18 iunie 1951: Zeci de mii de persoane au fost deportate în Bărăgan, de Rusalii

Peste 44.000 de persoane din vestul României, din localități aflate la granița cu Iugoslavia, au fost deportate în noapte de 17 spre 18 iunie 1951, de Rusalii, în pustiul Bărăganului, având voie să plece doar cu bunurile pe care au reușit să le strângă în 2-3 ore și să le încarce în câteva căruțe.

Deportările din Bărăgan au avut loc în urmă cu 68 de ani, pe fondul relațiilor conflictuale dintre România și Iugoslavia. Deși nu se cunoaște numărul exact al celor deportați, se estimează că peste 44.000 de persoane (români, basarabeni, bucovineni, macedoneni, germani, sârbi și alte naționalități) au fost obligate să-și părăsească casele și să înceapă o nouă viață în pustiul din sudul României.

În urma acestor relocări, din județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, au luat naștere în jur de 20 de noi localități, printre care: Olaru, Dropia, Salcâmi, Valea Viilor, Viișoara, Iezeru, Frumușita, Dâlga și multe altele.
Mărturiile supraviețuitorilor acestui groaznic experiment din istoria recentă a României sunt cutremurătoare, iar Smaranda Vultur a reușit să le adune în cartea “Istorie trăită-Istorie povestită. Deportarea în Bărăgan, 1951-1956”, volum apărut în anul 1997.

Vom încerca să privim evenimentele de atunci prin ochii celor care le-au trait și le-au povestit, devenind, la rândul nostru, martori, la ceea ce ne dorim să nu se mai repete niciodată.

„Ne-or dus în Bărăgan chiar în ziua de Rusalii, în 18 iunie. Stăteam în partea astalaltă de casă, tată-meu cu bătrânu dormeau afară, că era cald, acolo sub șotronu ăla cum îi spuneam noi, și dimineața la ora 4 bate cineva la geam. Da noi am simțit că se plimba cineva prin fața casei. Și m-am uitat la geam, am văzut un milițean cu arma în spate, baioneta pe armă, ranița lângă el jos. El numa trei-patru metri se plimba în fața porții, la noi aci. Îi spun la nevastă-mea: măi, ce să fie? Dar, cum o fost horă cu o zi în urmă, în ziua de Rusalii, la ora 6 toată lumea acasă! Or spart hora, nu-i mai voie! Poate vin sîrbii peste noi. S-a întâmplat ceva, război…În gară or fost douășunu de vagoane. Am zis că pentru cereale, dar or fost pentru noi, sătenii care ne-or dus în Bărăgan”. Mircea Popovici, născut în 7 ianuarie 1926 în Iam (județul Caraș-Severin), deportat la Dropia. (pag.158)

„Luăm un pat, o canapea…dulap n-am avut. Din 7-8 dulapuri cîte am avut nici unu nu am luat. Asta a fost! Și-am lăsat aproape plină casa! Plină, plină, cu de toate! Ne-am dus la gară…nici haine n-am luat tot. (..) Or rămas plapume, or rămas perne, dac-am avut trei perne cu noi! Tot așa spuneam: Ce să iau? Dacă ne duce cine știe unde…ce-mi trebuie? Ce să mai iau cu mine?” Ana Babeți, deportată din Iam (județul Caraș-Severin) la Dropia. (pag.147)

„Am ajuns acolo într-un câmp, un câmp cu bumbac, și cine a venit acolo erau tot felul de agenți, eu știu ce erau…aicea aveți locul, în bumbac. Am pus dulapul, somiera de la un pat de partea astalaltă și deasupra am pus un covor, care pînă în toamnă a fost gata de atâta soare. Acolo am stat. Am mîncat ce am mai avut de la noi, eu știu…Dar era o căldură înăbușitoare, noi cei de aicea nu am fost obișnuiți cu căldura aceea. Ne-am îmbrăcat în dres de baie, că nu puteai să iei nimic pe tine, nici apă n-aveam să ne spălăm și am mai ieșit un pic afară. Ce umbră era? Cît ținea dulapul ăla, acolo dacă o ținut un pic de umbră”. Elena Raia, deportată din Oravița în Olaru (pag. 106)

„N-am avut apă, că erau săpate cîteva fîntîni acolo, era numa apă sărată ca apa de mare. Ne aduceau apă cu cisterna din Borcea. O apă murdară la care se băteau oamenii și erau foarte mulți în satu meu, c-or fost 1029 de familii care erau dislocați. Și era o grozăvie acolo la apă, cînd trebuia să ia apă, și nu eram obișnuiți, am băut numa apă cu oțet, că altfel n-ai putut. S-a-mbolnăvit lumea, a făcut diferite boli. Am fost în cîmpu liber, nicăieri niciun acoperămînt, ce-or putut oamenii să facă din mobile ce-or avut-o, puțină, ce-o făcut așa, o-njghebat o șatră cum s-ar spune”. Viorica Henț, deportată din Clopodia (Timiș) în Olaru (pag. 93)

„În prima iarnă am tencuit camerile cu lut și cu pleavă. Da o crescut grâu pe pereți, era de-o palmă de mare, parcă era semănat. Pereții, uzi, or mucegăit, de-aia copiii mi s-o-mbolnăvit și noi ne-am îmbolnăvit de reumatism. Că fetița mea, după ce am venit din Bărăgan, cînd o avut 11 ani jumătate, mi-o murit. Tot se văita de picioare, tată, tată, mă dor picioarele, nu pot să umblu, nu pot alerga”. Mircea Popovici, născut în 7 ianuarie 1926 în Iam (județul Caraș-Severin), deportat la Dropia. (pag.165).

“Doru de casă a fost cel mai greu, nu lucru, cu lucru am fost învățați, numa doru de casă și de satu nostru și de obiceiurile din sat, că toate s-au desființat. Atît era de frumos la praznicele noastre când se făceau. Noi am ținut Cuvioasa Paraschiva, părinții mei au ținut Sf Arhangheli, alții au ținut Sf Ilie, fiecare casă și-o avut praznicu ei. Cît era de frumos cînd veneau neamurile, veneau prietenii, veneau vecinii și puneai un pahar de băutură, prăjituri, mîncare, ce făceai, te veseleai, cîte nu vorbeai!…” Maria Mărilă, născută în 3 iunie 1928 în Ciuchici, județul Caraș-Severin. (pag.56)
„Nu se știe încă numărul morților care au rămas acolo (…) îți spun, nici eu, c-am trecut prin toate astea, nu mai pot să-mi imaginez cum s-a întâmplat! Și-ntotdeauna mă întreb și în vis noaptea, oare eu am fost acela, oare eu am fost acela care am trecut prin toate astea?(…)” Nicolae Murgu, născut în 23 octombrie la Ilidia, județul Caraș-Severin.

