ÎNMULȚIREA PÂINILOR
Foto: https://www.crestinortodox.ro/sarbatori/duminica-8-dupa-rusalii/inmultirea-painilor-136922.html
Matei 14, 14-22:
Şi ieşind, a văzut mulţime mare şi I S-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor.
Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El şi I-au zis: locul este pustiu şi vremea iată a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate, să-şi cumpere mâncare.
Iisus însă le-a răspuns: N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce.
Iar ei I-au zis: Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti.
Şi El a zis: Aduceţi-Mi-le aici.
Şi poruncind să se aşeze mulţimile pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor.
Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline.
Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii.
Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor.
Sfantul Ioan Gura de Aur:
Dar poate tu vei zice: „Cum pot eu să dau milostenie, când însumi sunt sărac?”. În adevăr, tocmai când eşti sărac poţi face aceasta, de multe ori chiar mai bine.
Cititi va rog mai multe la:
Sfinte Părinte Justin roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!
SACCSIV - blog ortodox 
ÎPS Bartolomeu Anania – Predică la Duminica a 8-a după Rusalii – Înmulțirea pâinilor
„Iubiți credincioși, ni s-a istorisit astăzi una din marile minuni pe care le-a săvârșit Domnul nostru Iisus Hristos – înmulțirea minunată a pâinilor. Domnul predica într-un loc pustiu, iar mulțimile, mai de aproape și mai de departe, Îl urmaseră și-L ascultaseră fără întrerupere vreme de ceasuri și ceasuri întregi. Cuvântul Lui le era hrană pentru suflet și parcă nu se săturau; L-ar tot fi ascultat. Au uitat de foamea și de setea trupului. Dar, la un moment dat, ucenicii s-au apropiat de Domnul și I-au spus: „Învățătorule, iată, s-a făcut spre seară și oamenii aceștia n-au mâncat nimic toată ziua. Dă-le drumul să meargă prin satele din preajmă și să-și cumpere de-ale gurii.”
Reținem mai întâi de aici, iubiții mei, extraordinara foame și sete de învățătura lui Dumnezeu a acestor oameni. Erau mulți, erau foarte mulți, circa 15.000 – bărbați, femei și copii. Omul ascultă – oricât ar fi cineva de fermecător – îl ascultă o jumătate de oră, trei sferturi de oră, o oră, hai să zicem, două ceasuri, dacă conferința e foarte interesantă, dar e foarte greu să faci pe cineva să asculte ore întregi. Așa încât trebuie mai întâi să admirăm credința extraordinară a acestor oameni, care simțeau și aveau convingerea că se găsesc în fața unuia care nu semăna cu niciunul dintre cei care mai grăiau învățătura lui Dumnezeu. De aceea ni se spune că Iisus Hristos era un bărbat tare în faptă și-n cuvânt. Atât de puternic, încât unii îl asemuiau cu Ioan Botezătorul.
Ei bine, această credință a acestor oameni se cerea răsplătită într-un fel. Este bine să reținem și grija ucenicilor, grija Martei. Ei mai auziseră învățăturile lui Iisus, că doar trei ani și jumătate au stat cu Învățătorul lor, ascultându-I lecțiile, și nu o dată, și nu de două ori, ci de repetate ori, de aceea le-au și scris câțiva dintre ei mai târziu, cei care au devenit evangheliști; le-au scris din memorie. Dar, în același timp, ei se gândeau la cei care ascultau, adică nu se gândeau doar la ei, ci și la mulțimile flămânde. Și I-au atras atenția lui Iisus că oamenii aceștia nu au mâncat nimic, iar Domnul Iisus, știind ce avea de gând să facă, i-a provocat și le-a zis: „Dați-le voi să mănânce!” Iar ei au zis: „Cum o să le dăm noi, Doamne, că noi n-avem decât cinci pâini și doi pești.” Adică era hrana pentru comunitatea apostolică, Iisus Hristos și cei doisprezece; erau treisprezece oameni. Și-atât aveau ei în traistă, la drum: cinci pâini și doi pești, din care trebuia să mănânce ei. Dar nu s-au mai gândit la ei, ci au spus: „Cum o să săturăm noi atâtea guri numai din atâta hrană?” Iisus Hristos a legat acest moment de cuvintele pe care le va spune și le va repeta de mai multe ori: „Fără Mine nu puteți face nimic.” Pentru ca să se știe, o dată pentru totdeauna, că El este Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși și că fără Dumnezeu nu putem face nimic. Că, deci, ei, ucenicii, cât sunt ei de apostoli, rămân neputincioși, niște neisprăviți, dacă nu-L au pe Iisus Hristos Care să facă ceea ce trebuie făcut. Și, atunci, Iisus le-a poruncit: „Aduceți la Mine cele cinci pâini și doi pești.” Ei le-au adus, iar El Și-a ridicat ochii la cer, le-a binecuvântat, a frânt și le-a dat ucenicilor. Și zice: „Dați-le voi mai departe.”
Iubiții mei, să reținem acest gest: Iisus Și-a ridicat mai întâi ochii la cer și I-a cerut Părintelui Său să fie cu El în acest moment în care avea să mai săvârșească o minune. Ori de câte ori Iisus avea de săvârșit o minune mare, atunci cerea ca Tatăl Său, Care, de altfel, nu se despărțea cu El în rugăciune, să fie și în minune. Este și smerenie să considere Domnul Iisus că nu El singur săvârșește minunea, ci o săvârșește împreună cu Tatăl, așa cum Tatăl, împreună cu El, crease lumea la început. Această ridicare cu ochii la cer înseamnă și mulțumire. […] Așadar, iată, încă o dată, acest moment de invocare, de implorare, a Tatălui Ceresc.
Și ucenicii, din pâinile frânte și din peștii aceia, au dat la fiecare. După obiceiul vremii, se așezau toți pe iarbă, pe familii. Și pâinea, sau hrana, era dată capului familiei, adică bărbatului. Și ni se spune că erau ca la 5.000 de bărbați, în afară de femei și de copii. Să considerăm că fiecare soț și soție ar fi avut cu ei numai un singur copil, dar, de obicei, erau mai mulți, că plecau de-acasă cu totul. Să admitem că ar fi fost un singur copil și tot ar fi fost 15.000 de oameni. Și s-a săvârșit minunea, în sensul următor, că ucenicii dădeau capului de familie o bucată de pâine și acesta o frângea și o dădea la soția și la copilul lui. Și aceia mâncau și, pe măsură ce mâncau, ea nu se micșora… bucata de pâine nu se micșora. Și nu s-a micșorat până când [mulțimea] s-a săturat. Și bucățica aceea de pești. În aceasta constă minunea: că simți la un moment dat că ai mânca și că nu-ți mai este foame. Este ceea ce se întâmplă și în viața noastră de fiecare zi: sunt unele mâncări mai sățioase – mănânci puțin și te saturi repede, că este consistentă. Așa și cu treaba aceasta. Și ni se mai spune că, după ce s-au săturat, au strâns fărâmiturile și au adunat douăsprezece coșuri pline de fărâmituri. De ce era nevoie de aceasta? Pentru că puteau să le lase pentru furnici și pentru păsări. Iubiții mei, pentru ca nu cumva fărâmiturile să fie călcate în picioare de această mulțime imensă… Le vor fi aruncat mai târziu pentru păsări după ce au plecat de acolo. Fărâmiturile, și nu puține – douăsprezece coșuri pline – erau dovada că nu fusese o hipnoză în masă, că sațul lor nu era o iluzie a stomacului. Pentru că dovada era în această uriașă cantitate de fărâmituri, de fapt, o cantitate mai mare decât cele cinci pâini dinainte. Și, cu această minune, Iisus ne-a lăsat o lecție extraordinară: […] foamea și setea de cuvântul lui Dumnezeu, care e răsplătită prin potolirea foamei și setei trupești, întotdeauna. De aceea spune Mântuitorul Hristos în altă parte: „Căutați întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelalte vi se vor adăuga.” Ei bine, oamenii aceia au căutat întâi Împărăția lui Dumnezeu și celelalte s-au adăugat, adică pâinea și sațul au venit pe urmă.
