Viata Sfantului Nectarie de la Eghina

Sursa: http://vladherman.blogspot.com/2017/11/viata-sfantului-nectarie-de-la-eghina.html#.YYpC__BBwWo

Acest sfânt, unul dintre cei mai noi sfinti canonizaţi de Biserica Greciei în acest secol, s-a născut la 1 octombrie 1846, în Silivria, un orăşel situat în provincia Tracia din nordul Greciei, pe malul mării Marmara. Părinţii săi au fost oameni săraci, dar foarte evlaviosi. Din botez a primit numele de Anastasie, bucurându-se din pruncie de o aleasă educaţie creştinească. După primii ani de şcoală, Anastasie este trimis să înveţe carte la Constantinopol, unde studiază teologia şi scrierile Sfintilor Parinti. Aici, sufletul său incepe să-L descopere pe Hristos prin rugăciune, prin citirea cărţilor sfinte şi prin cugetarea la cele dumnezeieşti.

La vârsta de douăzeci de ani, povăţuit de Duhul Sfant, tânărul Anastasie se stabileşte în insula Hios, unde predă religia la o şcoală. Apoi, fiind chemat de Hristos, intră în nevoinţa monahală în vestita chinovie numită „Noua Mânăstire” (Nea Moni), primind tunderea în monahism la 7 noiembrie 1876, sub numele de Lazar. După câteva luni, pe 15 ianuarie 1877, este hirotonit diacon de către mitropolitul de Hios, Grigorie, ocazie cu care primeşte numele Nectarie, pe care avea să-l poarte toată viaţa.
 Următorii trei ani, ierodiaconul Nectarie îi petrece la Atena cu scopul de a-şi completa studiile preuniversitare. În toamna anului 1881 se întoarce la mănăstire după ce absolvă liceul cu calificative excepţionale.

  În 1882, părintele Nectarie îşi va începe studiile la Facultatea de Teologie din Atena, după ce, între timp, la recomandarea lui Ioan Horemis, prietenul său, va fi intrat în legătură cu patriarhul de Alexandria, Sofronie, şi va fi acceptat de către acesta în cadrul patriarhiei.

După ce-şi termină studiile teologice, în anul 1886, părintele Nectarie se întoarce la Alexandria, unde este hirotonit preot iar după câteva luni este ridicat la treapta de arhimandrit şi trimis la Cairo, în calitate de consilier patriarhal. La 15 ianuarie 1889, patriarhul Sofronie îl hirotoneşte mitropolit onorific de Pentapole, o veche eparhie ortodoxă din Libia Superioară. Mai mulţi ani evlaviosul mitropolit a slujit ca responsabil cu problemele patriarhiei pentru oraşul Cairo şi predicator la biserica Sfantul Nicolae din capitala Egiptului, devenind un iscusit slujitor şi povăţuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă rabdare, smerenie şi blândeţe. De aceea, era mult căutat de credincioşi şi iubit de toţi.

Văzând diavolul că nu-l poate birui cu mândria şi iubirea de sine, a încercat să-l lovească pe fericitul ierarh Nectarie cu o altă armă, tot aşa de periculoasă, adică cu invidia celorlalţi ierarhi şi slujitori ai Patriarhiei Alexandriei, aceştia vorbindu-l de rău către patriarh, cum că doreşte să-i ia locul. Acest lucru a făcut ca, la 3 mai 1890, în urma unei ordonanţe date de patriarhul Sofronie, să fie eliberat din cinstea arhierească în care se afla, permiţându-i-se să slujească mai departe în biserica Sfântul Nicolae. După mai puţin de două luni însă, la 11 iunie 1890, părintele Nectarie primeşte de la patriarh o scrisoare prin care i se cere să părăsească Egiptul. Cerându-şi iertare de la toţi, cu toate că nu greşise nimănui cu nimic, dovedind o adâncă smerenie, sfântul se supuse, dând slavă lui Dumnezeu, căci şi cu dânsul s-a împlinit cuvântul lui Iisus Hristos, Mantuitorul nostru, Care zice: „Fericiţi veţi fi, când vă vor ocărî şi vă vor prigoni, şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea” (Matei 5,11). S-a retras la Atena în luna august a anului 1890, sărac, defăimat de ai săi şi nebăgat în seamă, având toată nădejdea numai în Dumnezeu şi în rugăciunile Maicii Domnului.

