Adevăr și iubire (duhovnicească)

Am primit pe e-mail de la fratele Mircea:

Adevar si iubire (duhovniceasca)

Iisus spune : “Eu sant Calea, Adevarul si Viata”. (Ioan, cap. 14)

Despre Duhul Sfant spune ca este “Duhul adevarului”. (Ioan, cap. 14, 15, 16)

Deci nu iubire, ci adevar. De ce asa? Pentru ca Adevarul ne spune/stabileste ce este bine si  ce este rau, ce este de la Dumnezeu si ce de la diavol. Omul poate iubi binele sau raul, cele ale lui Dumnezeu, sau cele de la diavol, adica, iubirea omului poate fi rea sau buna, poate fi indreptata spre rau sau spre bine. Putem iubi patimile sau/si putem iubi virtutile.

In opozitie cu Dumnezeu, diavolul este tatal minciunii.

Dumnezeu este iubire (Agape, a se vedea mai jos) – spune Apostolul Ioan, insa iubirea lui Dumnezeu este intotdeauna buna.

Cand vorbim despre iubire/dragoste, nu se poate sa nu facem referirie si la ce spune Sfantul Apostol Pavel in Epistola intaia catre Corinteni cap. 13. In acest capitol se spune si ca dragostea „Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr”. Adica, iubire fara adevar nu se poate.

 

„În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un învăţător de Lege, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău». Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, asemenea acesteia, este: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi». În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi prorocii.”

 

A iubi pe Dumnezeu inseamna sa iubesti Adevarul. Adevarul este norma absoluta.

Parintele Arsenie Papacioc: „Suprema valoare e Adevărul. Nu există concesie în materie de Adevăr”.

Ioan cap 17: “Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul.” . „Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr.”

Omul se sfinteste in Adevarul lui Dumnezeu.

Referitor la a 2-a porunca, „Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti”, avem o lamurire extrem de importanta din partea lui Iisus. Nu oricine este aproapele – pilda samarineanului milostiv (Luca, cap. 10).

La Luca cap. 6 spune Iisus: „Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei.”. „ „Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri… „

Parintele Adrian Fageteanu : „Pentru că v-am spus ieri că Dumnezeu spune: Iubeşte pe vrăjmaşul tău! Şi eu am spus: „Eu înţeleg să iubesc pe vrăjmaşul meu, nu pe vrăjmaşul lui Dumnezeu”.

Adica, nu iubim la fel pe oricine, si pot chiar sa-l iubesc si pe vrajmasul lui Dumnezeu, dar nu cu iubirea pentru fratele si prietenul meu ortodox. Din pacate in Bibliile noastre se foloseste doar cuvantul iubire, sau dragoste, ceea ce nu refelecta realitatea. In Bibliile grecesti (prima Sfanta Scriptura in greaca a fost scrisa), sant folositi 2 termeni pentru iubire: Philia si Agape.

 

„Philia a fost asociată în general cu prietenia, cu afecţiunea. Philia este iubirea spontană, naturală, un sentiment bazat pe intimitatea lăuntrică a celor ce se iubesc. Este o legătură puternică, o iubire liniştită, netulburată de pasiunea lui eros şi plină de virtuţi. Ea înseamnă loialitate faţă de prieteni, virtute, egalitate şi bucuria de a face ceva împreună. Φίλος este prietenul, de care suntem legaţi prin dragoste reciprocă, în preajma lui suntem mereu bine-dispuşi, pentru că în lipsa acestei bune dispoziţii, Φίλος încetează să fie pentru noi ceea ce este. Φιλεῖν, verbul corespunzător, înseamnă „a iubi”, dar şi „a săruta”, ca expresie a intimităţii celor ce se iubesc.

Aristotel dedică o carte întreagă prieteniei (φιλία) în Etica Nicomahică. El o defineşte ca acea relaţie între oamenii care se ştiu că au bune intenţii şi îşi doresc binele unul celuilalt. Prietenia înseamnă să faci bine, să faci acest lucru fără să ţi se ceară, şi să nu ceri laude pentru ceea ce ai făcut, mai spune Aristotel în Retorica.

