OCEANUL PACIFIC ESTE DISTRUS? „Pasarile au disparut, fiindca pestii au disparut.” CARE-I CAUZA? Pescuitul intensiv? Poluarea? FUKUSHIMA? Toate la un loc? Altceva?

Iata ce putem citi in articolul The ocean is broken:

Oceanul este distrus

Tăcerea a făcut diferenţa între această călătorie şi cele de dinaintea ei. Nu absenţa sunetului, mai exact. Vântul încă biciuia velele şi fluiera în tachelaj. Valurile încă clipoceau lovindu-se de fibra de sticlă.
Și existau o mulţime de alte zgomote: bufnituri înăbuşite, şi lovituri, şi zgârieturi, cum se izbea barca de bucăţi de moloz.
Ceea ce lipsea erau ţipetele păsărilor care, la toate călătoriile dinainte, înconjurau barca.
Păsările au dispărut, fiindcă peștii au dispărut.

Exact cu 10 ani în urmă, atunci când marinarul din Newcastle Ivan Macfadyen a navigat exact pe același curs, de la Melbourne la Osaka, tot ce ar fi trebuit el să facă pentru a prinde pește din ocean între Brisbane și Japonia era să arunce o linie de momeală.
“Nu a fost nici măcar o zi din cele 28 ale călătoriei în care să nu fi prins un peşte suficient de mare pe care să-l putem găti cu orez”, şi-a reamintit Macfadyen.
Dar de data aceasta, pe toată perioada călătoriei pe mare, captura totală a fost de doi peşti.
Fără peşte, nu există păsări. Cu greu se întrevede un semn de viaţă.
“În anii trecuţi, mă obişnuisem cu toate păsarile si zgomotele pe care le făceau”, a spus el.
“Ar fi urmat barca, uneori odihnindu-se pe catarg, înainte de a-şi lua zborul din nou. Am fi văzut stoluri rotindu-se deasupra suprafeţei mării la distanţă, hrănindu-se cu sardele.
Dar, în martie și aprilie ale acestui an, doar tăcerea și pustiul i-au înconjurat barca, în timp ce accelera pe suprafața unui ocean bântuit.
La nord de ecuator, deasupra Noii Guinee, exploratorii oceanului au văzut un mare vas de pescuit aflat în mijlocul unui recif în depărtare.
“Toată ziua a stat acolo, năvodind înainte și înapoi. Era un vas imens, ca o nava-mamă”, a spus el.
Și toată noaptea a lucrat la fel, sub proiectoarele luminoase. Și dimineaţa Macfadyen a fost trezit de un membru al echipajului său care striga, urgent, că nava a lansat o barca cu motor.
“Evident, am fost îngrijorat. Eram neînarmați și pirații sunt o ameninţare reală în aceste ape. M-am gândit că, dacă tipii ăștia ar fi avut arme, atunci am fi fost într-un real pericol.”
Dar nu erau pirați, cel puţin nu în sensul convențional.Barca cu motor li s-a alăturat si melanezienii s-au urcat la bord oferindu-le daruri, şi anume fructe, borcane cu gem şi conserve.
“Și ne-au dat cinci saci mari pline cu pește”, a spus el.
“Era peşte bun, mare, de toate tipurile. Parte din el era proaspăt, dar restul fusese în mod evident expus în soare destul de mult timp.
“Le-am spus că nu e posibil să folosim în vreun fel tot acel peşte. neavând un loc real pentru a-l stoca sau a-l păstra. Ei au ridicat din umeri și ne-a spus să-l aruncăm peste bord. E ceea ce ar fi făcut cu el, oricum, au spus ei.
“Ne-au destăinuit că era doar o mică parte din captura de pe o zi. Că pe ei îi interesează doar tonul şi că pentru ei restul înseamnă gunoi. Totul a fost ucis, şi, în cele din urmă, aruncat. Ei au năvodit pe acel recif zi si noapte şi l-au devastat de toate formele de viaţă.
Macfadyen s-a simţit rau în sufletul său. Era doar o barcă de pescuit, printre nenumărate altele lucrând nevăzut dincolo de orizont, multe dintre ele făcând exact același lucru.
Nu e de mirare că marea devenise moartă. Nu e de mirare că nu prindea nimic cu momelile sale. Nu mai era nimic de prins.
Chiar dacă sună deprimant, e din ce in ce mai rău.
Următoarea etapă a îndelungatei călătorii a fost de la Osaka la San Francisco și pentru cea mai mare parte din ea pustiul a căpătat o tentă de groază greţoasă şi o doză de frică.
“După ce am părăsit Japonia, am simțit ca și cum oceanul însuși era mort”, a spus Macfadyen.
“Cu greu se puteau vedea fiinţe vii. Am văzut o singură balenă, un fel de obiect neputincios plutind la suprafață având ceea ce părea ca o tumoare mare pe cap. A fost destul de dezgustător.
