Despre cartea “Iubirea” de Octavian Blaga
Am primit pe e-mail de la fratele Mircea:
Despre cartea “Iubirea” de Octavian Blaga
Contextul acestor vremuri: vremuri de sfarsit – ecumenism, sinod Creta, digitalizare, acte electronice, disparitie bani lichizi, pasi spre insemnare…
Sfantul Iustin Popovici
https://saccsiv.wordpress.com/2023/03/26/adevar-si-religii/
https://saccsiv.wordpress.com/2025/07/31/adevar-si-iubire-duhovniceasca/
Cartea „Iubirea” este la mare moda, a aparut in Romania in 2024 (deci dupa sinodul din Creta) si toata lumea vorbeste super-laudativ despre ea. La recomandarea mai multor cititori ai blogului am citit-o. Totul este iubire, sa ne iubim, sa daruim iubire, sa fim constienti ca Fiinta Iubire ne iubeste… Sant relatate multe minuni, fapte minunate traite de autor, sant relatate povesti de viata ale unor oameni – canadieni si romani, care impresioneaza, unele chiar foarte mult. Autorul are drept serviciu acordarea de asistenta spirituala unor oameni in varsta aflati in camine de batrani, sau in centre medicale destinate celor care mai au putin de trait, zona Quebec – Canada. Prima impresie dupa citire este ca trebuie sa revenim repede cu picioarele pe pamantul Ortodoxiei, trebuie sa revenim repede la “modul lupta”, deoarece aceasta carte are darul de a te anestezia, “hipnotiza” si a te face sa uiti de problemele momentului – digitalizare, acte electronice, pasi spre insemnare, ecumenism, sinod Creta… In plus contine si rataciri/erezii.
Autorul este preot, din Timisoara, a emigrat in Canada prin 2005. Ca sa emigrezi in Canada, mai intai esti considerat infractor de catre statul canadian si esti amprentat la ambasada/consulatul din Romania de catre autoritatile canadiene. Si alte tari te trateaza asa cand emigrezi sau ceri cetatenia acelei tari. Acum, 100% are pasaport biometric – pecetea inaintemergatorului lui antihrist (Parintele Justin Parvu).
Dupa ce a devenit preot (2001) a lucrat la Mitropolia Banatului ca și consilier pe probleme de asistență socială al mitropolitului Nicolae Corneanu. Fata de N. Corneanu are numai cuvinte de lauda. Mitropolitul Nicloae Corneanu in 2008 s-a impartasit la greco-catolici, motiv de caterisire conform canoanelor.
https://saccsiv.wordpress.com/2012/07/10/mitropolitul-nicolae-corneanu-a-anuntat-patriarhia-ca-se-retrage-din-functie/ (plus linkurile de aici)
In perioada sa de cautari de dupa terminarea liceului il are ca duhovnic pe parintele Ghelasie de la Frasinei.
https://saccsiv.wordpress.com/2010/12/29/audio-ieromonahul-ghelasie-gheorghe-laudand-yoga/
De cum deschidem cartea vedem ca prefata este realizata de pr. Constantin Necula, care ne spune ca a primit cartea de la monahul Moise Iorgovan de la manastirea Oasa. Monahul Moise a inceput bine, este autorul „Sfantul Inchisorilor – Valeriu Gafencu”, si cel ce i-a luat interviu Parintelui Calciu, interviu ce reprezinta jumatate din cartea „Viata Parintelui Calciu”. Apoi din 2010, se pune de-a craca cu Parintele Justin Parvu pe tema actelor biometrice, idem si staretul manastirii Oasa, manastire inregimentata perfect in sistem. De Necula se stie ca e super-ecumenist si super-iubirist de catolci si alte confesiuni si pro-sistem.
Din carte:
„Căutarea m-a pus, de cele mai multe ori într-un mod miraculos, în prezența celor ce trăiau deja în lumina aceea, a părinților Iosif și Ghelasie de la Mănăstirea Frăsinei, a părintelui Teofil Părăian, a părintelui Varsanufie de la Mănăstirea Pătrunsa și a multor alți oameni minunați, întâlniți fie în România, fie în Canada.”
https://saccsiv.wordpress.com/2009/10/18/ratacirile-parintelui-teofil-paraian/
In primele pagini ale cartii ni se spune:
”Scopul comun al întregii ierarhii este iubirea osârduitoare de Dumnezeu și de cele dumnezeiești, căreia i se slujește în chip dumnezeiesc și unitar… Pentru că iubirea este plinătatea virtuților și pătrunzând chipul omului înfăptuiește asemănarea lui desăvârșită cu Dumnezeu.” – Sfântul Grigorie Palama, Filocalia VII
Nu stiu daca prin „plinatatea virtutilor” trebuie inteles faptul ca iubirea ar fi virtutea cea mai mare, dar, in mod clar, Sfintii Parinti spun ca discernamantul este virtutea cea mai inalta, discernamantul este cununa virtutilor. A se vedea articolul Adevăr și iubire (duhovnicească)
Se vorbeste despre Fiinta Iubire, adica despre Iisus Hristos si despre Lumina adica Lumina necreata, intr-un loc in carte se spune ca ar fi Sfantul Duh. Sau, Fiinta Iubire – Dumnezeu.
Din carte:
“Pe buzele de Lumină aflu cine sunt. Sunt un iubit al Iubirii Desăvârșite. În acea îmbrățișare, știu de ce trăiesc. Trăiesc ca să iubesc, să mă dărui într-o revărsare infinită Iubitului meu. Știu și ce caut aici pe pământ. Îl caut pe Cel ce mă dorește mai dinainte ca eu să știu ce îmi doresc. Știu de asemenea că nu sunt singur în univers, ci sunt împreună cu Cel care din iubire a făcut lumi infinite și în dragostea Lui le îmbrățișează pe toate. Prin El știu care este originea și finalitatea universului. Știu că viața este iubire și că moartea nu este decât o trecere spre o iubire mai deplină. Știu de asemenea că adevărul, pacea, dreptatea, libertatea sunt Ființa pe care o iubesc și că în ochii Ei le găsesc pe toate acestea. Știu implicit că binele este să mă lipesc de Cel pe care îl iubesc și care mă iubește, iar răul este să nu fiu împreună cu El.
Iubirea îți oferă o cunoaștere holistică instantanee. Prin Ea cunoști toate ființele, deoarece simți cu ce iubire sunt ele iubite și simți, prin participare, iubirea pentru ele. Știi că toate cele ce exisă sunt ieșite din Iubire și există pentru Iubire.”
Pai, ne mai judeca Fiinta Iubire sau nu? Rai, Iad? Mai e valabil ca vom fi judecati dupa faptele noastre? (Matei 25). Dar daca primesc semnul fiarei ce facem cu afirmatia „… moartea nu este decât o trecere spre o iubire mai deplină”? ca doar se spune clar in Apocalipsa cap.14 ca direct iadul ne mananca.
Citatul de mai sus te duce cu gandul la protestantism – cred, deci sant mantuit. Martorii lui Iehova nici nu cred ca exista Iad.
“Dreptul daca abia se mantuieste” spune Sf Apostol Petru.
Din carte:
„Septembrie 2021 – Despre cel mai important moment dinainte de moarte
În ultimele zile ale vietii, omul credincios simte prezența Iubirii alături de el în boală și în suferință. Unii simt prezența Ei ca o lumină, alții ca o vizită a unor oameni apropiați lor deja decedați, alții văd îngeri care îi consolează, alții pe Fecioara Maria sau chiar pe Iisus. Alții simt pur și simplu o iubire care-i înconjoară. Oamenii pe moarte simt că limitele dintre dimensiunea noastră și dimensinea în care vor merge se întrepătrund.
Dar, după aceste consolări, urmează cel mai important moment al vieții noastre, pe care marea majoritatea îl vom trăi chiar înainte de moarte: este momentul părăsirii, al abandonului. De obicei, apare între una si trei zile înainte de moarte. Uneori chiar și cu câteva ore mai înainte. În cazul în care bolnavii își pierd cunoștința, momentul abandonului poate apărea, deși mai rar, chiar înainte cu câteva ore de a intra în comă. De cele mai multe ori este scurt, însă uneori se poate prelungi pe durata unei zile.
În acest moment, omul este lăsat singur singurel, liber de orice influență de duh. Este starea libertății în singurătate. Libertatea și retragerea din partea Domnului este oferită omului ca să poată alege o ultimă dată ceea ce dorește cu adevărat: egoismul sau Iubirea. Momentul părăsirii și al singurătății ia sfârșit imediat după alegerea liber asumată a sufletului.
După ce fiecare decide în inima sa ce dorește să fie în dimensiunea următoare, majoritatea stărilor dispar și sufletul știe implicit că timpul plecării a sosit. După o scurtă stare de revigorare, plecăm în decizia pe care am luat-o. Nu știe nimeni cu certitudine ce va fi în viața următoare, dar se pare că acolo vom trăi în umbra ultimei alegeri. Putem face supoziții că în acele dimensiuni devenirea sub timp nu mai este posibilă. Transformarea, schimbarea, maturarea sunt caracteristici ale lumii tridimensionale. În ce măsură mai sunt ele posibile în dimensiunile superioare ale existenței rămâne de constatat.