„Vai, prin ce foc și nevoi,
Am trecut, sărmani de noi!
Că te miri, te-ntrebi sub soare
Cum mai stăm azi în picioare.
Stăm, trăim, căci Cel din Cer
Ne-a dat inima de fier
Și la vreme de durere
Am avut și mîngîiere”. Maria Mărilă (pag. 43)

Bibliografie: Smaranda Vultur, “Istorie trăită-Istorie povestită. Deportarea din Bărăgan, 1951-1956”, Editura AMARCORD, Timișoara, 1997.

14 mai, Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste

Sursa: https://alba24.ro/14-mai-ziua-nationala-de-cinstire-a-martirilor-din-temnitele-comuniste-3-1030373.html

În data de 14 mai este celebrată Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste. Sunt comemorate evenimentele petrecute în noaptea de 14 spre 15 mai 1948, când au fost arestaţi numeroşi tineri, intelectuali, români care s-au opus regimului comunist.

Această zi a fost instituită prin Legea nr. 127/2017. În 14 mai se organizează comemorări oficiale, depuneri de coroane şi manifestări specifice pentru cinstirea memoriei acestor martiri.

14 mai, Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste. Tineri arestați

În data de 14 mai 1948, „au fost arestaţi de către regimul comunist marea majoritate a tinerilor, a intelectualilor, a multor români, care, prin exemplul de neascultare şi reală libertate exprimată în faţa regimului dictatorial ateu, au pătimit asemenea primilor creştini. (…)

În acea noapte de 14 spre 15 mai 1948 au fost arestaţi peste 10.000 de tineri, anchetaţi, ulterior condamnaţi şi repartizaţi în puşcăriile unde urma să execute fiecare condamnarea”, potrivit http://www.cdep.ro.

Printre cei care au pătimit în temniţe se numără personalităţi, precum:

• părintele Nicolae Steinhardt, părintele Daniil Sandu Tudor, părintele Arsenie Boca, părintele Ioan Iovan, părintele Dumitru Stăniloae, părintele Arsenie Papacioc, părintele Sofian Boghiu, părintele Gheorghe-Calciu Dumitreasa, părintele Iustin Pârvu
• pastorul Richard Wurmbrand, episcopul greco-catolic Iuliu Hosu, părintele greco-catolic Tertulian Langa,
• avocatul şi politicianul Aurelian Bentoiu, politicianul Iuliu Maniu, poetul Radu Gyr, filosoful şi economistul Mircea Vulcănescu
• chimistul şi fizicianul George Manu, dar şi mulţi alţi tineri pătimitori în timpul regimului opresiv comunist.

Printre închisorile comuniste în care au fost închişi pentru o perioadă de timp sau în care şi-au pierdut viaţa numeroşi deţinuţi politici se numără:

Piteşti, Gherla, Aiud, Târgu Ocna, Sighet, Râmnicu Sărat, Arad, Jilava, Văcăreşti.

Închisoarea de la Sighet este, în prezent, un cunoscut memorial al victimelor comunismului, potrivit Agerpres.

14 mai, Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste. ”Calvarul Aiudului”

În memoria martirilor din închisoarea de la Aiud şi din alte temniţe ale regimului opresiv comunist a fost ridicat Monumentul marilor eroi ai neamului românesc numit ”Calvarul Aiudului”. Acesta a fost construit în sud-vestul oraşului Aiud pe locul cunoscut sub numele „Râpa Robilor”, în perioada 28 octombrie 1992 – 14 septembrie 1999.

Lucrarea îi înfăţişează pe martiri în chip de cruci, ducând în spate crucea neamului românesc. Are o înălţime de 18 metri, o lăţime de 6 metri şi o lungime de 27 de metri. Numele celor morţi au fost săpate în piatră pentru a aminti peste veacuri jertfa lor pentru neamul românesc.

În anul 2000, la Aiud a fost sfinţit Paraclisul de către arhiepiscopul Bartolomeu Anania, devenit mai târziu mitropolit al Clujului, fost deţinut al închisorii Aiud.

La intrarea în Paraclis, este scris mesajul: „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia Cerurilor” (Matei 5, 10). Monumentul găzduieşte o icoană unicat a Maicii Domnului cu mâinile înălţate în rugăciune pentru cei care l-au mărturisit pe Hristos în temniţele comuniste. Prin grija părintelui arhimandrit Iustin Pârvu, şi cu binecuvântarea mitropolitului Andrei Andreicuţ, a fost ridicat în acest loc Schitul Înălţarea Sfintei Cruci pentru pomenirea tuturor martirilor neamului românesc.

Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet

Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet a fost iniţiat, în 1992, de poeta Ana Blandiana, în calitatea sa la acel moment de preşedinte al Alianţei Civice. A fost realizat în următorul deceniu împreună cu soţul său, scriitorul Romulus Rusan, având alături o echipă de istorici, arhitecţi, constructori şi designeri, potrivit portalului http://www.memorialsighet.ro/.

Situat în extremitatea nordică a României, Memorialul are drept scop reconstituirea şi păstrarea memoriei unor popoare, în special a celui român, ”cărora timp de jumătate de secol le-a fost indusă în conştiinţă o istorie falsă”. Consiliul Europei a declarat, în anul 1998, Memorialul de la Sighet drept unul dintre principalele locuri de păstrare a memoriei continentului european.

„În fiecare an, pe 14 mai, privim cu recunoştinţă către toţi cei care au suferit şi pierit în închisorile comuniste pentru curajul de a se opune regimului represiv, către cei care şi-au pierdut libertatea fizică, dar niciodată pe cea de gândire. Ziua de 14 mai 1948 a marcat cel mai mare val de arestări politice din istoria României şi, totodată, începutul unei perioade în care exprimarea liberă şi căutarea adevărului au fost plătite cu cel mai înalt preţ. Au urmat ani de persecuţie, suferinţă, închisoare şi chiar moarte pentru ‘crima’ de a apăra valorile, idealurile şi credinţa în valorile democratice.

