Sf. Maria Egipteanca: Femeia care a măsurat distanţa de la iad la rai

Preiau articolul Femeia care a măsurat distanţa de la iad la rai

Fără a fi fost întărită cu Sfintele Taine, nu ar fi avut nici o şansă să biruiască în cumplitele lupte pe care le-a dus, apoi, în pustiul Iordanului.

Duminica ce urmează, a V-a din Post, este numită şi a Cuvioasei Maria Egipteanca. Nu întâmplător a fost ales de către Sfinţii Părinţi acest chip al pocăinţei, această pildă de curaj în lupta dusă în războiul cu patimile cele mai grele. A trăit la cumpăna secolelor IV şi V, trecând la Domnul în anul 431. Şi-a părăsit părinţii şi a plecat de la 12 ani de acasă, în Alexandria, trăind în acest oraş, vreme de 17 ani, în desfrânări care nu se pot descrie în cuvinte. Ea însăşi îi mărturiseşte lui Zosima, cel care a găsit-o în pustiul Iordanului: „Timp de mai bine de şaptesprezece ani, iartă-mă, i-am petrecut în dragoste publică, supusă fiind destrăbălării. Şi pe adevăr mă jur, nu pentru plată, căci n-am luat nimic de la cei care de multe ori voiau să-mi plătească. Acest chip – de a-mi satisface dorinţa în dar – l-am născocit pentru a face să atrag luarea aminte a câtor mai mulţi asupra mea. Iarăşi să nu crezi cumva că nu luam bani pentru că eram bogată. Nu, căci trăiam ca o cerşetoare şi adeseori torceam câlţi. Aveam însă o poftă nesăţioasă şi o dorinţă neînfrântă de a mă tăvăli în noroi. Aceasta socoteam că este scopul vieţii, de a batjocori neîncetat trupul.”

În dorinţa ei de a prinde cât mai mulţi tineri în laţul poftelor trupeşti, se urcă pe o corabie ce ducea pelerinii la Ierusalim. Şi pe corabie, şi în oraşul sfânt, nu are decât o preocupare: să corupă cât mai mulţi tineri. Se alătură chiar şi valului de pelerini care se îndreptau spre a se închina lemnului Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul, însă constată că, oricâte eforturi ar fi făcut, nu poate intra în biserică. Este oprită de o mână nevăzută. Atunci ia aminte la vocea propriei conştiinţe care îi spune că, din cauza vieţii sale păcătoase, Dumnezeu nu-i îngăduie să păşească în sfântul lăcaş. Cu lacrimi în ochi, se roagă Maicii Preacurate promiţând că îşi va schimba viaţa dacă va fi lăsată să intre şi ea în casa Domnului. Se retrage, ulterior, în pustiul Iordanului unde, cu ocrotirea Sfintei Fecioare, „chezăşuitoarea mântuirii sale” – cum o numea, petrece în aspre nevoinţe timp de 47 de ani. După această luptă dusă cu patimile care au chinuit-o mult timp, chiar şi în pustie, a ajuns pe acele culmi de sfinţenie pe care nu au ajuns nici chiar acei călugări cu viaţă curată contemporani cu ea. Când se ruga, se înălţa „cu un cot de la pământ”, avea darul vederii gândurilor celorlalţi, vorbea din Scripturi deşi nu le citise niciodată şi nici nu fusese învăţată de vreun om (ci de Duhul Sfânt), putea merge pe apele Iordanului ca pe uscat… Iată cum pocăinţa omului susţinută de harul lui Dumnezeu îl ridică pe acesta din adâncurile iadului patimilor, în lăcaşurile cele mai înalte ale raiului.

