Parintele IUSTIN PARVU ne sfatuiese cum sa ne organizam in comunitati crestine pentru vremurile din urma – video

   Va prezint mai jos un foarte util si necesar material preluat integral de pe Apologeticum:

– În primul apel al sfinţiei voastre ne sfătuiaţi să facem mici comunităţi creştine, care să includă şcoli, spitale, şi alte forme de organizare socială. Mai concret, cu ce trebuie să înceapă un simplu cetăţean?

P.I. – Eu, când am venit în localitatea aceasta, în satul meu, după 25 de ani de haulire, printre care vreo 16 ani de temniţă, am revenit în satul meu după anii şi locurile din copilăria mea. Acest dor m-a adus aici, în poiana asta. Am tras, cu bunăvoinţa oamenilor, un vagon forestier; mi-i l-a dat primăria comunei şi l-am adus aici în mijlocul poienii. Primul lucru care l-am făcut : am pus un godinaş; era primăvară, luna mai, rece, să-mi facă puţină căldură. Am pus vreo trei icoane pe pereţi. Aveam un dulău frumos, câine ciobănesc care ne apăra, nu se apropia… că pe aici, urşi cerbi, căprioare, plin codrul sălbatic, măi, frumuseţe rară. Când ieşeai dimineaţa să te uiţi în partea aceea aşa, poiana codrului aicea, păşteau căprioarele.

– Ca-n rai.

P.I.- Ca-n rai… mă uitam să nu deranjez cumva. Dar câinele acesta, tot umbla toată natura, au început toate animalele să nu se mai apropie.

– Nici alea cu două picioare.

P.I.- Au început în sfârşit, să vină credincioşii noştri, să facă o colibă… şi au făcut un adăpost unde au pus acolo pirostriile, au pus să se adăpostească acolo mica aprovizionare şi să vină… în cele din urmă şi-au făcut o baracă. Pentru biserică, aşa le-am spus : măi oameni să ne facem un protector aicea, să putem sluji Sfânta Liturghie, să putem face o vecernie, o utrenie, pt ca acesta-i rostul nostru aici. Dar îndată oamenii, într-o săptămână au adus dulapi, au adus scânduri, cherestea din toate părţile. Până la urmă am făcut o toacă cu două ciocănele, şi cu asta dă-i bătăi. Au adus un clopoţel de vreo 10 kg şi s-a înjghebat bisericuţa. Am sfinţit Bisericuţa. A dat Dumnezeu că Înaltul Preasfinţit trece la o sfinţire pe la Fărcaşa undeva şi se abate pe aici. Eram acolo, în baraca aceea într-un colţ şi pomeneam şi noi acolo. Numai mă trezesc în dreapta mea cu Înaltul. „Ce facem părinte aici?” „Păi, pomenim aici oleacă aici, cum putem”. „Dar v-as rusa sa ne daţi binecuvântarea să sfinţim locaşul acesta?” „Părinte, mergeţi înainte. Să fie binecuvântat”. Şi aşa am început lucrarea. S-a desprimăvărat, au venit căldurile de vară, poporul din ce în ce mai mult, tot mai mult, încât atunci când eram în baraca aceea, veneau mai mulţi decât vin acum… după ce s-a făcut drumul acesta, după ce vin maşinile şi .. Parcă veneau mai mulţi, dar era frumos, în sfârşit. Era forma cea mai primitivă a vieţii noastre creştine şi am trăit-o deplin. Apoi s-a făcut o casă mai mare, asta de aici, care trăiesc şi până acum în ea. S-a făcut corpul de case în forma asta de unghi. Apoi s-a făcut, casa mare şi s-a înghebat clopotniţa, s-a înghebat partea asta aripa spre sud şi am ajuns până la punctul acesta care aici se vede, cu picturi interioare, cu picturi exterioare, numai şi numai cu dragostea şi nevoinţa credincioşilor care vin şi până astăzi cu nepoţii, cu fii lor, bătrânii. Veneau 5 km dimineaţa şi seara… făceau 10-12 km, fără nici o oboseală. Acum vin în băţ, sunt bătrâni. Ei se bucură şi văd până azi, biserica pe care am făcut-o cu toată dragostea. Aici am făcut şi un azil pentru bătrâni, aici am făcut şi o şcoală pentru copiii săraci, aicea este aşa în provizorat şi un laborator pentru plante medicinale, pentru noi, pentru credincioşii nevoiaşi şi iată că grădiniţă avem, şcoală avem, dar nu avem creşă. Dar îmi dau seama că s-ar putea face o creşă în toată regula. Şi aşa se organizează, nu la planuri, oficialităţi, aprobari, tehnici.

– Sugeraţi ideea, că preotul are datoria de a organiza astfel de comunităţi de rezistenţă?

P.I.- Da, dar iată că mi se pare că e obligatoriu, ca două trei parohii să aibă şi o creşă sau un cămin de copii, cam aşa ceva. Iată că vrând nevrând ajungem la stadiul acesta, rânduieşte Dumnezeu.

– Deci, efectiv, părinte, de la zero s-o ia oamenii ?

P.I. – De la zero, s-o ia de la zero şi fără prea multe aşteptări, căci popoul acesta este foarte sentimental şi sare îndată. Mă, el e bun şi la rele, dar şi la cele bune sare îndată. Românul nostru merge cam de la o extremă în alta, acum te junghie, acum se pocăieşte; asta e influenţa răsăritului. Cam aşa este viaţa asta a noastră ortodoxă.

– Mai aveţi nădejde în pocăinţa parlamentarilor?

P. I. – Domnule, ei sunt fii noştri : sunt născuţi, crescuţi şi.. educaţi să zicem. Până sub carnetul roşu, au trecut dincoace cu carnetul mai gri şi acum sunt în două lumi şi ei, când cu griul, când cu roşu. Şi de aceea, nici ei nu prea ştiu ce să facă; sunt puşi în situaţie de a face, de altfel, cu intenţie bună, dar vrăjmaşul sigur că trage mereu … că noi avem un vrăjmaş comun. Nu vreau să-l spun acum, dar el se ştie. Vrăjmaşul acesta comun stă la ureche şi-i spune: vezi, e bine până aici, de aici mai încolo nu mai merge : îţi periclitezi situaţia şi o ţine aşa, o fierbe pe loc. Îi aducem noi semnături : o sută de mii, două sute de mii, trei sute de mii, dar el nu, mai trebuie semnături. Hai la milion….sa ducem. Spune că atunci ai voie, cu Constituţii, dar românul spune că are două Constituţii, are una pentru exterior şi una pentru interior.

– Una pentru rai şi una pentru iad.

P.I. – Şi atunci, uite aşa ne-o scăldăm şi noi. Din una-n alta. Încă ne rugăm pentru Înalt, pardon… încă ne rugăm pentru mai marii noştri şi ai satelor, încă ne rugăm pentru binefăcătorii noştri şi uite aşa mergem din an în an şi am ajuns până la 90 de ani. Şi aş dori şi ca ţara aceasta a noastră aceasta să ducă o viaţă bună sănătoasă şi să nu piardă orientarea mântuirii. Şi cum orientarea mântuirii vine prin suferinţă, prin luptă, prin necaz, iar ne-a dat Dumnezeu această ocazie ca să fim ortodocşi, să ne călim, să ne formăm şi să primim cu bucurie învierea Domnului.

– Aşa să ne ajute Dumnezeu !