 Aici a fost câţiva ani predicator, profesor şi director al unei şcoli teologice pentru preoţi, până în anul 1894, reuşind să formeze duhovniceşte mulţi tineri iubitori de Hristos, pe care îi hrănea din cuvintele Sfintei Evanghelii şi cu scrierile Sfintilor Parinti. Apoi făcea slujbe misionare în parohiile din jurul Atenei.

 În taina inimii sale, fericitul ierarh Nectarie era un adevărat isihast şi un mare lucrător al rugaciunii lui Iisus, care îi dădea multă pace, bucurie, blândeţe şi îndelungă răbdare. Cu aceste arme el biruia neîncetat pe diavoli, creştea duhovniceşte pe cei din jurul său şi avea întotdeauna pace si bucurie în Hristos, nebăgând în seamă defăimarea şi osândirea celor din jurul său.

  Dorind la bătrâneţe să se retragă la mai multă linişte, a construit între anii 1904-1907, cu ajutorul multor credincioşi si ucenici, o frumoasă manastire de călugăriţe, în insula Eghina, din apropierea Atenei, rânduind aici viaţă desăvârşită de obşte, după tradiţia Sfinţilor Părinţi. Apoi se retrage definitiv în această mănăstire şi duce o viaţă înaltă de smerenie şi slujire, de dăruire totală şi rugăciune neadormită, arzând cu duhul pentru Hristos, Mântuitorul lumii şi pentru toţi care veneau şi îi cereau binecuvântare, rugăciune şi cuvânt de folos sufletesc. Aici l-a avut ucenic şi pe Sfântul Cuvios Sava cel Nou (1862–1948), mare ascet al secolului XX, care a pustnicit o vreme in pustiul Hozeva, Palestina. După adormirea Sfântului Nectarie, s-a retras în insula Kalymnos, unde a şi adormit întru Domnul.

  Pentru viaţa sa înaltă, Dumnezeu l-a învrednicit pe Cuviosul Nectarie de Harul Duhului Sfant. Pentru aceasta mulţi bolnavi şi săraci alergau la biserica mânăstirii din Eghina şi cereau ajutorul lui. Mai ales după primul Război Mondial, numeroşi săraci şi bolnavi, lipsiţi de orice ajutor, veneau la el ca la părintele lor sufletesc. Iar Sfântul Nectarie a dat poruncă maicilor ce se nevoiau în mânăstirea sa să împartă la cei lipsiţi orice fel de alimente şi să nu păstreze nimic pentru ele, căci Dumnezeu, prin mila Sa, îi hrănea şi pe unii şi pe alţii. Dar şi cei bolnavi se vindecau cu rugaciunile fericitului Nectarie, căci se învrednicise de darul facerii de minuni.

  Într-o vară, fiind mare secetă în insula Eghina, cu rugăciunile Sfântului Nectarie, a venit ploaie din belsug şi au rodit ţarinile, încât toţi s-au îndestulat de hrană. De aceea, toţi – mireni şi calugari, săraci şi bogaţi – cinsteau pe Sfântul Nectarie, ca pe un păstor şi vas ales al Duhului Sfânt şi urmau întru toate cuvântul lui. Astfel, el era totul pentru toţi, căci putea toate prin Hristos, Care locuia în el. Apoi era foarte smerit si blând şi nu căuta cinste de la nimeni. Iar în timpul liber lucra la grădina mânăstirii, îmbrăcat într-o haină simplă, încât toţi se foloseau de tăcerea şi smerenia lui. Pe lângă multele sale ocupaţii duhovniceşti, Sfântul Nectarie a scris şi a redactat mai multe scrieri teologice de morală şi de istorie a Bisericii, intrând astfel în traditia Sfinţilor Părinţi din patria sa, împotriva influenţelor occidentale care asaltau ţările ortodoxe.

  Pentru toate acestea, diavolul a ridicat asupra Sfântului Nectarie numeroase ispite, căutând să-l biruiască. Astfel, numeroşi slujitori şi ierarhi ai Bisericii din Grecia s-au ridicat cu invidie asupra fericitului, făcându-i multe ispite. Dar Dumnezeu îl izbăvea din toate necazurile.