Probabil în acel moment ne-ar ajuta să ne punem întrebarea: ”Cu cine îmi doresc să petrec eternitatea?” Acel cine este puntea care ne conduce în cer și care ne definește veșnicia. Iubirea inimii noastre este vâslașul peste abisul morții. Ea ne conduce spre ceea ce își dorește.”
Se sugereaza cumva ca noi decidem in ultimele momente ale vietii ce vrem, cum vrem. Iarasi, nu mi se spune nimic de faptul ca Fiinta Iubire ne va si Judeca, de Iad, Rai, Infricosatoarea Judecata – Matei 25, fapte bune, milostenie, ai avut gija de bolnav, sarac, de cel din puscarie… Nu ni se spune ca vom auzi de la Fiinta Iubire:
“Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.”
Sau
„Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui.”
In plus, ce ne facem cu cei ce primesc insemnarea?
Apocalipsa cap 14
„Şi al treilea înger a venit după ei, strigând cu glas puternic: Cine se închină fiarei şi chipului ei şi primeşte semnul ei pe fruntea lui, sau pe mâna lui,
Va bea şi el din vinul aprinderii lui Dumnezeu, turnat neamestecat, în potirul mâniei Sale, şi se va chinui în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului.
Şi fumul chinului lor se suie în vecii vecilor. Şi nu au odihnă nici ziua nici noaptea cei ce se închină fiarei şi chipului ei şi oricine primeşte semnul numelui ei.”
Iarasi, seamana asa, a protestantism, sau chiar a martorii lui iehova.
In carte se vorbeste de Biserica Catolica, de faptul ca au si ei taine, preoti, calugari, de alte Biserici…
“De multe ori, am inima strânsă și mă întreb dacă nu fac o greșeală ca preot ortodox că duc bolnavilor tainele catolicilor. Mă întreb ce fac eu aici, printre catolici, și dacă Domnul nu este nemulțumit de mine pentru ceea ce fac? Am găsit un compromis, cerând voluntarilor să umple o cutiuță cu azimi consacrate, din care ofer pacienților împărtășania. Astfel, nu o ating direct, decât în cazul pacienților care suferă de paralizie sau a celor care nu pot primi decât o fărâmă de împărtășanie.
Dar întrebarea și non-sensul pe care îl trăiam continuau să mă deranjeze. Uneori, negăsind nici un preot catolic disponibil și pacientul fiind pe moarte, familia mă ruga să fac rugăciuni pentru mama, tata, fratele, copilul lor și să-i ofer o mirungere. Oamenii suferă enorm. Ce să fac? Să îi refuz, mai ales în ziua de astăzi când rar mai vezi pe unul că se gândește la Dumnezeu? Nu pot să-i refuz. Le spun că nu sunt preot catolic, că sunt preot ortodox, dar ei tot mă roagă să spun o rugăciune. Și atunci ne rugăm cu rugăciunile noastre… Am avut întrebările acestea în suflet timp de câteva luni, conștiința mea luptându-se cu situația delicată pe care o trăiam.
După-masă, pe la ora trei, mai fac o vizită în Departamentul de îngrijire paleativă, pentru a mă asigura că nu sunt persoane a căror stare s-a degradat în ultimele ore și pentru care familia cere prezența noastră. Când trec prin fața salonului femeii care cerea împărtășania zilnic o văd că-mi face semn cu mâna să merg la ea. Îmi spune că vrea să vorbim. Îmi trag un scaun lângă ea să putem în sfârșit să conversăm mai pe îndelete.
Fără nici o întrebare ajutătoare din partea mea începe să-mi zică : ”Vroiam să vorbesc cu tine pentru că știu că tu nu o să mă consideri nebună. Dacă le spun la ceilalți, mi-e frică să nu râdă de mine. Acum opt luni, după ce am făcut niște analize și am stat la spital o săptămână, doctorul m-a anunțat că am un cancer în fază terminală. De șase luni sunt aici în îngrijire paliativă. La internare, doctorul mi-a spus că mai am de trăit una-două săptămâni. M-am grăbit atunci să-mi fac testamentul, să-mi vând mobilele din apartament, să găsesc pe cineva care să-mi ia pisica în grijă și mi-am luat rămas bun de la toți din familie. După o săptămână, am început să mă simt mai rău și, de frică, am făcut un pact cu El (îmi arată spre un crucifix deasupra porții). I-am spus așa: Tu știi că eu nu sunt prea credincioasă dar te rog să-mi mai dai zile că mai am de rezolvat niște probleme (vroia să se împace cu una dintre fiicele ei). În schimb, îți promit că mă voi împărtăși de fiecare dată când se poate și că mă voi gândi la Tine cât mai des. S-au făcut deja șase luni de când sunt aici și astăzi doctorul a venit să-mi spună că mi-au refăcut analizele și, nu-și explică de ce, dar cancerul a dispărut complet. A spus că sunt sănătoasă și că lucrătorul social va veni să mă vadă ca să-mi caute o locuință în care să mă mut cât de curând. Sunt așa fericită! Nu puteam să țin în mine fericirea fără să nu ți-o spun și ție. Am trăit șase luni în umbra morții, dar El m-a salvat. Acum cred că sunt mai bucuroasă că mi-a auzit rugăciunea, decât pentru că m-a vindecat. Ce bun este cu noi! Îmi pare rău că nu pot să le spun ce simt și celorlalți. Nu vreau să creadă că delirez. Dar trebuia să o spun cuiva. Ne iubește, să știi. Ne iubește mult! I-am simțit dragostea și nu are pereche. Este mare. Foarte mare.
Stau mirat lângă ea. Plânge de bucurie. Mă ține de mână și-mi mulțumește că am venit să-i aduc împărtășania. Mă roagă să continui să vin să i-l aduc pe Iisus al ei până când o vor muta. Văzându-i credința, bucuria și iubirea femeii, am înțeles că împărtășirea este în sine un act de iubire, de vindecare, de fericire și de unire a sufletului omului cu Ființa Iubire. Din acel moment, tulburarea inimii mele s-a liniștit înțelegând că Domnul folosește ce poate și pe cine poate ca să ajungă la inimile iubiților săi fii și iubitelor sale fiice. Cum aș putea refuza unui om suferind apropierea cu Doctorul sufletului său? De atunci, nu am mai simțit anxietate când, în lipsa preoților catolici, răspundeam afirmativ, fără ezitare, dorințelor de a se împărtăși ale celor ce așteptau trecerea în cerul Iubirii.”
Cand intri untr-un joc din asta, e greu sa scapi basma curata. M-am intrebat daca nu erau si la noi in tara bolnavi si batrani care au nevoie de grija in ultimele zile de viata.
In carte se spune ca “Biserica Catolica” e pe cale de disparitie in regiunea lui, idem “manastirile” si “calugarii”, se vorbeste de “preotii catolici pedofili”, de faptul ca “Acest tip de cunoaștere [analitica] a fost adoptat și de Biserica Catolică, lucru care îi este fatal.” Se vorbeste critic despre yoga.
Din carte:
„Mă gândesc uneori că istoria Bisericii Romano-Catolice din Québec ar putea să fie un semnal de alarmă pentru orice altă Biserică, poate chiar și pentru a noastră a cărei fii și fiice suntem, care să ne conștientizeze ce bogăție avem în mâinile noastre și cât de ușor o putem pierde, daca transformăm mesajul ei de iubire infinită în orice altceva mai puțin în iubire.”
Idem, iubire, dar pentru aceste vremuri nici macar o avertizare. Pai ce iubire e asta?
Din carte:
“Am mai observat că, în timpul acelei îmbrățișări de dincolo de lume, mi s-a transmis o înțelegere a Scripturii pe care nu o aveam înainte. Un fel de înțelegere prin dragoste care, iarăși, nu pentru mine a venit, ci pentru oamenii care au nevoie de consolarea Lui.”
Ok, da daca tot pricepem mai bine Sfanta Scriptura, ce facem cu problemele momentului, adica ale oamenilor?
Parintele Nicolae Steinhardt:
„Nu trebuie trecut cu vederea ca fiecare epoca istorica îsi are pacatele ei predominante; acestea se cade a fi combatuta, nu altele vechi, cazute în desuetudine, atenuate de mersul înainte al istoriei.
Sunt, acum, alte boli, alte racile, alte primejdii, alte ispite! Pe acestea trebuie sa le avem în vedere daca vrem sa fim ascultati cu adevarat
… Monahii si preotii de mir sunt deopotriva datori sa cunoasca nevoile, greutatile si necazurile zilelor noastre, sa le vorbeasca ascultatorilor ca un contemporan al lor, nu ca o mumie, ca o fantoma, ca un patefon. Calugarilor nu li se cere sa fie la curent cu filmele, comediile si meciurile radiodifuzate sau televizate, dar le revine datoria de a fi perfect informati despre durerile si suferintele celor „din lume”.”
Din carte:
“În unirea cu Ființa Iubire regăsești implicit și aspectul energetic (pentru că îi simți căldura, lumina, pacea, unitatea, cunoașterea, etc.) și aspectul religios (împlinirea ritualurilor, împlinirea rugăciunilor – convorbirea, mântuirea sau eliberarea de o gândire strâmbă, iertarea, divinizarea, etc.).”
“Ritualuri” ?