Această minune a fost precedată de o alta, care mi se pare adevărata minune: este minunea spicului de grâu. Este faptul că eu pun în pământ un singur bob de grâu și-mi crește un spic cu 20-30-50 de boabe. Aceasta mi se pare mie minunea. Fără îndoială, avem explicația științifică, dar cauzalitatea nu o avem. Mie mi se pare extraordinar faptul că pun în pământ un sâmbure de piersic și îmi răsare un piersic care îmi dă câțiva ani de zile bunătățile acestea paradisiace. Mi se pare extraordinar că dintr-o singură ghindă răsare un stejar care timp de două sau trei sute de ani de zile va da generații întregi de ghinde, de fructe, din care vor răsări altele, din care se hrănesc porci și mistreți, animalele.
Ei bine, eu cred că noi trăim într-un univers de minuni. Prea mult ne-am învățat să zicem: „explicații naturale”, „fenomene naturale”… Dar fenomenele acestea n-au fost create de om. Omul, cu știința lui, poate îmbunătăți o specie. Și știm, se întâmplă în zilele noastre. Sunt anumite încrucișări care dau rezultate, hibrizii, specii mai rezistente la boli. Dar pe mine mă interesează întâia oară, primul bob de grâu cine l-a făcut și l-a binecuvântat ca din el să răsară o sută. Mie asta mi se pare minunea. Și pentru că nu avem niciun fel de dovadă sau niciun fel de argument, niciun fel de demonstrație că omul a creat bobul de grâu, atunci trebuie să admit că el a fost creat de Dumnezeu. Și-atunci? Păi, Cel Ce a creat minunea spicului de grâu a putut să creeze și minunea înmulțirii pâinilor, că este una și aceeași Persoană, este unul și același Autor. Aceeași operă, numai în faze diferite.
Mie mi se pare… sunt convins că trăim într-un univers de minuni de care nu ne dăm seama. Și un răsărit de soare e o minune. Un răsărit de lună e o minune. Un apus de soare e o minune. Bobul de ploaie care cade este o minune.
Am să vă mai spun ceva: orice minune de acest fel era un fapt real, dar era și o prefigurare. Schimbarea la Față pe care noi am sărbătorit-o de curând a prefigurat Învierea Domnului, slava Lui, lumina Lui, lumina Învierii. Ei bine, minunea înmulțirii pâinilor prefigurează Cina cea de Taină și Euharistia. Atunci, la Cina cea de Taină, Iisus a luat pâinea, a frânt-o, le-a dat-o ucenicilor Săi și le-a zis: „Luați, mâncați, Acesta este Trupul Meu” […] „Cel Ce se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor.” Și, la sfârșitul Cinei, potirul: „Beți dintru Acesta toți, Acesta este Sângele Meu, al legii celei noi, Carele pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor.”
Minunea se întâmplă în fiecare zi, cu fiecare Liturghie. Există o rugăciune înainte de împărtășire în care se spune așa: „Doamne, ajută-mă să mă împărtășesc cu vrednicie și să-mi dau seama precum se cuvine de aceste Sfinte Taine.” De obicei, nu ne dăm seama cum se cuvine, nici măcar noi, preoții. Și, totuși, de câte ori avem în față pâinea și vinul și invocăm puterea Duhului Sfânt ca ele să se prefacă în Trupul și Sângele Domnului, se săvârșește o minune. Iar frățiile voastre, care veniți la Altar să vă împărtășiți, sunteți părtași ai aceste minuni. Vă împărtășiți cu minunea lui Dumnezeu, a pâinii și a vinului care se înmulțesc. Preotul rostește, sau arhiereul, când are în mână Sfântul Trup al Domnului: „Cel Ce se sfărâmă și nu Se desparte, Cel Ce se mănâncă și niciodată nu Se sfârșește, se înmulțește și se va înmulți până la sfârșitul veacurilor, prin binecuvântarea lui Dumnezeu și prezența și lucrarea Duhului Sfânt.”
Așa încât, iubiții mei, dacă nu sunteți convinși că spicul de grâu, în sine, este o minune și dacă nu vă creați sentimentul că un răsărit de soare este o adevărată minune, atunci, cel puțin, să trăiți puternic sentimentul și certitudinea că prin cuminecarea euharistică sunteți părtași ai unei minuni care se săvârșește în fiecare Sfântă Liturghie, prin mâinile noastre, ale nevrednicilor slujitori ai lui Iisus Hristos. Și cu aceasta veți avea sațul duhovnicesc. Iar când veți zice, în rugăciunea „Tatăl nostru”: „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”, vă amintiți de ceea ce trebuia să știe ucenicii Domnului de la început: „Fără Mine nu puteți face nimic!” și se completează: „Fără Mine nu puteți avea nimic!” Dumnezeu ne dă bucata aceea de pâine, Căruia i-o cerem să ne-o dea măcar pentru o zi. Și mâine I-o cerem din nou și ne-o dă, mai mare sau mai mică, mai albă sau mai neagră, dar este o bucată de pâine, pe care I-o cerem lui Dumnezeu și pentru care trebuie să-I mulțumim la sfârșitul mesei pentru aceea că ne-a dat-o.”
ApreciazăApreciază
Sfântul. Iustin Popovici
În lumea pământească, există doar două căi, doar două căi de viață înaintea omului: hristificarea și demonizarea. Hristificarea vine prin Dumnezeul-Om Hristos, și aceasta prin Sfintele Taine pline de har și sfintele virtuți evanghelice; iar demonizarea vine prin diavolul, și aceasta prin felurite păcate și patimi. Omul, fiecare om, se găsește pe una dintre aceste două căi, pentru că nu există o a treia în lumea noastră pământească. Hristificarea îl îndumnezeește pe om, îl îndumnezeește treptat, îl introduce în lumile divine ale Adevărului Veșnic, Dreptății Veșnice, Iubirii Veșnice, până când, în cele din urmă, îl introduce în Împărăția Cerurilor, Împărăția Veșnică a lui Dumnezeu.
Demonizarea, însă, are loc treptat prin iubirea păcatului, prin trăirea în păcate și patimi: omul se demonizează prin curvie, adulter, necuratie, mânie, sfidare, ceartă, scandaluri, erezii, invidie, crimă, beție, lăcomie, vrăjitorie, dușmănii, certuri și alte păcate. Astfel, păcatele unei persoane demonizate o duc în împărăția veșnică a păcatului – iadul, deoarece nu dorește Împărăția lui Dumnezeu cu toată ființa sa și, prin urmare, nu o poate moșteni ( Galateni 5:16-21 ).
https://azbyka.ru/otechnik/Iustin_Popovich/tumachene-poslanitse-galatima-svetog-apostola-pavla/
ApreciazăApreciază
Sfântul Iustin Popovici
… nu este mare lucru dacă și slujitorii lui se prefac în slujitori ai dreptății; sfârșitul lor va fi după faptele lor.
Și cine sunt slujitorii Satanei? Toți cei care slujesc răului și fac nedreptate și se prefac a fi bine și dreptate.
Sau: toți cei care îl resping pe Hristos, care este dreptatea veșnică, și se proclamă „slujitori ai dreptății”, lucratori ai dreptății.
Sau:
toți cei care vor să-i facă pe oameni fericiți fără Hristos și despărțiți de Hristos, mai ales cei care vor să-i facă fericiți împotriva lui Hristos.
Ei nu ezită să se înfățișeze în haina creștinismului, dacă acest lucru contribuie la atingerea scopurilor lor.
În acest caz, avem în fața noastră oameni care „au o formă de evlavie, dar îi tăgăduiesc puterea” ( 2 Timotei 3:5 ), oameni care vin în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori” ( Matei 7:15 ).
Oricât de dulci ar fi vorbitorii lor, oricât de dulci ar predica teoriile lor, oamenii sunt „apostoli falși” și „lucrători înșelători” dacă nu au puterea lui Hristos în ei, căci „Împărăția lui Dumnezeu nu stă în cuvinte, ci în putere” ( 1 Corinteni 4:20 ).
Și nu au aceasta și nu o pot avea, dacă nu recunosc că Iisus Hristos a venit în trup, adică că El este Dumnezeul-Om (cf. 1 Ioan 4:2 ).
Și fiecare astfel de persoană „nu este de la Dumnezeu, ci este de la antihrist” ( 1 Ioan 4: 3 ) .
Antihristul, „despre care ați auzit că vine, este deja în lume” ( 1 Ioan 4:3 ).
Și el este acum în lume: în toți cei ce propovăduiesc lucruri necreștine și anticreștine, oricine ar fi ei și oriunde s-ar afla.
2:5 „Dacă cineva m-a întristat, nu pe mine m-a întristat; ci, în parte, ca să nu spun prea mult, v-a întristat pe voi toți.”
Ce îl întristează pe sfântul apostol?
Tot ceea ce împiedică mântuirea creștinilor. Păcatul, fiecare păcat; mai ales cele mai mari. Săvârșit de unul singur, păcatul împiedică mântuirea multora.
Căci aceasta este puterea păcatului.
El nu numai că îl doboară pe cel care păcătuiește, ci îi înconjoară și pe aproapele său, stropindu-i cu valurile sale negre, invizibile, dar grele.
În păcat există întotdeauna o forță de poticnire, care amenință pe fiecare cu contagiune oriunde apare.
Prin urmare, întristarea pentru păcatul săvârșit de unul dintre frații noștri ar trebui să ne afecteze pe toți.
Păcatul fiecăruia ar trebui să vă întristeze „pe toți”.
Cu cât un creștin este mai sensibil și mai plin de compasiune, cu atât este mai mult întristat de păcatul fraților săi.
Cel mai sensibil și mai plin de compasiune – cu atât este mai întristat. Prin măsura compasiunii sale, un om poate afla exact ce fel de creștin este.
Dacă nu este întristat de păcatul fratelui său, atunci sentimentul evanghelic fundamental – compasiunea plină de compasiune – s-a ofilit în el.
Fără o compatimire plină de compasiune, nici măcar nu se va ruga pentru fratele său.
Nu se roagă oare pentru el, cum îl va iubi în păcatul său și cu păcatul său?
Căci Dumnezeu numai prin rugăciunile noastre ne dă puterea sfântă a iubirii, să ne iubim fratele chiar și în păcatul său.
Fără aceasta, întotdeauna fie îl vom judeca pe fratele nostru pentru păcatul său, fie îl vom certa, fie îl vom urâ, fie îl vom bârfi, fie îl vom ridiculiza, fie îl vom subestima.
Aceasta ar mărturisi că nu simțim bârna din propriul nostru ochi, ci vedem paiul din ochiul fratelui nostru.
Nimic nu este mai teribil pentru o persoană decât nesimțirea și lipsa de compasiune.
Aceasta este dublă orbire: doi ochi ai sufletului și amândoi orbi.
2:6–8 „Pentru un astfel de om, această pedeapsă este suficientă din partea celor mai mulți. Așadar, mai degrabă, iertați-l și mângâiați-l, pentru ca un astfel de om să nu fie copleșit de o întristare prea mare. De aceea vă îndemn să vă arătați dragostea față de el.”
Compasiune blândă și rugătoare față de un frate căzut, mustrare cu dragoste și vindecare cu dragoste, iată medicamentul evanghelic, penitența evanghelică – (= mustrare, mustrare).
Noi, creștinii, suntem creștini pentru că simțim frică și groază față de fiecare păcat. Păcatul este o groază pentru noi, pentru că este moarte, este diavolul. Căci păcatul duce întotdeauna după sine moartea, iar după moarte diavolul.
Datoria noastră evanghelică zilnică este: să separăm păcatul de păcătos; să pedepsim păcătosul pentru păcat, dar astfel încât mustrarea noastră să fie cu dragoste care desparte cu blândețe păcatul de păcătos, respinge păcatul , îmbrățișează păcătosul.
Dacă a adus ceva, Domnul Hristos, prin Evanghelia Sa, a adus lumii noastre omenești această veste bună cu adevărat nouă: să ucizi păcatul, să mântuiești păcătosul; să condamni păcatul, să iubești păcătosul.
Să nu ucizi niciodată un păcătos pentru păcat.
Există un remediu sigur pentru fiecare păcat: pocăința.
Trebuie să-l trezim pe fratele nostru căzut cu o compasiune tandră și o iubire neipocrită și să-l punem într-o dispoziție de pocăință.
Aceasta este pedagogie evanghelică, aceasta este terapie evanghelică, aceasta este penitență evanghelică.
Dacă judecăm un păcătos prea aspru pentru păcatele sale, el poate cădea în disperare, iar atunci „tristețea excesivă”
l-ar putea ucide, sufoca și călca în picioare.
Dacă nu arătăm compasiune și iubire evanghelică, de fapt îl ucidem pe fratele nostru căzut, pentru că îl împingem în disperare și îl susținem într-o dispoziție suicidală.
Nu ar trebui să ne amăgim pe noi înșine: insensibilitatea noastră față de fratele nostru căzut ne face ucigași.
Și este sigur că, prin insensibilitatea noastră, ne ucidem mai întâi pe noi înșine, iar fratele nostru căzut se poate chiar pocăi fără noi.
Cel mai sigur medicament pe care fiecare dintre noi, absolut fiecare dintre noi, îl poate oferi fratelui nostru care suferă de păcat este iubirea.
Dacă ne înconjurăm cu toții fratele căzut cu iubire din toate părțile, el își va învinge cu siguranță păcatul, va fi mântuit de păcat și și noi vom lua parte la aceasta și, prin urmare, vom contribui la propria noastră mântuire.
Având în vedere acest scop, sfântul apostol sfătuiește și se roagă: „De aceea, vă rog să-i arătați dragostea voastră”.
Pocăința – pedeapsă, osândă, este însoțită de iubire pe tot parcursul ei: cauzată de iubire, pronunțată de iubire, călăuzită de iubire, îndrumată de iubire, îndeplinită de iubire, desăvârșită de iubire.
Aceasta este un nou tip de pedeapsă în lumea pământească, deoarece există o nouă iubire în mijlocul ei.
Această penitență mântuiește, învie, transformă.
Scopul ei: să mântuiască păcătosul de păcat prin iubire.
Deși este mânie, este din iubire și cu iubire: mânie împotriva păcatului și regret pentru păcătos; deși este mustrare, este însoțită de un regret sincer pentru fratele căzut.
Mânie din iubire; mustrare din iubire; pedeapsă din iubire; ispășire din iubire. „Toate să se facă în iubire” ( 1 Corinteni 16:14 ), căci numai așa totul dobândește caracterul și puterea evanghelică și mântuiește, învie și devine nemuritor.
Căci dragostea cuprinde fiecare dispoziție și sentiment, virtute și luptă a noastră, în cadrul Evangheliei, în har, în cadrul mântuirii, îndumnezeirii, sfințirii.
Aceasta este întreaga valoare a tot ceea ce este evanghelic și aceasta este întreaga valoare a creștinilor.
Apostolul înțelept în Dumnezeu subliniază acest lucru către corinteni, spunând:
2:9 „V-am scris tocmai pentru aceasta, ca să cunosc vrednicia voastră și dacă sunteți ascultători în toate.”
Esența ascultării, nemurirea și veșnicia ei și paradisul ei este iubirea.
Și în iubire – mântuirea ta și a tuturor celor la care se referă iubirea ta.
Valoarea nepieritoare a ascultării este în iubire.
Iubirea este întotdeauna ascultătoare cu bucurie de tot ceea ce duce la mântuire, de tot ceea ce zidește mântuirea.
Adică: de tot ceea ce este al lui Hristos, de tot ceea ce este al Evangheliei.
Căci totul este de la Hristos și totul este în Hristos – totul este de la Mântuitorul și totul este în Mântuitorul care singur mântuiește de păcat, de moarte și de diavol. Spre deosebire de alte iubiri, aceasta este iubirea evanghelică: ea mântuiește întotdeauna de acele trei rele cele mai cumplite, toate.
Căci aduce în suflet atât pe cel care iubește, cât și pe cel iubit, – pe Dumnezeu Mântuitorul.
Mântuirea se revarsă de la Mântuitor prin sfințire, prin îndumnezeire, prin hristificare, prin trinitarism. Cine are iubire pentru Hristos este ascultător de Hristos. Căci iubirea se exprimă prin ascultarea celui care iubește față de cel iubit.
2:10 „Și oricui iertați voi, iert și eu; căci, dacă am iertat eu ceva, am iertat pentru voi, înaintea lui Iisus Hristos.”
Iubirea lui Hristos se manifestă inevitabil întotdeauna ca iubire de om, ca iubire frățească. Căci cel care Îl iubește pe Hristos, Dumnezeu nu poate decât să-și iubească fratele.
Căci Hristos, care este în el, îl îndeamnă să-și iubească frații.
Iubirea de om este o proiecție a iubirii lui Hristos, vizibilitatea iubirii lui Hristos.
Și, de asemenea: realizarea iubirii lui Hristos, mărturie și dovadă.
Dragostea pentru Hristos transformă, transformă în dragoste pentru umanitate fiecare dintre relațiile noastre cu oamenii, fiecare dintre sentimentele, stările, gândurile, acțiunile noastre, întreaga noastră viață.
Atunci totul este măsurat de Hristos, derivat din Hristos, redus la Hristos și testat de Hristos.
Atunci totul este făcut: și gândit, și simțit, și acționat, și rostit „înaintea lui Isus Hristos”, „înaintea ochilor lui Iisus Hristos”.
De aceea, apostolul și evanghelistul purtător de Hristos către Corinteni:
„Și cui iertați voi ceva, iert și eu; căci dacă am iertat ceva, am iertat pentru voi, înaintea lui Iisus Hristos.”
De aceea noi, creștinii, facem totul în Hristos și pentru Hristos și înaintea lui Hristos și testăm și măsurăm totul prin Hristos.
Razele blânde ale Soarelui harului se revarsă și radiază în sufletele noastre prin fiecare virtute evanghelică, prin fiecare adevăr evanghelic, prin fiecare cuvânt evanghelic. Mai presus de toate, totul este în Hristos și de la Hristos. Prin urmare: harul este totul în Biserică și de la Biserică, întrucât Biserica este Trupul Dumnezeu-Omului Hristos.
Prin urmare, nu există har al lui Dumnezeu în afara Bisericii.
Ea este atât posesoarea, purtătoarea, cât și dătătoarea harului.
Și este o posesoare, purtătoare și dătătoare rânduită de Dumnezeu.
În har, Hristos Mântuitorul este, în el mântuire, sfințire, transformare și îndumnezeire.
De aceea, sfântul apostol îi roagă cu stăruință pe creștini să nu primească harul lui Dumnezeu „în zadar”.
Căci chiar și harul primit s-ar putea să nu fie de folos primitorilor, să fie în zadar în ei, fără rod, fără folos.
Ce înseamnă aceasta?
Înseamnă aceasta: deși harul lui Dumnezeu ne este dat prin Sfintele Taine, el rămâne fără rod în noi dacă nu-l aducem în viața noastră, în firea noastră, în ființa noastră; dacă nu-l pătrundem cu tot sufletul nostru, cu toată conștiința noastră, cu toată voința noastră, cu toată inima noastră; dacă nu binecuvântăm cu el întreaga noastră ființă și tot ceea ce se întâmplă în ea și vine din ea: gânduri, sentimente, dorințe, fapte.
„În zadar” am primit sfântul har al Tainei Botezului dacă nu trăim viața sfanta.
„În zadar” am primit sfântul har al Tainei Mirungerii dacă nu ne sfințim cu el gândurile, sentimentele, vederea, auzul, duhul.
Într-un cuvânt, „în zadar” este harul lui Dumnezeu în noi dacă suntem creștini doar cu numele și nu cu viața; dacă avem doar chipul evlaviei, dar i-am lepădat puterea (cf. 2 Timotei 3:5 ).
Harul lui Dumnezeu nu este „în zadar” în noi, dacă suntem plini de râvnă în credință, în dragoste, în rugăciune, în post, în răbdare, în smerenie, în blândețe, în general în toate virtuțile evanghelice.
Apoi se răspândește în întreaga noastră ființă, o fecundează și aduce rodul Evangheliei.
Harul trebuie hrănit, pentru ca să nu se ofilească în noi, să devină steril și să se ofilească,
De aceea poruncește fericitul apostol: „Înaintați în har” ( 2 Petru 3:18 ).
Aceasta înseamnă: în har fie înaintează cineva, fie regresează.
Cu râvnă se înaintează, iar cu lene se regresează.
Amândouă depind de noi, de efortul nostru, de străduința noastră, de practica noastră în virtuți și de lucrarea poruncilor evanghelice.
Căci în viața evanghelică principalul lucru este: practica, antrenamentul și practica.
De aici porunca clară a apostolului înțelept de Dumnezeu, adresată sfântului apostol Timotei și, prin el, nouă tuturor: „persevereaza în evlavie” ( 1 Timotei 4:7 ).
Numai prin practică perseverentă, numai prin antrenament continuu se progresează în evlavie.
Porunca evlaviei este: „Iubește-ți aproapele”.
Asta înseamnă: exersează, antrenează-te în iubirea aproapelui tău.
Porunca evlaviei este: „Iubește-ți dușmanii”.
Asta înseamnă: exersează, antrenează-te în iubirea dușmanilor tăi.
Porunca evlaviei este: „Fă bine celor ce te urăsc”.
Asta înseamnă: exersează în aceasta, antrenează-te.
Și așa mai departe: fiecare poruncă a evangheliei ne cere practică, antrenament, exercitiu.
Fără aceasta, harul lui Dumnezeu rămâne „în zadar” în noi, rămâne gol, fără rod și sărăcit.
Și devenim ca acel pom neroditor al evangheliei, care este tăiat și aruncat în foc pentru că nu aduce rod ( Matei 3:10 ; Luca 13:7-9 ).
Legea evangheliei este: numai prin practică se întărește cineva în har.