Există trei tipuri de prietenie, după cum vom vedea în continuare. Cei care se iubesc (se împrietenesc) pentru că sunt de folos unul altuia nu pot sta mult timp împreună, pentru că ei (se) iubesc pentru binele lor înşişi, nu pentru cei pe care îi iubesc. Prietenia lor se va destrăma repede, pentru că nevoile se schimbă, şi fiecare va căuta pe altcineva care să-i fie de folos. La fel se întîmplă cu cei care se împrietenesc din plăcere, deoarece plăcerile sunt şi ele schimbătoare. Oamenii se îndrăgostesc repede, dar la fel de repede îşi pierd interesul. Însă această relaţie poate deveni o prietenie adevărată, deoarece oamenii care se iubesc astfel vor să-şi petreacă viaţa împreună.

Prietenia perfectă este aceea între oamenii buni şi virtuoşi, care doresc binele celuilalt prin natura lor, ca oameni buni. Astfel ei sunt folositori unul altuia şi plăcuţi, pentru că sunt asemenea. Dar asemenea prietenii sunt rare, pentru că este nevoie de timp pentru ca oamenii să se cunoască şi să îşi ofere încredere unul altuia. Aceasta este singura care poate fi numită prietenie, deşi cei care sunt legaţi prin utilitate sau prin plăcere se numesc şi ei între ei prieteni. Aceştia din urmă pot fi orice fel de oameni, chiar şi oameni răi, însă nu şi prietenii adevăraţi, care nu pot fi altfel decît buni.

Însă nu toate prieteniile sunt între oameni egali; şi atunci cel mai vituos va fi iubit mai mult de către cel mai puţin virtuos, ia el va răspunde acestuia cu mai puţină iubire. Astfel, cel mai puţin virtuos va primi iubire pe măsura sa, şi nu va căuta să primească de la celălalt tot atîta iubire cîtă oferă. De asemenea, marile diferenţe între oameni vor împiedica înfăptuirea unei relaţii de prietenie: ignorantul nu poate fi prieten cu înţeleptul, nici supusul cu regele.

Prietenia perfectă este doar între cei egali în virtuţi şi în bunătate, adică între cei mai buni şi cei mai virtuoşi.

Acest sens, lipsit însă de nota elitistă pe care i-o dă Aristotel, va fi preluat mai departe de filosofia bizantină. După cum ne spune Pavel Florenski, trăsăturile principale ale prieteniei (φιλία) sunt următoarele:

• spontaneitatea originii, fundamentată pe un contact personal, dar nedepinzînd numai de legăturile organice, naturaleţea;
• vibraţia faţă de omul însuşi, nu doar aprecierea calităţilor lui;
• aspectul cald, cordial, nedepinzînd de raţiune, al sentimentului, dar în acelaşi timp nepasional, neimpulsiv, neimpetuos, neorb şi nefurtunos;
• intimitatea, mai mult chiar, una personală, lăuntrică.

Sfânta Scriptură preia acest termen şi îi dă un conţinut spiritual. El va semnifica iubirea creştină, bazată pe un sentiment şi o comuniune personale.

În accepţia comună se vorbeşte de prietenii lui Corneliu Sutaşul (Fapte 10, 24) şi alte prietenii omeneşti (cf. Luca 11, 5, 6, 8, 16; 15, 6, 29; 23, 12). Se vorbeşte şi de „prietenii lui Pavel” dintre care unii erau dregătorii Asiei (Fapte 19, 31), iar alţii „erau creştinii care primiseră mesajul Evangheliei prin el”. Despre creştini ca prieteni, vorbeşte şi sfîntul evanghelist Ioan, scriind lui Gaiu: „Pace ţie! Prietenii te îmbrăţişează. Îmbrăţişaţi pe prieteni, pe fiecare după numele lui” (III Ioan 15).

Sfîntul Ioan Botezătorul vorbeşte despre „prietenul mirelui” (Ioan 3, 29) şi însuşi Mîntuitorul numeşte pe Lazăr „prietenul nostru” (Ioan 11, 11), după cum le spune apostolilor: „Voi sunteţi prietenii Mei dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (Ioan 15, 14). Toţi adevăraţii creştini — ca şi sfinţii — sînt prietenii şi fraţii lui Hristos şi împreună moştenitori cu El (cf. Rom. 8, 17), precum şi „prieteni şi fii prin har ai lui Dumnezeu”.

Cuvîntul este folosit şi cu sens peiorativ, ca atunci cînd fariseii îl acuză pe Iisus că e prieten al vameşilor şi păcătoşilor (Luca 7, 34). În acelaşi sens se foloseşte cuvîntul cînd se spune că „prietenia lumii” este „duşmănie faţă de Dumnezeu, Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (lacov 4, 4).

Sfinţii Părinţi sfătuiesc în nenumărate rînduri despre necesitatea prieteniei. Pe lîngă ἀγάπη, iubirea universală adresată oricui, φιλία este prietenia individualizată. Alegerea prietenului trebuie să se facă foarte atent, pentru că în această relaţie prietenii se unesc, fiecare ia asupra lui viaţa celuilalt. Prietenul este cel pe care îl aceepţi în tine, împreună cu el te mîntuieşti sau nu. De aceea prietenia ocupă un loc important în scrierile bizantine. Grigore Teologul, Maxim Mărturisitorul, Sf. Vasile cel Mare şi multi alţii vor vobi despre ea.

Agape

Spre deosebire de pasiunea lui ἔρως, de tandreţea lui φιλία, sau de ataşamentul din στοργή, agape (ἀγάπη) este acea dragoste raţională, care ţine în primul rînd de caracteristicile celui iubit. Ea nu este nici pasională, nici tandră, şi nu provine din înclinaţii directe către cineva, ci din convingeri.

Ἀγαπάω (ἀγαπᾶν) se apropie foarte mult de „a stima”, „a aprecia” şi ţine de o dirijare selectivă a voinţei. Etimologic, se pare că se înrudeşte cu ἄγαμαι, „a admira”, cu ἄγη, „mirare”, ἀγάλλω, „a slăvi”, γαίω, „a se mîndri”, „a se bucura”, γάνιμαι, „ a se bucura”, şi cu gau, gaudium, gaudere din limba latină. Această înrudire ar însemna că ἀγαπάω ar avea sensul de „a avea propria bucurie în ceva”.

Agape – frescă paleocreştină

Spre deosebire de celelalte feluri de iubire, agape înseamnă a iubi pe cineva pentru un anumit motiv, este alegere, este preferinţa pentru un lucru sau altul în virtutea unor caracteristici ale acelui lucru, la fel cum termenul înrudit, ἄγαμαι, înseamnă a admira pe cineva pentru ceva anume.

Termenul este folosit de asemenea pentru a desemna iubirea în sens general; grecii îşi mărturisesc iubirea folosind σ’αγαπώ, care are acelaşi sens şi aceeaşi utilizare cu românescul „te iubesc”.

În manuscrisele antice, ἀγάπη este folosit extrem de rar. Un nume al zeiţei Isis era ἀγάπη θεόν, sau „cea iubită de zei”, subliniind rolul ei ca zeiţă a fertilităţii. Ἀγάπη apare şi în „Odiseea” de două ori, şi descrie ceva care dă o stare de satisfacţie. Acesta este sensul cu care apare acest cuvînt în textele ulterioare, unde va desemna preferinţa cuiva pentru un anumit fel de mîncare sau sentimentele cuiva pentru copii. În Imperiul Roman ἀγάπη era deseori folosit ca şi cuvînt introductiv în scrisorile către prieteni.

Ἀγάπη şi verbul ἀγαπάω sunt folosite mult în „Septuaginta”, ca traducere a cuvîntului evreiesc care înseamnă iubire şi care înglobează sensurile tuturor cuvintelor greceşti referitoare la iubire (la fel ca şi cuvîntul românesc „iubire”, de altfel). Nu se ştie de ce a fost ales tocmai cuvîntul ἀγάπη, însă este posibil ca asemănarea sunetelor să fi jucat un rol important (אהבה – A’ha’va). Este chiar posibil ca grecescul ἀγάπη să fi rezultat în urma transliteraţiei dintr-o limbă semitică. Această utilizare reprezintă contextul pentru alegerea acestui cuvînt oarecum obscur – în detrimentul altor cuvinte greceşti mai comune – ca şi cuvîntul cel mai des folosit pentru a exprima iubirea în scrierile creştine.