M-as fi asteptat sa aiba la sfarsit Corinteni cap 13. Da cred ca deranjeaza pentru ca se spune ca iubirea se bucura de adevar. In loc de Corinteni cap.13 la sfarsit sant niste versuri in care autorul – creatura, se imagineaza a fi in locul Creatorului, care Creator ii compune niste versuri lui Adam. Cam riscanta afacerea asta.
Cine doreste sa se lamureasca mai bine in privinta iubirii, mai bine sa citeasca Viata Sfantului Paisie Aghioritul (sant doua, una scrisa de ieromonah Isaac, si una de maicile de la Suroti), „Marturii ale inchinatorilor” – Nicolae Zurnazoglu, Cuvinte duhovnicesti – cele 6 volume, si in special vol. 5 „Patimi si virtuti”.
Se oberva faptul ca autorul are scoala ecumenistilor, preotilor care sant adeptii unor rataciri/erezii, preotilor ce sant pe linia sistemului, si nu scoala Sfintilor Inchisorilor, adica scoala unui Parinte Justin Parvu, Arsenie Papacioc, Adrian Fageteanu. E foarte limpede delimitarea intre cele 2 scoli. In carte nu apare si nu are cum sa apara vreunul din cele 3 nume de mai sus.
In concluzie, eu consider ca este o carte care sminteste la greu, avand in vedere si vremurile de sfarsit in care traim..
Iar pentru cei impresionati de minuni, avem Matei cap. 7, spre final.
Sfinte Părinte Justin roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!
SACCSIV - blog ortodox 
Faptul ca nu apare în cartea „Iubirea” realitatea Judecătorului Hristos denota panteismul sau fuzionarea budhista a Creatorului ca Persoana necreată cu omul care este o persoana creata.
Dumnezeu nu ne comunica noua Ființa Sa sau mai bine zis Fiinta Sa nu ne este noua accesibila ca persoane create. Ființa Sa este comunicabila doar Persoanelor Sfintei Treimi, de aceea mărturisim despre Ipostasurile Treimii ca sunt de-o-fiinta!
Iubirea ne este comunicata nouă oamenilor ca energie necreată sau ca har care ne mantuieste. Deci cu Harul ne putem uni ca ființe create, căci lui Adam la creație i s-a dăruit și harul pe care l-a pierdut prin păcat.
Toată aceasta lucrare de mântuire pe Mântuitorul ne-o aduce prin Întruparea Sa are în vedere unirea sau reunirea omului cu Harul asa cum era Adam unit harul când a fost creat.
Toate aceste accente din cartea „Iubirea” care repeta obsesiv unirea omului cu „Fiinta Iubire” arată duhul budhist panteist al religiilor asiatice îmbrăcat în cuvinte creștine.
👇
Carte de referință pentru deosebirea duhurilor:
Rugăciunea, experiența veșniciei. Arhimandritul Sofronie. 2004:
https://holytrinityfamily.org/blog/vivre-la-theologie
Dumnezeu nu poate fi experimentat decât în actele (energiile necreate) Sale, în manifestările și revelațiile Sale, dar în niciun caz în Ființa Sa. Esența Ființei Dumnezeiesti nu este comunicabilă oamenilor creati „după chipul și asemănare”. De aceea Ființa Sa ne rămâne necunoscută în vecii vecilor.
Pentru omul creatura rațională, Ființa lui Dumnezeu este un „dat pur”.
Stăm în fața Lui cu uimire, dar fără a putea pătrunde mai departe în această „mare taină”.
Socotiți vrednici să primim în mintea noastra suflarea harului Duhului Dumnezeiesc și în inima noastră atingerile degetului Său creator, Îl vedem pe Dumnezeu în viața Sa veșnică, dar „în parte” doar pentru început.
Sfânta și luminoasa Sa veșnicie este acoperită de ea înaintea noastră. Înțelegem că toate manifestările Sale nu pot fi în niciun fel în contradicție cu Natura Sa.
De aceea, uneori întâlnim în operele Sfinților Părinți formulări pe care le acceptăm doar „condiționat”.
Găsim un exemplu tipic în Epistola Apostolului Petru: „Ca să vă faceți părtași firii dumnezeiești” (2 Petru 1, 4).
Înțelegem ce vrea să spună Apostolul Petru, dar terminologic această expresie nu este exactă.
Într-adevăr, numai energia necreată a harului vieții lui Dumnezeu este comunicată omului, dar în niciun fel Natura-Ființa Sa.
ApreciazăApreciază
O poezie utila
Radu Gyr
Jnepii
– scrisă în închisoarea Aiudului
Suntem jnepii, mergem înainte
la-nălţimi de foc deasupra stepii ;
ne zdrelim de cuie şi de ţinte
şi-ndârjiţi, cu ghearele, cu ţepii,
ne-mbulzim pe lespedea fierbinte,
mergem înainte, suntem jnepii.
Strâmbi, chirciţi, târâş pe brânci, pe coastă,
trebuie să biruim genunea.
Nu ne temem câte râpi ne-adastă,
n-auzim cum mormăie furtuna,
ştim atât, că mergem sus pe creastă.
Suntem jnepii şi urcăm întruna.
Râd de-mpleticita noastră turmă
brazi trufaşi cu vârful lung de fiere;
râsul lor, năvala nu ne-o curmă
şi muşcăm din piatră cu putere
şi-i lăsăm pe povârniş în urmă.
Suntem jnepii, mergem în tăcere.
Dacă-n calea noastră sar şuvoaie,
le sorbim cu sete neînfrântă.
De ne-mproaşcă roca cu pietroaie,
răzvrătirea ei mai mult ne-avântă.
Totul ne-ntărâtă, nu ne-ndoaie –
Suntem jnepii şi trăim din trântă.
Poate înspre culmea cu mari focuri
trecem peste sânge şi morminte.
Poate ne vom sfâşia de blocuri –
nu-i nimic, călcăm pe oseminte.
Sus ne-aşteaptă vulturii, în ciocuri
cu cununa spaţiilor sfinte.
Suntem jnepii, mergem înainte.
ApreciazăApreciază
Sfântul Serafim Rose:
„Ce este adevărul?” Această întrebare poate – și trebuie – să fie încadrată într-o perspectivă cu totul diferită. Pilat cel sceptic a pus această întrebare, dar nu era sincer; în mod ironic pentru el, l-a întrebat chiar pe Adevărul Însuși. „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața; nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6). „Veți cunoaște Adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32). Adevărul în acest sens, adevărul care dăruiește viață și libertate veșnice, nu poate fi ajuns prin mijloace omenești; el nu poate fi decât descoperit, revelat de Sus de către Cineva care are puterea de a o face.
Calea care duce la acest adevăr este îngustă și cei mai mulți oameni – deoarece merg pe calea „cealaltă” – nu o găsesc. Cu toate acestea, nu există niciun om care să nu caute acest adevăr, pentru că așa am fost creați de Dumnezeu, Cel care este Adevărul. (…)
Ideea de Revelație Divină a fost cu totul discreditată pentru cei care trebuie să se supună poruncilor imperioase ale „spiritului vremii”; însă este imposibil să fie stinsă setea de adevăr pe care Dumnezeu a sădit-o în om pentru a-l conduce la El, care nu poate fi potolită decât prin acceptarea Revelației Sale. Până și cei care se declară mulțumiți cu adevăruri „relative” și se socotesc prea „sofisticați”, sau prea „onești” sau chiar prea „smeriți” pentru a căuta absolutul – până și ei se satură, până la urmă, de hrana formată din bucățele nesatisfăcătoare la care s-au limitat singuri, în mod arbitrar, și tânjesc după o mâncare mai consistentă.
Dar la toată mâncarea adevărului creștin se ajunge numai prin credință; și principala piedică împotriva unei astfel de credințe nu este logica, după cum afirmă opinia modernă superficială, ci o altă credință, opusă ei. Într-adevăr, am văzut că logica nu poate nega adevărul absolut fără a se nega pe sine însăși; logica ce se așază împotriva Revelației creștine este nu mai slujitoarea unei alte „Revelații”, a unui fals „adevăr absolut”: adică a nihilismului.
Ieromonahul Serafim Rose, Nihilismul: rădăcina revoluției în epoca modernă, traducere din limba engleză de Dana Cocargeanu, Ed. a 2-a, Editura Sophia, București, 2012, pp. 27-29
👇
Sfântul Nicolae Velimirovici
Nu trebuie să întrebăm ce este adevărul, ci cine este adevărul. Pilat L-a întrebat pe Hristos: „Ce este adevărul?” şi nu a primit nici un răspuns. Hristos nu a vrut să răspundă la o întrebare greşită. Dacă Pilat ar fi pus întrebarea dreaptă: „Cine este adevărul?” ar fi primit răspuns. „Eu sunt adevărul” i-ar fi zis Hristos. I-ar fi zis ce le-a zis mai înainte şi ucenicilor: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” apostolească şi drept-slăvitoare, ei au încetat să se mai întrebe „Cine este adevărul?”
Căci dacă ar întreba drept „Cine este adevărul?” ar primi şi răspunsul drept.
Adevărul e Ipostatic, nu impersonal. Adevărul e Dumnezeu, nu un lucru. Adevărul este Acela, nu acel.