Pentru omul de azi, multe sunt lucrurile pe care le poate învăţa din viaţa acestei sfinte (vă recomand să citiţi varianta extinsă, nu vreun rezumat). M-aş opri la două aspecte, ambele dătătoare de mari nădejdi pentru toţi cei care am ajuns robi păcatului. Primul lucru pe care-l poţi învăţa de la Maria cea din Egipt este că, dacă eşti onest cu tine însuţi, chiar şi în săvârşirea păcatului, mai devreme sau mai târziu ajungi la Dumnezeu şi în Sfânta Sa Biserică. Această copilă a început să desfrâneze pe străzile Alexandriei şi a pus toată râvna ei în săvârşirea păcatului, neacceptând nici o formă de plată, adică ajungând a păcătui doar pentru plăcerea aceea în sine. A făcut asta vreme de 12 ani cu un soi de înverşunare, canalizându-şi toată energia în această direcţie, dăruindu-se total. Ea chiar era sinceră în acest mod de viaţă al ei, căci, cum a şi mărturisit, socotea că acesta„este scopul vieţii”. Dumnezeu însă a lucrat în chip minunat pentru că s-a folosit taman de această convingere a ei, îngăduindu-i să ajungă printre pelerini ce mergeau la Ierusalim, până chiar în apropierea Sfintei Cruci.

Aşa se foloseşte Domnul de toate neputinţele noastre, căci plecând tocmai de la aceste rele pe care le facem – indiferent de amploarea sau de grozăvia lor – ne îndrumă, discret, către momentul de întoarcere, de convertire. Important să fim sinceri în alegerile noastre, să nu trăim dual, făţarnic, încercând să împăcăm şi pe ale lui Dumnezeu şi pe ale diavolului, să nu avem pretenţia că am găsit un soi de „echilibru” între bine şi rău. Şi, nu în ultimul rând, să primim, cu aceeaşi onestitate, glasul conştiinţei care ne învaţă cum să ne întorcem. În Apocalipsă avem, de altfel, un avertisment foarte categoric: „Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea” (3, 15-16). Maria din Alexandria a fost rece, foarte rece (adică departe cu totul de Domnul, cel ce încălzeşte inimile noastre) şi astfel a putut fi pescuită, devenind fierbinte, atât de fierbinte pe cât e cineva care se odihneşte în inima lui Dumnezeu.

Să nu uităm că postul este mai întâi de toate să flămânzim după Dumnezeu

Preiau articolul: Dialog despre post cu un călugăr din Sfântul Munte

Muntele Athos… un pământ cu bună-mireasmă umblat de sfinți și semănat de la un capăt la altul cu moaștele lor. Un loc de întâlnire a urmașilor lui Adam cu Creatorul pe care L-au uitat. Aici omul se luptă, se nevoiește iar Dumnezeu se oferă în mod constant. La fel și omul. Athos este un Sfânt Altar, un loc al sacrificiului. Urci și sufletul respiră. Fiecare întâlnire este o învățătură spirituală. Îți arunci plasele și pescuiești hrană spirituală din mările paradisului.

Binecuvintează părinte!

„Dumnezeu să te binecuvânteze, bucuria mea!”

Sunteți de mult timp în Sfântul Munte?

„Viețuiesc aici de șaizeci de ani, dar ce sunt șaizeci de ani în fața lui Dumnezeu; o respirație.”

Părinte, aș vrea să-mi spuneți câteva cuvinte despre post.

„Pentru a da un sfat trebuie ca mai întâi să-l experimentezi, trebuie să-l trăiești. Doar cineva care s-a născut lângă mare sau este un om al mării poate vorbi despre mare. Dar mă voi supune dorinței tale și îți voi împărtăși din învățăturile Părinților care erau prieteni ai postului.”

Părinte, este postul un scop în sine?

„Postul nu este un scop în sine, ci un mijloc spre scop. Spre exemplu, să vii la Muntele Athos a fost scopul tău, destinația ta. Ambarcațiunea care te-a adus aici a fost doar mijlocul prin care ți-ai îndeplinit scopul. La fel este și cu postul: este unul dintre mijloacele oferite nouă de dragostea lui Dumnezeu, mijloc care să ne facă să râvnim pe Dumnezeu. Dumnezeu este scopul și destinația noastră.”