În Sfînta Scriptură, ἀγάπη, impregnat de viaţă spirituală, devine dragostea vibrantă, universală, dragostea libertăţii spirituale superioare. Ea se manifestă atît faţă de Dumnezeu cît şi faţă de semenii noştri, inclusiv faţă de duşmani, spre deosebire de φιλία care se foloseşte doar faţă de cei apropiaţi şi care nu poate fi folosită în cazul iubirii vrăjmaşului.

De asemenea, ἀγάπη este şi un atribut divin (Ioan 4, 8), care se împărtăşeşte celor ce cred în Hristos, revărsîndu-se, prin Duhul Sfînt, în inimi (Rom. 5, 5). Ea devine, prin conlucrarea credinciosului, şi una din cele trei virtuţi cardinale, alături de credinţă şi de nădejde:

13. νυνὶ δὲ μένει πίστις, ἐλπίς, ἀγάπη, τὰ τρία ταῦτα· μείζων δὲ τούτων ἡ ἀγάπη. (I Cor. 13, 13)

Este de altfel cea mai mare dintre virtuţi [atentie, ca nu este asa; cea mai mare dintre virtuti este dreapta socoteala, sau discernamantul], pentru că fără ea, orice faptă, oricît de măreaţă, nu înseamnă nimic. Ea este condiţie a actului mîntuirii, căci este sursa şi motorul faptelor bune.

Ἀγάπη este şi iubirea Lui Dumnezeu pentru om, datorită căreia pe Însuşi Fiul Său L-a dat (morţii), pentru ca să ne mîntuiască (1 Ioan 3, 16—17). Acelaşi cuvînt este folosit de sfîntul Ioan evanghelistul cînd spune că „Dumnezeu este iubire” (Ioan, 4, 8-16). Căci zice el „Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte, nu a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 7—8). Această expresie a intrat şi în cultul liturgic şi o auzim rostindu-se de către preot în mijlocul liturghiei: „Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gînd să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh…”.

Diferenţa dintre ἀγάπη şi φιλία se observă cel mai bine în dialogul dintre Iisus Hristos şi Petru (Ioan 21, 15-17). Întrebarea lui Iisus este: „ἀγαπᾷς με”, iar răspunsul lui Petru: „φιλῶ σε”. De două ori. Iisus foloseşte ἀγαπᾶν pentru a semnifica iubirea general umană, care se oferă tuturor oamenilor, chiar şi de φιλία, de prietenia pe care Petru a rupt-o cînd s-a dezis de El, dovadă că în a treia întrebare verbul este φιλεῖν. În acest caz, diferenţa dintre cele două cuvinte devine clară. Întrebarea lui Iisus, repetată şi a doua oară, înseamnă că Petru a încălcat iubirea prietenească, φιλία, şi că acum nu i se mai poate cere decît acea iubire pe care el o are pentru toată lumea, acea ἀγάπη lipsită de căldura şi apropierea iubirii prieteneşti. Este o încercare prin care apostolul trebuie să treacă pentru a-şi reînnoi prietenia cu Iisus, pentru a da o nouă dovadă a iubirii lui.

Aşadar, ἀγάπη este o iubire necesară în relaţia cu celălalt, dar nu şi suficientă. Aproape deloc cunoscut şi folosit în scrierile antice, ἀγάπη semnifică o iubire care alege şi care se manifestă ca un act al voinţei. Ea înseamnă abandon şi negare de sine în favoarea şi de dragul celui iubit, este o dragoste sacrificială, care în lume apare doar ca elan, ca o adiere venită din afară, şi nu ca factor determinant de viaţă. De aceea ea nu se manifestă prin trăsături omeneşti şi contingente, ci dumnezeieşti şi absolute.

Iubirea a determinat modul de viaţă personală şi colectivă a creştinilor. Expresia cea mai înaltă a iubirii creştine sunt mesele comune, numite „agape” care aveau loc înainte sau în legătură cu liturghia, dar separate de aceasta, care culminează cu un consum mistic, chiar tainic, al Preacuratului Trup şi al Preacinstitului Sînge.”.

Asa ca, il iubesc pe catolic, pe musulman, pe hindus cu agape, nu cu philia; ii vreau binele, vreau sa ajunga sa cunoasca Adevarul, si poate fac si ceva in sensul asta.