Acela e adevărul, care este întotdeauna acelaşi, nu acel ce se schimbă neîncetat.
Adevărul este Dumnezeu cel în Trei Ipostasuri, întotdeauna acelaşi, neschimbat, nepieritor, de sine stătător, de necuprins, de nebiruit; Alfa şi Omega a tot ce viază; începutul şi sfârşitul a toată zidirea; vatra luminii nestinse; leagănul vieţii; izvorul înţelegerii şi al înţelepciunii; adâncul nesfârşit al nebiruitei puteri; înălţimea dragostei neînvinse, duh ce însufleţeşte toate; cuvânt ce toate le zideşte; bucurie ce întrece cântarea; pace ce întrece înţelegerea; iscusinţă ce întrece toată închipuirea; Artistul care pe furnici, pe albine, pe păsări şi pe oameni îi învaţă artă.
Sfântul Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniței, Editura Predania, 2009, p. 50
ApreciazăApreciază
Sfântul Iustin Popovici
Dogmatica Bisericii Ortodoxe – Volumul III
Reflectând astfel asupra Tainei Duhului Sfânt, revelat și dăruit Bisericii în Ziua Rusaliilor, Sfântul Grigore Palama proclamă că darurile sale, care pătrund și zidesc întreaga viață a Bisericii, sunt nenumărate și incomensurabile.
Cu pătrunderea sa dumnezeiasca inspirată în Taina revelata a Duhului Sfânt, Sfântul Grigorie Palama pare să încununeze arborele gândirii patristice, trăgând din aceasta concluzii înțelepte despre prezența în Biserică a puterii dătătoare de viață a Duhului Sfânt, dar și despre ascunderea și inaccesibilitatea simultană a Ființei Sale, comună Tatălui și Fiului.
Întrucât, conform învățăturii sale, creatura prin natura sa nu poate cuprinde în sine și atinge Ființa Dumnezeului Treimic, ceea ce îi este disponibil și comunicabil să fie conținut în om i se dăruiește și se revarsă asupra lui: puterea și energia harului Treimii dătătoare de viață.
Această dăruire se întâmplă întotdeauna prin Duhul Sfânt și în Duhul Sfânt.
Duhul Sfânt, care este „bucuria veșnică a Tatălui și a Fiului”, devine și bucuria acestei omenirii prin harul și revelația Sa căci este a treia Persoană a Sfintei Treimi.
Apostolii, așadar, devin în Ziua de Rusalii părtași nu la Ipostasul sau la Fiinta necomunicabilă a Duhului Sfânt, ci doar la ceea ce natura oamenilor creată este receptivă și capabilă: puterea necreată și energia veșnică a harului Duhului Sfânt.
Și astfel s-a întâmplat și se întâmplă neîncetat în Biserică și în lume o dulce minune a lui Dumnezeu:
Dumnezeul nedespărțit se împarte pe Sine însuși în chip de limbi de foc, unind cu o unitate indestructibilă ființele și creaturile despărțite și toate lumile cerești și pământești.
Și din aceasta se naște Biserica, Trupul Dumnezeului-Om, locașul Preasfintei Treimi.
Duhul Sfânt indivizibil, teologhisește în continuare Sfântul Grigorie Palama, este împărțit în Biserică fiecăruia după masura sa și fiecărei creaturi după demnitatea sa.
Totuși, în fiecare dintre „lucrările” sale, în fiecare dintre puterile și energiile harului Sau, El este pe deplin prezent, El este unul și același Duh al Tatălui și al Fiului, și în El și prin El întreaga Sfântă Treime.
Astfel, Duhul Sfânt este veșnic și necreat prin natura Sa, iar puterea și harul Său, care sunt indivizibile și sunt date sfinților, sunt, de asemenea, veșnice și necreate.
De aceea, pe bună dreptate spune Sfântul Grigorie Palama, cel care numește această putere și energie trinitară o creație, îl înjosește și îl neagă pe Duhul Sfânt. [5]
Când reflectăm, adaugă Sfântul Grigorie Palama, asupra demnității Duhului, atunci Îl contemplăm împreună cu Tatăl și Fiul; Când ne amintim de harul lucrător și de prezența Sa în cei care au fost învredniciți să se împărtășească de har, atunci spunem că Duhul este în noi, revărsat peste noi și nu creat, dăruit nouă și nu creat în noi, dăruit nouă ca o putere a harului necreată și nu ca o creatură. [6]
https://svetosavlje.org/dogmatika-pravoslavne-crkve-tom3-1/238/
ApreciazăApreciază
Ideea de Dumnezeu impersonal – Ființa Iubire – spunea Parintele Serafim Rose – vine din partea unor oameni ce nu doresc sa se întâlnească cu Dumnezeul Personal, fiindcă El cu siguranță îți cere ceva. Dumnezeul impersonal – Ființa Iubire – nu are voință sau libertate ci e spus necesității. E limpede ca un asemenea Dumnezeu nu poate acționa ca Judecător. Straduindu-se sa înlăture Persoana Sa – și deci libertatea și voința – omul încearcă sa scape de Judecata lui Dumnezeu contopindu-se panteist budhist în oceanul iubirii dumnezeiesti sau unindu-se cu Ființa Iubire.
ApreciazăApreciază
Yannaras susține și el o sintagmă care a reușit să prevaleze atât în teologia academică modernă, cât și în predicile clerului în sfintele biserici.
Este formularea banală că Dumnezeu nu are iubire, altfel iubirea ar fi un simplu atribut natural, dar este iubire [4].
Totuși, o astfel de poziție ar însemna identificarea anti-isihastă dintre a fi și a avea în Dumnezeu, adică identificarea dintre esența care este și energia care este.
Cititorul prezentului articol ar trebui să știe însă că identificarea dintre ființă și iubire în Dumnezeu nu este altceva decât o reformulare literală a identificării augustiniene dintre esența necreată și energia sau atributul necreat în divinitatea necreată [5].
Cu toate acestea, Sfântul Grigorie Palama susține exact opusul în raport cu Yannaras, și anume că a avea se identifică cu energia necreata a harului și se deosebește de a fi, care se identifică cu ființa [6], întrucât prima este mișcarea, în timp ce cea de-a doua este principiul mișcării (ipostasul este cel care mișcă sau cel care face).
Prin urmare, dacă spunem că însăși ființa lui Dumnezeu este iubirea, atunci repetăm identificarea anti-isihastă și augustiniană dintre ființa necreată și energia necreată, întrucât nu putem identifica ceva natural (persoana naturală) cu însăși ființa lui Dumnezeu.
Dumnezeu, conform lui Yanaras, nu numai că este iubire, ci există și ca iubire. Acest lucru îl conduce, desigur, inevitabil, la sabelianism, la confundarea Ipostasului cu fiinta.
despre iubirea neo ortodocsilor în format pdf
👇aici
https://www.google.com/url?sa=t&source=web&rct=j&opi=89978449&url=https://traditiaortodoxa.wordpress.com/wp-content/uploads/2011/07/parintele-patric-ranson-doctrina-neo-ortodocsilor-despre-dragoste.pdf&ved=2ahUKEwi7wYHLq-qOAxWARPEDHa61KvA4ChAWegQIMRAB&usg=AOvVaw3cO7Xl0GjYE-CI5ODzW-
https://orthodoxostypos.gr/%e1%bd%81-%cf%80%ce%b1%cf%84%ce%b5%cf%81%ce%b9%ce%ba%e1%bd%b8%cf%82-%e1%bc%80%ce%bd%ce%b1%ce%bb%cf%86%ce%b1%ce%b2%ce%b7%cf%84%ce%b9%cf%83%ce%bc%e1%bd%b8%cf%82-%cf%84%ce%bf%e1%bf%a6-%cf%87%cf%81%ce%ae/
ApreciazăApreciază
observatie:
Cartea costa in librarii intre 12 si 13 lei. Acesta este pretul de tiparire, pentru o carte de aceste dimensiuni. Cineva baga bani seriosi pt a subventiona cartea.
==========================
Pt cei ce au citit cartea si au iesit din „modul lupta”, pt a reveni la normal, in afara de poezia Jnepii, mai recomand si
Un link foarte util
ApreciazăApreciază
https://ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/sinaxar/aducerea-moastelor-sfantului-intai-mucenic-si-arhidiacon-stefan-dreptul-gamaliel-binecredinciosul-imparat-iustinian-cel-mare-173444.html
ApreciazăApreciază
Sfântul Iustin Popovici:
Toma I-a zis: «Doamne, nu știm unde Te duci; și cum putem ști calea?»” ( Ioan 14:5 )
Însă toate acestea nu le-au fost clare apostolilor până când Duhul Sfânt nu s-a pogorât asupra lor și i-a introdus în tot adevărul lui Hristos, motiv pentru care apostolul Toma Îl întreabă pe Mântuitorul la Cina cea de Taină: „Doamne, nu știm unde Te duci! și cum putem ști calea?” Toate cărările noastre omenești au intrat în jungla durerilor și a morții și acolo s-au transformat în poteci fără cărări și bifurcate. Nu există cale din lumea aceasta în cea de apoi; nu există cale de la moarte la nemurire, de la moarte la viața veșnică.
„Iisus i-a zis: «Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.»” ( Ioan 14:6 )
La aceasta, Mântuitorul răspunde: „Eu sunt calea, adevărul și viața.”