Trăind ca un înger în trup şi iubind neîncetata rugăciune, tăcerea, smerenia, postul şi milostenia, Sfântul Nectarie trăgea pe mulţi la Hristos, revărsând în jurul lui, pacea, bucuria şi lumina cea necreată a Duhului Sfânt, prin care mângâia şi odihnea pe toţi care veneau la chilia lui. Din această cauză, diavolul, nerăbdând nevoinţa lui, până la sfârşitul vieţii sale a ridicat împotriva Sfântului multe calomnii şi vorbe rele din partea multor clerici şi ierarhi greci, care, din cauza invidiei, îl cleveteau şi îl acuzau atât pe el, cât şi mânăstirea lui. Dar fericitul Nectarie le răbda pe toate, în numele lui Hristos, Care locuia în inima sa.

Simţindu-şi sfârşitul aproape, pe când făcea un pelerinaj cu icoana Maicii Domnului în insula Eghina, Sfântul Nectarie a descoperit ucenicilor săi că în curând va pleca la Hristos. Apoi, îmbolnăvindu-se, a fost dus la un spital din Atena. El răbda cu tărie toată boala şi ispita, aşteptând cu bucurie ceasul ieşirii sale din această viaţa.

 După aproape două luni de suferinţă, Sfântul Nectarie şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, la 8 noiembrie 1920, izbăvindu-se de toate ispitele acestei vieţi, pentru care s-a învrednicit să se numere în ceata Sfintilor lui Dumnezeu. Ucenicii săi, după ce l-au plâns mult, l-au înmormântat, după rânduială, în biserica zidită de el, făcând multe minuni de vindecare cu cei bolnavi, care alergau cu credinţă la ajutorul lui.

Viata dumnezeiescului Parinte a fost sfânta, iar purtarea sa desavarsita. Dupa ce toata aceasta viata „si-a petrecut-o in binefaceri”, a urcat pe cele mai inalte trepte ale scarii virtutilor, a murit „pentru lume”, a trait in Iisus Hristos, s-a facut salas al Duhului Sfânt, barbat indumnezeit si asemenea lui Dumnezeu, ajungand la dumnezeire, a dobandit nemurirea inca din aceasta lume, de unde a purces spre viata cea vesnica si fara sfârsit, pururea fericita si intocmai cu cea a lui Dumnezeu.

 Lucrarea taumaturgica a Parintelui continua fara incetare dincolo de mormant: multi marturiseau ca ii tamaduise de boli cu neputinta de vindecat, in timp ce altii dadeau marturie ca sfantul alungase dintr-insii demoni puternici ce-i chinuisera ani de-a rândul si care sub puterea lui ieseau cu strigate inspaimantatoare. Multi credinciosi veneau din cele mai indepartate tinuturi ale Greciei sau din tari straine ca sa se inchine mormantului sau din Egina, care li se aratase si care-i vindeca de boli de nevindecat. Despre Sfântul Nectarie ca facator de minuni si tamaduitor auzisera foarte multi credinciosi; acestui lucru s-a datorat hotararea Bisericii de a-i recunoaste si oficial sfintenia, recunoscuta mai intâi de cei multi.

Trecând mai bine de douăzeci de ani, trupul său s-a aflat în mormânt întreg şi nestricat, răspândind multă mireasmă. La 3 septembrie 1953, sfintele sale moaste au fost scoase din mormânt şi aşezate în biserica mănăstirii din Eghina, pentru cinstire si binecuvântare. Iar în anul 1961, Sinodul Bisericii din Grecia, văzând numeroasele minuni care se făceau la moaştele sale, l-au declarat sfânt, cu zi de prăznuire la 9 noiembrie, devenind astfel cel mai venerat Sfânt din această binecuvântată ţară ortodoxă. Zilnic credincioşii se închină la moaştele Sfântului Nectarie şi la mormântul său, făcând din mânăstirea sa din insula Eghina cel mai iubit loc de pelerinaj din toată Grecia.

Cu rugăciunile Sfântului Ierarh Nectarie, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

sfantulnectarie.ro

 

Pomenirea Sfântului ierarh Nectarie din Eghina, episcop al Pentapolisului

În luna noiembrie, în ziua a noua, pomenirea Sfântului ierarh Nectarie din Eghina, episcop al Pentapolisului

Sfântul Nectarie din Eghina (n. 1 octombrie 1846 la Silivri, în Tracia, d. 8 noiembrie 1920 la Atena) a fost episcop de Pentapole şi ctitor al mănăstirii „Sfânta Treime” din insula Eghina. În 1961 Sfântul Sinod al Bisericii de Constantinopol l-a proclamat sfânt al Bisericii Ortodoxe, comemorarea lui făcându-se în ziua de 9 noiembrie.

Sfântul Nectarie s-a născut într-o familie săracă de pe malul mării Marmara. Părinţii săi, Dimos şi Marie Kephala, i-au dat numele de Anastasie. La vârsta de 14 ani a plecat la Constantinopol ca să lucreze şi să se şcolească.

În 1866, la vârsta de 20 de ani, Sfântul Nectarie pleacă în insula Chios ca să predea ca învăţător. Aici devine călugăr, cu numele de Lazăr, la 7 noiembrie 1876, în celebra mănăstire Nea Moni. Un an mai tîrziu a devenit diacon, apoi, prin generozitatea unui creştin bogat din insulă şi cu ajutorul Patriarhului Sofronie al Alexandriei, a putut să-şi completeze studiile la Atena şi să obţină, în 1885, o diplomă a Facultăţii de Teologie din capitala Greciei.

Tot în acest an, 1885, Sfântul Nectarie pleacă la Alexandria (Egipt), unde a fost hirotonit preot la biserica Sfântul Nicolae din Cairo. Câţiva ani mai târziu, în 1889, a fost hirotonit episcop de Pentapole (episcopie corespunzând în acea vreme Libiei superioare) de către Patriarhul Sofronie, care l-a numit şi predicator, secretar patriarhal şi reprezentant al său la Cairo.

Dar după doar un an a fost alungat din Egipt în urma calomniilor unor clerici invidioşi. A trebuit să se întoarcă la Atena, singur, nebăgat în seamă, dispreţuit, în mari lipsuri materiale. A rămas câţiva ani predicator (l891-1894), iar apoi a fost numit director al şcolii teologice Rizarios, care forma viitori preoţi. A rămas 15 ani în acest post ecleziastic.

În 1904, la cererea mai multor călugăriţe, a fondat mănăstirea „Sfânta Treime” din insula Eghina, devenită azi unul din marile locuri de pelerinaj din lumea ortodoxă. În decembrie 1908, la vârsta de 62 de ani, sfântul Nectarie şi-a dat demisia din postul de director al şcolii teologice şi s-a retras în mănăstirea sa din Eghina, unde a rămas până la sfârşitul vieţii.

A murit la 8 noiembrie 1920, în urma unui cancer de prostată care l-a chinuit un an şi jumătate. A fost înmormântat în mănăstirea sa de către ieromonahul iconar Sava, care mai târziu a pictat prima icoană a sfântului.

În 1953 moaştele sale au fost mutate într-un mormânt mai frumos. Pomenirea mutării moaştelor sale se face în ziua de 3 septembrie.

Câţiva ani mai târziu, la 20 aprilie 1961, Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a recunoscut cultul de care se bucura deja sfântul şi l-a proclamat sfânt al Bisericii, cu pomenirea pe 9 noiembrie.

Viaţa sfântului Nectarie din Eghina, episcop de Pentapolis (după Sinaxarul Parintelui Macarie de la Mănăstirea Simonos-Petras, Muntele Athos)