De aceea, sfântul, în primul rând, apostol, poruncește din nou aceluiași apostol Timotei și, prin el, nouă: „Fiule, întărește-te în harul lui Iisus Hristos” ( 2 Timotei 2:1 ).
Cel mai desăvârșit exemplu de exercițiu, antrenament, întărire și desăvârșire în har se găsește în sfântul Apostol Pavel însuși.
El însuși ne spune secretul progresului său în Evanghelie, în viața evanghelică. Care este acest secret?
În zelul său aprins, în efortul său neîncetat.
El declară: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; și harul Lui, care a fost în mine, n-a fost zadarnic, ci m-am ostenit mai mult decât toți ceilalți, dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care a fost in mine” ( 1 Corinteni 15:10 ).
Iată cum progresează cineva în har, cum este acesta fecundat în noi, cum crește la înălțimi de nepătruns: prin efortul nostru, Dumnezeu ne dă har noua.
Dar este necesar efortul nostru, zelul nostru.
Dar efortul nostru este, de asemenea, întărit și crește prin har, și în această privință este incomparabil mai mult de la Dumnezeu decât de la noi.
Căci ce este osteneala noastră, atât cea mai mare, cât și cea mai stăruitoare, și ziua și noaptea, fara harul lui Dumnezeu?
Să știi: și când munca ta în viața ta evanghelică devine zi și noapte, și aceasta este un dar al harului, și aceasta este în tine lucrarea harului, susținându-ți voința, încurajându-ți inima spre lucrari evanghelice, întărindu-ți eforturile, insuflând bucuria mântuirii în sufletul tău, astfel încât toate muncile evanghelice să-ți fie dulci și ușoare și să nu te clatini și să nu devii leneș în niciun bine evanghelic.
Cu adevărat, totul este din harul lui Dumnezeu în viața evanghelică.
Și de la noi ce se cere?
Una, numai una: bunăvoință, ravna. .
https://azbyka.ru/otechnik/Iustin_Popovich/tumachene-druge-poslanitse-korincanima-svetog-apostola-pavla/
ApreciazăApreciază
Sfântul Iustin Popovici
„Dragostea să se înmulțească în cunoaștere ”, pentru că numai cunoașterea care vine din iubire are valoare veșnică și durată nemuritoare.
Prin însăși natura sa, iubirea este puterea divină a cunoașterii: prin ea Îl cunoaștem pe Dumnezeu, pe om și orice făptură iubită, pentru că ei, Cel Atotmilostiv, i se dezvăluie atât taina lui Dumnezeu, cât și taina omului și taina fiecărei făpturi.
Iubirea înflorește inevitabil odată cu cunoașterea.
Dacă ea crește, cunoașterea crește odată cu ea.
Iubirea desăvârșită dă cunoaștere desăvârșită.
Dar cunoașterea fără iubire este un ochi fără pupilă, o ureche fără auz, un trup fără duh.
O astfel de cunoaștere se înmoaie, duce la mândrie; iar mândria ucide sufletul ca nimic altceva.
Este viciul care l-a transformat pe îngerul suprem într-un diavol, darămite într-un om; în ce nu-l transformă! (cf. 1 Cor. 8:1 ).
Nu numai în cunoaștere, ci „ fă ca dragostea voastră să abunde tot mai mult în fiecare sentiment ”: lasă fiecare dintre sentimentele voastre să încolțească, să înflorească cu dragoste , pentru că numai așa fiecare sentiment își atinge scopul divin și devine pentru om atât bucurie, cât și paradis.
Sentimentul uman , neumplut de dragoste divină , este pentru om un chin imens și un întreg iad.
Iar cunoașterea umană, neumplută de această dragoste, nu este altceva decât cel mai teribil pandemoniu.
Dragostea divină este singura forță din lumea noastră pământească care vindecă și normalizează, imortalizează și eternizează atât cunoașterea umană, cât și sentimentul uman .
Astfel, numai în Hristos, în dragostea Lui , sunt vindecate atât cunoașterea umană, cât și sentimentul uman de nebunia lor.
Sunt vindecate de autarhia satanică-umanistă, de autosuficiență; de iubirea de sine satanică-umanistă, de inchiderea/intoarcerea spre sine.
Căci principiul fundamental al vieții atât pentru Satan, cât și pentru omul umanist este: să fie autosuficient; să trăiască prin sine, din sine, în sine, pentru sine; să nu recunoască nici pe Dumnezeu, nici Adevărul, nici Dreptatea, nici vreo valoare mai mare în afara sinelui; să fie totul și toți pentru sine.
Și acesta este principiul fundamental atât al cunoașterii, cât și al sentimentelor lor.
O astfel de iubire de sine și o astfel de inchidere in sine sunt o închisoare fără lumină în care omul înnebunește treptat, până când, în cele din urmă, atât Satana, cât și omul, și cunoașterea și sentimentele lor, înnebunesc complet.
Cine iubește cu dragostea lui Hristos primește de la Domnul o inimă arzătoare, înflăcărată.
Această dragoste este o comoară nesățioasă: pentru că atât cel iubit, cât și cel care iubește tânjesc tot mai mult să fie iubiți.
Măsura acestei dragoste este – să nu se oprească niciodată: τὸ μηδαμοῦ ἵστασθαι: „ dragostea voastră să crească tot mai mult în cunoștință și în orice pricepere ”.
Apostolul prețuiește nu orice dragoste , ci dragostea care vine din cunoștință, adică nu aceeași dragoste pentru toți, pentru că o astfel de dragoste nu ar fi dragoste, ci indiferență.
Ce înseamnă: „ în cunoștință ”? Înseamnă: cu rațiune, cu reflecție, cu prudență .
Căci există și cei care iubesc fără rațiune – ἀλόγος, la întamplare, motiv pentru care prietenia lor nu este permanentă. .
1:10
Cunoașterea și simțirea umană, vindecate și pline de dragostea lui Hristos, sunt capabile să perceapă întotdeauna cu certitudine și să aleagă „ ceea ce este mai bine ” pentru om și, astfel, îl conduc pe om pe calea unei vieți curate și sfinte atât în această lume, cât și în cea viitoare, până „la ziua lui Iisus Hristos ”.
Numai printr-o îndelungată practică a iubirii și a altor virtuți sfinte, sentimentele noastre devin capabile de o distincție sigură și neamagitoare între bine și rău, între Dumnezeu și diavol (cf. Evrei 5:14 ).
Fără dragostea lui Hristos în mintea și cunoașterea sa, în inima și simțirea sa , omul nu cunoaște de fapt și nu simte ce este cu adevărat bine sau cu adevărat rău.
1:11
Plin de dragostea lui Hristos, el alege întotdeauna ceea ce este evanghelic, nemuritor, divin, veșnic; seamănă aceasta în sufletul său, în gândurile sale, în sentimentele sale; și toate acestea încolțesc treptat, cresc, se coace și umple întreaga ființă a omului cu roadele dreptății divine și ale dreptății personale.
Și toate acestea încolțesc, cresc, se coace și aduc roadele dreptății – „ Iisus Hristos ”.
Roadele dreptății sunt hrană nemuritoare, cu care sufletul nemuritor al omului este hrănit constant atât în această lume, cât și în cea de apoi, și așa în toată veșnicia.
Care sunt „ roadele dreptății ”?
Dreptatea este suma tuturor sfintelor virtuți evanghelice; trăirea în ele este dreptatea. Cel drept este cel care trăiește în sfintele virtuți. Fiecare virtute își aduce roadele nemuritoare ale dreptății și îl hrănește pe om.