În fața căii, a adevărului și a vieții stă Sinele Dumnezeului-Om, Persoana Dumnezeului-Om.
În El, aceste trei sunt una și, în același timp, infinite și veșnice.
Toate acestea, atât în exterior, cât și în interior, poartă pecetea Persoanei Sale.
Și calea este o Persoană, și aceasta o Persoană Dumnezeu-Omeneasca; și Adevărul este o Persoană; și Viața este o Persoană, și aceasta, din nou, o Persoană Dumnezeu-Omeneasca.
Nu, Adevărul nu este un concept discursiv, logic; adevărul nu este întreaga minte umană, nici întregul suflet, nici toate mințile umane, nici toate sufletele; adevărul nu este nimic uman, fie că este vorba de cultură, civilizație, tehnologie, știință, filozofie, religie; Adevărul nu este un Înger, nici toți Îngerii la un loc; Adevărul nu este întreaga lume, nici toate universurile; Adevărul este ceva incomparabil mai înalt și mai măreț decât atât; Adevărul este o Persoană, iar aceasta este Persoana lui Hristos Dumnezeu.
Odată cu aceasta, atât ființa Adevărului, cât și conceptul de Adevăr, precum și definiția Adevărului sunt complet epuizate.
Ceea ce s-a spus despre Adevăr se aplică și Vieții: Viața este – Persoana Dumnezeului-Om Hristos.
La fel este și Calea către Adevăr, iar Calea către Viață este din nou – Persoana Dumnezeului-Om Hristos. El, ca și Cale, conduce prin Adevăr la Viața veșnică. Aceste trei lucruri în El sunt de o singură ființă.
Nu există Adevăr în afara vieții în Hristos; nu există viață în afara Adevărului lui Hristos; nu există cale către viață și adevăr în afara lui Hristos Dumnezeu.
O astfel de veste bună despre Adevăr și Viață, o astfel de cunoaștere a Adevărului, a venit în lumea omenească încă de la apariția Dumnezeului-Om.
Prin urmare, sfântul Evanghelist Ioan are dreptate când afirmă că „Adevărul a venit prin Iisus Hristos” ( Ioan 1:17 ).
Și acest Adevăr, care este Dumnezeul-Om, este răspândit în tot ceea ce este al Dumnezeului-Om: prin cuvintele, faptele și evenimentele Sale din Evanghelie.
Este pe deplin prezent numai în El, iar El este pe deplin prezent în Biserică, de aceea „Biserica este stâlpul și temelia Adevărului” ( 1 Timotei 3:15 ).
Și aceasta înseamnă: Ea este calea, adevărul și viața, pentru că aceste trei sunt întotdeauna una în Hristos.
Astfel, numai Biserica are calea care duce prin adevăr la viața veșnică.
Căci acolo unde este Dumnezeul-Om, acolo este și Adevărul veșnic, Viața veșnică și Calea veșnică.
Și El este toate acestea pentru că este a Doua Persoană a Preasfintei Treimi.
Făcându-Se Om, El a arătat într-un mod omenesc realist, evident și accesibil că El este, pentru că El este a Doua Persoană a Preasfintei Treimi, Adevărul și Viața și Calea către Adevăr și Viață.
Prin urmare, El este cea mai scurtă și sigură cale pentru neamul omenesc, pentru oameni – către Adevăr și Viață: Dumnezeirea Treimică: „nimeni nu va veni la Tatăl decât prin Mine”.
„Nimeni”, adică niciunul dintre oameni nu poate cunoaște Adevărul în alt mod decât prin Dumnezeul-Om și nici nu poate dobândi viața veșnică.
Și mai departe: nimeni nu-L poate cunoaște pe Dumnezeul Unul și adevărat decât prin Cel Veșnic.
Toate celelalte căi duc la dumnezei falși.
Dacă o persoană merge până la capăt cu Adevărul, Dreptatea și Iubirea lui Hristos, trebuie să ajungă la Dumnezeu Tatăl, Dumnezeirea Treimică, ca Sursă a sa Originară.
Tot ceea ce este al Dumnezeului-Om: fiecare cuvânt al Său, fiecare faptă, fiecare gând – conduc la Dumnezeu Tatăl, conduc la Preasfânta Treime, ca Sursă Atotcuprinzătoare de Lumină, Viața, Dreptate, Iubire, Înțelepciune…
https://azbyka.ru/otechnik/Iustin_Popovich/tumachene-svetog-evandela-po-jovanu/#0_24
ApreciazăApreciază
Ca tot vorbim despre cărți, as vrea sa semnalez și eu o apariție editoriala: https://www.librariasophia.ro/sfanta-scriptura-talcuiri/sfarsitul-veacurilor-pe-intelesul-tuturor-talcuire-la-apocalipsa-19643.html
Abia aștept sa mi-o cumpăr dar stau prost acum cu banii dar dacă cineva a cumpărat-o deja, rog sa publice pe saccsiv fragmente din ea.
Nici un sfânt nu a prezis absolut tot, ci fiecare cate o parte din ceea ce va fi, insa profețiile Sfinților Părinți despre sfârșitul lumii sunt ca un puzzle și dacă vom pune cap la cap bucățelele vom avea imaginea completa a ceea ce va fi (unele deja se întâmplă)
ApreciazăApreciază
Sfântul Iustin Popovici
2:7–8
Trebuie să ne ancoram în Adevărul lui Hristos trăind după poruncile Sale.
În acest fel, ne vom mântui de înșelăciunea care devastează lumea și ucide sufletele și conștiințele omenești.
Această înșelăciune este: Iisus Hristos nu este Dumnezeul-Om, nu este Dumnezeul întrupat, Logosul, nu este Dumnezeu și Mântuitorul.
Întreg antihristul se află în această înșelăciune.
Și întregul adevăr se află în opusul ei: Iisus Hristos este Dumnezeul întrupat, Logosul, Dumnezeul-Om, Domnul și Mântuitorul.
Antihristul lucrează în nenumărate feluri, pentru a seduce cât mai mulți oameni cu învățătura sa despre Hristos.
Creștinii se apără împotriva acestui lucru, se feresc de acest lucru trăind după poruncile lui Hristos, trăind în Iubirea și în Adevărul Său.
Pentru ei, Domnul Hristos este toată bogăția lor, viața lor, veșnicia lor, paradisul lor.
Ei câștigă acest lucru prin faptele lor evanghelice.
Și în timp ce sunt încă pe pământ simt o bucurie minunată din aceasta, prevestesc acea fericire inexprimabilă de care se vor bucura pe deplin în lumea cealaltă veșnic și neschimbat.
Având în vedere acest lucru, Sfântul Ioan Teologul (Boanerghes) îi sfătuiește pe creștini să se ferească de înșelăciunea Antihristului:
„ Căci mulți amăgitori au ieșit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; acesta este amăgitorul și Antihristul. Luați seama să nu pierdem ce am câștigat – ἃ εἰργασάμεθα -, ci să primim răsplata deplină – μισθὸν πλήρη ”.
2:9
„ Oricine călcă legea și nu rămâne în învățătura lui Hristos – μὴ μένων ἐν τῇ διδιχῇ τοῦ Χριστοῦ, nu are pe Dumnezeu – Θεὸν οὐκ ἔχει -; oricine rămâne – ὁ μένων – în învățătura lui Hristos, acela are și pe Tatăl și pe Fiul .”
„ Nu are pe Dumnezeu ” cel care nu trăiește după învățătura lui Hristos; „ nu are pe Dumnezeu ” cel care nu rămâne în Adevărul lui Hristos; „ nu are pe Dumnezeu ”cel care nu rămâne în Domnul Hristos cu mintea (nous) și cu inima sa.
Dar dacă cineva crede că, fără să-L recunoască pe Hristos ca Dumnezeu, crede în Dumnezeu, se înșeală pe sine, pentru că declara că un dumnezeu fals, o alta persoană este Dumnezeu.
Și astfel, el este de fapt un idolatru, un păgân, o persoană necredincioasă.
Oricine primește învățătura lui Hristos și rămâne în ea cu inima și cu mintea sa, acela îl are pe Dumnezeul adevărat în întregime: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
Prin urmare, numai un creștin este un adevărat închinător al lui Dumnezeu, un cunoscător al lui Dumnezeu, un traitor al lui Dumnezeu.
2:10–13
„ Dacă vine cineva la voi și nu aduce aceasta învățătura, să nu-l primiți în casă și să nu-i vorbiti. Căci oricine ii da binete este părtaș la faptele lui rele – κοινωνίεῖ τοῖς ἔργοις αὐτοῖς πονηροῖς (= participă la faptele lui rele) ”.
Luați aminte la aceste cuvinte, pentru că sunt rostite de Ioan Apostolul Iubirii.
Dar el le rostește tocmai pentru că este în același timp apostolul Adevărului.
Și Iubirea stă și există prin Adevăr; fără Adevăr cade și piere.
În iubirea pentru Adevăr este toată râvna lui pentru Adevăr.
Iar Iubirea pentru Adevăr și râvna pentru Adevăr sunt întruchipate perfect în Sfântul Ioan Teologul.
El este în același timp cel mai mare Trăitor al Adevărului Noului Testament și cel mai mare Traitor al Iubirii Noului Testament.