Gulagul românesc a însemnat distrugerea clasei politice interbelice, epurarea intelectualităţii anti-regim. Represiunea din perioada comunistă a reprezentat o lovitură profundă dată societăţii româneşti, cu efecte adânci, care se resimt din plin şi astăzi”, conform http://www.iiccmer.ro.

 

Comentariu saccsiv:

Cei ce n-au fost ortodocsi nu pot fi numiti Sfinti ai inchisorilor.

“Păsările care se nasc în colivie au impresia ca a zbura e o boală”

Dan Negru:

“Ascultam azi dimineață știrea cu limitarea km pe care să-i faci cu mașina. Nici nu mai contează dacă e reală știrea sau nu! E decembrie! Eu n-am nicio îndoială că se va întoarce comunismul. Degeaba decembrie ‘89. Se va întoarce altfel,în versiune hi-tech,dar se va întoarce. Comunismul nu a fost niciodată compromis tocmai pentru ca se pregătește revenirea lui.Nu cred că va fi pe tura mea dar copiii mei îl vor prinde. Va fi cu multinaționale în loc de colhozuri,cu social-media în loc de manuale școlare comuniste,cu corporatiști în loc de uteciști…

Și cei din colivii vor fi fericiți. Temnița cu oameni fericiți !

Abia atunci generația lui ‘89 va fi uitată definitiv! Pentru că avea dreptate Jodorowski : “păsările care se nasc în colivie au impresia ca a zbura e o boală”.”

Este vorba despre stirea:

Strategia „România Neutră – 2050”: mașina personală, folosită cel mult 6 500 km/an

Din pacate, Dan Negru nu vede intregul tablou:

Domnule Dan Negru, disparitia cash-ului nu este fenta sau pista falsa

Sau mai rau, este un intrus cu treaba.

Citatul cu pasarile este insa interesant.

Vizionati va rog si:

Prikoke

 

Scandalul Lasconi si socialismul LGBT

Dupa cum stiti:

Fiica primaritei Elena Lasconi este dezgustata de mama ei care a indraznit sa declare ca familia este formata dintr-o femeie si un barbat. Iar USR o elimina de pe lista pentru europarlamentare

Oana Lasconi, fiica Elenei Lasconi, a mai spus insa si alte lucruri, conform Libertatea:

Poziția mea politică este de stânga, însă nu stânga românească actuală sau istorică. Sunt socialistă pentru că susțin cu tărie că avem de unde să îi ajutăm pe toți. În loc să dăm bani pe războaie, trebuie să îi hrănim pe cei înfometați. Sunt anticapitalistă pentru că lumea actuală prioritizează profitul chiar și peste supraviețuirea omenirii. Putem să avem o piață liberă și de succes și fără să facem sacrificii abjecte sau să concentrăm averea planetei într-o mână de oameni”

Unii considera ca a fost o regie mama – fiica, mai ales dupa ce s-a descoperit aceasta fotografie:

Conform https://ziare.com/elena-lasconi/elena-lasconi-lipsa-stampila-buletin-referendum-familie-1834874:

În fotografia postată pe 26 mai 2019, Elena Lasconi arăta că a votat la alegerile parlamentare. De pe spatele buletinului pare să lipsească însă ștampila de la referendumul pentru familie, care a avut loc în perioada 6-7 octombrie 2018.

Prezentatorul TV, Dan Negru, a observat atent situația creată, remarcând, și el, că fiica Elenei Lasconi susține socialismul, ceea ce l-a intrigat foarte tare, conform https://www.kanald.ro/dan-negru-reactie-dura-vizavi-de-situatia-dintre-elena-lasconi-si-fiica-ei-un-om-care-isi-creste-copilul-in-spiritul-unei-doctrine-criminale-20361311:

„Am văzut cum fiica se declară susținătoarea sistemului socialist. Cărțile și definițiile spun că e faza incipientă a comunismului.

Fata se declară luptătoare anticapitalistă, luptă împotriva sistemului capitalist.

Dacă fata își înjură familia, eu mi-o apăr pe a mea. Bunicul meu a fost deportat în Bărăgan, în anii 50, și încă mai am biletul lui de eliberare, l-a păstrat tata, îl păstrez și eu și o să-l arăt copiilor mei.”

„Zeci de mii de români au fost deportați și uciși din cauza unei ideologii criminale. Peste câteva săptămâni se face decembrie. Oamenii au murit în decembrie la mine acasă, în Timișoara, în București și în multe alte orașe, luptând împotriva unei ideologii criminale.”

„Un om care își crește copilul în spiritul unei ideologii, unei doctrine criminale nu are voie să facă politică într-o țară care a avut zeci, mii de morți din cauza acestei ideologii. Să le spunem asta tuturor! Să le spunem copiilor noștri că nu contează cu ce mână ucizi, cu dreapta sau cu stânga, e tot crimă.

Paradoxul cel mai mare e că mumă-sa e primăriță în Câmpulung! Ăsta-i orașul care la dat pe Radu Gyr, unul dintre sfinții închisorilor comuniste. Până la urmă, Iorga avea dreptate: „O țară care nu-și cunoaște trecutul e ca un copil care nu-și cunoaște părinții” și nu-s puțini”.

Intr-o emisiune de ieri de pe Realitatea tv, Cristian Unteanu declara ca, din surse de el stiute, a aflat faptul ca se pregateste intens crearea unui partid cu finantare uriasa si cu sediul undeva prin Belgia, Olanda sau chiar Franta. Un partid cu doctrina in primul rand LGBT si discurs cu mult mai dur decat tot ceea ce am auzit in ultimii ani din tabara partidelor progresiste. Si adauga faptul ca este sigur ca discursul tinerei Oana Lasconi n-a fost creatia ei.

Dar Cristian Unteanu este mason:

Pentru ca se inchina la LUCIFER, masonul CRISTIAN UNTEANU “demonstreaza” ca ORTODOXIA e VINOVATA de VIOLURILE DIN ROMANIA. In plus minte serpeste, caci STATISTICILE DEMONSTREAZA ca la VIOLURI primitiva Romanie ortodoxa e departe de tarile ce conduc detasat. Edificator, CINE E IN FRUNTE…

O fi reala informatia sa? Si de ce ne-ar spune toate acestea?

