradiţia de la apostoli, se roagă în două feluri: soborniceşte şi nominal. Aţi văzut preotul, când începe după „liturghia celor chemaţi“? „Să le descopere lor Evanghelia dreptăţii…“ „Să-i unească pe dânşii cu Sfânta sa sobornicească şi apostolească Biserică“. Pentru cine se roagă atunci Biserica? Pomeneşte pe cineva? Se roagă pentru evrei, pentru turci, pentru chinezi, pentru toate popoarele lumii, să le descopere Dumnezeu Evanghelia dreptăţii. În felul acesta se face, am găsit scris, pentru cei care mor nespovediţi de multă vreme sau în păcate de moarte. Dacă ştii ce preot l-a botezat, şi-i mort, pui preotul acela; şi ce preot l-a cununat, dacă a fost căsătorit, dacă-i mort; şi naşii lui de botez; rudeniile spirituale. Îi pui pe aceia, fără să-i pui numele la acesta, şi zici: „şi cu tot neamul lor cel adormit“. Aici intră şi el, că este botezat şi este fiu duhovnicesc al lor. Aşa se poate face pomelnic pentru acei ce trăiesc toată viaţa necununaţi, nespovediţi, neîmpărtăşiţi sau în alte păcate grele. Putem să-i punem pe aceştia, dar fără nume, soborniceşte.(Ne vorbeşte părintele Cleopa, vol. 8)

    Apreciază

    • maxim said, on Decembrie 15, 2015 at 10:56 pm

      Cel mai simplu aflam de la Dumnezeiasca Proscomidie, acolo unde sunt pomeniti vii si mortii:

      Preotul: Pentru pomenirea şi iertarea păcatelor tuturor celor din veac adormiţi întru dreapta credinţă: ale strămoşilor, ale moşilor, ale părinţilor, ale maicilor, ale fraţilor, ale surorilor, ale fiilor şi fiicelor, ale celor dintr-o rudenie şi ale celor dintr-o seminţie cu noi şi ale tuturor celor ce au adormit întru nădejdea învierii şi a vieţii veşnice; ale ctitorilor sfântului locaşului acestuia; ale miluitorilor şi făcătorilor de bine; ale tuturor celor ce s-au ostenit şi au slujit în sfânt locaşul acesta: arhierei, arhimandriţi, ieromonahi, preoţi, ierodiaconi, diaconi, monahi, monahii şi slujitori; ale preabinecinstitorilor împăraţi, domnitori şi dregători; ale fericiţilor patriarhi, ale ortodocşilor arhierei şi preoţi; ale dreptmăritorilor creştini, pe care i-au acoperit apa, marea, râurile, izvoarele, bălţile, puţurile, sau războiul i-a secerat şi cutremurul i-a cuprins, tâlharii i-au ucis şi focul i-a ars, sau fiarelor, păsărilor, jigăniilor şi la toată firea celor din mare s-au făcut mâncare; ale celor răpiţi fără de veste; ale celor arşi de trăsnete şi ale celor îngheţaţi în munţi, pe cale, în loc pustiu şi în sihăstrie; ale celor sfârşiţi de întristare sau de bucurie; ale celor ce au pătimit în zile bune şi în nenorocire; ale celor pe care i-a ucis calul, sau grindina, zăpada, ploaia înmulţită, cărămida şi ţărâna i-au îm presurat şi de năprasnă au căzut; ale celor pe care i-au omorât băuturile otrăvitoare, înecările cu oase; ale celor loviţi de tot felul de aruncare: a fierului, a lemnului şi a oricărui fel de piatră; ale celor sfârşiţi de chiotul tare, de alergarea grabnică, de palmă, de pumn, de lovitură cu piciorul, de ciumă, de foame, de sete, de muşcături înve ninate, de înghiţirea şerpilor, de căl carea cailor, de sugrumare de cel de aproa pe, sau marea sau pământul desfăcându-se i-a înghiţit; şi de toată vârsta: bătrâni, tineri, voinici, copilandri, copii, prunci fără de vreme, parte bărbătească şi femeiască; şi pe care nu i-am pomenit, din neştiinţă sau din uitare, sau din pricina mulţimii numelor, Însuţi îi pomeneşte, Dumnezeule, Cel ce ştii numele şi vârsta fiecăruia.