O scrisoare folositoare la început de post

Intai de toate imi cere iertare fata de cei pe care i-am suparat si Dumnezeu sa va ierte pe toti si sa ne lumineze intru fapte bune. Post cu folos!

“Piotr, inima mea dulce,

Cat de mult s-a bucurat bunelul tău de scrisorica ce mi-ai trimis-o… Fiecare scrisorica în care ii spui bunelului ca eşti bine, cu ajutorul lui Dumnezeu, în care se vede ca ai harul în inimioara ta şi ca acolo se aude o cantare de slăvire lui Dumnezeu, acea scrisorica este o bomboana pe care tu o dăruieşti bunelului, aşa să ştii. Si ştii ca buneilor le plac dulciurile cu ciocolata…

 

Piotr, dragul bunelului drag, am ajuns la porţile Postului Mare, cum tu spui. Fericitul vlădică sfânt Luca al Crimeei avea chiar o carte de predici cu acest nume; s-a tipărit la noi în Rusia, acum vreo doi ani în urma.

Postul cel Mare… Ce pot eu să mai spun, inima mea dulce, decât ca este o multdorită vreme de curăţire, o multiubită petrecere în înfrânare nu numai de la mâncăruri dar mai cu seama de la tot ceea ce este lumesc şi nepotrivit lucrării noastre duhovniceşti.

In aceasta vreme, dragul bunelului drag, se cere mai multa seriozitate, mai multa privire înlăuntrul nostru şi mai îndelung a gândi la moarte.

Postul cel Mare este un drum spre Golgota, copile drag. Si tu, dragul bunelului drag, şi eu şi îngeraşii mei dragi, cu toţii ne reamintim acum ce cruce am luat. Cu toţii ne vedem acum, în Post, ca fiind în drum spre Golgota, cu toţii ne vedem aşa cum ar trebui să ajungem în viaţă noastră, la un moment dat: răstigniţi! Da, răstigniţi! Nu ne place acest lucru, şi vrem a ne face viaţă plina de drăgălaşenii, mai cu seama lumenii… Dar nu e aşa; drăgălaşeniile ce le căutăm, vedem ca se prefac în cele din urma în amăreli din cele mai amare. Căci sunt lucruri de mana şi de minte omeneasca! Numai ceea ce vine de la Dumnezeu, ca binecuvântare, aceea nu se preface intr-o amăreală, ci intr-o tot mai dulce iubire, intr-o tot mai scumpa dragoste.

Nu ne place să ne răstignim, cu Domnul? Nici nu vom învia, atunci, dimpreună cu El!

Nu ne place să ne luam crucea ce ne-a hărăzit-o fiecăruia Domnul? Vom suferi şi vom plânge, negăsindu-ne drumul în viaţă.

Dar care este crucea ce ne-a hărăzit-o fiecăruia Domnul? Si care este drumul nostru în viaţă? Oh, copile drag, Piotr, lucrurile sunt atât de simple, atât de simple… Drumul nostru în viaţă îl vom vedea clar, limpede, desluşit, abia atunci când ne vom încredinţa deplin Domnului, din tot cugetul, cu toata fiinţa noastră.

“Fiule, da-mi inima ta” şi toate vor începe atunci să se lămurească. Dar nu deodată, ci tot cu răbdare.

Dar lumea nu înţelege aceasta. Duhul lumii de azi este potrivnic lui Dumnezeu.

Şi spun aceasta, copile, cu lacrimi, pentru lumea aceasta care s-a îndepărtat atât de Dumnezeu…

Copile, am sa-ţi spun nu o taina, ci un lucru adânc pe care as vrea sa-l pui la inima ta, insa să nu-l comentezi cu mulţi: Domnul ar vrea ca toţi să fie monahi! Atât de mare este dorirea Domnului ca noi să I ne dăruim în totalitate, ca Domnul cearcă prin toate mijloacele, în toata viaţa noastră, să mişte cumva inima noastră, să o înmoaie, să ne arate cumva cat de plăcută este rânduiala monahiceasca. Domnul, El, Făcătorul cerului şi al pământului însetează după petrecerea noastră împreună cu El. Si nu poţi petrece cu El şi prins de grijile lumii şi de toate risipirile veacului. Da, El însetează ca toţi să fie monahi, pentru ca El tot este Iubire şi un monah are înscris în inima sa cu litere de foc:

Vreau să fiu tot numai iubire, pentru Tine, Doamne!