Referitor la cele de mai sus, in cartea „Primejdia marturisirii”, Ioan Pintea il intreaba pe Parintele Nicolae Steinhardt: (anii 1980)

„-Ati vorbit de tradare si vanzare. Asistam si in zilele noastre la persecutii de tot felul. Santem „ingraditi” si „inchisi” in felurite moduri. In acest caz care trebuie sa fie atitudinea noastra fata de nu putini semeni de-ai nostri care s-au facut uneltele celui rau si viclean? Una de iubire, de intelegere si ingaduinta sau una de ura, greata, scarba, dispret

-Iată un sentiment creştin. Să-ţi fie greaţă de anumiţi oameni. Da. E adevărat că Domnul a spus să ne iubim vrăjmaşii noştri, dar nu înseamnă că nu trebuie să ne fie greaţă de ceea ce merită să ne fie greaţă.

Are englezul o vorbă care spune asta minunat. Mi se pare că ţi-am spus-o ţie, Ioane. Zice: „Sunt obligat în calitatea mea de creştin să-mi iubesc aproapele, dar nu sunt obligat să-l şi simpatizez“. Obligat sunt să-l iubesc ca fiinţă omenească, dar nu sunt obligat să-mi şi placă, să-l îndrăgesc. De îndrăgit, îndrăgesc pe oamenii buni şi cumsecade. Dar de aceia care sunt scârboşi mi-e greaţă. Greaţă trebuie să-mi fie de ei, scârbă trebuie să-mi fie de ei! Îi iubesc ca oameni, le doresc mântuirea şi aş fi fericit să iasă din lumea aia a lor şi din bârlogul ăla în care s-au băgat (şi acolo se bucură, şi de acolo fac rău altora). Ehe, mi-e greaţă de ei! Domnul să mă judece, Domnul să mă judece. Greaţa este un sentiment foarte creştin. Foarte creştin.

Nu mă înşel dacă mi-e greaţă de turnător, de vânzător, de pungaş, de răi, de invidioşi, de tirani, de lingăi, de toţi. Nu consider asta ca un păcat. Sunt fraţi – întrucât au duhul divin în dânşii, dar îl pângăresc, dar fac rău oamenilor şi semenilor lor, dar se poartă ca nişte fiare… şi mie să nu-mi fie greaţă de ei? Le doresc mântuirea, aş fi fericit să pot să-i ajut să se mântuie şi să iasă din aceste spurcăciuni în care se află, dar când sunt în bârlogul spurcăciunii mi-e greaţă. Ăsta-i răspunsul meu.”

Cu atat mai mult trebuie sa ne fie greata de cei care atenteaza la sufletul omului.

Matei cap 10: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena.”

Si aici intra cei ce ascund Adevarul, cei ce modifica Adevarul, cei ce inlocuiesc cuvantul „Adevar” cu  alt cuvant, de ex. „credinciosie”, sau cei care inlocuiesc „Adevar” cu „iubire”, punand pe primul loc iubirea si nu Adevarul. Iubim, foarte frumos, sta in firea omului sa iubeasca; dar ce iubim, ce e bine sa iubim? Ei bine, asta ne spune Adevarul; Adevarul ne invata ce sa iubim, cum si cat sa iubim, Adevarul delimiteaza cadrul in care se poate manifesta iubirea cea buna. Adevarul este criteriul ordonator. Si santem datori sa cunoastem acest Adevar. Numai intelegand Adevarul ne putem feri de erezii. Numai intelegand Adevarul ne putem feri de tradarea care vine din interior.

Adevarul se spune simplu, adevarul simplifica si omul pricepe mai repede, poate vedea mai usor ce e bine si ce e rau. La minciuna este invers.

( https://saccsiv.wordpress.com/2022/04/19/modificari-in-bibliile-noi-despre-credinciosie/ )

Strategia prin care se implementeaza ecumenismul si celelalte ale celui rau este de a aduce in discutie din ce in ce mai putin Adevarul, si din ce in ce mai mult iubirea. Pe cat posibil sa nu se mai vorbeasca deloc de Adevar, ci numai de iubire. Si asta pentru ca iubirea e mijlocul cel mai bun de a lua ochii, de a vraji, de a „hipnotiza”. Se apasa intens pe butonul emotie/inteligenta emotionala, si cei ce o au foarte dezvoltata sant cei mai predispusi sa cada in aceasta capcana. „Ce poate fi mai frumos, mai delicat, mai nobil decat iubirea? Sa ne iubim cu totii, sa iubim orice, si ce bine si frumos va fi.”. „Cum, nu iubesti? Vai, ce rau esti, si habotnic, si nu intelegi… Cum poti fi asa?”.