Cred ca nu-i exclus sa asistam la crearea unei astfel de monstruozitati. Un soi de revenire la originile socialismul, ba chiar cu mult mai mult. Caci, sa nu uitam ca in doctrina de inceput a socialismul si a ceea ce i-a urmat (bolsevismul) la loc de cinste figura distrugerea familiei, homosexualitatea si tot ceea ce mintea desfranata putea inchipui:

REVOLUTIA BOLSEVICA si SEXUL / Nationalizarea femeilor, orgii publice educative, educatie sexuala cu practica in tabere scolare, abolirea familiei, copiii rezultati apartin statului, parade homosexuale nud, avort fortat 

„LE ADUCEM CIUMA” – Rolul freudismului în transformarea valorilor tradiționale din lume

Pe urma au lasat-o mai moale, dar de niste ani incoace au reinceput din ce in ce cu mai multa forta.

Cititi va rog si:

Istoricul celui mai periculos proiect politic din istoria post decembrista. O alianta fundamental anticrestina si antinationala, avand cea mai neagra doctrina de stanga din intreg esicherul politic romanesc

Deci informatia lui Cristian Unteanu poate fi reala. Sau daca nu se va crea totusi o astfel de constructie politica, oricum sunt sigur ca vom asista in randurile progresistilor neo marxisti la un discurs din ce in ce mai dur.

Si de ce ne-ar dezvalui masonul treburile astea? Probabil ca sa puna gaz pe foc. Si din nou ne reamintim de spusele unui alt mason (dar cu mult mai important) din secolul XIX despre vremurile de final. Albert Pike:

“Vom dezlănțui nihiliștii și ateii și vom provoca un formidabil cataclism social, care în toată grozăvia sa va arăta în mod clar națiunilor efectul ateismului absolut, originea sălbăticiei și a turbulențelor celor mai sângeroase.

Apoi peste tot, cetățenii, obligați să se apere de minoritatea mondială a revoluționarilor, îi vor extermina pe acei distrugători ai civilizației și mulțimea, dezamăgită de creștinism, ale cărei spirite deiste vor fi din acel moment, fără busolă sau direcție, nerăbdătoare pentru un ideal, dar fără să știe spre ce să-şi manifeste adoraţia, va primi adevărata lumină, prin manifestarea universală a doctrinei pure a lui Lucifer, adusă în cele din urmă în faţa ochilor publicului.

Această manifestare va rezulta din mișcarea generală reacționară care va urma distrugerii creștinismului și ateismului, ambele cucerite și exterminate în același timp.”

Pentru cititorii mai noi care inca n-au inteles cine sunt cei insirati mai sus:

– socialistii sunt cei ce vor provoca formidabilul cataclism social

– cei ce se opun acestora au la prima vedere intentii bune dar se vor lasa influentati, ba chiar condusi, de catre cei ce, indepartandu-se de crestinism, si-au umplut mintea cu nerozii new age, care new age e poarta spre doctrina lui Lucifer…

Chiar aseara am urmarit o emisiune la Metropola tv, in care Madalin Ionescu si invitatii sai (in general toti cunoscuti ca fiind in linii mari anti sistem) pregateau de zor terenul in acest sens. Despre aceasta emisiune voi scrie insa un articol separat, amintind, desigur si despre cei despre care deja am si scris.

SFINȚII ÎNCHISORILOR: Părintele Constantin Sârbu (1905-1975) de la biserica Sapienței a fost deshumat. Conform martorilor trupul său este plin de bună-mireasmă

Atitudini: Părintele Constantin Sârbu de la biserica Sapienței a fost deshumat. Imagini

La aproape 50 de ani de la adormirea sa, Părintele Constantin Sârbu, mărturisitor și trăitor al lui Hristos în gulagul comunist, a fost deshumat astăzi, 18 octombrie. Mormântul Părintelui se află în curtea bisericii Sapienței din București.

Conform mărturiilor mai multor participanți la deshumare, se pare că trupul Părintelui este plin de bună-mireasmă și transmite o stare de bucurie și har. Pentru moment trupul Părintelui a fost depus în capela din spatele bisericii Sapienței.

„Părintele Constantin Sârbu (1905-1975) a fost unul dintre preoții mărturisitori din vremea prigoanei comuniste. Viaţa lui, urzită din lacrimi şi har, a fost o jertfă neîncetată pentru Dumnezeu şi semeni. Condamnat în 1954 la 8 ani de închisoare, a trecut prin penitenciarele de la Jilava (1954-1955), Gherla(1956-1962) și Dej (1955) și lagărele de muncă de la Poarta Albă (1955-1956) și Salcia (1959), primind şi 2 ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Eliberat în 1964, a fost numit paroh la Biserica Sapienţei din Bucureşti, pe care a transformat-o în scurt timp într-o adevărată oază de credinţă şi mărturisire în mijlocul deşertului comunist”, relatează site-ul doxologia.

Pr. Constantin Sârbu a fost hirotonit preot în anul 1934 de către PS Nifon Criveanu pe seama Catedralei Episcopale din Huși și a rămas un slujitor devotat altarului până la sfârșitul vieții sale, spovedind și alinând durerile a multor oameni ce alergau cu nădejde la ajutorul și epitrahilul său.

Despre hirotonia sa, Părintele avea să consemneze: „Stând în faţa icoanei Sfintei Fecioare şi rugându-mă cu lacrimi, cerându-i sprijin şi ocrotire, de unde până atunci eram timid şi temător, lipsit de curaj, m-am ridicat plin de putere, numai lumină, numai dorinţă de a sluji supremul Adevăr, aducând la picioarele lui Iisus propria făptură, fără a avea a mă mai teme de nimeni”.

Alături de soția sa, va oblădui suferințele multor oropsiți, fondând în Huși un cămin social pentru bătrâni și copii orfani.

În 1941 soția îi moare și rămâne singurul sprijin pentru cele două fetițe ale sale.

La 9 octombrie 1954, părintele Constantin Sârbu era condamnat prin Sentinţa nr. 2168 a Tribunalului Militar Bucureşti, la 8 ani închisoare şi 3 ani interdicţie corecţională, pentru „uneltire contra ordinii sociale”.