      Preotul: Şi pe toţi, care întru nădejdea învierii şi a vieţii de veci, cu împărtăşirea Ta au adormit, dreptmăritori părinţi şi fraţi ai noştri, Iubitorule de oameni, Doamne.

      Apreciază

      • cosminmatiu said, on Decembrie 15, 2015 at 11:16 pm

        Stiu, dar e vorba de cazurile grave cand avem morti ce nu pot fi pomeniti cu numele pentru ca au murit nespovediti.

        Apreciază

    • maxim said, on Decembrie 15, 2015 at 10:56 pm

      http://liturghier.org/

      Apreciază

    • el said, on Decembrie 15, 2015 at 11:34 pm

      cosminmatiu

      DE ACEEA au SCOS APOSTATII Ectenia celor Chemati de la Sf Liturghie !! Dracii i-au invatat….

      Si eu de cand am intrat In Biserica MA ROG totdeauna la Sf Liturghie la aceasta Ectenie cu Biserica Intreaga pentru ca Domnul sa descopere lumina Ortodoxiei multora ( neamuri si oameni, Domnul ii stie pe care-i pomenesc eu) ….de aceea IMEDITA am observat si am fost INDIGNAT de MARSAVIA si LEPADREA de Hristos a indracitilor care au scos aceasta Ectenie din Sf Liturghie in utimele vremuri de cand ecumenistii si apostatii au pus mana pe Biserici !!!

      SI NU MERG in Bisericile popilor care NU pomenesc aceasta Ectenie sau modifica vreo parte din Sf Liturghie, nici nu primesc nimic de la ei !

      Apreciază

  4. Mirela said, on Decembrie 17, 2015 at 12:29 am

    Viaţa acestui sfânt cred că este extrem de pilduitoare. Ni se arată marea iubire şi iertare a lui Dumnzeu şi că nimeni nu trebuie să-şi piardă nădejdea de mântuire (exceptându-i pe cei cu pecetea antihristică), dar, mai ales, vedem că suntem ca nişte frunze în vânt şi că, dacă nu ne ţine Dumnezeu, suntem pierduţi.
    Dacă acel om aproape sfânt, care se nevoise zeci de ani şi fusese încununat cu atâtea daruri, a putut să cadă atât de rău, ce putem să credem despre noi? Ce nevoinţe avem noi şi ce virtuţi? Praf suntem! Ne plângem pentru orice fleac, sărim să luăm pastile la orice durere cât de mică şi respingem orice jertfă/ asceză, dar aproape avem siguranţa raiului. Oare merităm să ajungem lângă sfinţii închisorilor şi lângă martirii primelor veacuri, care ştim cât de mult au suferit pentru Hristos? Ne tot avertizează sfinţii despre documentele cu cip că sunt antihristice şi reprezintă o cădere, dar luăm cardul de sănătate, cu toate că nici măcar nu avem vreo durere (doar aia în cot faţă de învăţăturile marilor duhovnici). Iar cu cardul, visăm că vom dechide uşile Împărăţiei!
    Vai de noi!
    Avem râvnă doar faţă de slujirea idolească a noastră, să ne mângâiem şi să ne satisfacem plenar toate simţirile, dar durerea şi foamea sufletului nu le mai simţim!
    Pe de altă parte, ce râvnă uimitoare au dracii, câtă răbdare şi câtă ură faţă de omenire! Dacă pe acel sfânt l-au aşteptat zeci de ani, dacă nu au fugit de virtuţile şi de minunile făcute de Dumnezeu prin el, oare noi ce să mai aşteptăm? Oare nu avem legiuni, cu care trăim „în pace” pentru că le slujim?

    Apreciază


Vă rog să comentați decent, în duhul Ortodoxiei! Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. vă revine în exclusivitate.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: