SACCSIV – blog ortodox

Președintele Nicușor Dan a anunțat că va retrimite Legea antisemitismului la Parlament

Posted in Curtea Constituţională, NICUSOR DAN, PARLAMENTUL Romaniei, Romania by saccsiv on iulie 19, 2025

Nicușor Dan, președintele României, conform https://tvrinfo.ro/presedintele-nicusor-dan-a-anuntat-ca-va-retrimite-legea-antisemitismului-la-parlament/

În primul rând, ea completează o lege care există, în al doilea rând eu am atacat-o la CCR cerând Curții să constate că aproximativ jumătate din articolele din această lege sunt neconstituționale, opinie pe care o am în continuare. Deși CCR a spus altceva. În continuare cred că a lăsa ambiguitate în mai multe articole e nociv pentru societate și face ca tensiunea dintre cele două grupuri pe care am văzut-o în societate să se amplifice. După ce CCR va redacta motivarea prin care a respins obiecția mea, în termen de 10 zile o voi retrimite Parlamentului pe acele articole contestate de mine.

Tagged with: , , , , , , , ,

32 comments

32 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  3. O nouă lege iniţiată de deputatul Silviu Vexler, atacată la CCR de Nicușor Dan, privind libertatea religioasă | SACCSIV - blog ortodox said, on iulie 21, 2025 at 1:18 pm

    […] Președintele Nicușor Dan a anunțat că va retrimite Legea antisemitismului la Parlament […]

    Apreciază

    Răspunde
  5. Avatarul lui geo geo said, on iulie 22, 2025 at 8:11 am

    Aproape jumătate din lume are acum „atitudini antisemite extreme”, 2,2 miliarde de adulți, conform datelor Ipsos din 2024. Sionismul și-a transmis crimele pe toate canalele: genocid în Gaza, pogromuri ale coloniștilor, execuții de copii, atentate cu bombă asupra spitalelor și o sete nesfârșită de război. Un stat mafiot global care folosește identitatea evreiască ca armă pentru a justifica epurarea etnică, apoi strigă persecuție atunci când lumea se retrage. Cei care se aliniază cu el, mass-media, elitele diasporei, lobby-urile donatorilor, nu sunt spectatori nevinovați. Sunt noduri active într-o mașinărie planetară de deposedare. Iar acum consecințele ricoșează mult dincolo de Tel Aviv. Când folosești Holocaustul ca scut pentru noi atrocități, arzi poduri cu 7 miliarde de oameni care te privesc.

    https://x.com/iwasnevrhere_/status/1946650455666213105

    https://x.com/MaxBlumenthal/status/1946628558908002748

    Apreciază

    Răspunde
  9. Avatarul lui geo geo said, on iulie 25, 2025 at 1:44 pm

    Legile cenzurii, ca inginerie socială. Preambul: Stilul e regimul însuși

    Preambul

    În mai bine de o lună de tăcere, m-am frământat mult dacă să scriu sau nu un articol de adio, în care să comentez mai în detaliu cascada de legi represive, care ne-au adus în acest punct terminus al tranziției. Am ieșit dintr-o dictatură comunistă și naționalistă, pentru a eșua într-o dictatură cosmopolită, anti-națională, cu libertinaj în locul libertăților folosite cu sens.

    Pe de o parte, ce-ar mai fi de spus? când toți cred că le știu deja pe toate și ți se dă un țarc în care poți spune doar ce „e voie”. Pe de alta, e și bizar să scrii de ce e necesară libertatea unei societăți, ca și cum ar trebui să explici cu argumente unei instituții de ce să ți se dea voie să respiri.

    Am ajuns la concluzia că aș avea nevoie nu de un singur articol, ci de o mini-serie, în care să mă refer la evoluția fenomenului cenzurii și la implicațiile cu bătaie mai lungă pentru societate. Asta înseamnă să ating, într-un fel sau altul, toate temele fierbinți și controversate, pentru care tinerii frumoși și liberi sunt de părere că ar trebui cineva să fie aruncat după gratii. Fundătura absurdă în care am ajuns ca societate e depășit de absurdul unui astfel de demers: să îți aprinzi toate paiele în cap, fără niciun câștig, având doar de pierdut, doar pentru a scrie un text în care să explici de ce nu se mai poate scrie.

    În contextul în care se fac dosare și arestări pe bandă rulantă pentru fraze nevinovate sau scrieri bănuite de ură de Poliția Sentimentelor, când s-a cam făcut liniște în jur, e un demers nu doar riscant, dar și total absurd. Ce rost ar avea să încerci să mai explici ceva, după ce s-a vorbit enorm în ultimele trei decenii și nu pare că a progresat cineva din asta!? Dacă întregii țări i s-ar impune un post negru de vorbe, ar fi chiar o terapie spirituală, de la care ai mai putea aștepta ceva. Dar i se pune plasture pe gură doar unei anumite părți, doar anumitor idei, urmând ca hărmălaia să continue ca înainte.vechiul nou regim

    Trecerea în revistă a restricțiilor ce ni s-au pus te deznădăjduiește, cu atât mai mult cu cât s-a făcut tiptil, fără o ripostă. Vor fi deci câteva articole cu totul pesimiste, care ar constata că am fost conduși programatic spre fundul unei prăpastii sau într-o imensă temniță din care nu vom mai putea ieși. E un final de etapă istorică, o consfințire a încheierii experimentului democratic în toamna lui 2024, cu mai multe convulsii apoi în lunile ce au urmat. Acompaniat și de un iminent faliment economic. Sunt transformări la care se puteau referi alții mai calificați decât mine, mari intelectuali, ziariști, lideri politici, personalități de anvergură, nu un pârlit de anonim de pe internet. Ar fi putut să o facă din timp, dar iată că n-au făcut-o, poate din nepăsare, neînțelegere. Sau dimpotrivă, din mai bună înțelegere a riscurilor și mai mult simț de auto-conservare. Sau poate pentru că erau demult parte din piesă.

    Trebuie să recunoașteți, că e de un absurd sublim să te mai expui acum în bătaia focului, în plină vânătoare de vrăjitoare, doar pentru a mai scrie un ultim cuvânt, în care să explici de ce nu se mai poate scrie. Și ca să mai spui că și dacă ai avea libertatea totală de exprimare, tot n-ai mai vedea rostul, pentru că și cei care, teoretic, sunt de partea „noastră” îți lasă impresia că vorbești la pereți. Pentru că nu sunt preocupați de idei, ci de idolatria sau antipatia pentru una sau alta din vedetele mediocre ale actualității politice, în funcție de care împart orice opinie într-o grilă, care constă în prieteni și dușmani, nici măcar bine identificați.

    Am vorbit de mai mulți ani despre cum modernitatea ia o turnură totalitară. Dar evenimentele se precipită și nu se mai aplică nici speranța din acea anecdotă, care spunea că, din cauza înapoierii, la noi sfârșitul lumii va veni cu o jumătate de secol mai târziu. Nu spun că intrăm direct în vremuri apocaliptice, n-am darul profeției. Dar odată cu pierderea libertății cuvântului, poate și în contextul războinic mondial și al supravegherii digitale, ne afundăm în ceva ce ar putea prefigura și așa ceva.

    Politic, puterea actuală capătă trăsăturile unui regim. Nu se mai țin alegeri libere, ci într-un cadru îngrădit, dar cu o participare entuziastă. După o victorie cu emoții, noul guvern, pitrocit o lună întreagă și reunind toate partidele anti-suveraniste, a purces la cea mai furibundă pierdere de popularitate, lovind fără discernământ în cei care i-au ales și în cei care nu i-au vrut. Unii optimiști văd în asta semnul că va cădea foarte curând, detestat de toți: studenți, pensionari, funcționari, întreprinzători, liber-profesioniști, șoferi, proprietari și cine știe câte alte categorii. A debutat și cu măsuri anti-natalitate, în plină iarnă demografică, prin penalități de aproape 2.500 de lei aplicate noilor mame neasigurate. Patrioții îl văd, pe bună dreptate, ca un organ al ocupanților, pus să ia măsuri de persecutare a poporului cucerit.casta colaboraționiștilor

    Totuși, legile și instituțiile represive sunt instalate de niște decenii, iar abia acum încep să fie folosite la adevăratul lor potențial malefic. Și dacă regimul are din ce în ce mai puțină legitimitate și popularitate, poate conta pe loialitatea unei adevărate caste de magistrați și servicii secrete, răsplătită cu salarii și pensii speciale, care au motive reale să considere ideal aranjamentul „pro-euro-atlantic”. Și care repetă în oglindă genul de atașament pe care organele Miliției, Securității și Procuraturii l-au manifestat față de Partidul Comunist în etapele lui cele mai impopulare, din anii 50 și 80.

    Cu un astfel de aparat birocratic, de forță, și cu legi aberante, care aruncă noțiuni nedefinite, soarta celui care vorbește în public devine un hazard pur. Ea depinde de buna credință a respectivilor ofițeri și magistrați, de eventuala brumă de patriotism sau de frică de Dumnezeu din fiecare, care să contracareze oportunismul. Dacă aceia aleg să citească uman și cu convingerea că pluralitatea opiniilor e esențială unei societăți libere, iar cenzura e interzisă de Constituție, mai ai o șansă. Dacă aceia sunt activiști politici, care își propun să facă epurare a „crimelor de gândire”, au din partea politicienilor ghilotina pe mână.

    Anul trecut, în plină campanie prezidențială, după anularea alegerilor pe motiv de „intervenție rusă pe TikTok”, Procurorul General ieșea cu o inițiativă prin care cerea înăsprirea legilor pentru „legionari”, nemulțumit că se dau prea puține condamnări pentru „discursul urii”. Ieșirea părea doar un zgomot aiuritor de campanie, în timp ce la știri se vorbea de legionarii lui Potra. Între timp, o astfel de lege a venit de la deputatul Silviu Vexler, trecând prin Parlament cu toată susținerea de la PSD, PNL, USR, UDMR și Minorități. (La Senat nici AUR nu s-a opus proiectului, votând în bloc cu abținere. După care, la Camera Deputaților, cele trei partide „suveraniste” au votat împotrivă.)

    Probarea motivelor anulării alegerilor s-a pierdut în ceață. În schimb, puterea a trecut la instrumentarea unui dosar de poliție politică principalului concurent, acuzat de repetarea unor vorbe scrise sau vorbite de Corneliu Zelea Codreanu și Ion Antonescu. Am să mă refer separat la revoltătorul dosar făcut lui Călin Georgescu, care riscă să devină o victimă tragică exemplară, deși a făcut și încă mai face eforturi de a intra în grațiile puterilor coloniale, prin declarațiile admirative pentru Trump și Netanyahu.

    Victime colaterale, băgate la pușcărie, sunt și doi dintre simpatizanții săi: misteriosul sponsor Bogdan Peșchir și inimosul Cezar Avrămuță, care nici nu pot fi acuzați că ar fi spus ceva cu adevărat „incorect politic”. În cazul Stegarului Dac, acuzat de o vagă altercație cu un jandarm și insolitele sale escaladări de pomi, clădiri și macarale, e vorba și de un simbol. Un regim de înfeudare națională simte nevoia să închidă un bărbat pașnic cunoscut pentru fluturarea drapelului național, într-un etern protest mut. Simbolic, e cum se poate mai rău pentru regim.neo-stalinismul

    Dar cele mai dure represalii se anunță pentru adevărații adversari ideologici ai noii orânduiri, acuzați de a fi continuatori ai naționalismului interbelic. Unii nici măcar nu beneficiază de mediatizare la știri sau de tradiționalul comunicat de presă. Cu adevărat, „democrația moare în beznă”.

    Și aici intervine partea de „stil” a regimului, care face cu atât mai insidioasă atmosfera de teroare, care se instalează. Pentru că delictele de opinie sunt vânate ca prioritate națională, cu toată forța unor instituții, care neglijează clanurile interlope, traficanții de femei și de copii pentru cerșit, rețelele violente de recuperatori și cămătărie, marea infracționalitate, evaziunea corporațiilor multinaționale, rețelele de trafic de droguri active la marile festivaluri în văzul a mii de oameni, rețelele de prostituție mascate în videochat și masaj, precum și activitatea iredentistă a unor mișcări separatiste.

    Cei suspectați de gândire incorectă politic sunt supravegheați cu costuri neștiute, pentru patriotism, ca și cum ar fi „dușmanii poporului”. Apoi se dă ordinul pentru descinderi la percheziții înainte de ivirea zorilor. O procedură fără noimă, dar menită să înspăimânte. Dacă sunt acuzați că au vehiculat în public idei „greșite” sau periculoase, ce-ar urma să găsească anchetatorii la percheziție? Alte idei, deținute în privat!? Și ce demonstrează deținerea unor cărți, editate legal la un moment dat, pe care le au – de bună seamă – și cei care le înfierează!? Dovedesc ele că le-ai și citit și ai fost și de acord cu tot ce scria în ele!? Poate le adunai ca documentare să le poți combate sau comenta critic… E o vină că nu ai epurat biblioteca într-un foc de tabără preventiv, în acord cu noile direcții ale Partidului?

    De obicei, împotriva disidentului politic se dictează și o „percheziție informatică”, adică ți se confiscă toate mijloacele de comunicare moderne cu lumea, telefon mobil, calculator. Și poate dura luni, dacă nu ani de zile, să ți le mai recuperezi. Din nou, Poliția Gândirii va scotoci prin fișiere și site-uri, după cine știe ce discuții, meme și comentarii, ca să adune mai mult „probatoriu” pentru viitorul tău dosar și pentru scorul tău social de proscris. Cum noua lege vine cu pedepse și de zece ani pentru delicte de opinie, acuzatul e instantaneu încadrat între infractorii cei mai periculoși și se poate elibera pe loc un mandat de arest pentru 30 de zile. După prima lună de pușcărie, e de presupus că perspectiva asupra lumii și vieții ți se schimbă dramatic și orice om normal la cap își pune întrebări dacă merită pentru câteva like-uri și câteva secunde de atenție, în care cineva a frunzărit pe diagonală titlul unei postări și a înțeles total greșit ce-ai vrut să spui…

    Din ce au spus cei arestați, li s-a pus în vedere să nu mai publice nimic discutabil. (Nici n-ar avea cu ce, dacă i s-a luat telefonul și calculatorul.) Altfel spus, ți se interzice să te aperi în mod public, pentru o acuză de interes public. Cei mai incomozi nici nu apar la știri. Dar să zicem că apari, sub forma unui comunicat, în care opinia publică e anunțată că a fost inculpat un extremist pentru lucruri spuse sau scrise. Și că s-au reținut în seama lui un număr de X „acte materiale”. Însemnând vorbe, clipuri, fraze, palavre. Dar care nu pot fi arătate nimănui în public pentru că sunt „extremiste, antisemite, homofobe, rasiste…”.

    Înțelegeți grozăvia? Cineva e supus unui linșaj public pentru opinii intolerabile, care nu pot fi cunoscute, pentru că sunt intolerabile. Nimeni din afara sistemului nu-și poate face propria opinie dacă zicerile respective erau grave, șocante, prostești, discutabile, întemeiate pe adevăr, onorabile…. Trebuie doar să „ai încredere în experți” – care provin din ONG-uri specializate în ofensiva ideologică.

    Scriitorul SF Isac Asimov e cunoscut pentru faimosul său dicton: „violența e ultimul recurs al incompetenței”. În cazul nostru, un regim dovedit incompetent în administrarea economiei și a societății în toate aspectele ei, a ajuns în acest stadiu, în care aplică violența organizată a statului – respectiv organele lui de represiune – contra unor oameni fără putere. Ia măsuri drastice contra unor oameni pașnici, care vorbesc despre actualitate, care nu sunt nici bogați, nici măcar organizați, nereprezentând niciun pericol pentru semenii lor. În unele cazuri e vorba de forme mai înflăcărate ale unor idei încă populare măcar formal, ca patriotismul și creștinismul. Dar sunt acuzați de radicalizare într-o societate total cucerită de consumerismul liberal, deloc interesată de sacrificii ale propriului confort, darămite de cine știe ce acțiuni extreme.țara în vacanță

    Câteva idealuri, de la intersecția dintre patriotism și creștinism, au fost de facto scoase în afara legii, ca idei intolerabile. Ar fi un gest eroic să lupți pentru astfel de idealuri altruiste sau pentru un adevăr istoric, ce nu te privește în mod direct, împotriva unui sistem corupt, care suferă tocmai de lipsa oricărui ideal. Dar din nou intervine acel sentiment de zădărnicie. De ce își bat capul „organele” să reprime naționaliști, pe o planetă preocupată de bani, distracții, sejururi, cazare, mâncare, parcare, grătare, vedete și panarame!? De ce ți-ai bate tu capul cu astfel de probleme „desuete”, care prezintă interes doar pentru turnători și funcționarii ideologici, care iau o leafă din punerea în dosare a părerilor neconforme!?

    Nu am cum să mă supăr pe cei copleșiți de grija supraviețuirii sub povara prețurilor, că nu-i preocupă țara sau „mofturi” precum libertatea. Îi invidiez pe cei absorbiți de propria carieră, familie sau distracție, care de asemenea n-au timp pentru discuții patetice despre soarta omului, țării sau continentului. Vă dați seama cât de greu le e „organelor” să caute între contemporani niscaiva inadaptați, patrioți „radicalizați”!? Pe care să-i poată oferi aceleiași mase imense a consumatorilor, pe post de sperietoare, de atentatori la liniștea lor, într-un jurnal de știri cu „descinderi”… Îmi pun problema dacă „sistemul” nu vânează adversari pentru a se apăra, ci personaje excentrice, pentru a feri de plictiseală masele, ca pentru un Colosseum televizat.

    Vedem ce nu mai ai voie să gândești. Vedem și ce e încurajat, ca dovadă de pseudo-libertate, în mocirla festivalurilor de „muzică”, în care puștimea se bucură de „libertatea” drogurilor și de a înjura scabros țara, pentru că e voie. La fel de dezolant e că aceleași generații noi nu mai consideră libertatea de gândire importantă. Și chiar unii cu multe lecturi și pretenții confirmă asta. Toader Paleologu, fiul unui ilustru deținut politic, exulta deunăzi că unui politician i se face un dosar politic pentru delicte de opinie.

    Poate n-are rost și nu e bine să mai spui niște lucruri, dar adevărul tot trebuie spus, de dragul adevărului. Vă mulțumesc celor câțiva, care v-ați gândit la mine în acest răstimp. 

    https://evadare.ro/politica/legile-cenzurii-ca-inginerie-sociala-preambul-stilul-e-regimul-insusi/

    Apreciază

    Răspunde
  10. Avatarul lui geo geo said, on iulie 25, 2025 at 1:44 pm

    1. Contra-revoluția

    (Parte din seria: „Legile cenzurii, ca inginerie socială”)

    Această serie de articole își propune să treacă în revistă legile care au restrâns libertatea de exprimare după 1989 și să demonstreze următoarele teze:

    • Restrângerea libertății nu e o problemă marginală a societății și nu e o preocupare doar pentru „extremiști” și excentrici.
    • Tema nu e legată de inițiativa unui singur om și nu e de dată recentă, deci e contra-productivă și fără sens blamarea deputatului Silviu Vexler.
    • Legile liberticide nu sunt nici opera noii guvernări sau un demers spontan după alegerea noului președinte Nicușor Dan.
    • Eșafodajul de legi și instituții a fost construit meticulos în decenii, de generații succesive de politicieni, acționând conștient sau inconștient împotriva interesului național.
    • Această construcție e complementară oficializării sfârșitului democrației prin interdicțiile arbitrare de a candida pentru anumiți politicieni.
    • Chiar dacă s-ar reveni la organizarea de alegeri libere, represiunea instituită de aceste legi face imposibilă democrația autentică, existența unei prese libere.
    • Implicațiile acestor legi sunt nu doar anti-democratice, dar și anti-naționale și merg până la restrângeri ale libertății de conștiință religioasă.
    • Dată fiind gravitatea acestor ramificații, pasivitatea elitelor intelectuale și indiferența până foarte recent a așa zisei mișcări suveraniste față de subiect ridică semne de întrebare și asupra autenticității alternativelor oferite.

    Cele mai importante aspecte ale acestei noi realități legislative, instituționale și mediatice sunt următoarele:

    Populația României e pusă în fața unui fapt împlinit, prin acte succesive de legiferare, de către politicieni, teoretic aleși să le reprezinte interesele. Dar care nu au prezentat niciodată alegătorilor intenția de a institui acest tip de restricții și nu le-au cerut girul în acest sens.

    Legile în cauză fac imposibilă rezistența individuală sau organizată în fața pierderii de suveranitate națională sub dictatul unor puteri străine și instituții supra-naționale. (Ceea ce a ajuns să fie desemnat ca transformarea în colonie a României din punct de vedere economic, politic și cultural.)

    Chiar dacă aderarea la structuri geopolitice euro-atlantice a fost la data respectivă populară, și poate mai e și acum, cetățenii țării nu au fost consultați sau informați că raporturile cu străinătatea urmează a fi schimbate prin legi care să facă imposibilă criticarea noilor „stăpâni” sau aliați. Ceea ce riscă să lovească de nulitate chiar și acest presupus „contract social”. Care s-ar dovedi că vine la pachet cu clauze ascunse, total înșelătoare, necunoscute la data exprimării (simbolice) a acordului, sau introduse ulterior.

    Și mai important: restricțiile de exprimare și asociere fac imposibilă contra-reacția la colonizarea propriu-zisă a țării cu populații importate în masă de pe alte continente. Schimbarea însăși populației orașelor și satelor constituie o transformare mult mai importantă decât orice joc politico-electoral, având consecințe multiple și iremediabile pentru secolele următoare. Iar acesta e un proces în curs, asupra căruia românii nu au fost niciodată consultați, pe care încă puțini îl realizează, și asupra căruia nu se vor mai putea pronunța critic vreodată.

    În același fel, călușul pus în gură de corectitudinea politică, transformată în politică de stat, urmărită cu mijloace penale, polițienești, exclude întreaga societate românească de la mai multe teme actuale, de ordin geopolitic și ideologic, în era globalizării. Interdicția de a participa la temele prezentului, concomitent cu obligația de a accepta „deschiderea” spre globalizare, nu doar că despoaie poporul român de dreptul său suveran asupra statului pe care strămoșii săi l-au creat și apărat cu jertfe. Dar face din cetățenii României simple obiecte ale voinței altora, pe care nu îi pot nici numi, nici critica, spectatori pasivi la propria istorie.

    Cum spuneam, devine irelevant dacă s-ar mai organiza vreodată alegeri libere și corecte, atâta timp cât se instituie pentru totdeauna un cadru restrâns al ideilor „tolerate”, în care partidele și politicienii ar trebui să stea pentru „a fi aprobați”. Revoluția uitată – Revoluția răsturnată

    Statul român actual se revendică explicit de la Revoluția din 1989, pe care o invocă drept sursă a legitimității sale în mai multe legi. În chiar primul articol din Constituție, ni se promite că 

    „(1) România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil.
    (…)
    (3) România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate.”

    Așadar, libertățile individuale sunt puse în directă legătură cu „idealurile Revoluției”. Ceea ce ne obligă să ne gândim care ar putea fi acele idealuri și care era misiunea istorică, pe care autorii Constituției o atașau respectivului eveniment fondator. Mai multe orașe ale țării, inclusiv Capitala, au la intrare și la ieșire indicatoare rutiere de tipul: „București, oraș martir”. Formularea trimite, de asemenea, la decembrie 1989, dar nu doar în cadrul secular, al naționalismului, ci într-un referențial profund creștin. Care nu se limitează la „Cultul Eroilor” (sintagma apare și ca numele unei instituții a statului); ci la interpretarea religioasă a jertfei ca act de mărturisire de credință în contradicție cu ateismul regimului comunist.

    După cum vom vedea într-un alt episod, procurorii actuali au început să facă rechizitorii în care acuză cetățenii de folosirea unor fraze, în care se regăsește atât cultul strămoșilor sau eroilor, cât și de invocarea credinței în renașterea națională. Ceea ce intră în contradicție atât cu mentalitatea creștină, cu sentimentul identitar, dar și cu actele juridice fondatoare ale actualului stat. E fascinant drumul făcut în 35 de ani, de la politicienii proaspăt instalați, care promiteau apărarea libertăților și legănau coliva martirilor, până la actualul regim, care consideră un pericol pentru ordinea constituțională vorbirea despre „un om nou” și idealizarea „excesivă” a trecutului istoric.

    Un observator extern ar putea considera această traiectorie o derivă, în cel mai bun caz. În cel mai rău, nu e vorba de o accidentală uitare a unor idealuri, ci de o deturnare în toată regula: un al doilea furt al Revoluției, după ocuparea ecranelor și pozițiilor de către foștii comuniști.

    Această perspectivă mai largă, ne obligă și la următoarele întrebări esențiale: Nu doar ce idealuri aveau revoluționarii din 89… Dar ce caracter avea regimul de dinainte, pe care l-au răsturnat?cele două faze ale comunismului

    Puțini știu că, înainte de 89, propaganda se referea la „întoarcerea armelor” din 23 August 1944 (care era și sărbătoarea națională), tot ca la o „revoluție”. Ea era prezentată total fals, nu ca lovitura de palat dată de acoliții regelui contra șefului armatei, pe fondul ocupării unei părți tot mai mari din țară de Armata Roșie. Ci, ca opera unor presupuși insurgenți comuniști, care ar fi răsturnat „regimul fascist”.

    E și explicația de ce, în 22 decembrie 1989, Ion Iliescu e introdus în studioul TVR de un prezentator entuziast cu formula hilară: „alături de noi, se află Ion Iliescu, fiul unui revoluționar și patriot, el însuși, un mare patriot!”. Altfel spus, tatăl și fiul, participau la două revoluții de sens contrar, dar în perfectă continuitate, ca un arc peste un răstimp de 45 de ani. Unde mai pui, că și Ion Antonescu, se referise la răsturnarea dictaturii lui Carol al II-lea, urmată de instaurarea pentru doar patru luni a „statului național legionar”, tot ca la „revoluția din 6 septembrie” (1941).

    Deși nu fusese un act popular de voință națională, ci efectul unei ocupații străine, instaurarea comunismului, cu trecerea de la dictatura militară și ulterior de la monarhie la o republică „populară”, era totuși o schimbare de tip revoluționar. În primul deceniu și jumătate de după 1944, s-a trecut de la ultra-naționalism la cel mai brutal și violent regim din istoria României, cu un pronunțat caracter anti-național.

    Programul comunist a dus în închisori elitele politice și culturale ale României, a înfeudat țara Uniunii Sovietice, a persecutat dur principalele culte creștine, a căutat chiar să facă o veritabilă spălare pe creier a populației, într-o direcție ateistă, internaționalistă, în care un număr disproporționat de alogeni avea poziții de decizie și influență. Schimbarea de identitate mergea inclusiv pe calea rescrierii istoriei îndepărtate și lingvisticii, pentru a înlocui caracterul latin cu unul slav și ideea formării poporului român într-un alt areal decât cel ocupat în prezent.

    În anii 80, ne aflam tot într-o dictatură a unui partid unic comunist, tot fără libertăți politice, de exprimare și mișcare. Supravegherea Securității era generalizată, dar mult mai puțin brutală; deținuții politici putând fi numărați pe degete, nu cu sutele de mii, ca în anii 50. Dar survenise o schimbare radicală, prin trecerea de la internaționalismul comunist, la un naționalism pronunțat, care covârșea chiar caracterul socialist. Nu era doar propaganda, care insista pe „neamestecul în treburile interne”, ci un program vast de construcție a unei industrii auto-suficiente. Școala și cinematografia puneau un accent major pe patriotism, prin promovarea epopeii naționale de rezistență în fața cotropitorilor și insistența pe trăsăturile pozitive ale poporului.

    Nu se poate preciza cu exactitate când avusese loc această schimbare graduală, care demarase chiar și din ultimii ani ai lui Dej, prin victoria „partidei naționale” din PCR, plecarea multor comuniști în nou formatul Israel și pașii spre independența de URSS, inclusiv retragerea ultimilor militari sovietici la finele anilor 50. În aprilie 1964, Gheorghe Gheorghiu Dej ținea o cuvântare, ulterior numită neoficial o „declarație de independență”. În ea vorbea despre necesitatea ca fiecare regim socialist să își urmeze propria cale. În același an, erau eliberați deținuții politic, printr-un decret de amnistie. Iar conducătorul comunist, care patronase marea represiune stalinistă, murea în condiții controversate un an mai târziu.

    Procesul s-a accelerat mult sub Nicolae Ceaușescu, care în 1968 face opinie separată față de URSS, alături de care refuză să participe la răsturnarea unui guvern mai reformist în Cehoslovacia. Ba chiar condamnă public abuzul Moscovei ca putere tutelară și al restului țărilor din alianța militară a Pactului de la Varșovia. (Echivalenta NATO pentru Estul Europei.) Marchează o serie de premiere: primul lider occidental care e primit într-o țară comunistă (președintele Franței, Charles de Gaulle, în 1968), primul președinte american în vizită într-o țară comunistă (Richard Nixon în 1969), cu prima vizită a lui Ceaușescu la Casa Albă în 1973, primul lider comunist primit la Vatican, în audiență la Papa (1973), primul comunist purtat cu caleașca regală prin Londra de regina Elisabeta a II-a (în 1978).

    Destinderea relațiilor cu Occidentul în anii 70 a marcat cel mai vast program de dezvoltare din istoria României, din punct de vedere industrial, urbanistic, educațional și ca infrastructură. Fără ca regimul să fi avut un caracter xenofob, ci mai curând pentru că a acordat pentru doar două etnii – cea evreiască și cea germană – privilegiul de a alege dacă să rămână în țară sau să plece, când foarte mulți români și-ar fi riscat și viața ca să treacă granița din lagărul comunist – perioada lui Ceaușescu a produs mai curând accidental și următorul efect: Populația României a ajuns la cel mai mare număr din istoria ei (23 de milioane, cu ajutorul politicilor pro-nataliste) și la cea mai omogenă compoziție de până atunci și de după.

    După ruptura de creditorii internaționali, a urmat deceniul foarte sumbru al sacrificiilor returnării datoriilor externe în anii 80. Perioada a marcat o trecere la o totală autarhie, prin interzicerea aproape cu totul a importurilor, o exacerbare delirantă a propagandei triumfaliste, în contrast cu privațiunile suferite de populație în procurarea alimentelor, „raționalizării” curentului electric, benzinei, termoficării. În aprilie 89, RSR mai marca o premieră, neegalată de atunci, drept singura țară din istorie, care își plătea integral datoria externă.coaliția anti-ceaușistă

    Am făcut acest scurt istoric, cunoscut de cei mai maturi, pentru a sublinia caracterul complex al Revoluției din 1989, care decurge din natura sui generis a dictaturii lui Nicolae Ceaușescu. La data răsturnării sale, regimul era în mai mare măsură unul naționalist decât comunist, deși formal puterea aparținea unui Partid Comunist. Revoluționarii din stradă îi reproșau lipsa de libertate și alte lipsuri materiale, cereau explicit alegeri libere și renunțarea la partidul unic comunist. Dar nu erau deloc ostili caracterului național al regimului, nu socoteau că patriotismul era problema. Simbolic, era foarte ușor de decelat această subtilitate: revoluționarii au decupat doar sigla comunistă de pe steag, au ars steagurile roșii cu secera și ciocanul, din sediile Partidului, dar au continuat să arboreze cu mândrie tricolorul.

    În contrast cu oamenii obișnuiți din stradă, existau două categorii de participanți decisivi la evenimentele din 89. Pe de o parte, erau foștii comuniști, ca Ion Iliescu sau Silviu Brucan, care îi reproșau lui Ceaușescu că „a întinat nobilele idealuri ale socialismului științific”. Altfel spus, că n-a fost un marxist autentic. Tot ei vor invoca fantasmagoric prezența unor „elemente legionare” între mitingiștii din Piața Universității din 1990, împotriva cărora mobilizau majoritatea proletară a muncitorilor din fabricile bucureștene și minerilor din Valea Jiului.

    Iar pe de alta, erau tentaculele factorului extern, care îl detestau pe Ceaușescu pentru suveranismul lui, pentru fronda sa ce nu mai corespundea „noii ordini mondiale”, pe cale de instaurare. (De care deja vorbea omologul lui, George Bush senior.)

    Regimul lui nealiniat (ca și cel „între blocuri” al Iugoslaviei unite de Tito, și alte câteva regimuri „non-conformiste”) era un impediment în calea globalismului, care venea peste planetă ca un tsunami, răvășind popoare și economii. Un rebel, care nu mai face parte din sistemul bancar mondial, nu mai putea fi tolerat; nici măcar rebeliunea lui față de Moscova nu mai era de vreun folos pe marea tablă de șah, în condițiile în care la Kremlin era un Mihail Gorbaciov, care îmbrățișa cu entuziasm (și unii ruși zic cu naivitate) programul reformelor și deschiderii. Acum se cereau lideri obedienți, care să urmeze programul dictat, al unei lumi ce se îndrepta spre „momentul unipolar”, al Americii triumfale.

    Ceaușescu era condamnat neoficial în marile cancelarii din Vest și din Est, pentru patriotismul lui, o vină pe care niciun român nu s-ar fi gândit să i-o aducă. Nu pentru comunismul lui, care nu era un impediment nici pentru „aliații” din țările socialiste, dar nici pentru „partenerii” de vizite din Occident, care colaborau tot mai bine cu cei de la Kremlin.

    Altfel spus, trei forțe distincte participau la aceeași revoluție, din motive foarte diferite. Românii simpli își doreau răsturnarea comunismului, fiind convinși că participă la un act patriotic, la o revoluție pe care o putem numi liberală, creștină și pro-democratică. Prin ea, ei anulau efectele așa zisei revoluții din 23 august 1944, adică ale comunizării, care ne rupsese de restul Europei.

    Foștii comuniști, occidentalii și sovieticii luptau, în fapt, împotriva schimbării operate la mijlocul anilor 60, prin care regimul comunist își câștigase o relativă independență și luase o turnură pronunțat națională. Fie că doreau întoarcerea la „adevăratul comunism”, de tip internaționalist, fie că doreau întoarcerea la ascultarea față de Moscova prin reforme moderate de tip Perestroika, sau își doreau trecerea în parohia Occidentului, prin reforme capitaliste și de liberalizare, putem constata că aceste cercuri aveau un program substanțial diferit de al maselor din stradă. 

    Nu încape îndoială că, față de poporul dezorganizat și dezorientat, aceste forțe (tandemul intern al nomenclaturii și Securității și tandemul extern est-vest) aveau mult mai mare capacitate de organizare chiar anterioară și ulterioară evenimentului. Tot fără îndoială e că aceste forțe au și preluat puterea imediat după 22 decembrie 1989.

    Inițial, doar prezența foarte multor nomenclaturiști de rang înalt a fost remarcată ca o stridență. A fost ce i-a determinat pe protestatarii ulterior adunați în Piața Universității să vorbească de o „confiscare a Revoluției”. Ei se temeau că foștii comuniști vor anula jertfa eroică a celor uciși în acele zile la Timișoara, București, Otopeni și alte câteva locuri, pentru a face o restaurație comunistă. Lucru care nu s-a întâmplat, cel puțin nu în forma în care se temeau ei atunci.democratura hibrid

    Totuși, în fața „noilor realități”, putem să ne punem întrebarea dacă nu a avut cu adevărat loc o contra-revoluție. Nu o restaurație a comunismului, nu doar o schimbare de regim prin intervenția altor guverne, ci o demolare metodică a statului național. În această perspectivă, atât masele răsculate, inclusiv cei mai curajoși și idealiști eroi inocenți, dar și cei mai cinici dintre foștii securiști și comuniști săriți de cealaltă parte a baricadei, ar fi fost toți folosiți pe post de „idioți utili”, într-un vast proiect ce le era necunoscut. În schimb, strategii străini și-au urmat metodic planul trecerii de la un stat național suveran la o colonie multiculturală supusă total, prin legi și acte de guvernare întreprinse de colaboraționiștii locali, recrutați cu precădere din servanții vechiului regim.

    Mai ales în primul deceniu de după 89, România a mers în direcția unei alerte liberalizări și democratizări, cu toate „accidentele de parcurs”, de tipul mineriadelor. Nu se poate nega libertatea de exprimare existentă în acel prim deceniu, posibilitatea de manifestare a multiple curente politice, câștigarea a numeroase drepturi în cele trei decenii post-decembriste. Acestea au fost beneficii simbolice pentru mase, mai mult sau mai puțin trecătoare, cum au fost și beneficiile materiale permise cu larghețe castei colaboraționiștilor.

    Subteran, planificatorii din exterior au dictat rețete letale de distrugere a bazei industriale și agricole, realizată în etapa național-comunismului, care era baza materială a independenței. Clasele sociale aferente au fost destructurate și alungate din țară la super-ofertă pentru capitalul vestic. Sistemul de învățământ a fost sabotat pentru a preveni dezvoltarea unei gândiri critice și a conștiinței patriotice, supra-saturat cu propaganda occidentală multiculturală și balast „progresist”. Au fost acaparate băncile, piețele, resursele, am fost readuși în lanțurile supra-îndatorării prin coruperea politicienilor și votanților într-o orgie a consumului din import. Elitele culturale au fost înlocuite cu personalități dizolvante, care detestă credința și particularitățile poporului, regurgitând producția intelectuală a stângii occidentale.

    Iar acum ajungem în ultima etapă a acestei transformări: schimbarea însăși populației majoritare într-un melanj de religii și culturi incompatibile între ele, ușor de controlat prin inerentele sale conflicte interne. Ceva ce va garanta că niciodată populația nu se va mai coagula într-o stavilă în fața absorbirii în neantul global. E greu să mai respingi realitatea înlocuirii ca „teorie a conspirației”, când generația care participă la bacalaureat a scăzut sub 100.000 și guvernanții acordă peste 100.000 de permise de ședere anual pentru africani, indieni, arabi, turci și asiatici.

    Mai mult, țara a fost declasată la statutul de teritoriu în care un organ extern neales prin vot direct, cu e Comisia Europeană, dictează relocarea unor mase neprecizate de refugiați din lumea a treia, ajunși fraudulos pe țărmurile Mediteranei sau prin alte metode. Dictat impus fără o dezbatere electorală, sub amenințarea șantajului cu amenzi drastice pentru fiecare refugiat refuzat. Iar aceștia nu sunt nici măcar salariați, ci vor trebui susținuți din stipendii bugetare.

    E de domeniul evidenței că acest aranjament nu a fost cunoscut și asumat de români nici la aderarea la UE din 2007, cu atât mai puțin că a făcut parte din „idealurile Revoluției din 1989”. Legile cenzurii previn discuția critică pe marginea acestui fenomen capital și apariția unui partid anti-migraționist, cum există în toate țările apusene, pe măsură ce dezavantajele schimbării vor fi conștientizate.

    Deși a pornit din cu totul alte condiții, societatea românească a ajuns în doar trei decenii în perfectă sincronizare cu stadiul sinucigaș al degradării unei civilizații, pe care o putem remarca și în societățile vestice. (Rețeta a fost aplicată mai întâi, ca răzbunare societăților ocupate din zona Axei, dar ulterior în egală măsură și țărilor Occidentului, care luptaseră în coaliția anti-fascistă.) Fapt care ne arată că nu poate fi un accident de parcurs sau un efect necalculat și necoordonat. De asemenea, ne vădește ca naivă și concentrarea exclusiv pe vinovăția complicilor interni din clasa politică și statul paralel, oricât de mare ar fi (și este!) vina lor pentru cârdășia la această mare distrugere.

    Cum vom vedea în alte episoade, după acel prim deceniu încep să apară legi de îngrădire a libertății cuvântului, care rămân într-un stadiu latent, fiind doar sporadic și cu clemență aplicate. Opoziția naționalistă nici nu exista la un nivel amenințător, nici nu avea percepția imaginii de ansamblu, ca să justifice reprimarea. Gradual, definițiile vagi din acele legi încep să fie modificate și reinterpretate.

    Sistemul rămâne liberal economic (măcar ca formă), dar tot mai îmbibat de o ideologie neo-marxistă de proveniență occidentală. Denunțarea comunismului și deconspirarea Securității sunt treptat abandonate pentru o vânătoare de vrăjitoare legionare și fasciste, care vizează în fapt rezistența naționalistă în fața globalismului. În locul decomunizării, avem epurări ale anti-comuniștilor și restrângeri tot mai multe ale libertății.

    Abuzurile Curții Constituționale pun capăt jocului democratic prin instituirea de bariere la intrarea în competiția politică, întâi pentru abateri de la obediența față de Occidentul reprezentat de UE și NATO, însoțită de acuze de antisemitism pentru Diana Șoșoacă; apoi pentru declarații moderat naționaliste și aprecieri la adresa liderilor interbelici ai extremei drepte, în cazul lui Călin Georgescu.

    Astfel, puterea actuală face un cerc complet, trecând la un program anti-liberal în materie de exprimare și de organizare politică. Un regim, care își pierde pe zi ce trece legitimitatea, acuză de „radicalizare” și „discurs al urii” milioane de români, într-o încercare de diabolizare a cel puțin jumătate din populație ca „extremiști”. Se folosește de sentințele tribunalelor comuniste contra anti-comuniștilor, validând retrospectiv regimul din perioada sa cea mai atroce, de factură stalinistă. Și adaugă pe lista proscrișilor, „în compensare”, dictatura național-comunistă a lui Ceaușescu, al cărei așa zis cult încearcă să îl descurajeze. E imposibil să nu fii impresionat de acest cerc, care ne-a readus în starea unei dictaturi ideologice, ca pe vremea ocupației sovietice, justificată uneori tocmai prin urgența de a ne apăra de ruși.

    https://evadare.ro/politica/1-contra-revolutia/

    Apreciază

    Răspunde
  11. Avatarul lui geo geo said, on iulie 25, 2025 at 1:46 pm

    2. Biblioteca ideilor și siguranța națională

    (Parte din seria: „Legile cenzurii, ca inginerie socială”)

    În vara lui 1991, cu o jumătate de an înainte de plebiscitarea primei Constituții de după Revoluție, este votată Legea siguranței naționale. Ea începe cu câteva articole care subliniază caracterul suveran al statului:

    art. 3: „Constituie amenințări la adresa siguranței naționale a României următoarele:

    a) planurile și acțiunile care vizează suprimarea sau știrbirea suveranității, unității, independenței și indivizibilității statului român;
    b) acțiunile care au ca scop, direct sau indirect, provocarea de război sau de război civil, înlesnirea ocupației militare străine, aservirea față de o putere străină ori ajutarea unei puteri sau organizații străine de a săvârși oricare din aceste fapte;
    c) trădarea prin ajutorul inamicului;” (..)

    După care introduce de-a valma bariere ideologice de gândire și acțiune, care obligă la îmbrățișarea ideologiei liberale, chiar capitaliste, multiculturale.

    h) „inițierea, organizarea, săvârșirea sau sprijinirea în orice mod a acțiunilor totalitariste sau extremiste de origine comunistă, fascistă, legionară sau de orice altă natură, rasiste, antisemite, revizioniste, separatiste care pot pune în pericol sub orice formă unitatea și integritatea teritorială a României, precum și incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de drept;”

    La acea dată, părea o înșiruire de noțiuni abstracte; pe unele, românii le știau doar din filmele lui Sergiu Nicolaescu. Nimeni nu își imagina că ele ar putea fi invocate pentru a scoate din competiția electorală concurenți cât se poate de moderați și de pașnici. Un deceniu a rămas doar o declarație generală de principii și încă trei decenii nimeni nu a fost împiedicat, de exemplu, să își exprime nostalgiile comuniste.

    Acel articol, ca o shaorma cu de toate, nu a fost aplicat în deceniile de tranziție, dar a fost invocat de inițiatorii următoarelor legi de restrângere a exprimării ca și cum ar fi fost un fapt împlinit, deja asumat de stat, în aspectele convenabile lor. Dar putem remarca un contrast între două direcții opuse – una a suveranității și neatârnării – iar alta, a „toleranței” extinsă strict la spațiul de gândire liberal, care nu acceptă „deviațiile” nici la stânga nici la dreapta, nici înspre comunism, nici înspre legionarism. Direcția dată de acea bizară lege era ca un vultur bicefal.ideologia liberală a statului

    Așa cum paragrafele anti-totalitare au fost invocate ca pretext pentru legi ulterioare, cu pedepse concrete, la fel de bine puteau fi folosite și pentru a instaura un stat care să respingă orice ingerințe străine. Peste circa două decenii, președintele Traian Băsescu avea să apară nonșalant și să spună (râzând) că nu se mai poate face nimic, pentru că aderarea la UE presupune o oarecare pierdere a suveranității naționale. Altfel spus, fără a se ști când anume și fără să se fi pronunțat în acest sens, poporul și-a pierdut deja suveranitatea, care figura cap de listă între obiectivele de apărat, în Legea Siguranței și în Constituție.

    Putem duce în absurd  o presupunere, imaginându-ne că o guvernare din viitor ar decide să dea legi care să pedepsească politicienii pentru colaborarea cu NATO și UE. Sau chiar să constate că legile prin care s-a aprobat aderarea la cele două sunt lovite de nulitate, pentru că vin în contradicție cu Legea Siguranței Naționale din 91, care le era anterioară. Sau o lege care să pedepsească propaganda și pregătirile pentru implicarea fie și indirectă în războiul din Ucraina, ori instalarea de baze militare aliate. Tot cu acest pretext, o putere ipotetică pro-rusă ar pedepsi în bloc actuala clasă politică pentru orientarea ei.