Perioada detenției și-o va petrece în penitenciarele de la Jilava (1954-1955), Gherla (1956-1962), Dej (1955) şi lagărele de muncă de la Poarta Albă (1955-1956) şi Salcia (1959). Torturat și înfometat se îmbolnăvește de ulcer duodenal, însă va rămâne neclintit în mărturisirea de credință până la eliberare: „M-au ars cu fierul roşu la tălpi, mi-au smuls barba, m-au bătut, dar le-am spus: «Puteţi să mă chinuiţi cât vreţi, dar nu mă lepăd de Hristos»”.

După eliberare, în 1964, va primi cheile bisericii Sapienței care 40 de ani fusese închisă și era într-o stare avansată de degradare, o va restaura și va liturghisi în altarul ei până la sfârșitul vieții.

Mai multe mărturii despre Părintele Constantin Sârbu puteți afla din cartea: Sfinții închisorilor, editată la mănăstirea Paltin Petru-Vodă).

Să ne reamintim faptul că Biserica Ortodoxă Română a demarat procesul de canonizare a unor martiri și mărturisitori din temnițelor comuniste pentru anul 2025.

Mai multe fotografii la:

https://www.atitudini.com/2023/10/parintele-constantin-sarbu-de-la-biserica-sapientei-a-fost-deshumat/

 

88 de ani de la nașterea lui Paul Goma

R3media: Calendarul zilei 2 octombrie: 88 de ani de la nașterea lui Paul Goma

Pe 2 octombrie 1935, în satul Mana, județul Orhei din Basarabia, se năștea scriitorul Paul Goma, unul dintre cei mai cunoscuți opozanți ai regimului comunist, informează Moldpres.

În martie 1944, pe când Paul avea doar 9 ani,  familia Goma se refugiază în Transilvania. În 1949, Paul Goma intră prin concurs elev bursier la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu. În 1952, înaintea ultimului an de liceu, află că fusese exmatriculat din toate școlile din țară, după ce în luna mai același ani fusese convocat la Securitatea din Sibiu și „reținut” opt zile pentru că vorbise în clasă despre partizanii din munți și… ținea „un jurnal intim codificat”. După mai multe încercări la alte licee, tatăl său reușește să-l înscrie a Liceul „Negru Vodă” din Făgăraș.

În 1954, dă examen de admitere, simultan, la Universitatea București (Filologie) și la nou-înființatul Institut de literatură și critică literară „Mihai Eminescu” (fosta Școală de Literatură, numită și fabrica de scriitori). Reușește la ambele examene, dar alege Institutul care, în 1955, este transformat în secție la Facultatea de Filologie a Universității București.

În 22 noiembrie 1956, Paul Goma este arestat la Universitate, dus la Ministerul de Interne și anchetat, acuzat fiind de tentativă de a organiza o manifestație ostilă de solidaritate cu Revoluția din Ungaria. Abia în iunie 1957 i se aduce la cunoștință sentința: doi ani închisoare corecțională pentru delictul de agitație publică.
După anii de închisoare, în 1958, a fost trimis în Bărăgan, cu domiciliu obligatoriu, în satul Lăţeşti, raionul Feteşti, unde a stat până în 1962.

În noiembrie 1961 i se prelungește restricția domiciliară cu încă 24 luni. Paul Goma protestează, în scris, împotriva „prelungirii”; va fi eliberat înainte de termen abia în ianuarie 1963. În 1965, ca urmare a „decretului Ceaușescu” (ce permitea foștilor deținuți politici să-și continue studiile universitare), Paul Goma – căruia nu i se aprobase reînmatricularea în anul III, deși, legal, avea acest drept – dă examen de admitere și reușește la Facultatea de Filologie, Universitatea București.

În decembrie 1966, debutează în revista „Luceafărul” cu povestirea „Când tace toba”. În august 1968, Paul Goma se căsătorește cu Ana Maria Năvodaru. Apare în librării volumul de debut „Camera de alături”, singura carte pe care Paul Goma a reușit să o publice în România înainte de plecarea în exil.

În urma invadării Cehoslovaciei, în august 1968, fiind impresionat de politica României faţă de Moscova, a devenit membru al Partidului Comunist Român (PCR). În 1971, a fost însă exclus din PCR, ca urmare a publicării integrale a romanului ”Ostinato”, în RFG, după ce în ţară fusese supus cenzurii.

În primăvara anului 1977, printr-o scrisoare deschisă, difuzată de postul de radio ”Europa liberă”, s-a solidarizat cu mişcarea ”Charta 77” a intelectualilor cehi. La 1 aprilie 1977, a fost acuzat de înaltă trădare şi arestat, dar, în urma protestelor internaţionale, a fost eliberat, la 6 mai. La 14 aprilie 1977, a fost exclus din Uniunea Scriitorilor din România (USR), al cărei membru era din august 1968.

În noiembrie 1977, lui Paul Goma i-a fost retrasă cetăţenia română, astfel încât scriitorul a plecat în Franţa, unde s-a şi stabilit definitiv împreună cu familia. Aflat în Franţa, Goma a refuzat în 1980 oferta de a primi cetăţenia franceză.

În 1971, romanul „Ostinato”, interzis de cenzură în România, apare la Editura „Suhrkamp” din Germania, apoi în Franța la „Gallimard”. În 1972, la Târgul de Carte de la Frankfurt i se lansează a doua carte tradusă în germană „Ușa noastră cea de toate zilele”. În 1976, apare în traducere franceză, la Gallimard, romanul „Gherla” (roman autobiografic bazat pe propria experiență în această închisoare).

La 20 noiembrie 1977, Paul Goma cu soția și fiul lor pleacă pentru totdeauna din România. Sosiți cu pașapoarte turistice la Paris, cer imediat azil politic. În februarie 1978, Paul Goma începe să scrie cartea de mărturii „Culorile curcubeului” care va fi publicată în anul următor în franceză, cu titlul „Le tremblement des hommes”.

A editat peste 40 de cărţi: „Ostinato”, „Gherla”, „În cerc”, „Garda inversă”, „Culorile curcubeului ’77”, „Patimile după Piteşti”, „Soldatul cîinelui”, „Bonifacia”, „Din Calidor”, „Arta refugii”, „Astra”, „Sabina”, „Amnezia la români”, „Justa”, „Jurnale”, „Basarabia” (2002) ș.a.

În aprilie 2013, Paul Goma a primit cetăţenia R. Moldova. Scriitorul a trecut la cele veșnice în noaptea de 24 spre 25 martie 2020, la vârsta de 84 de ani.