Sufletul omului rămâne sterp dacă nu este inundat de dragostea lui Hristos; mintea și cunoașterea devin sterpe, inima și simțirea sterpe.
Sunt devastate și chinuite de o foame nestăvilită, așa cum a devastat și chinuit sufletul îndepărtat și înstrăinat de Dumnezeu, cunoașterea și simțirea fiului risipitor din Evanghelie.
Și nu au cu ce să se hrănească și cu ce să se împace.
Iar dragostea lui Hristos în suflet îl conduce pe om din luptă în luptă, din râvnă în râvnă, și el aduce neîncetat roadele dreptății , cu care se hrănește atât pe sine, cât și pe frații din jurul său.
https://azbyka.ru/otechnik/Iustin_Popovich/tumachene-poslanitse-filiplanima-svetog-apostola-pavla/
ApreciazăApreciază
Conceptele de instituție și harismă
George I. Mantzaridis
Conceptele de instituție și harismă diferă semnificativ unul de celălalt. Instituția se naște întotdeauna în spațiu și timp.
Este supusă unor limitări locale și temporale și depinde de acestea.
Harisma are o natură și o origine transcendentă. Nu este supusă limitărilor locale și temporale și poate rămâne independentă de acestea.
Cu toate acestea, odată cu manifestarea sa în spațiu și timp, harisma se apropie de instituție sau o preia pentru conservarea sa istorică. Cu toate acestea, harisma rămâne nelimitată local și temporal, dar și în esență incomunicabilă oricărei instituții.
Hristos a prezentat harul lui Dumnezeu în lume și istorie; a adus harul în natură, necreatul în spațiu și timp.
Acest har este oferit omului prin Biserică, care există în lume ca o „instituție”.
În același timp, însă, Biserica este o „comunitate a îndumnezeirii”.
Aceste două par contradictorii. Comunitatea îndumnezeirii este harismatică prin natura ei, în timp ce instituția este o construcție creată. Comunitatea harismatică nu se limitează la instituții.
Dar păstrarea ei în istorie necesită instituționalizarea ei. Astfel, se creează nevoia de sinteză între instituție și harismă sau instituționalizarea harismei.
Biserica a funcționat de-a lungul istoriei ca o „instituție harismatică”; ca o societate harismatică instituționalizată, „comuniunea indumnezeirii”.
Instituția și harisma au coexistat în Biserică încă de la începuturi.
Acest fenomen este deosebit de delicat și necesită un mare discernământ și o abordare delicată pentru exprimarea și păstrarea sa corectă.
Iar datoria credincioșilor, în special a păstorilor Bisericii, este de a menține echilibrul dintre instituție și harismă și de a evita alunecarea într-o parte sau alta, astfel încât să fie asigurată co-liturghisirea lor armonioasă.
Încă din perioada Vechiului Testament, preoții erau reprezentanți ai instituției și profeți ai harismei personale.
Același lucru se observă și în Biserică.
Preoții au harisma instituționalizată care se transmite prin hirotonire, dar există și cei harismatici cu harisma lor personală, neinstituționalizată. Aceasta, desigur, nu înseamnă deloc că preoții sunt limitați exclusiv și numai la harisma instituționalizată și nici că cei harismatici nehirotoniți nu au nicio legătură cu această harismă. Mai mult, întreaga plenitudine a Bisericii, întregul popor al lui Dumnezeu, clerici și laici, bărbați și femei, constituie „preoția împărătească”, care aparține instituției Bisericii și are un caracter harismatic și un destin misionar[1].
Sursa comună a tuturor darurilor și instituțiilor Bisericii este Duhul Sfânt: „Duhul Sfânt dăruiește toate; El revarsă prorocie, El desăvârșește preoția… toate constituie instituția Bisericii”[2].
Odată cu instituționalizarea și standardizarea harismei, dar și a adevărului și vieții creștine în general, se creează și probleme serioase.
Adevărul care este exprimat în instituții și oferit prin mijloace și forme umane este limitat într-o anumită măsură de acestea, sau este chiar identificat de unii cu instituțiile.
Mai mult, viața care se desfășoară în cadrul instituțiilor își pierde într-o oarecare măsură imediatitatea și libertatea.
Totuși, în acest fel, înaintarea credincioșilor spre libertatea în Hristos poate fi ușor împiedicată și chiar spiritul creștinismului poate fi corupt.
Accentul unilateral pus pe instituție cultivă evlavia, în timp ce limitarea exclusivă la aceasta duce cu ușurință la fundamentalism.
Pe de altă parte, accentul unilateral pus pe harisma creează probleme de unitate în viața Bisericii, în timp ce referirea exclusivă la aceasta duce la „erezii harismatice”.
Harisma este de o importanță capitală pentru viața Bisericii.
Absența ei îi anulează lucrarea.
Dar instituția este, de asemenea, de o importanță capitală pentru păstrarea Bisericii.
Fără ea, supraviețuirea sa istorică este în pericol.
Numai prin coexistența armonioasă și funcționarea concomitentă a instituției și a harismei sunt asigurate adevărul și viața Bisericii.
Într-o perioadă de supraaccentuare a instituțiilor ecleziastice, cum ar fi secolul al XI-lea, al treilea teolog al Bisericii noastre în ordine cronologică, Sfântul Simeon Noul Teolog, dar și ulterior discipolul lui Niceta Stethatul, a subliniat cu emfază caracterul harismatic al Bisericii, tinzând să pună la îndoială valoarea organismelor instituționale consacrate, atunci când acestea nu posedă harisma corespunzătoare.
În special, Nichita Stithatul, legând fiecare nivel de distincție instituțională din ierarhia ecleziastică de o distincție harismatică și punând la îndoială valoarea acesteia atunci când aceasta nu coincide cu distincția harismatică corespunzătoare, scrie:
„Cel care este cunoscător în faptele unor astfel de lucruri, acesta, cum am spus, este un adevărat ierarh, acesta este episcop, și nu hirotonit episcop și ierarh de oameni… „[3].
Aici, așa cum devine clar, instituția este legată într-o asemenea măsură de harisma încât, atunci când aceasta lipsește, purtătorul devine un pseudonim.
Astfel, un cleric de orice rang care nu posedă echivalentul rangului preoțesc al harismei este caracterizat drept „pseudonim”, chiar dacă are hirotonirea instituțională canonică.
Și mai îndrăzneață poate fi caracterizată poziția sa conform căreia cel care posedă harisma necesară pentru un anumit rang preoțesc, are și funcția acelui rang, chiar dacă nu a primit această distincție instituțională de la oameni.
În această perspectivă, Stithatos plasează și recomandarea Apostolului Pavel către Timotei: „Nu neglija harul care este în tine, care ți-a fost dat prin prorocie, prin punerea mâinilor preotilor.”[4]
Neglijarea, adică a harului de către o persoană care deține o poziție instituțională în cadrul Bisericii, subminează identitatea sa instituțională.
Dar chiar și din această recomandare a Apostolului Pavel, relația directă dintre harul personal și cel instituționalizat devine evidentă.
Mai mult, Sfântul Grigorie Palama leagă în mod inextricabil instituția de adevăr.
Biserica, spune el, este, după cuvintele Apostolului Pavel, „stâlp și temelie a adevărului”[5].
Aceasta înseamnă că participarea la Biserică este și participare la adevăr; este legătură și comuniune cu harul necreat și îndumnezeitor al Bisericii. Prin urmare, oricine aparține Bisericii este in acord cu adevărul. Și oricine nu este in acord cu adevărul nu aparține Bisericii: „Cei ce sunt in Biserica lui Hristos sunt in adevăr; iar cei ce nu sunt in adevăr nu sunt in Biserica lui Hristos.”[6]
Când o persoană își rupe relația cu Adevărul, își rupe și relația cu harul lui Dumnezeu și, prin urmare, încetează să mai fie membru al Bisericii.
