Efectul Lucifer

EVZ: Oameni transformaţi în bestii. Amănuntele terifiante ale celui mai controversat experiment psihologic din lume | VIDEO

Într-o dimineaţă de duminică, Poliţia din Palo Alto, California, era alertată de un grup de părinţi îngrijoraţi că nu ştiu ce li se întâmplă exact copiilor lor. În urma cercetărilor a rezultat că tinerii răspunseseră unui anunţ dat de psihologul Philip Zimbardo, care realizase un experiment pentru a testa limitele umane.

Mai exact, psihologul american vroia să descopere dacă oamenii obişnuiţi, se pot transforma în oameni răi, sub presiunea circumstanţelor. În 1971, Philip Zimbardo şi echipa lui de psihologi selecta un grup de 24 de studenţi la Stanford – tineri echilibraţi, inteligenţi, fără probleme medicale, care nu au consumaseră niciodată droguri şi care nu au avuseseră vreodată probleme cu legea. Voluntarii au fost împărţiţi, prin tragere la sorţi, în “gardieni” şi “prizonieri”, roluri pentru care au fost plătiţi cu 15 dolari pe zi.
Cum devin răi oamenii buni
“Am vrut să testăm efectele psihologice a ceea ce înseamnă să fii prizonier sau gardian. În acest scop, am simulat condiţii de închisoare în subsolul Universităţii Stanford şi apoi am notat efectele instituţionalizării asupra comportamentului tuturor celor închişi între patru pereţi”, a explicat Zimbardo. Autorul experimentului a subliniat că înainte de începerea experimentului, care trebuia să dureze două săptămâni, toţi voluntarii erau la fel din punct de vedere comportamental şi moral.
Rezultatul? În şase zile, jumătate din tineri s-au transformat în bestii, aducând la disperare cealaltă jumătate. “Experimentul din Închisoarea Stanford”, aşa cum a fost denumit, a devenit cel mai cunoscut şi cel mai controversat experiment psihologic. În urma acestui experiment, psihologul american a scris cartea “Efectul Lucifer. Cum devin răi oamenii buni”.
Ce li s-a făcut “prizonierilor”
“Prizonierii” au fost aduşi în “puşcăria” pregătită în subsolul universităţii, după ce fuseseră ţinuţi în prealabil în beciurile Poliţiei din Palo Alto. Voluntarilor nu li se explicase că vor fi arestaţi de către poliţia locală, care i-a adus în acest fel de acasă iar acesta a constituit şocul real pentru ei. Pe toată durata arestului au fost percheziţionaţi din când în când după ce au fost complet dezbrăcaţi şi li s-a dat cu spray-uri împotriva puricilor şi păduchilor ca să fie umiliţi. Au primit un număr şi au fost îmbrăcaţi cu rochii în loc de uniforme pentru puşcăriaşi, deşi erau de genul masculin. Li s-a interzis să poarte lenjerie de corp, au fost tunşi la zero, au fost puşi în lanţuri şi au fost treziţi cu brutalitate în fiecare noapte la ora 2,30 în sunete de fluier.
Aveau voie să se plimbe doar pe holurile “închisorii”, legaţi la ochi, şi tot acolo au mâncat şi au făcut gimnastică. Celulele au avut gratii şi toaleta a fost improvizată într-o încăpere extrem de îngustă şi întunecoasă la capătul holului. Nu existau ferestre şi nici ceasuri care să le permită să măsoare scurgerea timpului. În celule au fost puse microfoane cu ajutorul cărora au fost înregistrate în secret toate conversaţiile “prizonierilor”. Prin difuzoare se făceau din când în când anunţuri.
Ce li s-a făcut “gardienilor”
Celor din grupul “gardienilor” li s-a explicat doar că trebuie să aibă grijă să fie respectate legile şi să ceară respect din partea “prizonierilor”. Au fost îmbrăcaţi în uniforme kaki şi li s-au dat fluiere şi bastoane împrumutate de la poliţie. Spre surprinderea organizatorilor experimentului, “gardienii” au intrat destul de repede în rol, au inventat pedepse şi au folosit metode psihologice pentru a-i intimida pe “prizonieri”. Nici măcar după ce doi dintre “prizonieri” au renunţat la experiment pentru că nu au mai rezistat presiunilor fizice şi psihice, “gardienii” nu au renunţat să caute metode cu care să domine. În numai câteva zile, “gardienii” au devenit aproape sadici iar “prizonierii” au intrat în depresie. Lucrul acesta a şi dus la întreruperea experimentului după numai şase zile, în loc de două săptămâni, cât era programat.
Revolta şi urmările ei
Luni dimineaţă (experimentul a început duminică) o parte dintre deţinuţi s-au baricadat şi nu au mai vrut să iasă din camera lor, ca răspuns la comportamentul considerat neprietenesc al gardienilor din timpul nopţii. După o analiză rapidă a situaţiei, gardienii au decis să apeleze la forţă şi restabilirea ordinii în închisoare: au folosit un extinctor pentru a-i depărta pe cei trei de uşă şi a intra în celula baricadată.
Odată cu revolta, s-au consolidat antagonisme evidente între participanţii la experiment, “gardienii” privindu-i pe “prizonieri” ca pe nişte fiinţe problematice ce le îngreunau activitatea, iar prizonierii, suferind deja diverse pedepse, au început să aibă comportamente manifeste de dispreţ şi ură faţă de gardieni. Un efect al revoltei a fost acela că “gardienii” au impus un control şi mai strict al activităţilor obişnuite ale deţinuţilor, stabilind ca fiind un privilegiu inclusiv mersul la toaletă.
În cea de-a cincea noapte unii dintre părinţi l-au sunat pe Zimbardo cerându-i să-i ajute cu…contactarea unui avocat pentru eliberarea fiilor lor! Christina Raslash, prietena lui Zimbardo şi absolvent de psihologie, vizitând închisoarea, s-a arătat îngrozită de ceea ce s-a întâmplat, şi a cerut solicitat terminarea experimentului, pe motivul că totul s-a transformat radical.
Conform propriei mărturii, Zimbardo a înţeles că situaţia a degenerat şi că el şi echipa de conducere a experimentului pierduseră contactul cu realitatea, absorbiţi de experiment în sine. Prin urmare, s-a decis terminarea experimentului după numai şase zile.
Experimentul a fost şi a rămas catalogat drept cel mai controversat experiment psihologic din lume, fiind dat exemplu atunci când specialiştii analizează cazuri ale limitelor umane, sau cazuri ale indivizilor normali care devin criminali cu sânge rece.