Deși exista o controversă în acest sens, senatorul Varujan Vosganian a arătat că Paul Goma a murit ca cetățean român.

Înaltpreasfințitul Petru, Arhiepiscopul Chișinăului, Mitropolitul Basarabiei și Exarhul Plaiurilor, a decis decorarea post-mortem a scriitorului Paul Goma cu distincția ”Crucea Mitropoliei Basarabiei pentru mireni”, „…ca semn de prețuire a mărturisirii creștine din opera sa și pentru curajul de a înfrunta dictatura ateistă, de a denunța atrocitățile regimului sovietic de ocupație din Basarabia, oferind un exemplu de rezistență prin cultură şi civism”.

 

Comentariu saccsiv:

Cititi va rog si:

PAUL GOMA a fost considerat ANTISEMIT din cauza eseului “Saptamana Rosie” si a fost exclus de catre evreul Vladimir Tismăneanu din Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România / Este considerat si negaționist al Holocaustului din România din cauza opoziției sale față de Raportul Comisiei Wiesel

PAUL GOMA: Basarabia si evreii

 

PĂRINTELE NICOLAE STEINHARDT, EVREUL GENIAL CONVERTIT LA ORTODOXIE. PORTRET

Sursa: https://atitudini.com/2019/03/parintele-nicolae-steinhardt-evreul-genial-convertit-la-ortodoxie-portret/

„DEVOȚIUNEA MEA PARTICULARĂ ESTE CRUCEA”.

 Motto: „Degeaba suferi, dacă eşti în afara Bisericii nu ţi-e de niciun folos. Câţi eretici n-au riscat moartea? Câţi nu au dorit-o şi care acum ard în foc? Diavolul are şi el martirii lui”.

ITINERARII BIOGRAFICE

Monahul Nicolae (Nicu-Aurelian) Steinhardt, scriitor, publicist, critic literar, eseist,  filosof și adânc trăitor creștin, de origine evreu, se naște la 12 iulie 1912, în comuna Pantelimon, lângă București. Tatăl său, inginerul și arhitectul Oscar Steinhardt, rănit la Mărăști și decorat cu „Virtutea militară”, pentru că a luptat în primul război mondial, conducea o fabrică de mobile și cherestea la marginea Bucureștiului. Mama excela în blândețe și bunătate, calități descrise de N. Steinhardt într-o cromatică tentă de nostalgie: „Maică-mea era poreclită «Bunătate». Mi-o amintesc dând bucăţele de zahăr cailor înhămaţi la trăsurile care, pe vremuri, îşi aşteptau muşteriii de-a lungul trotuarelor. Model i-am avut pe amândoi părinţii”. Urmează exclamația cu nuanțe de amărăciune a celui care, neînduplecat cu propria fire, își va face mereu o intransigentă autoanaliză: „Dar, vai, n-am nici curajul tatei, nici bunătatea mamei! Cum de pot fi atât de altul decât ei? Ce minunat lucru ar fi fost să pot împreuna calităţile amândurora! N-a fost să fie!”. Din scurta autobiografie pe care Nicolae Steinhardt și-a alcătuit-o la îndemnul IPS Teofil Herineanu și al părintelui duhovnic, Arhim. Serafim Man, spre a fi păstrată în arhiva Mănăstirii Rohia, spicuim următoarea mărturisire, semnificativă pentru lucrarea pe care pronia lui Dumnezeu a avut-o cu sufletul lui Steinhardt, adus la creștinism asemenea convertirii minunate a lui Saul: „Din copilărie m-au atras clopotele și obiceiurile creștinești. Părinții mei erau în bune relații cu preotul Mărculescu de la Biserica locală, Capra, unde am mers și eu”[1].

După clasele primare pe care le face în parte acasă, parte la Școala Clementa din București, urmează cursurile Liceului Spiru Haret, unde „am fost singurul dintre cei patru elevi israeliți care nu am venit cu certificat de la rabin, ci am învățat religia creștină, avându-l drept dascăl pe preotul Gheorghe Georgescu, de la biserica Sfântul Silvestru, om de ispravă, care mă simpatiza și-mi da note mari”[2].

 „Afecțiunea mea pentru Neamul românesc s-a întărit”

Ziua Femeii si comunismul

Foto: https://www.nationalworld.com/news/people/clara-zetkin-who-international-womens-day-founder-4054941

Hot News: Ziua Femeii și legătura ei cu Lenin – O scurtă istorie pentru „8 Martie”, de la greve și politică, până la bomboane și flori

8 Martie este „Ziua Femeii” de mai bine de un secol, dar începuturile ei nu sunt legate de flori, dulciuri și bucurie. Ideea a apărut într-o perioadă în care femeile erau grav nedreptățite și începeau lupta pentru drepturi. Au fost la început greve, violențe, proteste uriașe. Politica avea și ea multe de spus pe atunci. Cum a devenit 8 Martie o zi de bucurie?

Ziua femeii – Începuturi în vremurile când femeile erau nedreptățite

Istoria Zilei Internaționale a Femeii este strâns legată de mișcarea feministă și de lupta femeilor pentru drepturi sociale și politice. Primele semne că va exista o zi dedicată femeilor sunt din secolul al XIX-lea și au fost inspirate de luptele sociale și politice ale doamnelor.

Două evenimente sunt considerate ca fiind precursoare ale Zilei Internaționale a Femeii: în 1857 a avut loc un protest al femeilor care lucrau in industria textilă din New York, motivele fiind condițiile de muncă foarte grele și salariile scăzute. Protestatarele au fost atacate de polițiști. Doi ani mai târziu, angajatele industriei textile din New York și-au format primul sindicat. Erau vremuri în care, pentru muncă similară, femeile primeau mult mai puțini bani decât bărbații.

În anii 50 ai secolului trecut a circulat o informație, care s-a dovedit falsă, cum că prima „Zi a Femeii” ar fi fost sărbătorită la New York în 1907, pentru a marca 50 de ani de la protestul femeilor textiliste. Nu există vreo dovadă că s-ar fi ținut o astfel de sărbătoare în 1907.

8 Martie câștigă teren

În anul 1908, aproximativ 15.000 de femei au manifestat în New York, cerând salarii mai bune, scăderea timpului de muncă și dreptul la vot. Acesta a fost primul eveniment important al mișcării „sufragetelor” din SUA.