    Astfel de inițiative nu sunt de dorit, pentru că ar repeta în oglindă abuzul săvârșit de „pro-occidentali”. Dar le invoc pentru a sublinia pericolul pe care îl aduce legiferarea unei ideologii normative a statului, prin ruperea unui contract social simbolic. Un stat care impune tuturor o ideologie proprie, fie ea și liberală, devine, în fapt, totalitar. Chiar dacă pretinde că tocmai asta vrea să prevină. Echilibrul în societate se rupe, cu urmări greu de anticipat, când în chestiuni controversate, o majoritate își impune perspectiva cu forța, pentru a încheia o dată pentru totdeauna o dezbatere sub amenințarea unor pedepse. O dezbatere pe care, se vede treaba, nu reușește să o tranșeze pașnic, pe calea argumentelor, prin convingere.cât a fost tolerată nostalgia

    La data respectivă, o parte mare a societății era crescută în comunism, cam un sfert din adulți avuseseră carnet de membru PCR cu doar un an în urmă. La început puțini, apoi din ce în ce mai mulți începeau să regrete unele aspecte ale epocii lui Nicolae Ceaușescu. Și o spuneau fără teama că ar putea fi vreodată persecutați în democrație. Ce ar fi însemnat ca legea să fi fost luată ca port-drapel, de foștii deținuți țărăniști și liberali, veniți la putere în 96, și să fie urmată de alte legi care să pedepsească nostalgia cu ani grei de pușcărie? (Cum au făcut foștii comuniști, reveniți la guvernare după ei, care au interzis nostalgia pentru conducătorii extremei drepte). Ar fi însemnat ca milioane de părinți și bunici să fie turnați și săltați de acasă pentru o vorbă spusă cu năduf în tramvai sau la vreo ședință de bloc.

    A fost un act de înțelepciune din partea instituțiilor de forță și legiuitorilor din primul deceniu că au lăsat acele înșiruiri de termeni la stadiul de deziderate fără efecte practice, asigurând astfel pacea socială. O mână de excentrici au putut ține comemorări la Cimitirul Ghencea, altul a ridicat un bust și a deschis un muzeu la Scornicești, totul acoperit cu umor sănătos. Un grupuscul încă mai mic a putut ține comemorări la Tâncăbești, la Sâmbăta de Sus sau la Aiud. Statul n-a fost în niciun fel periclitat de acele acte pioase și sentimentale ale „extremelor” tot mai îmbătrânite.

    Acea insolită libertate din anii 90, chiar 2000, când amintirea Revoluției era prea proaspătă să îndrăznească cineva să ceară măsuri polițienești de cenzură, a fost adevărata toleranță. Nu cea sub amenințare, pe care pretind că o aduc legile ulterioare. Cei mai mulți n-au aflat decât pe la sfârșitul lui 2024, odată cu mediatizarea deschiderii unor dosare penale, că era ceva de comemorat la Tâncăbești, pe marginea DN1, pe care se perindaseră în goană milioane de mașini.

    Modul aberant în care se încearcă acum impunerea gândirii corecte riscă să ne ducă la penibilul de a pedepsi ca „apologia totalitarismului” până și citarea frazei din Caragiale că „ne trebuie o tiranie ca-n Rusia!”.

    Deși între timp s-au dat legi care pedepsesc unele idei politice, mai multe din noțiunile înșirate acolo au rămas nedefinite legislativ până azi. Lucru remarcat inclusiv de contestarea celei de-a doua legi Vexler de către președintele Nicușor Dan, la Curtea Constituțională. Ce înseamnă a fi legionar, rasist, fascist sau comunist a rămas și azi la imaginația judecătorilor, ceea ce lasă loc arbitrariului și hazardului. Asupra lor vom mai reveni și în alte episoade.biblioteca ideilor

    Legenda spune că înainte de a da foc Bibliotecii din Alexandria, califul ar fi spus: „dacă ea conține idei care contravin Coranului, trebuie distrusă; dacă în ea se află idei pe care le avem și în Coran, nu va fi nicio pierdere”. (Dacă butada chiar a fost spusă cu acea ocazie, contează mai puțin decât tâlcul ei.) Statul post-decembrist a procedat într-un mod similar, proclamând că dacă ideile sunt liberale și democratice, pot fi tolerate, dacă nu, nu. Un om cu mintea deschisă gândește cu totul altfel. Și cu atât mai mult nu poate repeta mentalitatea califului un stat, care trebuie să acomodeze libertățile și aspirațiile tuturor cetățenilor săi din prezent și din viitor.

    Avem în prezent dovada că statul nostru a ajuns într-o fundătură, prin chiar situația actualei coaliții de guvernare. În ea sunt incluse: PSD, PNL, USR, UDMR și grupul cu locuri rezervate al minorităților. Ei pretind că sunt singurii depozitari ai valorilor unui întreg continent (își spun „pro-europeni”), se consideră singurii moderați, singurii democrați și singurii frecventabili. În timp ce demonizează toate cele trei partide parlamentare de opoziție ca „extremiste”, „izolaționiste”, pro-ruse (deci cumva anti-românești). Altfel spus, coaliția de guvernare pretinde nu doar că ocupă centrul, ci întreg eșichierul politic acceptabil. Ceilalți ar putea fi și scoși în afara legii, dacă un judecător decide asta, în baza legilor existente.

    Ajunși în acest punct, rotația democratică nu se mai poate face. Partea hilară e că, la eventuale alegeri anticipate, toată coaliția din ce în ce mai mai impopulară riscă să se dovedească o minoritate. Și atunci? Vor conchide că avem o țară majoritar extremistă? Vor păstra cu forța puterea prin eliminarea competitorilor? (Cum se practică în Republica Moldova, unde se scot în afara legii partide și televiziuni în numele drumului pro-european și pro-democratic). Sau vor reconsidera unele partide ca „moderate” între „extremiști, bune de reevaluat dacă își periază discursul… Penibilul acestei politici mărunte, mă interesează mai puțin decât discuția generală. Așa că să revenim la cărțile noastre.

    Atunci când îți faci o bibliotecă, trebuie să lași și rafturi goale, spațiu de creștere pentru achizițiile următoare. Ele îți vor lărgi orizontul cu perspective pe care încă nici nu ți le imaginezi. Unele te vor scandaliza, vor contrazice cărțile vechi, nu vor fi dubluri ale acelora. Așa ar trebui să fie și biblioteca ideilor politice permise. Să acopere un spectru mult mai larg decât preferințele celor 300-500 de legiuitori. Adică să nu fie o bibliotecă dintr-o singură carte.

    Chiar Parlamentul e departe de a acoperi tot spectrul părerilor și perspectivelor dintr-o societate. Trebuie să rămână și în afara lui grupări și curente impopulare, cu totul excentrice, dezavuate de larga majoritate ce trece pragul. Dar care să nu fie strivite prin trecerea în sfera penalului. Nu e necesar să guverneze vreodată sau să te temi cum ar arăta o societate condusă de punkiști sau dadaiști, ca să îi lași să se exprime.nicio ideologie nu ar trebui interzisă

    „E interzis să interzici!” – au scris studenții francezi pe ziduri, la protestele din 1968 de la Paris. Ironic, din mișcarea lor a crescut „noua stângă” a marxismului cultural, care a făcut o pasiune din a interzice lucruri. Dar când vine vorba de ideologii, eu chiar cred lucrul ăsta.

    Mă voi folosi în cele ce urmează de metoda lui Walter Block, economist american de origine evreiască, autor al cărții „În apărarea celor de neapărat”. O carte foarte populară a curentului libertarian, în care sunt mai multe eseuri provocatoare, în care sunt găsite aspecte pozitive pentru societate la ocupații rău famate ca: proxenetul, prostituata, cămătarul, speculantul, șantajistul, traficantul de droguri ș.a.. Și voi alege din lista de mai sus, cele mai „odioase” dintre pozițiile înșiruite mai sus: fascismul și rasismul. Două etichete pe care nu le vrea nimeni, de care orice om civilizat se scutură ca de cele mai mari insulte.

    Pentru a preveni o înțelegere greșită a demersului, precizez că nu fac apologia respectivelor idei, ci o apologie a libertății, deci a liberalismului, dacă vreți. Comentez critic în această serie de articole mai multe legi, cu care nu sunt de acord, dar sunt nevoit să mă străduiesc să nu le încalc. Teoretic, orice lege poate fi modificată sau abrogată pe cale parlamentară, inclusiv după inițiative cetățenești. Deci discuțiile pe marginea lor nu pot fi interzise. A cere dezincriminarea unor delicte și infracțiuni nu înseamnă că le și practici sau le împărtășești. De pildă, parlamentarii care cer legalizarea prostituției nu sunt suspectați că ar fi prostituate sau că își doresc în secret să patroneze bordeluri.

    Libertatea de exprimare nu valorează nimic dacă e limitată doar la părerile cu care ești de acord. Așa, exista libertate a cuvântului și pe vremea lui Stalin, dacă întâmplător aveai de spus doar lucruri favorabile lui. Și sunt chiar mirat că nici măcar cei care se pretind spirite libere și non-conformiste nu mai militează pentru libertatea de manifestare a ideilor cu care nu sunt neapărat de acord. Deși mulți au repetat acea frază sforăitoare (greșit atribuită lui Ion Rațiu) că: „mă voi lupta până la ultima picătură de sânge pentru dreptul tău de a nu fi de acord cu mine…”

    De ce nu trebuie interzise ideologiile de orice fel? Pentru că ele cuprind viziuni largi asupra lumii și vieții, care pleacă de la aspirații fundamental umane, ce nu își găsesc satisfacția în ideologiile concurente. Ele pot eșua și pot comite acte reprobabile, chiar catastrofe. Abia acelea pot fi penalizate și descurajate, dar ideile nu pot fi ucise. Niciun curent politic, care ajunge la o oarecare aderență, nu își propune răul în sine. Asta e viziunea caricaturală a istoriei, scrisă de învingători, despre ideile învinșilor. Niciun mare conducător n-a fost motivat doar de setea oarbă de putere și sadism, fără un proiect pozitiv, la care să nu fi consimțit milioane de oameni. A-i crede pe toți nebuni sau posedați, e simplă propagandă, nu efort de înțelegere a contextului.

    De pildă, comunismul pleacă de la un ideal de dreptate și echitate, care e nobil și de nestins. Că nu l-a livrat niciodată, ține de caracterul său utopic. Că a produs cele mai multe crime din istorie, sărăcie și suferință, e un fapt. Dar acele dorințe vor fi cu atât mai vii cu cât o societate e mai abrupt stratificată. Fascismul a plecat și el, în epoca lui, de la idealul unității naționale, ca o formă paroxistică de patriotism. Sentiment care nu poate fi considerat compromis pentru că în numele său s-au făcut acte de barbarie, nedreptate și abuz. Sublimul ideii creștine nu e anulat de momentele din istorie când creștinismul a fost abuziv folosit pentru convertiri forțate, cruciade și vânători de vrăjitoare.

    Pentru a apăra binele comun de pericolele reprezentate de efectele adverse ale unor ideologii, pot fi țintite manifestările lor concrete anti-sociale, atunci când apar. Respectiv, sunt pedepsite actele de violență, terorism, amenințare explicită, intimidare. Dar ele sunt deja în firescul Codului Penal, nu e necesară o supra-legiferare și a vorbirii pe teme politice. E foarte periculos să persecuți gândul, intenția, sentimentul presupus de ură, chiar iubirea pentru semeni. În același fel, pedepsim violul, nu atracția bărbaților pentru femei; pedepsim hărțuirea unei persoane anume, nu literatura erotică. Pedepsim abuzurile unor secte, care să zicem și-ar sechestra adepții, sau i-ar îndemna la sinucidere, ori le-ar luat toate câștigurile; nu credințele în genere, pe motiv că riscă să ducă în acel punct.

    Există adepți ai stângii, care susțin că nu comunismul, ci capitalismul ar fi produs cele mai multe victime din istorie. Îi atribuie toate efectele colonialismului și războaielor de expansiune economică, urcând estimările la sute de milioane de victime. Perspectiva e exagerată, dar trebuie să admitem că nu există orânduire perfectă, toate încercările umane sunt însoțite de catastrofale erori și eșecuri sistemice, care ruinează generații întregi. A pedepsi gândirea politică și aspirațiile de schimbare într-o direcție sau alta, sub pretext că erorile nu mai trebuie repetate, înseamnă a legifera perfecțiunea. Și, implicit, a pretinde că deții adevărul absolut, infailibil despre cum trebuie să gândească toți și cum să fie organizați toți ca ansamblu.îmblânzirea scorpiei

    În timp, realitățile societății se schimbă și ideile sunt forțate să se modeleze odată cu ele. Dacă nu o fac, mișcările respective se blochează în fanatism și se auto-marginalizează ca nerealiste, fiind impopulare. Punct în care, devine inutil efortul de a le combate sau interzice. În schimb, dacă se reformează și se apropie de „mainstream”, urcând pe un val al popularității, înseamnă că ele răspund cu adevărat unor nevoi și convingeri resimțite de straturi mari ale societății. Care nu se simt reprezentate de oferta celorlalte curente. În acest caz, brutalitatea cenzurii devine cu atât mai abuzivă, pentru că e clar că e făcută de teama unui competitor incomod. Acele preocupări, care fac populară o mișcare zisă extremistă, trebuie înțelese cu onestitate, nu schimonosite și persiflate propagandistic ca ilegitime, aberante, rușinoase.

    Toate mișcările politice trec prin transformări, se reinventează lent, primind ulterior redenumiri ca: neo-liberale, neo-marxiste, neo-legionare, neo-conservatoare. De cele mai multe ori, e un proces de atenuare, de ajustare în direcția moderației, se combină cu idei ale altor curente, sunt lepădate excesele și erorile majore din secolul anterior. (Paradoxal, singurul curent care a mers în direcția radicalizării a fost neo-liberalismul, în raport cu liberalismul clasic, în ton cu tendința generală a societății.) Așa au fost cazurile partidelor zise comuniste din Franța și Republica Moldova, care au devenit de facto partide democratice, cu aspirații mult mai modeste decât instaurarea unui regim totalitar sau abolirea proprietății private. Sau al foștilor comuniști deveniți social-democrați în toate țările est-europene. Sau al conservatorilor britanici, care au renunțat la convingerile din alte secole legate de utilitatea sclaviei, privilegiile aristocrației sau atribuțiile monarhului.

    Dar ca aceste transformări să se producă, e nevoie ca adepții tuturor curentelor să aibă acces pe piața ideilor și să își poată discuta neîngrădit perspectiva proprie asupra istoriei. Iar prin aceste discuții libere să își formuleze ei înșiși crezurile actualizate și cum anume se definesc. Din afară, toate doctrinele sunt nedrept definite și par ridicole ori întemeiate pe prostie și rele intenții. Doar în această discuție liberă, curentele sunt obligate să se confrunte cu majoritatea, să se modereze, să se domesticească, devenind inofensive. E o metodă non-violentă de a atenua conflictele din societate, pentru a atinge un oarecare consens.

    În cazul fascismului, fiind o mișcare care practic nu mai are adepți asumați, toate posibilele definiții provin de la adversari. Astfel încât a devenit un cuvânt-înjurătură, folosit strict în polemici. Pentru adepții stângii, orice lider autoritar sau capitalist e „fascist”. Donald Trump și Elon Musk sunt fasciști pentru o parte mai militantă a presei. Pentru alții, fascist e orice acord între stat și capital – deci fasciști ar fi și Klaus Schwab de la Davos cu propunerile lui de „parteneriat public-privat”. Fascist e și Larry Fink de la Blackrock, prin controlul său distopic asupra pieței de capital. Fascist e și Xi Jinping pentru hibridul său comunist și capitalist supravegheat electronic. Fasciste sunt și regimurile din Taiwan, Coreea de Sud, Singapore sau Japonia, controlate de o cupolă juridico-militară, care impune limite jocului partidelor, pentru a le subordona unui proiect național strict. Regimurile lui Putin și Zelenski sunt denunțate ca fasciste de adversari, în funcție de partea simpatizată în război.

    Criticii mișcării #rezist au văzut în ea o manifestare fascistă, cu disprețul arătat „știrbilor” de pensionari și „asistaților social”. Alții văd măsuri „fasciste” în orice tăieri de pensii, alocații și ajutoare pentru handicapați. Restricțiile din pandemie, vaccinarea obligatorie, orarul de ieșit din casă, scanarea certificatului de vaccinat, masca obligatorie n-au scăpat nici ele de eticheta de „măsuri fasciste”. Pentru alții, cei care se opun paradelor LGBT sau orelor de educație sexuală în școli sunt tot fasciști.

    Președintele Nicușor Dan are dreptate să semnaleze Curții Constituționale că un cuvânt, care ajunge să fie folosit cu atâta laxitate, nu e nicăieri definit în legile țării, dar e pedepsit cu maximă duritate cu ani grei de închisoare. Dar simpla adăugare a unei definiții – care va fi scrisă în paradigma corectitudinii politice, nu rezolvă problema. Eventual, ea se va asigura că eticheta de fascist se va putea aplica doar naționaliștilor și că vor scăpa de pericolul condamnării „oamenii de bine”, care promovează autoritarismul în numele democrației. Bănuiesc că doar asta e miza contestării la CCR.modelul american

    În America, garanția libertății de exprimare din Primul Amendament se consideră că acoperă o plajă foarte largă de manifestări verbale și gestuale, precum și toate ideologiile imaginabile. Sunt permise și așa zisul „discurs al urii” (sub sloganul „hate speech is free speech”), ideile rasiste, fasciste, naziste, comuniste, antisemite, islamiste, anarhiste. Teoretic (deocamdată, cu semne că se vor opera restrângeri) e încă „țara celor liberi”.