În iubirea sa pentru Hristos, el este complet unit cu Iubirea divină desăvârșită și cu Adevărul divin desăvârșit, motiv pentru care Domnul Hristos atotștiutor i-a prezis dinainte. L-a numit pe Ioan Voanerghes, fiul tunetului.
Și acest nume nou al său, căruia Insuși Domnul Hristos omniscient i l-a dat ucenicului său, sfântului fiu al tunetului, pe deplin justificat.
https://azbyka.ru/otechnik/Iustin_Popovich/tumachene-poslanitsa-svetog-jovana-bogoslova/#0_8
ApreciazăApreciază
Sfântul Iustin Popovici
Cel care iubește, prin iubire, se transferă în cel iubit, se întrupează în el și trăiește în el și cu el.
În acest fel, se îmbogățește, se dublează, ființa sa.
Și iubindu-l pe cel iubit, se iubește de fapt pe sine în el, întrupat și trăind în el.
Aceasta este puterea iubirii divino-umane; L-a făcut pe Dumnezeu întrupat în om; îl face pe cel care iubește să se întrupeze în cel pe care îl iubește.
De aceea, o astfel de iubire a devenit „prima și cea mai mare poruncă”, prima și cea mai mare datorie a fiecărui creștin.
În iubire, un creștin trăiește în două suflete, în două voințe, în două inimi, în două trupuri.
Gândurile sale, sentimentele sale, stările sale de spirit sunt întotdeauna răspândite în ambele suflete, în ambele voințe, în ambele inimi, în ambele trupuri.
Astfel, soții trăiesc în iubire, unul în celălalt și unul de dragul celuilalt.
Soții sunt „datori să-și iubească soțiile ca pe propriile lor trupuri”, în care trăiesc sufletele lor, pe care le-au transferat cu dragoste soțiilor lor.
Aceasta este o iubire nouă și o poruncă nouă: să-ți iubești soția ca pe propriul tău trup. Ce înseamnă asta?
Înseamnă: să o iubești fără patimă, fără poftă, cast, ca pe prietena ta și soția veșnică, ca întruchipare a aspirațiilor tale evanghelice.
„În ce fel este femeia trupul unui bărbat?”, întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur și răspunde:
„Ascultați ce zice Adam despre Eva. Aceasta este acum os din oasele mele și carne din carnea mea” ( Gen. 2:23 ).
Eva este carne din carnea lui Adam – σάρξ ἀπό τῆς σαρκὸς τοῦ ᾿Αδάμ. 71”
Ascultarea în Biserică, lucrarea poruncilor lui Hristos nu este mecanică, automată, robotică, ci voluntară, conștientă și plină de iubire.
Aici totul se întâmplă din iubire și prin însăși puterea iubirii (cf. Ioan 14:21, 23 ).
Ascultarea de Hristos în toate lucrurile din iubire – aceasta este legea supremă a vieții divino-umane în Biserică.
Prin urmare, este legea supremă a vieții și în căsătorie.
Este iubire adevărată, autentică, divină, nemuritoare.
Prin urmare, în căsătorie, totul este călăuzit de ea, măsurat de ea, prețuit de ea, împuternicit de ea.
Desavarsirea acelei iubiri este nesfârșită, pentru că este divină în toate lucrurile. Și nu există sfârșit pentru nimic divin.
Principala caracteristică a acestei iubiri este jertfa, sacrificiul de sine.
Cel care iubește, se sacrifică din toată inima și cu bucurie pentru cel iubit.
Se sacrifică pentru a-i dărui și a-i asigura bunuri nepieritoare prin jertfa sa.
Exemplul desavarsit: Domnul Hristos. Întreaga Sa viață, de la naștere până la înălțare, este o jertfă continuă pentru Biserică, o dăruire de sine pentru ea.
Cu această ofrandă, El a întemeiat-o prin Sine Însuși și în Sine și i-a dat toate sfințeniile divine și puterile sfinte, pentru ca, cu ajutorul lor, să-i mântuiască pe oameni de păcatul morții și al diavolului și să le dăruiască și să le asigure viața veșnică.
Astfel, iubirea jertfelniă a unui soț pentru soția sa este temelia căsătoriei, a familiei și a bisericii în miniatură.
Excepționalitatea și natura atotmântuitoare a iubirii divino-umane a lui Hristos constă mai ales în faptul că ea nu este doar complet întrupată în trupul Bisericii, ci îi și pătrunde pe toți membrii ei, sfințindu-i și mântuindu-i de tot ce este păcătos și muritor și umplându-i cu tot ce este dumnezeiesc, nemuritor și veșnic.
Adresându-se unui soț, Sfântul Ioan Gură de Aur spune:
Ai auzit de o mare ascultare; îl lauzi pe Pavel și îl admiri pentru că ne rânduiește viața ca un învățător minunat și duhovnicesc. Excelent!
Dar ascultă ce îți cere: continuă cu același exemplu: „Soților, iubiți-vă soțiile precum Hristos iubește Biserica.”
Ai văzut măsura ascultării?
Acum ascultă măsura iubirii.
Vrei ca soția ta să te asculte, așa cum Biserica ascultă de Hristos?
Atunci, ai grijă de ea însuți, așa cum a făcut Hristos de Biserică.
Chiar dacă trebuie să-ți jertfești sufletul pentru ea, chiar dacă trebuie să fii tăiat de mii de ori, chiar dacă trebuie să înduri și să suferi tot felul de suferințe, nu refuza; dar chiar dacă ai suferit toate acestea, să nu crezi că ai făcut ceva asemănător cu ceea ce a făcut Hristos.
Să știi să o faci ascultătoare de tine prin marea ta grijă față de ea, dragoste și prietenie.
Nu există legături mai puternice decât acestea, mai ales între un soț și o soție.
Un slujitor poate fi uneori legat de frică; dar tovarășa vieții, mama copiilor, cauza tuturor bucuriilor familiei, ar trebui să fie legată de sine nu prin frică și amenințări, ci prin dragoste și prin fire.
Ce fel de căsnicie este aceea când o soție tremură de soțul ei?
Ce plăcere poate avea un soț care trăiește cu soția sa ca cu o sclavă și nu ca cu o femeie liberă?
Dacă suferi ceva pentru ea, să nu fii rob, căci Hristos n-a făcut una ca asta.
Un scop divin general se află înaintea universului în ansamblu și înaintea fiecărei creaturi în particular: ca toate lucrurile să fie unite în Hristos Iisus, trăind în El, prin El și pentru El.
Acest lucru se aplică atât soțului , cât și soției.
Ca membri ai Bisericii, ei sunt obligați să atingă acest scop în viața lor de căsătorie. Domnul Hristos este „capul Bisericii” și „Mântuitorul trupului” Bisericii, prin urmare, întreaga relație dintre soț și soție, întreaga lor viață, este determinată, călăuzită și guvernată de El.
Soțul este capul soției, pentru că Hristos este capul soțului. Și aceasta: „soțul este capul soției, așa cum Hristos este capul Bisericii”, nu altfel.
Ca și cap al Bisericii, Domnul Hristos dăruiește în mod constant trupului Bisericii tot ce are nevoie pentru viața sa divino-umană și pentru mântuirea tuturor membrilor ei de păcatul morții și al diavolului.
Astfel, un bărbat, avându-L pe Hristos ca și cap, primește de la El tot ce are nevoie pentru viața evanghelică în lume: El îl hărțuiește cu toate puterile sfinte divine, care îi umbresc întreaga ființă cu Dumnezeu și, astfel, îl mântuiesc de orice păcat, moarte și diavol.
Dar soțul , ca și cap al soției, este obligat să transfere toate aceste puteri divine soției și să o călăuzească în viața ei evanghelică.
Fără cap, trupul este mort; la fel este și un bărbat mort, dacă nu-L recunoaște pe Hristos ca și cap al său, adică ca sursă a tuturor puterilor vitale ale duhului, sufletului, conștiinței și inimii.
Domnul Hristos este capul soțului, dacă acesta din urmă și-a încorporat întreaga ființă în organismul divino-uman al trupului lui Hristos, Biserica.
Soțul este capul soției, atâta timp cât Hristos este capul său.
Dacă Hristos nu este capul lui, el piere și piere în păcate și morți, pentru că nu este în comuniune spirituală și vitală cu Domnul Hristos, care este „Mântuitorul trupului”, ci Mântuitorul trupului Bisericii și al tuturor celor care sunt părți organice ale acelui trup.
Pe această ordine ierarhică divino-umană se bazează, stă și există, căsătoria creștină, familia creștină.
Totul este primit de la Hristos prin ascultarea de Hristos.
Prin urmare, totul este asemănător cu Hristos, totul este dat de Hristos, totul este daruit de Hristos.
„Soțiilor, ascultați de soții voștri ca de Domnul”, dacă ascultă de Domnul, dacă El este cu adevărat capul lor, cu adevărat sensul și scopul vieții, cu adevărat Dumnezeu și Domn.
Căsătoria creștină, familia creștină este biserica în miniatură.
Reprezintă și este un organism divino-uman, în care domnesc legile evanghelice divino-umane și care trăiește prin puteri divino-umane sfinte și dătătoare de viață.