Sfântul Nostru Parinte Nectarie s-a născut la 1 octombrie 1846, în Selibria (Tracia), din părinţi săraci dar credincioşi pioşi : Dimos şi Maria Kefala. Primind la Sfântul Botez numele de Anastasie, el dovedi încă din copilărie o mare milă şi o înclinare profundă pentru studiu. Cum mama sa îl învăţă Psalmul al 50 lea, lui ii plăcea să repete versetul : „Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale” (Psalmii 50 :15). Primind în ţara sa primele noţiuni de învăţătură, fu trimis de către părinţii săi la Constantinopol pentru a-şi continua educaţia, lucrând în acelaşi timp ca angajat într-un magazin. Tânărul băiat ramase atunci insensibil tulburărilor vieţii mondene, preocupându-se zi şi noapte doar de clădirea înlăuntrul său a omului interior după chipul lui Hristos, prin rugăciune şi meditaţie asupra scrierilor Sfinţilor Părinţi. La vârsta de 20 de ani părăsi Constantinopolul pentru a deveni învăţător in insula Chios. Acolo încuraja cu multa sârguinţa pe tineri şi pe săteni întru milostenie şi virtute, nu numai prin cuvintele sale ci mai ales prin exemplul însuşi al vieţii sale de privaţiune şi rugăciune. Dorindu-şi de mult să îmbrăţişeze o viaţă asemeni Îngerilor, deveni călugăr sub numele de Lazăr, la 7 noiembrie 1876, în renumita mănăstire din Nea-Moni. Căutând doar lucrurile de Sus, model de blândeţe şi supunere, se făcu îndrăgit de toţi fraţii din comunitate şi deveni Diacon un an mai târziu. Prin generozitatea  unui locuitor pios din insula, apoi prin protecţia Patriarhului Alexandriei, Sofronie, el putu să îşi continue studiile la Atena şi să obţină diploma Facultăţii de Teologie. În  1885 ajunse la Alexandria unde la puţină vreme fu hirotonit preot, apoi deveni Mitropolit al Pentapolisului (fosta dioceză corespunzând Libiei superioare). Predicator şi secretar patriarhal, el fu trimis la Cairo, ca reprezentant al Patriarhului, in biserica Sf. Nicolae. În ciuda acestor onoruri, Nectarie nu pierdea nimic din smerenia sa şi ştia să comunice turmei sale spirituale sârguinţa pentru virtuţile Evangheliei. Dragostea şi admiraţia pe care i-o purta poporul se întoarseră însă împotriva lui. Împinşi de diavol, unii membri ai Patriarhiei, invidioşi pe succesele sale, îl calomniară, spunând ca ar căuta să îşi atragă favorurile poporului in scopul de a pune mâna pe tronul patriarhal al Alexandriei. Cum Sfântul nu încerca să se justifice, ci îşi punea încrederea in promisiunea lui Hristos care spune : ” Fericiţi veţi fi când va vor ocărî şi va vor prigoni  şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind, din pricina mea” (Matei 5:11); el fu alungat din scaunul său şi se îmbarcă pentru Atena unde se trezi singur, neştiut, dispreţuit şi lipsit chiar de pâinea cea de toate zilele, căci nu ştia să păstreze nimic pentru sine şi îşi împărţea săracilor puţina sa avuţie. Abandonând proiectul iniţial de a se retrage în Muntele Athos, blândul şi umilul urmaş al Domnului nostru Isus Hristos, preferă –  în favoarea mântuirii aproapelui său – să sacrifice dragostea sa de a se retrage în singurătate. Rămase câţiva ani ca predicator (1891 – 1894), apoi fu numit director al şcolii ecleziastice Rizarios, destinată pregătirii viitorilor Preoţi. Profunda sa cunoaştere a Scripturilor, a Sfinţilor Părinţi şi chiar a ştiinţelor profane, precum şi autoritatea sa plina de blândeţe orientată către oameni aveau să îi permită să insufle în scurt timp acestei instituţii o înalta calitate intelectuală şi morală. Sfântul Ierarh prelua asupra lui conducerea şi lecţiile Pastoralei, dar nu înceta totuşi să îşi trăiască programul de ascet, de meditaţie şi de rugăciune a unui călugăr, adăugând la acestea înaltele funcţii de predicare şi de oficiere regulată a Sfintelor Taine, în sânul şcolii dar şi în regiunea din jurul Atenei.

Nectarie păstra însă în adâncul inimii sale o dragoste arzătoare pentru liniştea şi pacea vieţii din mănăstiri, de aceea profita de dorinţa exprimată de câteva din fiicele sale spirituale pentru a se retrage din tulburările vieţii mondene şi să pună bazele unei mănăstiri feminine în insula Eghina (între 1904 şi 1907).