 

Experimentul Stanford – “EFECTUL LUCIFER: Cum devin răi oamenii buni”. DETENTIA: gardieni si prizonieri

   Citez din articolul “Efectul Lucifer”:

   E posibil ca în fiecare din noi să stea la pândă un gardian. Un psiholog şi profesor american, Philip Zimbardo, a transformat 18 studenţi, prin tragere la sorţi, în prizonieri şi gardieni.

   Celebrul experiment din 1971 (The Lucifer effect. Understanding how good people turn evil) ar fi trebuit să dureze două săptămâni, timp în care fiecare participant câştiga 15 dolari pe zi.

   Câteva laboratoare din subsolul secţiei de psihologie a universităţii Stanford au fost transformate în celule, iar carcera a fost improvizată într-o debara. A fost adăugat un sistem de supraveghere audio-video şi unul de comunicare cu cele trei celule în care erau înghesuiţi câte trei deţinuţi voluntari, supravegheaţi de câte trei gardieni, care lucrau în schimburi de 8 ore.

   Studiul ar fi trebuit să ofere informaţii noi despre comportamentul uman în detenţie, indiferent de care parte a zăbrelelor se află subiectul. Cu acordul lor, cei din echipa deţinuţilor au fost arestaţi cu sirene şi cătuşe în propriile locuinţe, sub privirile stupefiate ale vecinilor, care nu-şi închipuiau într-o paşnică duminică după-amiază că tânărul drăguţ de alături ar fi participat la un jaf armat, cum scria în ordinul fictiv de reţinere.

   Gardienii şi-au creat regulile, pornind de la cele deja existente şi ajutaţi de un fost profesionist, care a încheiat experimentul într-un dezgust profund faţă de propria persoană. Deţinuţii aveau aşteptări minime şi o solidaritate care avea să dispară în două zile. Nu-i diferenţia iniţial nimic, toţi participanţii erau psihic şi fizic sănătoşi, educaţi, inteligenţi şi aparţineau clasei mijlocii.

   Deţinuţii au primit un fel de cămăşi, au fost raşi pe cap, li s-au atribuit numere în locul numelor şi purtau la glezna piciorului drept un lanţ greu, cu lacăt, care le aducea aminte şi în timpul somnului că nu sunt liberi. Gardienii purtau ochelari de soare cu lentilă oglindă şi aveau grijă ca toţi cei supravegheaţi să nu aibă niciun reper legat de timp sau orientare spaţială.

   Prima lor acţiune de instituire a autorităţii s-a petrecut la ora 2 dimineaţa, când i-au trezit pe deţinuţi pentru a-i număra şi pentru a-i obişnui forţat cu noile lor identităţi, adică numerele imprimate pe faţa şi spatele cămăşoiuluiuniformă.

   Deja a apărut prima pedeapsă pentru abateri simple: flotările, foarte folosite, de altfel, la Auschwitz, unde gardienii obişnuiau să se şi urce în picioare pe deţinuţi.

   Şi imediat, în dimineaţa celei de-a doua zile, supraveghetorii au avut de înfruntat prima rebeliune. Deţinuţii s-au baricadat cu paturile, şi-au dat jos cămăşile inscripţionate şi au început să îi înjure şi să-i batjocorească. Rezistenţa a fost învinsă cu ajutorul extinctoarelor, imediat a fost inventată o cameră pentru privilegiaţi şi a fost semănată grăunţa neîncrederii printre deţinuţi.

   Din a treia zi, cei închişi erau convinşi că gardienii au fost aleşi aşa încât să fie superiori din punct de vedere fizic, deşi nu era absolut nicio diferenţă între ei. Cel mai dur a fost poreclit John Wayne şi o sinistră coincidenţă face ca la Auschwitz cel mai crud gardian să fi fost poreclit Tom Mix, predecesorul lui Wayne în istoria machoismului cinematografic american.

   Eliberarea unui deţinut aduce şi zvonul unei evadări în masă, organizată de el şi prietenii lui, multă panică şi deblocarea limitelor de cenzură a abuzului. Cel plecat a fost înlocuit de un voluntar din panelul de rezerve, care a intrat în greva foamei, cerând să-i fie respectate drepturile şi demnitatea.

   Ceilalţi deţinuţi l-au văzut însă ca pe o sursă de necazuri, mai puţin ca pe un erou, şi s-au delimitat atât de tare de el, încât nu au fost de acord să doarmă fără pături pentru ca el să fie eliberat din carcera în care nu avea cum să doarmă lungit.

   Vizita părinţilor şi rudelor a fost la fel de teribilă în descrierea relaţiei absurde dintre cetăţean şi autoritate. O mamă care a spus că nu l-a văzut niciodată atât de obosit şi deprimat pe fiul ei a fost convinsă de soţ că e suficient de puternic pentru a rezista acestei probe de bărbăţie şi că, oricum, domnii supraveghetori ştiu mai bine cum stau lucrurile.

   Copilul era foarte aproape de prăbuşire. După numai cinci zile, tabăra deţinuţilor era psihic decimată, dezbinată şi total la îndemâna abuzurilor taberei gardienilor, care în ciuda programului dificil şi plicticos nu a înregistrat întârzieri sau absenţe, nemulţumiri de orice fel sau cereri de suplimentare a remuneraţiei.

   De altfel, la finalul brusc al experimentului, care a venit în a şasea zi, gardienii au fost singurii care au regretat întreruperea acestui joc. E foarte posibil ca autorul acestui studiu să fi auzit de Fenomenul Piteşti, unul din pragurile mizeriei umane practicate de regimul comunist, care a transformat deţinuţii în călăi şi torţionari pentru ceilalţi deţinuţi.

   Cele şase zile de studiu pe oameni au condus la concluzia că nimeni nu este suficient de pregătit pentru a rezista forţei răului şi că eforturile fiecărui individ care crede că morala e ceva mai mult decât un cuvânt, ar trebui să meargă în această direcţie.

   Poate nu întâmplător, la ceva timp după această experienţă cumplită, doctorul Zimbardo a creat proiectul Hero, o organizaţie care crede că în fiecare dintre noi există mai degrabă un erou în aşteptare. Un fel de: How good people turn better.

   P.S.: Pentru restul poveştii, recomand: www.prisonexp.org şi www.lucifereffect.com/heroism-signup.htm

   Iata si ce mai putem citi in articolul Efectul Lucifer – cel mai controversat experiment cu oameni:

   Cartea „Efectul Lucifer. Cum devin răi oamenii buni”, a psihologului american Philip Zimbardo, face o paralelă între acest experiment şi abuzurile asupra prizonierilor din închisoarea americană Abu Ghraib, de lângă Bagdad.

Pe toată durata arestului au fost percheziţionaţi din când în când după ce au fost complet dezbrăcaţi şi li s-a dat cu spray-uri împotriva puricilor şi păduchilor ca să fie umiliţi. Au primit un număr şi au fost îmbrăcaţi cu rochii în loc de uniforme pentru puşcăriaşi, deşi erau de genul masculin. Li s-a interzis să poarte lenjerie de corp, au fost tunşi la zero, au fost puşi în lanţuri şi au fost treziţi cu brutalitate în fiecare noapte la ora 2,30 în sunete de fluier.

   Aveau voie să se plimbe doar pe holurile „închisorii”, legaţi la ochi, şi tot acolo au mâncat şi au făcut gimnastică. Celulele au avut gratii şi veceul a fost improvizat într-o încăpere extrem de îngustă şi întunecoasă la capătul holului. Nu existau ferestre şi nici ceasuri care să le permită să măsoare scurgerea timpului. În celule au fost puse microfoane cu ajutorul cărora au fost înregistrate în secret toate conversaţiile „prizonierilor”. Prin difuzoare se făceau din când în când anunţuri.

   „Gardienilor“ nu li s-au impus reguli stricte

   Li s-a explicat doar că trebuie să aibă grijă să fie respectate legile şi să ceară respect din partea „prizonierilor”. Au fost îmbrăcaţi în uniforme kaki şi li s-au dat fluiere şi bastoane împrumutate de la poliţie. Spre surprinderea organizatorilor experimentului, „gardienii” au intrat destul de repede în rol, au inventat pedepse şi au folosit metode psihologice pentru a-i intimida pe „prizonieri”. Nici măcar după ce doi dintre „prizonieri” au renunţat la experiment pentru că nu au mai rezistat presiunilor fizice şi psihice, „gardienii” nu au renunţat să caute metode cu care să domine. În numai câteva zile, „gardienii” au devenit aproape sadici iar „prizonierii” au intrat în depresie. Lucrul acesta a şi dus la întreruperea experimentului după numai şase zile, în loc de două săptămâni, cât era programat.

   Psihosociologul prof. Univ. Dr. Septimiu Chelcea scrie în recenzia pe care o face cărţii lui Philip Zimbardo: „Viziunea lui despre individ şi societate este tulburătoare: suntem posibili criminali şi trăim într-o eră a uciderii în masă. În ultima sută de ani, mai mult de 50 de milioane de oameni, civili şi militari, au fost ucişi sistematic prin hotărârile guvernelor”.

   „Răul constă din comportamentele intenţionate care urmăresc să producă suferinţă, abuzuri, înjosire, dezumanizare sau distrugerea fizică a unor persoane nevinovate – sau folosirea autorităţii şi puterii oferite de sistem pentru încurajarea sau acceptarea acestor practici”  –  Philip Zimbardo

   Comentariu saccsiv:

   Ar mai fi multe de completat. Multi m-au indemnat sa scriu o carte despre puscarie, un fel de dezvoltare a celor scrise aici. Cand s-o mai scriu insa si pe aceasta, nu stiu.

   E o diferenta mare intre experiment si viata reala din penitenciar. Stanford a fost un soi de puscarie pornita de la zero, iar conditiile de detentie chiar bunicele, daca le comparam cu inchisorile comuniste si in anumite privinte, chiar cu cele actuale din Romania.

   Puscariile reale nu sunt zidite peste noapte si umplute cu infractori aflati la prima condamnare. Ele sunt populate, in proportii diferite, de rechini recidivisti, ce au impus de generatii anumite reguli, independente de cele ale gardienilor. Este o lume aparte, in care necazul nu vine doar dinspre angajatii institutiei, ci si dinspre ceilalti colegi de celula. Asupra acestui aspect voi insista un pic.

   O componenta importanta a lumii puscariilor o reprezinta sodomizarea, despre care am scris cate ceva in articolul:

Controlare prin SODOMIZARE si umilire sexuala

   Dar mai sunt multe altele ce nu le voi analiza aici. Ma voi limita totusi la a va prezenta o scurta imagine a detentiei din Romania. Studentii din experiment pot fi asemuiti cu infractorii “primari”, cei ce intra pentru prima data la puscarie. Iata in mod normal peste ce ar da:

   Majoritatea celulelor din aresturile situate in subsolurile sectiilor de politie sunt camarute extrem de mici, cat sa intre paturile supraetajate. Intr-un colt opus usii se afla tineta, ceva antic ce a fost demult galeata si in care arestatii urineaza. Continutul ei se arunca o data pe zi, la baia comuna, cand toti ocupantii cate unei celule au cateva minute sa stea la wc si sa se spele.

   Aerisirea camerei se face printr-un mic “gemulet” (fara geamuri) prevazut cu mai multe randuri de zabrele si plase de sarma. De fapt, e un fel de a spune, caci patrunde foarte putin aer si lumina. Iar in acest spatiu se fumeaza la greu … 

   Intr-unul din aresturi am dat peste o metoda de pedepsire in masa a tuturor ocupantilor cate unei celule: vara, prin exterior se obtura gemuletul si se dadea drumul la calorifer … Iarna, viceversa.

   O data pe zi se face si plimbarea, intr-un “plimbator” cat o sufragerie mai maricica: patru pereti, fara plafon, ci cu multe zabrele si plase de sarma.

   Cand le vine cheful, gardienii pot face “piata”, un soi de control general, cand arestatii sunt scosi afara, se dezbraca in pielea goala si li se verifica hainele si celula. Obligatoriu se lasa in urma o dezordine cat mai mare.

   Dupa ce se termina faza urmaririi penale, arestatul este depus la penitenciar. Acolo totul e mai mare: camerele, ferestrele, plimbatoarele. Dar si necazurile.

   In cazul in care esti primar si nu esti “bazat”, viata ta va fi foarte grea. Probabilitatea de a deveni lache prin sodomizare, este destul de mica, insa vei fi cetatean de categoia a doua. Vei sta la al treilea pat supraetajat, cu inca unul sau chiar doi colegi in acelasi pat. La wc te vei duce doar cand e sa faci pe tine, adica foarte rar, pentru a nu-i deranja pe baietii-stapani de la patul unu. De plimbat prin camera, nici nu poate fi vorba, caci ii deranjezi pe aceiasi Singurele momente cand mai evadezi din pat sunt programul de plimbare si cand vine masa. Stai la rand la vizeta, iti iei repede castronul si fugi la pat.

   Din cand in cand iti iei cate un “capac la ureche”, ca sa nu iti uiti “menirea”. Cand primesti pachet de acasa, treci cu el intai pe la stapani, sa-si aleaga ei ce le place. Cu putinul care iti ramane, fugi din nou repede la pat, sa nu le iei aerul.

   Studentii din experiment aveau care va sa zica scoala. Rau de ei, daca ar fi intrat intr-o puscarie reala romaneasca. O vorba preferata a stapanilor semianalfabeti este „unu’ cu liceu sa-mi faca patul” … Cu cat ai mai multa scoala, cu atat esti mai rau privit si esti considerat un fraier prin definitie. In aceasta postura fiind, trebuie sa fi mereu atent ce faci ca sa scapi de „amenzi”. Acestea le dau stapanii din diverse motive. Atat de diverse, ca nici nu prea poti scapa de ele. Fiind la patul trei, cand cobori sau urci, trebuie sa fac cumva sa nu le atingi cearceaful sau sa le calci pe papuci. Altfel, amenda. Foarte mare atentie trebuie sa ai cand imprumuti un obiect, sa nu-l strici. Chiar daca nu-l iei de la un stapan, ci de la unul de acelasi rang cu tine, daca il deteriorezi, e posibil ca stapanii sa afle si iar sa fii amendat. Un ac, poate valora si cateva milioane …

   La toate acestea se adauga limbajul. Esti sistematic injurat de mama, fiica, sotie sau de ce considera stapanii ca te fac sa suferi mai mult.

   Daca penitenciarul unde ai fost depus nu e din zona in care locuiesti, poti eventual sa ai parte si de oarece mici torturi pentru distractia „localnicilor”. Iata un exemplu: victima este pusa in butoiul in care se strange apa si e „piscata” cu curent de 25 V (folosit la lumina de veghe ce nu se stinge noaptea). Pare slab. Nu insa si cand esti ud.  

   „Detinutii” din experiment n-au stat decat sase zile. Sigur rezistau ei mai mult … N-aveti idee ce rezistent e omul. Dar desigur, exista si limite. Dintre smecherii omorati in pusarie, majoritatea sunt „mierliti” de … fraieri. Rabda el ce rabda, apoi cand nu mai intrevede alta solutie decat disparitia celui mai ticalos dintre stapani, incepe sa-si ascuta lingura, pana o face sa taie ca briciul …

   Pentru altii insa, limita inseamna a se spanzura …

   Cum poti rezista totusi, daca nu esti din lumea stapanilor? Cum poti indura detentia si gardienii? Simplu. Punandu-ti toata nadejdea in bunul Dumnezeu si rugandu-te. Asa au scapat marii nostri duhovnici, iar conditiile detentiei lor au fost cumplite fata de toate cele descrise mai sus.

   Asa am scapat si netrebnicul de mine. Ba mai mult, a lucrat atat de minunat incat am fost respectat si apreciat atat de catre baieti, cat si de catre ceilalti. Iar camera in care am stat ani de zile, a facut bunul Dumnezeu sa fie mereu curatata de uraciunile pe care le-am aratat. Singurii care m-au urat au fost cei mai ticalosi dintre stapanii descrisi mai sus. Cu ei am fost in des in razboi, dar El mi-a dat izbanda.