 

Parintele Arsenie Papacioc:

,,NU a ZICE, CI a MIȘCA înseamnă a AJUNGE! Te-ai oprit, s-a oprit și harul. Nu vă jucați cu Adevărul! Că avem impresia că murim, dar nu murim. Nu vă temeți, tată! Dar să știți că nu poți să aperi Adevărul dacă nu te-ai îmbrăcat în haina morții întâi. Acum sunt semne de sfârșit de veac și dracul vrea să schimbe Adevărul. Și mi se pare mie că sunt mai mulți mireni decât călugări care îmbracă haina morții. Și haina morții înseamnă să mori pentru Adevăr. În momentul când aperi Adevărul deja ești pe tine cu haina morții. Să știm să murim și să înviem în fiecare zi. Nimic nu este pierdut atât timp cât credința este în picioare, cât sufletul nu abdică și capul se ridică din nou.”

Eu consider ca aceasta lucrare a diavolului de a aseza iubirea inaintea Adevarului e o lucrare de foarte mare finete. Se pune carul inaintea  boilor. Si asa, omul iubeste si bine si rau, iubeste ecumenismul, paradale gay, cele ce tin de insemnare… Si e foarte clara aceasta lucrare in aceste vremuri, pentru ca fara asa ceva nici ecumenism nu se poate, nici pasii spre insemnare nu pot fi facuti.

Pentru Adevar a fost rastignit Iisus. Pentru Adevar au fost omorati Sfintii Apostoli, pentru Adevar au murit milioane de martiri si mucenici in primele secole de crestinism, si apoi pana in zilele noastre – aici si Sfintii Inchisorilor, pentru Adevar au murit Sfintii Brancoveni, tatal si cei 4 baieti, si Ianache Vacarescu, pentru Adevar au murit sute de mii de romani in luptele cu turcii, cu tatarii, cu austro-ungarii, pentru apararea Adevarului au fost cele 7 sinoade ecumenice. Adevar. Totul se invarte in jurul lui. Si asta il supara cel mai tare pe tatal minciunii.

Sa revenim un pic la iubirea lui Iisus Hristos. Faptul ca Iisus este iubire, nu L-a impiedicat sa:

Matei 21: „Şi a intrat Iisus în templu şi a alungat pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în templu şi a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor care vindeau porumbei. Şi a zis lor: Scris este: „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceţi peşteră de tâlhari!”. ”

Ioan 2: „Şi, făcându-Şi un bici din ştreanguri, i-a scos pe toţi afară din templu, şi oile şi boii, şi schimbătorilor le-a vărsat banii şi le-a răsturnat mesele.”

Iata un tip de manifestare a Iubirii. Care implica chiar si un bici.

Faptul ca Iisus este Iubire, nu L-a impiedicat sa spuna:

Matei 27: “Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia.”. „Şerpi, pui de vipere, cum veţi scăpa de osânda gheenei?”

Matei 26: „Fiul Omului merge precum este scris despre El. Vai, însă, acelui om prin care Fiul Omului se vinde! Bine era de omul acela dacă nu se năştea.”

Spune Parintele Nicolae Steinhardt foarte frumos: „Mii de draci ma furnica vazand cum este confundat crestinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tampa si lasa. O bondieuserie (e expresia lui tante Alice), ca si cum menirea crestinismului n-ar fi decat sa lase lumea batjocorita de fortele raului, iar el sa inlesneasca faradelegile dat fiind ca e prin definitie osandit la cecitate si paraplegie..”

In plus, Dumnezeu Fiul Iubire va judeca si lumea, Matei 25 – Infricosatoarea Judecata, si pe unii ii va trimite in rai, pe altii in iad, conform faptelor lor: au avut grija de bolnav, de sarac, de cel din puscarie.

Apoi, Matei 7: “Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.”

Adica, cu Dumnezeu Iubire nu este totul numai lapte si miere, chiar daca facem minuni, scoaem demoni, proorocim.