În instituție, omul există ca individ integrat.
În harismă, el apare ca persoană liberă, ca ipostas.
Pentru realitatea istorică, ambele sunt esențiale; atât instituția, cât și harisma.
Prin coexistența lor, adevărul și tradiția sa atemporală sunt asigurate.
Totuși, aceasta necesită o grijă constantă pentru menținerea unității echilibrate dintre instituție și harismă. Și pentru ca omul să nu fie zdrobit de instituție ca individ, ci să se poată deschide ca persoană libertății Duhului, el nu trebuie să se blocheze de sensibil, ci să avanseze spre suprasensibil; trebuie să fie stimulat de instituție spre har.
Legătura dintre instituție și harisma poate fi comparată cu misterul întrupării lui Dumnezeu.
Iar stimularea de la instituție la har poate fi pusă în paralel cu reducerea de la viziunea lui Hristos ca om la viziunea sa ca Domn al slavei.
Maturitatea credinciosului în viața duhovnicească merge mână în mână cu trecerea sa treptată de la nivelul instituției la nivelul harului.
Aceasta, în practica vieții spirituale, este experimentată ca o trecere de la disciplină la libertate, de la literă la duh.
Legătura dintre instituție și harisma, precum și stimularea de la instituție la har, provoacă și poate scandaliza cu ușurință mintea umană care rămâne fixată asupra simțurilor, așa cum trecerea lui Hristos și a Bisericii Sale de la lege la har i-a provocat și i-a scandalizat pe evrei.
Legea, care este o umbră a adevărului, a fost „dată” prin Moise, pentru a fi respectată.
Harul, care este însuși Adevărul, nu a fost dat pe cale intermediară sau prin vreun mediator, ci „a devenit”, adică a fost revelat direct în Persoana lui Hristos, pentru a fi experimentat: „Legea a fost dată prin Moise, harul și adevărul au venit prin Iisus Hristos”[7].
Legea, ca instituție, nu tratează oamenii ca persoane, ci ca indivizi; impune reguli de supunere și conformare tuturor, fără discriminare.
Chiar și specializările sale au un caracter impersonal.
Harisma distinge oamenii personal; deschide fiecărei persoane spațiul libertății personale.
Prin harisma, fiecare persoană este unică și irepetabilă, ca purtătoare a unui adevăr experimentat personal.
În viața în societate, ambele sunt necesare; atât instituția, cât și harisma. Numai atunci când coexistă și funcționează armonios se păstrează pacea și atemporalitatea în viața socială.
Totuși, pentru această coexistență și co-funcționare armonioasă, sunt necesare două lucruri fundamentale:
a) păstrarea instituției de arbitrariul omului
și
b) apărarea unicității omului de generalitatea instituției.
Primul poate fi realizat, fără a prejudicia al doilea, prin utilizarea pozitivă a generalității instituției. Instituția necesită disciplină și supunere.
Utilizarea sa pozitivă în viața spirituală are loc atunci când disciplina se transformă în ascultare liberă și supunere.
Mai mult, scopul fundamental al ascetismului creștin este lupta împotriva iubirii de sine, care trece prin golirea omului, adică prin anihilarea individualității sale.
Astfel, devine posibilă ridicarea sa la o persoană „după chipul și asemănarea” lui Dumnezeu.
Al doilea poate fi realizat, fără a submina primul, prin evidențierea universalității persoanei; prin golirea sa, ridicarea la un om universal, la un purtător al ființei atot-umane[8].
Viața creștină în întregime, ca instituție și ca har, este o taina.
Este taina întrupării, trăit invers ca taina indumnezeirii omului.
Dumnezeu s-a făcut om pentru a-l face pe om dumnezeu.
Aceasta taina este revelat și trăit în cadrul instituției Bisericii, dar transcende orice instituție, precum și Biserica însăși ca instituție, pentru că este perspectiva Împărăției lui Dumnezeu.
Aceasta nu diminuează în niciun fel instituția și valoarea ei în viața Bisericii și nici nu justifică accentul exclusiv pus pe harisma.
Cu toate acestea, impune o orientare stabilă către Împărăția lui Dumnezeu și o trecere constantă de la instituție la har.
Din acest motiv, tot ceea ce există sau se întâmplă în cadrul Bisericii funcționează ca un mijloc de stimulare a acesteia de la sensibil la noetic.
Instituțiile Bisericii au un caracter simbolic.
Dar și tot ceea ce este introdus și folosit în cadrul Bisericii, chiar și din motive practice, capătă un caracter simbolic.
Toate acestea, adică, există în sine, dar se referă și la lucruri din afara lor.
Următoarea observație a Sfântului Nicolae Cabasila despre actele de cult și mișcările stabilite ale Sfintei Liturghii este edificatoare în această privință:
„Și fiecare se face după nevoie, de dragul insistenței, și semnifică și ceea ce este din lucrările lui Hristos, fie acțiunile, fie patimile”[9].
Simbolul se referă la ceea ce este simbolizat.
Aceasta înseamnă că simbolul, deși se deplasează pe nivelul simțurilor, nu se epuizează acolo, ci devine un mijloc de ridicare la un alt nivel.
Prin simbol, credinciosul este ajutat să se ridice de la simțuri la nous, de la instituție la har.
Aceasta este ceea ce caută viața spirituală.
Iar punctul culminant al vieții spirituale se realizează odată cu desființarea simbolului și manifestarea simțită a harului.
Accentul exclusiv pus pe harisma este cunoscut încă din primele secole ale istoriei Bisericii.
În vremuri mai recente, acest fenomen este evident în special în contextul protestantismului, cu diversele sale mișcări harismatice (quakeri, penticostali etc.).
Mai mult, protestantismul în ansamblu se caracterizează prin tendința de a lăsa deoparte instituțiile și simbolurile preferând referința directă la har.
Cu toate acestea, această tendință de a experimenta harul fără mijlocirea unei instituții, fără ascultare și ascetism ecleziastic, pe de o parte dizolvă unitatea credincioșilor și a vieții lor religioase, așa cum s-a confirmat istoric în domeniul protestantismului, în timp ce, pe de altă parte, deschide calea către antinomianism sau chiar către opusul său dialectic, evlavia.
Pietatea, ca limitare a formei și instituției, reduce în esență creștinismul la o învățătură morală sau socială și îl percepe pe Hristos ca profesor moral sau reformator social.
O astfel de viziune, însă, plasează doctrina creștină pe un plan secundar, fără a o nega sau a o pune la îndoială direct, și prezintă învățătura sa morală sau socială ca fiind adevărul cel mai esențial al creștinismului.
Această viziune distorsionează și denaturează creștinismul, unde doctrina și etosul, adevărul și viața constituie cele două aspecte ale aceluiași lucru.
Pe de altă parte, fundamentalismul idolatrizează adevărul.
Nu se transferă de la instituții și forme la adevăr, ci identifică instituțiile și formele cu adevărul.
Iar acest pericol devine endemic mai ales în perioadele de criză, în care oamenii simt mai puternic nevoia de a fi asigurați de niște suporturi externe incontestabile ale adevărului.
Astfel, instituția religioasă, dogma sau simbolul sunt ușor obiectivate și percepute ca un refugiu al siguranței, în timp ce adevărul este separat de viață, fragmentat și amorțit.
Desigur, fundamentalismul nu apare doar în domeniul vieții religioase.
El apare adesea în politică, societate, cultură și în orice alt domeniu al vieții umane.