“Am parcurs o mulțime de mile pe ocean de-a lungul vieţii mele și sunt obişnuit sa văd broaște țestoase, delfini, rechini și stoluri imense de pasari care se hrănesc. Dar de data aceasta, timp de 3000 de mile marine nu era nimic în viață de văzut. ”
În locul unde odată forfotea viaţa, pluteau gunoaie în cantităţi imense.
“O parte din acesta a rezultat după tsunami-ul care a lovit Japonia în urmă cu câțiva ani. Valul a măturat pământul, a cărat o cantitate incredibilă de lucruri și a dus-o pe mare. Și e încă acolo, peste tot unde te uiţi . ”
Fratele lui Ivan, Glenn, care s-a îmbarcat la Hawaii pentru a alerga într-o cursă din Statele Unite, a ramas uimit de cele “mii şi mii” de geamanduri de plastic galben. Uriașe gheme încurcate de frânghie sintetică, linii de pescuit și plase. Bucăți de polistiren expandat de milioane de euro. Și scurgeri de petrol și benzină, peste tot.
Nenumărate sute de stâlpi de lemn de înaltă tensiune sunt acolo, rupţi de valul ucigaș dar întinzându-şi încă firele în mijlocul mării.
“În anii trecuţi, când te adăposteai din lipsă de vânt, era suficient să porneşti motorul şi acesta mergea”, a spus Ivan.
Nu de data aceasta.
“Într-o mulțime de locuri nu am putut porni motorul de teama ca elicea să nu se încurce în masa de bucăți de frânghie și cabluri. Aceasta era o situaţie nemaiîntâlnită, în ocean.
“Dacă ne hotăram să folosim motorul, n-o puteam face în timpul nopţii, doar pe timpul zilei cu un om de veghe la supraveghere, căutând cu privirea gunoaiele.
“De sus de pe catarg, în apele de mai sus de Hawaii, se poate vedea chiar în adâncuri. Am putut observa că resturile nu sunt doar la suprafată, se văd pe toată adâncimea apei. Și sunt de toate dimensiunile, de la un pet de băutură carbogazoasă până la bucăți de mărimea unei maşini sau chiar unui camion.
“Am văzut un coș de fum de la o fabrică ieșind din apă, cu un fel de cazan încă atașat vizibil sub suprafaţa apei. Am văzut un fel de container imens, rostogolindu-se la nesfârşit peste valuri.
“Ne-am strecurat printre aceste bucăţi de gunoaie. A fost ca şi cum am fi navigat printr-o mare de gunoi.
“Sub punţi se puteau mereu auzi lucruri lovind corpul bărcii, și exista mereu teama de a fi loviti de ceva foarte mare. In acest fel, corpul navei a fost zgâriat și afectat peste tot, lovit de bucăţi pe care noi nici nu le-am văzut.”
Plasticul era omniprezent. Sticle, pungi, și orice fel de gunoi casnic vă puteți imagina, de la scaune rupte la făraşe, jucării și ustensile.
Și altceva. Vopseaua galben-aprinsă cu care acoperisem barca şi care niciodată nu fusese decolorată de soare sau de apa oceanului în toţi anii trecuţi, a reacționat la ceva din apa din jurul Japoniei, pierzându-şi luciul într-un mod ciudat și fără precedent.
Intors în Newcastle, Ivan Macfadyen încă îşi revine după șocul și groaza călătoriei.
“Oceanul e distrus”, a spus el, clătinând din cap cu neîncredere uluită.
Recunoscând că problema este imensă, și că nici o organizație sau vreun guvern nu pare să manifeste interes deosebit în a face ceva pentru a o rezolva, Macfadyen încearcă să găsească o solutie.
El intentioneaza să facă lobby pe lângă ministerele responsabile, în speranța că ele l-ar putea ajuta.
Mai mult, imediat, el va aborda organizatorii de concursuri importante ce au loc în oceanul din jurul Australiei, încercând să înregistreze yachting-ul într-un sistem internațional care utilizează navigatori voluntari pentru a monitoriza deşeurile și viața marină.
Macfadyen a pus la cale această idee in timp ce era în Statele Unite, ca răspuns la o abordare a academicienilor din SUA, care au solicitat practicanţilor de yachting să completeze in jurnalul de bord formele şi probele pentru testarea de radiatii – o îngrijorare semnificativă legata de tsunami și de stația nucleară afectată din Japonia.
“I-am întrebat de ce nu facem presiuni pentru a obţine o flotă care să meargă şi să cureţe mizeria”, a spus el.
“Dar mi-au răspuns că au calculat şi că daunele aduse mediului prin arderea combustibilului necesar pentru a face acest lucru ar fi mai mari decât dacă lasă resturile acolo.”

Comentariu saccsiv:

   Vizionati va rog si: