DEȘERTĂCIUNEA PĂLĂVRĂGELII

Orthodox Christianity: THE EMPTINESS OF IDLE TALK

DEȘERTĂCIUNEA PĂLĂVRĂGELII

De Părintele Alexei Taakh, 25 Iunie 2024, Orthodox Christianity

Păcatul palavragitului este mai mult sau mai puțin prezent în fiecare dintre noi. De fapt, vorbăria fără rost nu ne aduce beneficii nici nouă, nici celorlalți. În contextul vieții spirituale, vorbăria fără rost este considerată un păcat care te distrage de la rugăciune și reflecție asupra sufletului tău. Unii vor argumenta că monahii sunt cei care exersează liniștea, însă cum ar putea un laic obișnuit să trăiască în lume fără comunicare? Este demn de remarcat faptul că astăzi, în era tehnologiei informației, păcatul vorbirii fără rost se manifestă foarte des și mulți nici nu-l observă. Pericolul acestui păcat nu constă doar în faptul că împiedică practica duhovnicească, ci și în faptul că poate afecta cuiva viața de zi cu zi și relațiile sale cu cei dragi.

Thomas Webster. Village Gossips (Bârfe sătești), 1865

Orice păcat este legat de mai multe patimi în același timp. Așadar, pălăvrăgeala, așa cum sugerează și numele acesteia, este asociată în primul rând cu lenevia și trândăvia – adică o îndeletnicire deșartă, fără beneficii fizice sau spirituale. Desigur, Domnul nu ne poruncește să muncim non-stop: odihna, fizică și mentală, este necesară pentru oricine. Nu este nimic greșit în a răsfoi un flux de știri sau imagini amuzante, a viziona un lungmetraj sau un videoclip al blogg-erilor preferați sau a juca vreun joc. Astfel de pasiuni devin inactivitate păcătoasă atunci când apar prea des, când sunt în detrimentul rugăciunii, muncii, studiilor sau comunicării cu cei dragi.

De asemenea, pălăvrăgeala poate fi asociată cu mândria și vanitatea, cu dorința noastră de a ne demonstra cunoștințele și abilitățile; sau poate din răutate, bucurie răuvoitoare sau judecată atunci când răspândim (sau inventăm) bârfe și zvonuri despre alte persoane. Toată lumea înțelege că aceste conversații nu ne vor aduce beneficii nici nouă, nici ascultătorilor noștri, nici celor despre care vorbim. Acestea sunt cuvinte inutile, nefolositoare, pe care le pronunțăm fără a ține cont de semnificația și necesitatea acestora.

Călugării care trăiesc în mănăstiri renunță la deșertăciunea acestei lumi, încearcă să păstreze tăcerea și să folosească cuvintele doar pentru rugăciune, citirea învățăturilor duhovnicești în timpul meselor (pentru a asculta cuvinte edificatoare în timp ce mănâncă și pentru a nu le pronunța pe cele inutile) sau pentru a comunica informații în mod clar și în cuvinte puține: ce trebuie făcut, la ce oră va fi o slujbă și așa mai departe. Aproape toată literatura existentă despre practica nemișcării a fost scrisă de și pentru călugări. Mai ales multe lucrări ale Bătrânilor de la Optina sunt dedicate acestui subiect.

Mulți oameni vor întreba:

„Cum ar putea cuvintele deșarte să facă rău cuiva? Ele sunt doar cuvinte.”

Răspunsul, trebuie făcută o analiză din două perspective: cea duhovnicească și cea fizică.

Dintr-o perspectivă duhovnicească, discuțiile fără rost ne distrag de la rugăciune și contemplare. Ne-am adunat deja cu cei dragi pentru a ne ruga, ne-am ridicat în picioare, dar dintr-o dată cineva începe să vorbească despre o temă străină, fie vremea, animalele, calitatea lumânărilor sau chiar unele gânduri bazate pe textul rugăciunii. Nu ne dăm seama cum au trecut cincisprezece minute, iar rugăciunea nici nu a început. Și, deși suntem în picioare și pregătiți să ne rugăm, nu mai există concentrare asupra lucrurilor importante. Este mai greu să ne rugăm după aceea, pentru că unele gânduri încă se învârt în capul nostru după conversație.

Desigur, după o astfel de rugăciune va exista sentimentul că nu ne-am rugat cu adevărat.

Este chiar mai rău atunci când oamenii vorbesc în biserică, mai ales când îi judecă pe alții. Astfel, timpul destinat rugăciunii nu numai că este irosit, mai este și petrecut în păcat. Ar părea că au stat la rugăciune sau că au venit la biserică, însă de fapt au păcătuit și mai mult.

Foto: Holidaydays.ru

Conversațiile inutile în timpul tainei spovedaniei sunt și acestea dăunătoare. Ca preot, nu pot dezvălui conținutul confesiunilor oamenilor, așa că vă voi da un exemplu abstract, dar bazat pe viața reală. O femeie în vârstă și-a judecat aproapele. Iar în timpul spovedaniei începe să îi povestească unui preot în detaliu cum s-a trezit, cum a luat micul dejun, cu ce s-a îmbrăcat și la ce magazin a mers înainte de a se întâlni cu vecinul ei care i-a spus așa și așa cuvinte sau i-a făcut ceva rău.

Sau îi spune unui preot povestea tinereții ei, cum a lucrat la o fabrică de confecții și un tip chipeș dintr-un atelier a alergat după ea; cu cine s-a întâlnit și pe cine a curtat în afară de ea. Și, în final, toată povestea se rezumă la faptul că el a furat ceva și ea l-a ascuns în casă. La spovedanie ar trebui să te acuzi de păcate, nu să îi spui povești preotului tău. Ar fi fost suficient să spună doar că și-a condamnat vecinul și că în tinerețe a ascuns niște lucruri furate. Doar aceste acțiuni sunt păcate. Și toată povestea asta lungă consumă mult timp. Iar preotul (care este o ființă umană, slabă și, de asemenea, predispusă la păcat) se enervează, iar oamenii care își așteaptă rândul se indignează, se enervează și încep să judece. Acesta este modul în care vorbăria deșartă din timpul spovedaniei îi împinge pe alții la păcat.

Iar în viața noastră personală, fiecare dintre noi a suferit de pe urma acestui păcat într-un fel sau altul. De exemplu, de la bârfe și zvonuri. Când cineva răspândește lucruri neplăcute despre tine, fie că sunt false sau nu, vei începe să te simți inconfortabil. Oamenii îți șoptesc pe la spate, chicotesc și își întorc privirea spre tine. Este ceva neplăcut.

Din experiența mea vă pot spune cum unii oameni au părăsit biserica atunci când un slujbaș bisericesc căruia rectorul îi reproșase de mai multe ori, s-a răzbunat inventând zvonuri despre viața personală a rectorului, despre soția sa și despre calitățile lor morale. Enoriașii au continuat să răspândească în continuare aceste zvonuri, iar prezența la biserică a scăzut aproape cu o treime. Rectorul nu a putut înțelege ce se întâmplă până când aceste zvonuri nu au ajuns la el. Inutil să mai spunem că, după aceea, lucrătorul bisericesc a fost expulzat rușinos din biserică, iar rectorului i-a luat mult timp pentru a-i restabili bunul nume și reputația. Din păcate, nu toți enoriașii s-au întors. Desigur, aici nu sunt doar vorbe goale, ci și bârfe răutăcioase, răzbunare și mândrie. Cu toate acestea, este un exemplu foarte ilustrativ: atât scandalagiul cât și victima sa au suferit.

Și cred că toată lumea a trecut prin astfel de situații în care exprimarea grăbită a propriei opinii sau critici, a provocat neînțelegeri sau chiar resentimente, care au subminat bunele relații cu cei dragi. O astfel de persoană începe să se învinovățească pe bună dreptate pentru că nu a tăcut într-un moment în care ar fi trebuit să facă acest lucru. Într-adevăr, nu este foarte plăcut să comunici cu cei care încearcă mereu să își exprime opiniile, chiar și atunci când nu li se cere acest lucru. Toată lumea încearcă să evite astfel de oameni, iar ei înșiși suferă din această cauză.

Foto: Dzen.ru

Uneori este dificil să vezi vreun păcat în tine, dar pentru a-l combate trebuie să identifici ‘simptomele’ din tine, deoarece fără conștientizarea bolii va fi imposibil să o vindeci. În primul rând, ar trebui să vă urmăriți limbajul. Dacă vorbiți adesea fără scop sau, mai degrabă, doar ca să vorbiți, astfel încât să nu aduceți niciun beneficiu nici dumneavoastră, nici celeilalte persoane, atunci ar trebui să vă gândiți serios la asta.

În al doilea rând, trebuie să fiți vigilenți dacă vorbele vă înlocuiesc acțiunile. Atunci când cineva plănuiește să facă ceva și vorbește despre asta, există un fals sentiment de realizare. Și asta îl face să tergiverseze – adică să nu facă nimic. Ca urmare, cuvintele au fost spuse, dar momentan nu sunt fapte sau rezultate.

Și, desigur, zvonurile, bârfele și criticile, pe care le-am menționat deja, nu sunt adesea altceva decât un amestec de vorbe goale, judecăți și mândrie – iar acestea fac cel mai mult rău.

De unde începe păcatul vorbirii fără rost? Din faptul că cineva este nemulțumit de sine, atunci când simte unele dintre neajunsurile sale sau simte rușine din cauza unui eșec, sau teamă, și începe să simtă un anumit gol în interiorul său. Liniștea mentală duce la introspecție și autocondamnare, care îi provoacă disconfort moral. Iar pentru a umple acest gol, el se străduiește să vorbească cât mai mult posibil pentru a nu exista această tăcere interioară dureroasă. În plus, vorbăria fără rost îi permite, cel puțin în ochii celorlalți, să creeze iluzia succesului și a încrederii în sine.

Sfinții Părinți ne dau câteva sfaturi despre cum să depășim păcatul vorbirii fără rost. În special, ar trebui să încerci să nu fi cel care vorbește primul – desigur, decât dacă circumstanțele o cer, când trebuie să întrebi despre sau să ceri ceva, sau să avertizezi pe cineva. Dacă sunteți întrebat, atunci încercați să dați un răspuns scurt și concis, fără detalii inutile și fără să vă lăudați față de interlocutorul dumneavoastră. Ar trebui să încercați să nu vă exprimați opinia pentru a nu jigni pe nimeni, deoarece opiniile diferă întotdeauna. Nu spuneți tot ceea ce gândiți; încercați să ascultați mai mult. Rețineți că persoanele care sunt capabile să asculte, și nu așteaptă doar să le vină rândul să vorbească, sunt mult mai apreciate.

Dacă este posibil, în orice situație ar trebui să încercați să faceți mai mult decât să vorbiți. Lăsați faptele voastre să vorbească în locul vostru. Și ar trebui evitată artificialitatea cuvintelor: sinceritatea în comunicare reduce probabilitatea de a vorbi degeaba, iar limbajul vostru va deveni mai precis și mai semnificativ.

Literatura monahală descrie, de asemenea, asceza cuvintelor, când călugării limitează numărul de cuvinte pe care le spun pe zi și petrec un anumit timp în tăcere și introspecție în fiecare zi. Da, este dificil pentru laici să facă acest lucru, însă puteți încerca oricând.

M. Nesterov. Tăcerea, 1888

Și cel mai important lucru în lupta împotriva oricărui păcat este să ținem minte asta: La oameni este cu neputință; dar la Dumnezeu toate sunt cu putință (Matei 19:26). Fără a ne întoarce la Dumnezeu, fără rugăciune periodică, spovedanie și împărtășanie vom fi întotdeauna neputincioși în fața păcatelor noastre.

Traducere (în limba engleză) de Dmitry Lapa,

Sretensky Monastery (Mănăstirea Sretensky)

 

Comentariu saccsiv:

Cititi va rog si:

Sfantul Ioan Gura de Aur: Despre BARFIRE si mancatorii de suflet de om…

STIM SA NE RUGAM? Să nu-ţi închipui nimic când te rogi. Gândurile din timpul rugăciunii sunt ispite de la diavol. Nu căuta niciodată chip sau imagine în timpul rugăciunii. Tu, când te rogi, nu teologhisi, că eşti batjocorit de demoni