Daniel Focsa: O prietenie de-o viaţă începută în temniţele comuniste: Avocat Gheorghe Gh. Vrânceanu – maior Avram Creţu

Iata comentariul cititorului Daniel Focsa postat la articolul Marturia Parintelui Justin Parvu despre Parintele Ilie Lacatusu: MINUNEA CU TAIATUL STUFULUI. A fost LEGIONAR, deci NU VA FI CANONIZAT cel putin cat timp Patriarh va fi exagerat de fericitul Daniel:

Daca se poate semnala si acest articol al meu, despre doi patrioti romani, cu 11, respectiv 16 ani de inchisoare politica ! Bunicul meu avocat Gh Vranceanu, si colegul sau de celula si bun prieten, maior al Amatei Regale Romane Avram Cretu !

http://www.fgmanu.ro/permanente.php?v=anterior#p1415

O prietenie de-o viaţă începută în temniţele comuniste: Avocat Gheorghe Gh. Vrânceanu – maior Avram Creţu 

Mi-l amintesc pe Avram Creţu, a venit o dată într-o vizită la Constanţa la bunicul meu Gheorghe Vranceanu, vechiul şi bunul său prieten şi camarad de închisoare, camarad de celulă la Aiud. Cred că era în 1990. Eu aveam 14 ani şi bunicul meu mă socotea prea mic pentru a îmi povesti ceva din închisorile prin care trecuse. Domnul Creţu era atunci preşedinte al filialei Olt a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi politici din România, locuia în Slatina, dacă nu mă înşel împreună cu fiica sa. Era un bătrân distins, purta mustaţă, era prietenos şi l-am simpatizat imediat. A stat câteva zile la bunicul meu, vorbind mult şi povestind împreună, îmi amintesc şi de o plimbare făcută pe malul mării, de noi trei, avansând pe dig, spre port. Cum subiectele legate de închisoare nu se discutau atunci în prezenţa mea, îmi amintesc totuşi de nişte amintiri ale domnului Creţu legate de anii liceului, studiase la liceul „Şincai” (presupun că cel din Bucureşti). Şi de impresiile sale legate de vizitarea Casei Poporului, la scurt timp după revoluţie, la plecare fuseseră rugaţi să scrie impresii într-un registru. Replica bunicului meu: „Asta miroase a NKVD”. Nu ştiam atunci că amabilul domn, musafirul nostru, fusese un brav ofiţer superior al Armatei Regale Române, implicat activ în rezistenţa armată anticomunistă din Oltenia, ulterior cu grele condamnări politice – pe scurt, un erou. Conform fişelor matricole penale (www.iiccr.ro) Avram Creţu era născut pe 24 ianuarie 1912 în comuna Tâlpani (Stâlpeni ?), raionul Piteşti, judeţul Argeş, ca fiu al unui muncitor CFR. Avusese ca naş de botez pe boierul Bălăceanu, tatăl lui Constantin Bălăceanu-Stolnici. Avea gradul de maior, în armata veche, contingentul 1934. În fişele matricole penale este trecut ca având apartenenţă politică legionară (eu, din discuţiile ulterioare cu el şi cu bunicul meu rămăsesem cu impresia că era un ofiţer de carieră apolitic dar ferm anticomunist şi patriot). A făcut parte din grupul de rezistenţă armată anticomunistă „Arnota” din Oltenia de sub munte, care a acţionat în anul 1949 ducând o activitate de sabotaj şi ajungând chiar la confruntări armate cu trupele de Securitate (apud: Puica Buhoci, Noi mărturii despre mişcarea de rezistenţă din Oltenia, în „Arhivele Totalitarismului” an XIX nr 70-71, 1-2/2011). A fost arestat şi condamnat în mai 1949 la 10 ani închisoare pentru uneltire. Trece întâi pe la Canal, în 1950 – 1952 găsindu-se la Valea Neagră, în 1952 este transferat la muncă în mina de la Baia Sprie (Maramureş) apoi în 1954 este adus la