Cu siguranță o „zi a femeii” a fost sărbătorită în 1909, dar a fost o zi Națională a femeii, nu „internațională” – „National Woman’s Day”, ca parte a unei campanii organizate de Partidul Socialist din SUA „Socialist Party of America”.

În 1910, o femeie socialistă din Danemarca, numită Clara Zetkin, a propus ca 8 martie să fie declarată Ziua Internațională a Femeii, în cadrul unei conferințe a Internaționalei Socialiste de la Copenhaga. Ziua ar fi trebuit să fie sărbătorită în fiecare an, în toate țările, drept o modalitate de a atrage atenția asupra luptei pentru drepturile femeilor și pentru egalitatea de gen.

Primul „8 Martie” a fost sărbătorit în 1911 – în Austria, Danemarca, Germania și Elveția – cu manifestații și evenimente publice organizate de către femei și organizațiile întemeiate de acestea. În 1913, Ziua Internațională a Femeii a fost sărbătorită pentru prima dată în Rusia, iar în anul următor, 1914, femeile din mai multe țări europene au organizat mitinguri pentru a protesta împotriva Primului Război Mondial.

Ziua Femeii și legătura cu Lenin

În Rusia, pe 8 martie 1917 (23 februarie pe stil vechi), femeile din Petrograd (St Petersburg) au făcut o grevă în semn de protest față de condițiile precare de trai, față de penuria de alimente și față de război (două milioane de ruși muriseră în primul Război Mondial).

Această grevă pentru „pâine și pace” a fost unul dintre evenimentele care au dus la Revoluția din Octombrie, evenimentul care a determinat căderea guvernului țarist și abdicarea țarului Nicolae al II-lea, iar bolșevicii au venit la putere.

După preluarea puterii, liderii bolșevici, inclusiv Vladimir Lenin, au adoptat 8 martie ca zi oficială a sărbătoririi realizărilor femeilor și a drepturilor lor. Guvernul provizoriu bolșevic le-a acordat femeilor și dreptul de vot.

Alexandra Kollontai este numele femeii care a condus manifestația de la 1917, Ea este cea care a reprezentat statul sovietic în negocierile avute în perioada noiembrie 1943 – iunie 1944 cu ambasadorul român în Suedia, Frederic Nanu, pentru stabilirea condițiilor de ieșire a României din alianța cu Germania.

Prin urmare, 8 martie a devenit Ziua Internațională a Femeii sub influența mișcării socialiste și a revoluției ruse din 1917, iar legătura cu Lenin constă în faptul că liderii bolșevici au adoptat această sărbătoare ca o formă de recunoaștere a contribuției femeilor la Revoluția Rusă

La scurt timp, comuniștii din China și Spania adoptau Ziua femeii ca sărbătoare oficială. Ziua femeii este celebrată în câteva zeci de țări.

Ziua Internațională a Femeii este declarată nelucrătoare în URSS, în 1965. Ziua Internațională a Femeii a fost recunoscută oficial de către Națiunile Unite, zece ani mai târziu. ONU a proclamat anul 1975 ca „An Internațional al Femeii,” iar perioada 1976-1985 a devenit „Deceniul ONU pentru femei”.

Regimurile comuniste din Europa de Est, inclusiv România, au adoptat Ziua Internațională a Femeii drept sărbătoare oficială și au promovat-o drept o modalitate de a recunoaște contribuția femeilor la dezvoltarea societății și de a promova egalitatea de gen. Astfel, Ziua Internațională a Femeii a devenit o sărbătoare importantă în cultura și tradiția acestor țări. În Europa de Vest, 8 Martie nu este o sărbătoare oficială și este marcată în general mai discret.

A dispărut în ultimele decenii conotația politică a zilei de 8 Martie și a devenit o zi în care femeile sunt răsfățate cu flori, dulciuri și cadouri.

În România, după cum bine știm, 8 Martie înseamnă multe flori, bomboane, mărțișoare și diverse cadouri pentru femei. Se fac și mese festive, unele doamne și domnișoare merg la spectacole de teatru sau muzică, iar altele, în vacanțe.

Copiii, încă de acum câteva decenii, fac de 8 Martie cadouri mamelor, învățătoarelor, colegelor, bunicilor și mătușilor. Se insista în anii 80 mult pe ideea de „Ziua Mamei”, se țineau mici serbări la școală și mamele erau invitate, iar copiii confecționau și ofereau mici felicitări.

În SUA nu este mare fast

Deși 8 martie nu este o sărbătoare oficială în Statele Unite, multe organizații și grupuri de „advocacy” pentru drepturile femeilor organizează evenimente și campanii pentru a aduce în atenția publică problema inegalității de gen și a drepturilor femeilor.

În ceea ce privește cadourile, în Statele Unite există o altă sărbătoare similară cu Ziua Internațională a Femeii, și anume Ziua Mamei (Mother’s Day), care are loc în a doua duminică din luna mai. În această zi, femeile și mamele primesc multe cadouri.

Surse: History.com, Enciclopedia Britannica, Wikipedia, Agerpres

 

Comentariu saccsiv:

Cititi va rog si:

LA MULTI ANI TUTUROR FEMEILOR ORTODOXE! Duminica Mironositelor. Cum trebuie sa fie femeia si DE CE A “ELIBERAT-O” SISTEMUL?

 

Eugen Mihaescu: Bolşevicul şi martirul

Sursa: https://www.cotidianul.ro/bolsevicul-si-martirul/

Din când în când, așa, ca din senin, trezit parcă din somnolența cauzată poate de lipsa de activitate de la Institutul pentru studierea Holocaustului în România “Elie Wiesel”, Alexandru Florian se apucă să dezgroape iarăși și iarăși martirii asasinați în timpul instaurării regimului comunist în România, după cel de al doilea Război mondial, aruncați în gropile comune de la Aiud sau Sighet.

Parlamentarii României au votat în 2015 cu lașitate și indiferență, aproape în unanimitate o lege care poate interzice învățământului românesc să comenteze, să înțeleagă perioada care a precedat instaurării comunismului. O lege care, în loc să permită cunoaștere, dezbatere, înțelegere, nu face decât să interzică. La fel ca pe vremea Inchiziției, în Evul Mediu.