Domnul Hristos ca Biserică, care este trupul Său, plinătatea Celui ce umple toate în toți ( Efeseni 1:23 ).
Și acesta este scopul, scopul rânduit de Dumnezeu pentru toți oamenii, conduși de creștini: să fie umpluți de toată plinătatea lui Dumnezeu ( Efeseni 3:19 ).
Trăind în trupul divino-uman al Bisericii, noi, creștinii, primim din acea plinătate a lui Dumnezeu și suntem umpluți de ea (cf. Ioan 1:16 ).
Căci, întrupându-Se, Domnul Hristos a umplut complet firea umană pe care a
luat-o asupra Sa cu toată plinătatea lui Dumnezeu; și ca atare, a întemeiat Biserica; și ca atare, a rămas în Biserică ca trupul Său divino-uman, al cărui cap este și El.
Pentru ca fiecare dintre noi să fie plin de această plinătate a Dumnezeirii, este necesar să trăim cu Domnul Hristos; să credem în El, să-L iubim, să ne rugăm în El, să gândim în El, să simțim în El, să vrem în El, să existăm în El, să fim oameni în El, să ne invesnicim în El, să ne eternizăm în El. Și în acest fel să ne mântuim de păcat, de moarte și de diavol.
Căci mântuirea este experiența continuă a Mântuitorului, care în acest fel ne mântuiește de orice păcat, de orice moarte și de orice diavol.
Prin urmare, mântuirea noastră nu este alta decât a fi făcuți hristosi prin Hristos Mântuitorul, a ne îndumnezei prin El, a ne sfinți prin El, a ne schimba la față prin El, a ne învia prin El, a ne înălța la cer prin El, a ne întregi prin El; umplerea noastră cu El, cu plinătatea Lui divină și cu toate puterile Lui dătătoare de viață.
Mântuirea este un proces dublu: eliberarea de păcat, moarte și diavol și umplerea de sine cu Hristos Dumnezeu – Mântuitorul.
Este simultan un eveniment dublu: intrând în sufletul nostru și umplându-l cu Sine însuși prin Sfintele Taine și sfintele virtuți, Mântuitorul ne eliberează de păcat, moarte și diavol și îi distruge prin puterea Dumnezeirii Sale.
Prin urmare, mântuirea nu este doar iertarea păcatelor, ci și îndumnezeirea – umplerea ființei omenesti cu Hristos Dumnezeu Mântuitorul.
Omul mântuit este mântuit trăind cu Mântuitorul Dumnezeu, care singur are puterea să distrugă și distruge în noi orice păcat, orice moarte, orice diavol.
Și această mântuire, această mântuire, se manifestă întotdeauna ca o viață sfântă, viață în Hristos Dumnezeu, viață în Duhul Sfânt.
Plin de puterile harului lui Dumnezeu prin Sfintele Taine și sfintele virtuți, un creștin trăiește în mod firesc o viață sfântă, imitând mereu pe Dumnezeu întrupat (cf. Efeseni 5:1 ), pe Domnul Hristos, care este mereu totul în Biserică și, prin Biserică, în fiecare mădular al Bisericii: mereu același, ieri, azi și în veci ( Evrei 13:8 ). Este atât de dulce și de ușor să fii om cu Hristos, Mântuitorul.
Și până la Hristos Mântuitorul, și fără Hristos Mântuitorul, noi, oamenii?
Un singur lucru izbuteam: ne umpleam de păcate și patimi și, prin urmare, nevăzut ne umpleam cu însuși diavolul, „plinătatea” lui.
Căci prin păcate și patimi, el trăiește nevăzut și în secret în noi, participă nevăzut și în secret la gândurile noastre, la sentimentele noastre, la dorințele noastre, la stările noastre, la acțiunile noastre, la faptele noastre.
Nevăzut și în secret, diavolul face nedreptate prin nedreptățile noastre, este pătimaș prin patimile noastre, minte prin minciunile noastre, poftește prin poftele noastre, este răutăcios prin răutatea noastră, urăște prin urile noastre, comite crime prin crimele noastre, păcătuiește prin păcatele noastre.
Astfel, noi, oamenii, devenim „copii ai diavolului” spirituali ( 1 Ioan 3:9 ), iar diavolul a devenit tatăl nostru spiritual (cf. Ioan 8:44 ), și a domnit pe toate tronurile existenței omenești: pe tronul minții, și pe tronul inimii, și pe tronul conștiinței, și pe tronul voinței. Prin păcate și patimi, s-a întrupat pe deplin spiritual în existența umană.
Căci dacă diavolul nu ar fi fost pe deplin în existența noastră pământească, umană, Domnul Hristos nu ar fi venit în lumea noastră prin întrupare și nici nu s-ar fi făcut om.
În plus, nimeni în afară de El, singurul Dumnezeu adevărat, nu putea și nu poate învinge diavolul și forțele sale principale: păcatul și moartea.
Numai El putea face aceasta și chiar a făcut-o și o face întotdeauna – Domnul și Dumnezeul Iisus Hristos.
Și a făcut aceasta dându-ne ființei noastre „toată plinătatea Dumnezeirii Sale” și dând-o întotdeauna în Biserica Sa prin sfintele Taine și sfintele virtuți.
Viața noastră omenească este fie o luptă pentru „întruparea diavolului”, fie o luptă pentru întruparea lui Dumnezeu: eu, tu, noi toți îl întrupăm pe diavolul în noi înșine prin păcate și patimi, prin iubirea noastră de plăcere și iubirea de păcat; sau Îl întrupăm pe Dumnezeu și pe Domnul Iisus Hristos în noi înșine prin sfintele Taine și sfintele virtuți. Dumnezeu S-a făcut om ca să scoată diavolul din om și să locuiască în el (2 Corinteni 6:16-17 ; Evrei 2:14-3:6 ; Ioan 14:23 ).
Prin urmare, porunca evangheliei este atât clară, naturală, cât și necesară: „ca să fiți umpluți de toată plinătatea lui Dumnezeu” – fiecăruia, fiecăruia, fiecăruia. Așadar, datoria noastră de zi și de noapte este această luptă: să curățim neîncetat atât sufletul, cât și trupul cu puterile dumnezeiești ale sfintelor taine și ale sfintelor virtuți și, mai presus de toate – cu rugăciune și post, pentru că cu ajutorul lor este izgonită orice fel de necurăție diavolească și, de asemenea, orice diavol și toți diavolii (cf. Mt. 17, 21 ; 2 Cor. 7, 1 ).
Și toate acestea?
Nu sunt nimic altceva decât lupta sfântă continuă de a ne îndumnezei, de a aduce puteri dumnezeiești în noi înșine și de a trăi în ele și prin ele și prin ele trăind în Dumnezeu Însuși, pentru că suntem chemați la aceasta de minunatul Domn și Mântuitor: să devenim „părtași firii dumnezeiești = θείας κοινωνοὶ φύσεως ” ( 2 Petru 1, 4 ).
Și tu și eu, când devenim „părtași firii dumnezeiești”, când ne umplum cu „toată plinătatea lui Dumnezeu”?
Când trăim prin Adevărul lui Hristos, pentru că în Hristos este tot El, adevăratul Dumnezeu și Domn; când trăim prin Dreptatea lui Hristos, pentru că în ea este tot El, adevăratul Dumnezeu și Domnul; când trăim prin Iubirea lui Hristos, pentru că în ea este tot El, adevăratul Dumnezeu și Domnul. Prin ele, toată plinătatea lui Hristos trăiește în voi, în mine, în noi, creștinii, care ne este dăruită pentru sfintele virtuți din sfintele Taine ale Bisericii. Da, Biserica, numai Biserica.
Efeseni 3:20–21
Este imposibil – oricine nu L-a simțit pe Hristos și puterea Lui poate obiecta la toate acestea. Și pentru oamenii care L-au simțit pe Domnul Hristos și au experimentat puterea credinței Sale, acest lucru nu este doar posibil, ci chiar mai mult decât atât: complet natural și logic. Căci atunci când cea mai mare minune a fost posibilă: ca Dumnezeu să devină om; este complet natural și logic ca tot ce este al Lui să devină al nostru, uman, realizabil în condițiile vieții și întâmplărilor noastre pământești.
Înțeleg protestul: ce, suntem noi oameni, noi viermi fără valoare, noi păcătoși, noi muritori, ca să fim umpluți cu „toată plinătatea lui Dumnezeu”?
Da, doar noi.
Căci măreția iubirii lui Hristos pentru omenire constă în faptul că El ne-a dat nouă, lipitorilor iubitoare de păcat, puterea și puterea de a fi umpluți cu „fiecare mugure al lui Dumnezeu”? Dovada? – Toți sfinții și toți cei care trăiesc și cred în Hristos împreună „cu toți sfinții”. Pentru că harul lui Dumnezeu îl ajută în toate. Face imposibilul posibil. Aceasta este simțită de oricine trăiește în Biserică, pentru că în ea totul este plin de har și, prin urmare, totul este minunat și miraculos: cu cât un creștin depune mai mult efort, cu atât simte mai mult că este har, puterea divină sfântă și imediată a lui Hristos, care dă viață continuu întregului trup al Bisericii și face minuni neîncetat în ea și în fiecare dintre cei care sunt în ea cu toată ființa lor (cf. Coloseni 1:29 ; Efeseni 3:7 ).