Totuși, oriunde apare, este prezentat cu absolutism religios.
Absolutizează relativul și vede absolutul dincolo de limitele corupției și morții.
În acest fel, îndepărtează omului perspectiva veșniciei și îl întemnițează în lume; îl înstrăinează de viața Duhului și îl înrobește necesității materiale.
Viața Duhului este o viață a adevărului, este o extensie către viața necreată și adevărata libertate.
Iar gustul acestei vieți și libertăți nu este nici ușor, nici lipsit de durere, atâta timp cât omul trăiește sub stăpânirea stricăciunii și a morții.
Distanța care trebuie parcursă de la tipuri și simboluri la gustul vieții Duhului și Adevărului este enormă și este parcursă cu o luptă grea și durere de către puțini.
Totuși, atunci când este experimentată, atunci caracterul ei personal sau ipostatic este mai pe deplin dezvăluit.
O condiție prealabilă pentru experimentarea și aplicarea adevărului creștin, adevărul lui Hristos, este credința absolută în Hristos ca Dumnezeu-Om; credința în prezența Necreatului în creație și în primirea creatului de către Necreat.
Și această credință este întemeiată în cele din urmă pe experiența personală[10], care presupune smerenia, lepădarea de sine și ascetismul. Dacă omul nu se smerește și nu se leapăda de sine, dacă nu se smerește și nu se alătură căii poruncilor lui Hriistos, nu-L poate experimenta pe Hristos ca Dumnezeu și nu-L poate urma[11].
Totuși, atunci când se leapăda de sine și Îl urmează pe Hristos, atunci trăiește într-un mod cu totul diferit în lume.
Armonizarea instituției și a harismei se realizează în viața Bisericii printr-o altă variabilă importantă, ordinea. Apostolul Pavel scrie corintenilor: „Toate să se facă cu decență și cu rânduială”.[12]
Mai mult, în scrisoarea sa către creștinii din Colose, își exprimă bucuria pentru că vede „ordinea și tăria credinței lor în Hristos”.[13]
Sfântul Grigore Teologul subliniază centralitatea ordinii în buna funcționare a Bisericii.
Toți, spune el, urmându-l pe Apostolul Pavel[14], formăm un singur trup în Hristos, și fiecare dintre noi este mădular al lui Hristos și unul al altuia. Un mădular conduce și îndrumă, în timp ce celălalt urmează și este îndrumat. Cei doi nu fac același lucru, ci cei doi devin unul, adunați și uniți de același Duh într-un singur Hristos. În acest fel, se împlinește și scopul schimbării finale, pe care Apostolul Pavel îl arată din nou: „Toate să se facă spre zidire”[15].
Ordinea presupune distincții și gradații.
Aceasta înseamnă acceptarea și aranjarea inegalităților în cadrul corpului ecleziastic, unde Hristos este Capul.
Cu toate acestea, autocaracterizarea lui Hristos ca slujitor și nu ca stapan[16] indică sensul mai profund al gradațiilor ecleziastice.
Dacă însuși Capul slujește tuturor, atunci fiecare mădular al trupului este chemat să slujească trupului într-un grad proporțional cu rangul său ierarhic.
Înălțarea în ierarhia ecleziastică este o ascensiune spre smerenie; este o apropiere de Capul trupului Bisericii, Hristos, care stă ca slujitor în vârful piramidei inversate a rangurilor ecleziastice[17].
Însă la nivelul superiorilor, ca și la nivelul subzistenței, există și diferențe și gradații.
Deși Duhul este unul, darurile, asemenea vasele Duhului, nu sunt egale.
Darurile Duhului Sfânt sunt variate și fiecăruia i se dă un dar diferit.
Fiecare este chemat cu smerenie și discernământ să se miște în limitele sale.
Această ordine și pace sunt menținute cu smerenie și modestie după modelul „celor blânzi și smeriți cu inima” a lui Hristos[18].
Astfel, ordinea în buna funcționare a instituțiilor este legată de responsabilitatea persoanei.
Dar chiar și darurile profeției sunt subordonate persoanelor profeților, în timp ce Dumnezeul care le oferă nu este un Dumnezeu al dezordinii, ci al ordinii și al păcii[19].
Deosebit de importantă pentru tema noastră este calitatea lui Hristos, care este deja prezisă în Vechiul Testament[20], dar a fost aproape uitată în teologia modernă.
Hristos nu este doar noul Adam, omul nou, ci și Părinte al credincioșilor.
De la Tatăl Hristos, notează Sfântul Grigorie Palama, urmându-l pe Apostolul Pavel, „fiecare parinte din Biserică se numește în plinatate”[21]. Adică, de la Hristos vine fiecare distincție instituțională și harismatică care există în plenitudinea Bisericii.
Astfel, instituția capătă o dimensiune harismatică și este legată de întruparea și extinderea lui Hristos în istorie.
Unitatea Bisericii nu se bazează pe impunere și disciplină, ci pe ascultare și slujire.
Instituțiile nu există pentru a înrobi persoanele, ci pentru a le sluji și a le sprijini.
„Sambata a fost făcuta pentru om, nu omul pentru Sambata.”[22]
În cele din urmă, atât instituția, cât și harisma, care coexistă și cooperează pentru zidirea credincioșilor, sunt centrate pe principiul personal; sunt concentrate în Dumnezeul Treimic ca cauză și dătător și în umanitatea multiipostatica ca destinatar și colaborator.
Note
[1] Vezi 1 Petru 2:9.
[2] Idiomelonul Vecerniei de Rusalii.
[3] Vezi Nikitas Stithatou, On Heaven and Ecclesiastical Hierarchy, în P. Christou, Nikitas Stithatou, Mystical Writings, Thessaloniki 1957, p. 79.
[4] 1 Tim. 4:14. Cf. Nikitas Stithatos, op. cit., p. 77
[5] 1 Timotei 3:15.
[6] Grigore Palama, O expunere a Scrisorii lui Ignatie III, ed. P. Christos, Grigore Palamas, Opere, vol. 2, Tesalonic 1966, p. 627
[7] Ioan 1:17.
[8] Vezi în acest sens Arhimandritul Sofronie (Saharov), Să-L privim pe Dumnezeu așa cum este, Essex, Anglia 52010, p. 257. Vezi și G. Mantzaridis, Globalitate și globalizare, Tesalonic 2001, pp. 35-36.
[9] Nicolae Cabasila, Interpretarea Sfintei Liturghii 1, PG 150,372CD.
[10] Vezi Ioan 7:17.
[11] Vezi Matei 16:24. Cf. Marcu 8:34.
[12] Vezi Matei 20:28.
[13] Coloseni 2:5.
[14] Vezi Arhimandritul Sofronie, op. cit., pp. 302-303.
[15] 1 Corinteni 14:26.
[16] Vezi Matei 20:28.
[17] Vezi Arhimandritul Sofronie, op. cit., pp. 302-303.
[18] Vezi Grigore Teologul, Logos 32, 18, PG 36, 196AB. Cf. Matei 11, 29.
[19] Vezi Grigore Teologul, Logos 32,11, PG 36,185D-188A. Cf. 1 Cor. 14,32-33.
[20] „Parinte al veacului viitor.” Psalmul 9:6.
[21] Grigore Palama, Despre Sfinții Isihasti 2,3,18, ed. P. Christos, Grigore Palama, Opere, vol. 1, Tesalonic 1962, p. 554. Cf. Efeseni 3,15.
[22] Marcu 2:27.
https://www.imaik.gr/?p=8866#more-8866
https://www.imaik.gr/?p=8866#more-8866
ApreciazăApreciază