Se spune de catre multi ca iubirea este cea mai inalta virtute. Fals. Sfintii Parinti ne invata ca dreapta socoteala/discernamantul este cea mai inalta virtute.

Sfantul Paisie, vol. 5 – Patimi si Virtuti, partea a 4-a, cap. 5, Discernamantul, cununa virtutilor:

“– Gheronda, de ce Parintii spun ca virtutea discernamantului este “mai mare decat toate virtutile”?

– Discernamantul nu este simplu o virtute; este coroana, cununa virtutilor.

Avem discernamant in functie de starea noastra duhovniceasca, in functie de calitatea virtutilor noastre. Daca virtutile noastre sunt de hartie, de hartie va fi si cununa lor, adica discernamantul pe care-l avem. Daca virtutile noastre sunt de arama, de arama va fi si cununa lor. Daca sunt de aur, de aur va fi si cununa lor. Daca virtutile noastre au diamante, diamante va avea si cununa lor, discernamantul.”

“– Gheronda, Sfantul Isaac Sirul scrie:

„Dumnezeu ia in considerare virtutea dupa discernamantul cu care este savarsita“.

– Asa este. Fiecare fapta a noastra, pentru a fi placuta lui Dumnezeu, si fiecare virtute, pentru a fi cu adevarat virtute, are nevoie de discernamant. Discernamantul este sarea virtutilor. De aceea si Hristos ne spune in Evanghelie:

„Orice jertfa va fi sarata cu sare” .”

Sa vedem acum ce spun Sfintii Parinti despre cea mai inalta forma de iubire; care este aceasta?

In Hronograf, Sfantul Dimitrie al Rostovului spune:

„Creştinescul om dator este după Dumnezeiasca poruncă să iubească pe aproapele ca pe sineşi. Iar de trebuie să-i iubească ca pe sineşi, deci şi pe mîntuirea lui, ca şi pe a sa să o dorească şi s-o caute dator este. Pentru că acesta este cel mai încredinţat semn al dragostei celei adevărate, mai mult decît toate alte faceri de bine ce se fac trupului, adică: pe cel prost a-l învăţa, pe cel ce greşeşte a-l îndrepta şi pe sufletul cel ce piere a-l căuta şi a-l dobîndi spre mîntuire. Iar cel ce nu se grijeşte de mîntuirea aproapelui, nu-l iubeşte pe dînsul ca pe sineşi, nici nu are dragoste adevărată către Dumnezeu”

Iar Parintele Justin:

„Singurele noastre arme sunt numai cele duhovnicesti: rugaciunea, smerenia, dragostea, dar si marturisirea. Nu se poate dragoste fara marturisire. Dragostea este jertfitoare, iar noi daca ne temem sa marturisim adevarul, ce jertfa mai avem? Sau daca nu ne pasa de aproapele nostru care este in nestiinta si noi nu il informam si il lasam sa cada prada acestui sistem, ce dragoste mai avem? Cei care se mai lupta astazi sa trezeasca pe fratele lor, care nu au ramas nepasatori fata de viitorul unei natii si al unei Biserici, aceia sunt fii ai dragostei lui Dumnezeu, care isi pun viata pentru fratii lor”

 

„Marturisirea face parte din datoriile crestinului, mai ales in vremuri grele. Ca putem face noi toate rugaciunile si toate pravilele, dar daca noi nu marturisim atunci cand trebuie, ni se socoteste un fel de lepadare, tradare. Eu socotesc ca tocmai aceasta marturisire este o baie de spalare a pacatelor noastre.”

Cea mai inalta forma de iubire o aratam prin cea mai inalta forma de milostenie pe care o putem face, cea legata de sufletul omului, de mantuirea lui. Trupul este muritor, sufletul este vesnic. Normal, nu lasam omul sa moara de foame, dar sa facem ceva si pentru sufletul lui. Parintele Calciu mergea cu elevii de la Seminarul Teologic Bucuresti (unde era profesor), la bolnavii din diverse spitale, si le spunea elevilor ca merg sa le duca de-ale gurii si de-ale sufletului.

In concluzie, nu putem sa vorbim de iubire fara sa vorbim si de Adevar, nu iubim orice si oricum, nu punem iubirea inaintea Adevarului, si vorba Parintelui Steinhardt, sa nu confundam crestinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tampa si lasa.