penitenciarul Aiud. În iunie 1959, după expirarea pedepsei, eliberat de la Aiud, trece pe la Jilava şi este internat administrativ pentru încă 5 ani (60 de luni, conform scriptelor cinice securiste) în lagăre de muncă, trecând pe la 9 Culme (sau Noua Culme) şi Periprava. Este eliberat pe 8 mai 1964, după 15 ani de detenţie. Parcursul său este deci asemănător cu cel al bunicului meu Vrânceanu Gheorghe, cu care a stat în celulă la Aiud, şi s-au întâlnit foarte probabil şi la Canal şi Periprava. După cum el însuşi mărturiseşte într-o scrisoare adresată bunicii mele imediat după moartea soţului ei: „Cu Ghiţă (soţul dvs.) am trăit clipe grele peste tot. Noi am fost nedespărţiţi” (scrisoare personală trimisă de Avram Creţu bunicii mele Valeria Dădârlat, aprilie 1991). Documentele seci de arhivă reuşesc într-o prea mică măsură să redea dramatismul şi duritatea încercărilor prin care au trecut aceşti oameni. Informaţia, cronologia, sunt desigur importante, esenţiale chiar, însă dincolo de ele, ceea ce mă interesează cel mai mult este viaţa din universul concentraţionar, suferinţa, speranţele, monstruozitatea şi sfinţenia. Am fost norocos: Avram Creţu mi-a povestit într-o scrisoare pe care mi-a adresat-o în 1996, eram deja student în Bucureşti, câteva lucruri despre cotidianul vieţii în celulă la Aiud, împreună cu bunicul meu. Redau aici un fragment: ”Scumpul meu Daniel, Scrisoarea ta m-a impresionat foarte mult. Bunicul tău Gheorghe Vrânceanu mi-a fost ca un frate. Bunul Dumnezeu a făcut ca prin toate închisorile şi lagărele prin care am trecut să fim nedespărţiţi. El şi prof. Rucăreanu, tot dobrogean – poate că ai auzit şi de el. (…) Şi acum să-ţi povestesc din trăirile noastre în celulă la Aiud. Eram în celula 92 celular, latura mică, cu faţa către sud. Camarazi de celulă: preot Glăvan de la Timişoara, eu, bunicul tău şi un ţăran tot ardelean, înlocuit mai târziu cu Mazilu Dumitru, fost comandant al unei şcoli de Ofiţeri de Securitate (…). Noi prin Morse ceream câte o poezie – cele mai multe de Radu Gyr, marele poet al Neamului. Preotul Glăvan le recepţiona, Vrânceanu le scria pe talpa bocancului, iar eu stăteam la vizetă să dau alarma când se auzeau paşi pe coridor. Mâncam poezii şi cântam cântece religioase cu preotul Glăvan (trecut şi el în lumea cealaltă). Până la urmă l-am convins şi pe Mazilu să se asocieze şi el cu noi – şi a acceptat. (…) Sub celula noastră era Petre Ţuţea, de care cred că ai auzit (e plecat şi el). Era grav bolnav” (scrisoare personală trimsă autorului de către Creţu Avram, martie 1996). După eliberare, bunicul meu a pierdut pentru o vreme legătura cu Avram, iar într-o notă informativă din anii ’60 a Securităţii se menţionează că Vrânceanu, întâlnind în Constanţa, vara, nişte sezonişti aflaţi în gazdă la un cunoscut de-al său, şi aflând că aceştia erau din Slatina, i-a întrebat dacă nu cumva cunosc pe un anume Creţu Avram. Nu ştiu când şi cum s-au regăsit exact, poate prin AFDPR. În tot cazul, imediat după revoluţie, ţineau constant legătura prin scrisori, telefon şi s-au şi întâlnit, în 1990, la Constanţa, după cum am povestit mai sus. Acum, amândoi sunt trecuţi la cele veşnice, iar eu mi-am făcut datoria de a evoca, foarte pe scurt, personalitatea acestui erou şi sfânta prietenie care l-a legat de bunicul meu. Dumnezeu să îi odihnească pe amândoi!

Daniel Focşa, istoric