Legea aceasta este însă arma pe care o folosește directorul Institutului Național pentru Studierea Holocaustului în România “Elie Wiesel”, domnul Alexandru Florian pentru a-și continua lupta de “curățare a spațiului românesc de simbolurile fasciste”. Ultima sa țintă nu este nouă. A mai încercat să schimbe numele Liceului Tehnologic “Mircea Vulcănescu” și în anul 2017. Înverșunarea sa împotriva intelectualilor interbelici, care au fost exterminați de comuniști, m-a determinat să scriu câteva articole, “Deșteaptă-te române!” și “Vânătorii de români”, în care mă întrebam dacă nu cumva încrâncenarea domnului Alexandru Florian împotriva unor intelectuali ca Nichifor Crainic sau Mircea Vulcănescu se datorează, de fapt, patriotismului lor, anti-comunismului lor explicit…

E curios însă că astăzi, în această perioadă frământată, când în apropierea țării se desfășoară un conflict armat, domnul Alexandru Florian nu s-a manifestat în favoarea Păcii. În fond, Holocaustul pe care îl studiază institutul pe care îl conduce s-a produs în timpul celui de al doilea Război mondial și ura împotriva unui popor nu poate aduce decât moarte și distrugere. Nu l-am auzit să comenteze în vreun fel existența în Ucraina a zeci de monumente ridicate în amintirea unor naziști notorii, condamnați de justiția internațională pentru crime împotriva evreilor, așa cum sunt Stepan Bandera și Simon Petliura. Nu l-a îngrijorat în niciun fel pe domnul Alexandru Florian că în țara vecină există monede cu efigia unora care au trimis la moarte evrei, polonezi și ruși? Alexandru Florian nu poate dormi însă pentru că un liceu din București poartă numele unui intelectual asasinat în pușcăriile comuniste.

Scriam în 2017: “În anul 2007, regimul comunist a fost condamnat în plenul Parlamentului României ca fiind ilegitim și criminal. Tribunalele Poporului și sentințele lor nu sunt și ele ilegitime și criminale? Câți nevinovați au fost trimiși în lagărele morții de comuniști? Câte dosare s-au inventat persoanelor care s-au opus fățiș instaurării regimului comunist în România? Avem încă un institut: Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, care cercetează tocmai asta. Se pare că nu are la dispoziție o legislație la fel de eficientă pentru a-i putea condamna pe cei găsiți vinovați. Și se pare că nimeni nu s-a gândit să-i urmărească și să-i pedepsească pe intelectualii care au sprijinit, au predat în școli și facultăți o ideologie criminală. Acuzatoarea publică din dosarul ziariștilor judecați de Tribunalul Poporului în perioada mai-iunie 1945, Alexandra Sidorovici — soția lui Silviu Brucan — spunea despre Nichifor Crainic că “este vinovat pentru că a dus o campanie de otrăvire a sufletelor, mai cu seamă a celor tinere, deoarece ca profesor universitar avea putința influenței asupra tineretului!” Conform legii din 2007, Radu Florian și fiul său Alexandru, profesori de socialism științific la Universitatea din București — primul timp de 50 de ani! — se fac vinovați de “otrăvirea sufletelor tinere”. Cum de nu se regăsesc pe lista lui Tismăneanu din raportul pe care Băsescu l-a citit în Parlamentul României?”

Poate a sosit momentul ca bătrânul bolșevic Alexandru Florian să se retragă la pensie, obosit de vechile sale ranchiune. La urma urmei ar trebui să constate că românii ar putea să dea și altora lecții despre toleranță…

Raport desecretizat de CIA: Americanii știau ce se întâmpla în pușcăria stalinistă de la Aiud. Torturile, descrise amănunțit

Sursa: https://alba24.ro/raport-desecretizat-de-cia-americanii-stiau-ce-se-intampla-in-puscaria-stalinista-de-la-aiud-torturile-descrise-amanuntit-951092.html

Americanii știau ce se întâmpla în închisoarea stalinistă de la Aiud, în anii 50. Un raport desecretizat de CIA descrie amănunțit torturile din pușcăriile comuniste și arată interesul pentru unii deținuți, figuri proeminente în perioada anterioară.

Închisoarea politică de la Aiud, în perioada stalinistă, era un obiectiv urmărit de CIA. Agenții americani întocmeau rapoarte pe baza informațiilor primite din teren.

Erau interesați mai ales de persoanele deținute acolo, în special de foștii lideri politici, dar și de condițiile extreme de detenție, care duceau în final la exterminare.

Un raport secret, axat pe acest subiect și datat în 25 iunie 1951, a fost declasificat și publicat pe siteul CIA, în baza legii de acces la informații (FOIA).

Documentul ascunde unele amănunte, cum ar fi numele informatorilor sau numele agenților care au realizat raportul, dar arată interesul deosebit pentru deținuții politici din România.

”La Aiud, toți deținuții poartă uniforme în dungi. Sunt plasați în diferite aripi ale închisorii, în funcție de ”crimele” comise (…) La subsol se află 400 de celule în care sunt administrate pedepse speciale.

400 de milițieni păstrează ordinea în interiorul gardurilor, în timp ce un corp foarte puternic de armată păzește clădirile la exterior.

Suplimentar, există mitraliere amplasate de jur împrejur. Patrule formate din militari în termen supraveghează străzile din jurul pușcăriei și drumurile care dus spre orașul Aiud”, a scris agentul care a întocmit documentul, consultat de Alba24.

Interes pentru numele proeminente din epoca anterioară

De asemenea, sunt amintiți o parte dintre deținuții care erau atunci în pușcărie. Sunt câteva nume proemninte în epoca anterioară, care au ajuns la urechile CIA.

Prenumele unora sunt însă greșite: Ștefan Bentoiu (în realitate Aurelian Bentoiu), fost ministru al Justiției, Gheorghe Coposu (Corneliu), fost lider al Partidului Țărănesc, Ilie Rădulescu, jurnalist, Atta Constantinescu (fost ministru, eliberat în 1952, s-a sinucis 2 ani mai târziu, nereușind să își revină după suferințele din închisoare), Remus Georgescu, Ilie Lazăr (fosta gardă de corp a lui Iuliu Maniu) și Nichifor Robu (fost legionar).

Agenții americani știau și torturile la care erau supuși prizonierii și despre care românii urmau să afle abia după 1990.

O parte dintre torturile alicate deținuților. Facsimil raport CIA

Erau bătuți la testicule până la moarte, li se înfigeau țepușe sub unghii sau erau înfometați.

Raportul vorbește pe larg și despre deținuții de la Jilava.