Oamenii, insă, nu înţeleg toţi aceasta, dar Domnul tot ii iubeşte. Oriunde s-ar afla omul, bietul om, pe orice treaptă de cădere s-ar afla el, Domnul tot îl cheamă spre o vieţuire fără de păcat în Biserica Sa.

In inima ta dulce, Piotr, copile, bunelul a citit acestea dintru începutul corespondentei noastre:

Vreau să fiu tot numai iubire pentru Tine, Doamne!

Acestea sunt litere ale Duhului, litere pe care numai Domnul le sapă în inima omului, aşa cum oarecând le-a săpat lui Moisi pe tablele de piatră, în Sinai. Aşa cum degetul lui Dumnezeu s-a atins de acele table de piatră, săpând poruncile, aşa degetul lui Dumnezeu se atinge de inima noastră acoperită de păcate şi o curăţeşte, o limpezeşte, o străluceşte ca pe o oglindă şi ii înscrie în adâncul ei: “Iubire”. Aceasta se întâmpla cu toţi cei ce vin la monahiceasca viaţă, “răniţi ” de această desăvârşită Iubire…

Tu acum înţelegi, Piotr, cat de dulce e vieţuirea în contemplarea lui Dumnezeu. Cat de cereşti, cat de nebănuit de dulci sunt lacrimile cele ce vin din mângâierea lui Dumnezeu. Mai cu seamă lacrimile cele ce vin când undele smereniei ne cearcă ţărmurile sufletului nostru, ne udă pământul însețoşat vremelnic din pricina neplecării noastre sub mana lui Dumnezeu, a învârtoşării inimii noastre. Lacrimile şi harul ce-l aduc ele, sunt copile, înfăţişate ca-ntr-o ghicitură, de mâna cea cereasca ce le-a dat-o Domnul să mănânce în pustie, evreilor.

Postul, dragul bunelului, vremea morţii şi neapărat a Învierii.

In această vreme a Postului şi tu îţi vei lua o cruce. Si tu vei pleca pe un drum, cu ajutorul lui Dumnezeu. Cu răbdare, cu gânduri line, fără teama, fără temeri, căci doar te duci în casa Domnului, cu EL să petreci şi astfel, cu mila Domnului, să mântuieşti şi pe alţii. Chiar dacă ei, dintr-o dată, nu vor înţelege că prin tine se pot mântui şi ei, şi cu toţi, prin Hristos, Domnul.

Piotr, ai să vezi, ispitele de care te temi mai mult, se vor dovedi fum şi pulbere în vânt. Doar vrăjmaşul ne mai înspăimântă cu ele şi ni le vântură prin fața ochilor.[…]

Iar a vorbit bunelul cam mult.

Se vede ca ceaiul de azi a fost mai “tare” decât cel de ieri. Poate îngeraşii mei dragi “au scăpat” în el mai multă dragoste, da, da, dragii bunelului dragi.

Piotr, cu inima uşoară să intri în acest Post!

Va îmbrăţişez cu dragoste, dorind de a voastră mântuire…

+Selafiil

P.S. Piotr, dragul bunelului drag, mergi la Canonul Sfântului Andrei Criteanul, dacă programul iți îngăduie. Dacă nu îngăduie, fă orice ca să iți îngăduie acest program, să faci un lucru de care numai în Postul cel Mare te îndulceşti – participarea la Canonul Sfântului Andrei…”

Selafiil Siberianul, ucenicul Sfantului Ierarh Luca al Crimeei