In ciuda nenumăratelor griji şi dificultăţi, Sfântul veghea la instaurarea unui mod de viaţă cenobitică scrupulos fidelă spiritului Sfinţilor Părinţi. Îşi consuma fără măsură forţa trupului şi cea morală pentru instalarea clădirilor, pentru oficierea Slujbelor şi pentru conducerea spirituală a fiecăreia din ucenicele  sale. Putea fi văzut adesea lucrând grădina, îmbrăcat cu o sutana ca vai de ea, sau când dispărea ore întregi, era uşor de ghicit ca se închisese în chilia sa pentru a-şi înălţa mintea spre Dumnezeu, fixând-o  în inima sa pentru a gusta astfel dulceaţa Sfântului Nume al lui Hristos. Deşi fugea de orice contact cu lumea şi îşi limita cu stricteţe vizitele la mănăstire, renumele virtuţilor sale şi a harurilor pe care i le dăduse Dumnezeu se răspândiră în întreg ţinutul, iar credincioşii veneau la el, atraşi ca un metal de magnet. Vindeca pe numeroşi laici şi călugăriţe  de bolile de care sufereau, făcu să vina ploaia peste insula care suferea de secetă. El uşura, mângâia, încuraja… Era totul pentru toţi, putând să facă totul întru Hristos care sălăşluia în el prin Harul Duhului Sfânt. Era un apropiat al Sfinţilor şi al Maicii Domnului iar aceştia i se arătau adesea în timpul Sfintei Liturghii sau în chilia sa. În ciuda dificultăţilor care au urmat primului război mondial, el interzise cu stricteţe călugăriţelor sale să facă provizii de hrană şi ordonă să fie împărţit săracilor surplusul lor, încredinţându-se de pe o zi pe alta milei lui Dumnezeu. In afară acestor sarcini, Nectarie găsea timp să redacteze un mare număr de lucrări de teologie, de morală, de istorie a Bisericii pentru confirmarea Bisericii din Grecia în Sfânta Tradiţie a Părinţilor, adesea ignorată în vremea aceea din cauza influenţelor apusene. Trăind deci ca un Înger în trup şi făcând să strălucească în jurul său razele luminii necreate a harului, preafericitul mai avu de suferit calomnii şi acuzaţii nedrepte asupra mănăstirii sale, din partea membrilor ierarhiei. Suporta aceste încercări cu răbdarea lui Hristos : fără un murmur şi fără revoltă. Atunci fu atins de o dureroasă boala timp de peste un an şi jumătate. El îi mulţumea lui Dumnezeu că îl încerca astfel şi se străduia să ţină în secret durerea până cu puţină vreme înaintea morţii sale. După un ultim pelerinaj la o icoana a Maicii Domnului, situată nu departe de mănăstire, el anunţă ucenicilor săi plecarea sa la cer şi fu transferat într-un spital din Atena, unde după 50 de zile de suferinţe, pe care le suporta cu o răbdare care îi stupefia pe toţi cei din jurul său, îşi dădu sufletul în pace lui Dumnezeu  (pe 8 noiembrie 1920). Credincioşii din Eghina, ucenicii săi şi toţi Creştinii care îl cunoscuseră plânseră pierderea blândului şi compătimitorului ucenic al lui Hristos, care toată viaţa suportase calomnia, persecutările şi nedreptele acuzaţii, luând ca model Dumnezeiasca Pătimire a Stăpânului său. Dar Dumnezeu îi dădu slava în schimb şi, imediat după odihna sa, Minunile au început să apară şi continuă în fiecare zi şi acum pentru cei care se apropie cu încredere de Moaştele sale sau care se încred puternicei sale mijlociri.

Trupul Sfântului rămase ca prin minune neatins de vreme timp de 20 de ani, degajând o mireasmă cerească şi delicată. În 1953, când fu în sfârşit dispersat după legile naturii, se procedă la mutarea Moaştelor (3 septembrie) sale şi se constată atunci ca acelaşi parfum se degaja cu putere. De atunci nu a încetat să îşi bucure credincioşii care se apropiau de aceste preţioase rămăşite, dându-le încredinţarea ca Sfântul Nectarie a găsit calea către Dumnezeu, în casa Sfinţilor. Cultul său a fost recunoscut oficial în 1961 iar povestea minunilor sale nu încetează să fie scrisă în fiecare zi. Mormântul său, la Eghina, se numără printre pelerinajele cu cea mai multă lume în Grecia.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Onisifor şi Porfirie.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuvioasei Maicii noastre Matroana.

Tot în această zi, pomenirea Cuvioasei Teoctista din insula Lesbos.

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Simeon Metafrastul, care cu pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfintelor femei Eustolia şi Sopatra.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Antonie.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Cristofor şi Mavra, care de sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Ioan Colovul, care cu pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Eladie, care cu pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Narsi şi Artemon.

Tot în această zi, pomenirea Cuvioşilor şi de Dumnezeu purtători Părinţilor noştri Evtimie (Eftimie) şi Neofit, ctitorii Mănăstirii Dohiarului din Muntele Athos, care cu pace s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/noiembrie/noiembrie09.htm