Binecuvântările inefabile, neînțelese și nenumărate, revărsate asupra noastră de Domnul Hristos în economia Sa divino-umană a mântuirii, sunt atât de imense, de neînțeles și supraomenești, încât depășesc nemăsurat chiar și gândul nostru despre ele.
Și nu numai atât, ci și rugăciunile noastre pentru ele: căci nu suntem capabili să cuprindem cu nicio rugăciune a noastră, oricât de perfectă și cuprinzătoare, binecuvântările divine inefabile pe care Domnul Iisus ni le dăruiește prin Biserica Sa.
Și toate acestea se revarsă în ființa noastră prin nenumărate capilare invizibile în organismul divin-uman al Bisericii: și trăim prin harul de neconceput și dătător de rugăciune al Domnului atotmilostiv și înviorător, care cu puterile Sale divine pline de har „lucrează în noi” în mod misterios, zidind mântuirea noastră, îndumnezeirea noastră, transformarea noastră, sfințirea noastră, ecleziasticizarea noastră, treimea noastră.
Gândirea umană nu poate niciodată să cuprindă pe deplin sfânta taină a Bisericii lui Hristos și, în cadrul ei, atelierul miraculos al mântuirii, îndumnezeirii, transformării, învierii, înălțării: căci rămâne întotdeauna incomparabil mai mult din neconceput decât intră în gândirea noastră ca fiind conceput.
Din aceste motive, credința este cu adevărat singura călăuză prin toate acestea; credința – acea formă de neconceput a ființei noastre ecleziasticizate și ecleziasticizate.
Și prin acea credință, harul întrecut al Domnului Hristos cel atotiubitor, acea putere neobosită creatoare de Dumnezeu, „lucrează în noi”puterea sfințitoare, puterea hristificatoare, puterea îndumnezeitoare, puterea treimificatoare, care izvorăște din Hristos cu toată ființa ei și ne conduce pe toți la Hristos și ne duce la Hristos prin nenumăratele taine ale Sfântului Duh în sfânta Biserică a lui Hristos, conducându-ne nu numai pe noi, ci și toate generațiile și în ele pe toți cei care vor să creadă în El pentru mântuire și viață veșnică (cf. 1 Timotei 1:15 ).
Căci Hristos este Duhul Sfânt în Biserică; și Biserica este Duhul Sfânt în Hristos. Hristos – Capul și Trupul Bisericii; Duhul Sfânt – sufletul Bisericii.
Având în vedere toate acestea, Sfântul apostol proclamă: „Iar Aceluia care, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi – катаὰ τὴν δύναμιν τὴν ἐνεργουμένην ἐν ἡμῖν (= prin puterea care lucrează, face, lucrează în noi), a Lui fie slava în Biserică, în Hristos Isus, în toate neamurile, în vecii vecilor. Amin.
https://azbyka.ru/otechnik/Iustin_Popovich/tumachene-poslanitse-efestsima-svetog-apostola-pavla/
ApreciazăApreciază
Sfântul Iustin Popovici
„Dragostea să se înmulțească în cunoaștere ”, pentru că numai cunoașterea care vine din iubire are valoare veșnică și durată nemuritoare.
Prin însăși natura sa, iubirea este puterea divină a cunoașterii: prin ea Îl cunoaștem pe Dumnezeu, pe om și orice făptură iubită, pentru că ei, Cel Atotmilostiv, i se dezvăluie atât taina lui Dumnezeu, cât și taina omului și taina fiecărei făpturi.
Iubirea înflorește inevitabil odată cu cunoașterea.
Dacă ea crește, cunoașterea crește odată cu ea.
Iubirea desăvârșită dă cunoaștere desăvârșită.
Dar cunoașterea fără iubire este un ochi fără pupilă, o ureche fără auz, un trup fără duh.
O astfel de cunoaștere se înmoaie, duce la mândrie; iar mândria ucide sufletul ca nimic altceva.
Este viciul care l-a transformat pe îngerul suprem într-un diavol, darămite într-un om; în ce nu-l transformă! (cf. 1 Cor. 8:1 ).
Nu numai în cunoaștere, ci „ fă ca dragostea voastră să abunde tot mai mult în fiecare sentiment ”: lasă fiecare dintre sentimentele voastre să încolțească, să înflorească cu dragoste , pentru că numai așa fiecare sentiment își atinge scopul divin și devine pentru om atât bucurie, cât și paradis.
Sentimentul uman , neumplut de dragoste divină , este pentru om un chin imens și un întreg iad.
Iar cunoașterea umană, neumplută de această dragoste, nu este altceva decât cel mai teribil pandemoniu.
Dragostea divină este singura forță din lumea noastră pământească care vindecă și normalizează, imortalizează și eternizează atât cunoașterea umană, cât și sentimentul uman .
Astfel, numai în Hristos, în dragostea Lui , sunt vindecate atât cunoașterea umană, cât și sentimentul uman de nebunia lor.
Sunt vindecate de autarhia satanică-umanistă, de autosuficiență; de iubirea de sine satanică-umanistă, de inchiderea/intoarcerea spre sine.
Căci principiul fundamental al vieții atât pentru Satan, cât și pentru omul umanist este: să fie autosuficient; să trăiască prin sine, din sine, în sine, pentru sine; să nu recunoască nici pe Dumnezeu, nici Adevărul, nici Dreptatea, nici vreo valoare mai mare în afara sinelui; să fie totul și toți pentru sine.
Și acesta este principiul fundamental atât al cunoașterii, cât și al sentimentelor lor.
O astfel de iubire de sine și o astfel de inchidere in sine sunt o închisoare fără lumină în care omul înnebunește treptat, până când, în cele din urmă, atât Satana, cât și omul, și cunoașterea și sentimentele lor, înnebunesc complet.
Cine iubește cu dragostea lui Hristos primește de la Domnul o inimă arzătoare, înflăcărată.
Această dragoste este o comoară nesățioasă: pentru că atât cel iubit, cât și cel care iubește tânjesc tot mai mult să fie iubiți.
Măsura acestei dragoste este – să nu se oprească niciodată: τὸ μηδαμοῦ ἵστασθαι: „ dragostea voastră să crească tot mai mult în cunoștință și în orice pricepere ”.
Apostolul prețuiește nu orice dragoste , ci dragostea care vine din cunoștință, adică nu aceeași dragoste pentru toți, pentru că o astfel de dragoste nu ar fi dragoste, ci indiferență.
Ce înseamnă: „ în cunoștință ”? Înseamnă: cu rațiune, cu reflecție, cu prudență .
Căci există și cei care iubesc fără rațiune – ἀλόγος, la întamplare, motiv pentru care prietenia lor nu este permanentă. .
1:10
Cunoașterea și simțirea umană, vindecate și pline de dragostea lui Hristos, sunt capabile să perceapă întotdeauna cu certitudine și să aleagă „ ceea ce este mai bine ” pentru om și, astfel, îl conduc pe om pe calea unei vieți curate și sfinte atât în această lume, cât și în cea viitoare, până „la ziua lui Iisus Hristos ”.
Numai printr-o îndelungată practică a iubirii și a altor virtuți sfinte, sentimentele noastre devin capabile de o distincție sigură și neamagitoare între bine și rău, între Dumnezeu și diavol (cf. Evrei 5:14 ).
Fără dragostea lui Hristos în mintea și cunoașterea sa, în inima și simțirea sa , omul nu cunoaște de fapt și nu simte ce este cu adevărat bine sau cu adevărat rău.
1:11
Plin de dragostea lui Hristos, el alege întotdeauna ceea ce este evanghelic, nemuritor, divin, veșnic; seamănă aceasta în sufletul său, în gândurile sale, în sentimentele sale; și toate acestea încolțesc treptat, cresc, se coace și umple întreaga ființă a omului cu roadele dreptății divine și ale dreptății personale.
Și toate acestea încolțesc, cresc, se coace și aduc roadele dreptății – „ Iisus Hristos ”.
Roadele dreptății sunt hrană nemuritoare, cu care sufletul nemuritor al omului este hrănit constant atât în această lume, cât și în cea de apoi, și așa în toată veșnicia.
Care sunt „ roadele dreptății ”?
Dreptatea este suma tuturor sfintelor virtuți evanghelice; trăirea în ele este dreptatea. Cel drept este cel care trăiește în sfintele virtuți. Fiecare virtute își aduce roadele nemuritoare ale dreptății și îl hrănește pe om.
Sufletul omului rămâne sterp dacă nu este inundat de dragostea lui Hristos; mintea și cunoașterea devin sterpe, inima și simțirea sterpe.
Sunt devastate și chinuite de o foame nestăvilită, așa cum a devastat și chinuit sufletul îndepărtat și înstrăinat de Dumnezeu, cunoașterea și simțirea fiului risipitor din Evanghelie.
Și nu au cu ce să se hrănească și cu ce să se împace.
Iar dragostea lui Hristos în suflet îl conduce pe om din luptă în luptă, din râvnă în râvnă, și el aduce neîncetat roadele dreptății , cu care se hrănește atât pe sine, cât și pe frații din jurul său.
https://azbyka.ru/otechnik/Iustin_Popovich/tumachene-poslanitse-filiplanima-svetog-apostola-pavla/
ApreciazăApreciază