    An de an, politicienii români fac coadă la Ambasada SUA pe 4 iulie. Dar nici măcar unul din acești admiratori oportuniști n-am auzit să militeze pentru imitarea și la noi a acestui model de libertate absolută a manifestării publice. Vor să importăm Coca Cola și rachete Patriot, nu și Bill of Rights. Ceea ce îi face ipocriți, cum la fel sunt și vedetele „non-conformiste”, care au șocat cu împingerea limitelor limbajului public în materie de sexualitate, vulgaritate, blasfemii, denigrări ale istoriei și națiunii române. Ne cer să acceptăm tot ce e provocator, de la anarhism la nihilism și satanism, dar se crispează când e vorba de incorectitudine politică. Exemplul vedetei radio Vlad Craioveanu, devenit din rebel, un fel de moșneag turnător, e grăitor.

    E de mirare că niciun politician nu insistă că Articolul 30 din Constituția României trebuie considerat a avea valoarea absolută a Primului Amendament din Constituția Americană:

    „Art 30
    (1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

    (2) Cenzura de orice fel este interzisă.

    (3) Libertatea presei implică și libertatea de a înființa publicații.

    (4) Nici o publicație nu poate fi suprimată.”

    Cum au putut trece legile cenzurii de filtrul contestării la Curtea Constituțională, când contravin atât de flagrant acestor paragrafe atât de limpezi și fără echivoc, e o altă mirare.schimbarea Americii

    În Statele Unite discuțiile despre rasă sunt nu doar permise sub ocrotirea Constituției, dar sunt parte integrantă din manifestări organizatorice ale statului și în presă. Etniile diverse provenite din Europa, Africa, cele două Americi și Asia s-au topit în noua națiune americană, dar s-au coagulat în câteva blocuri rasiale recunoscute oficial în statistici: albi, negri, hispanici, asiatici, indieni, amerindieni. Poliția și FBI publică statistici defalcate pentru infracțiunile comise de acele felii de populație. Sondajele de opinie remarcă intențiile de vot pentru fiecare rasă în parte.

    Societatea americană are propriul ei parcurs istoric, marcat de convulsii, colonizarea unui teritoriu anterior stăpânit de triburi indigene de „indieni”, de construcția unei noi țări de către coloniști proveniți din Europa. Idealuri generoase de libertate și democrație au coexistat cu asuprirea și conflictul. În 1865 a fost oficial abolită sclavia. (Dezrobirea robilor țigani de mănăstirile din Țara Românească avusese loc în 1843, precedând Revoluția Pașoptistă și fondarea României moderne.)

    În 1964 a fost abolită segregarea rasială în Statele Unite, trecându-se la un program progresist, care chiar forța mixarea celor două grupuri. (De exemplu, prin mutarea cu autobuze a elevilor între școli, în ciuda protestelor părinților, încă din anii 50.) În 1965, a fost schimbată și legislația privind imigrația, care până atunci impusese cote stricte pentru acordarea vizelor predominant celor care doreau să vină din Europa. Legea Naturalizării, dată în 1790 de așa zișii Părinți Fondatori ai Statelor Unite, care scriseseră și Proclamația de Independență și Constituția, vorbea explicit de condiția ca noii cetățeni să fie „persoane albe libere”.

    La 1965, când s-au deschis porțile imigrației din alte continente, populația SUA era 85% de origine europeană. În 1990, când România își începea tranziția, America avea încă 80% din populație albă. Deja în 2020, coborâse la 61%, deci o schimbare dramatică petrecută concomitent cu tranziția noastră, când America ne-a fost oferită ca un model imuabil și incontestabil de societate. Transformarea e galopantă. Generația Z (copii născuți între 1997 și 2012, deci adolescenții de azi) constituie ultima generație americană cu majoritate albă. Se estimează că societatea americană în ansamblul ei nu va mai fi una de sorginte europeană din 2045, peste doar două decenii, când albii vor deveni o minoritate în SUA.

    Ritmul schimbării e identic în Europa, chiar dacă ea nu oferă statistici similare și țări ca Franța insistă pentru clasarea tuturor locuitorilor ca francezi, indiferent de proveniență. Și ce e interesant, și aici grupurile identitare tind să se coaguleze în blocuri similare, dictate de religie și rasă. Indiferent că vin din zecile de țări din Caraibe și Africa sub-sahariană, cei mai mulți aleg să se identifice drept persoane de culoare, să adopte producții culturale ale afro-americanilor din SUA și să se ralieze mișcărilor civice de protest și de solicitare de drepturi ca BLM („viețile negrilor contează”). La fel se întâmplă cu asumarea identității musulmane de migranții veniți de pe mai multe continente, din Orientul Mijlociu, Africa, Asia de Vest, care insistă pentru o diferențiere netă de cultura creștină din țările gazdă.satul cu triburi globale

    Trăim cu toții fenomenul de aculturație, adică de absorbire a trăsăturilor unor culturi străine. Suntem din punct de vedere cultural o colonie a Occidentului, în principal a Statelor Unite, care produc principalele ideologii în vogă, cea mai mare parte din filmele consumate de tineri și adulți, majoritatea muzicii, mare parte din literatura academică asumată de universități, validează calitatea elitelor prin diplomele cele mai prestigioase.

    Și aici apare un fenomen interesant: Europa și America absorb în ritm nesățios populații din lumea în curs de dezvoltare din Africa și Asia, care cunosc o explozie demografică. Scenariul asimilării cu păstrarea unui specific și a granițelor deschise e fantasmagoric. Africa are acum 1,2 miliarde de locuitori și va avea 2,5 în 2050. Asia va crește de la 4,6 la 5 miliarde până atunci.

    Simultan, aceste generații de colonizatori cresc într-o lume a informației globale, deopotrivă unificată și segregată. Ei vin deja hrăniți cu multe idei intens mediatizate ale stângii americane radicale, specifice marxismului cultural. Ei sunt bombardați cu astfel de idei din școala, care denunță nedreptățile pe care strămoșii lor le-au suferit din cauza colonialismului. Pentru care îi acuză fără distincție pe toți europenii, indiferent de realitatea istorică. Mulți sunt foarte marcați emoțional încă din copilărie și adolescență de filmele americane sau din țările de proveniență despre cruzimea foștilor stăpâni albi, față de care dezvoltă o reacție resentimentară.

    Deși niciunul dintre ei sau părinții și bunicii lor nu au fost sclavi, au o hiper-sensibilitate pe acest subiect și pot fi rapid câștigați de discuțiile despre necesitatea instituirii de reparații pentru acea traumă istorică. Cultura hip hop afro-americană e de asemenea prizată la nivel global, impregnată de mesaje de forță, uneori misogine, violente sau rasiste de-a dreptul.

    Marșul prin instituții al activiștilor noii stângi, care și-au impus propriul set de valori în legislație, impune o cenzură corectă politic doar pentru majoritatea, care e forțată să trateze teme de maximă actualitate ca teme tabu. În timp ce noii veniți sunt temeinic îndoctrinați cu o propagandă, care le transformă hazardul nașterii într-o anume rasă în principala trăsătură a identității și militantismului lor; ceilalți sunt constrânși să se prefacă a nu vedea astfel de diferențe vreodată. Unii se pot organiza în grupuri de presiune și de promovare a propriilor interese, alții nu. Unii pot vorbi pe subiect oricât doresc, pot face chiar o profesie din asta ca activiști ai unei etnii, alții riscă să fie amendați sau băgați la închisoare, dacă o fac.

    America produce pe bandă rulantă idei pentru a răspunde competiției din societatea sa diversă. Unele sunt imediat adoptate și la periferia imperiului său. De pildă, politica numită de „acțiune afirmativă” a venit cu locuri rezervate în licee și facultăți pentru minorități. Deci un act de favoritism sistemic prin care criteriul meritului la învățătură e trecut în plan secund față de cel al apartenenței. Contestarea lui n-a apărut nici măcar la așa zisele partide suveraniste, poate tocmai sub presiunea legilor care ar fi taxat inițiativa ca „rasistă”, făcând din acele cote un fapt împlinit și indiscutabil în societate. America și Europa de Vest au instituit și cote de promovare în corporații, la nivelul conducerii și chiar a salariaților, pentru a atinge un ideal al justiției între naționalități și sexe.

    Din păcate, nu s-a făcut și un import lexical, care ar fi înlesnit poate discuția. Căci americanii fac deosebirea între „rasist” și „racialist” sau „race realist”, ceea ce ar vrea să spună, între o ideologie, care folosește militant deosebirile dintre rase și o tratare neutră, ca interes științific, a subiectului, care nu își propune măsuri politice. Nu avem o astfel de distincție, astfel încât orice referire la subiect, dacă nu e făcută de pe platforma stângii corecte politic, e brutal reprimată ca o crimă de gândire. Asta e ca și cum ai proclama printr-o lege că orice bărbat care mai spune că există diferențe între femei și bărbați e automat misogin.

    E anormal să fim deopotrivă contemporani cu subiecte promovate de societățile occidentale, să le suportăm consecințele și experimentele sociale, dar să nu putem lua parte la schimbul de idei pe marginea lor.schimbarea la față a României

    În 1991, când combaterea rasismului apărea ca obiectiv în legea citată și în Constituție, realitățile demografice ale țării și percepția subiectului erau foarte diferite. Toate aceste curente revoluționare nu ajunseseră la noi. Exista o singură minoritate, prezentă demult timp în țară, la care se presupune că se putea referi „ura de rasă”, cum se spunea pe vremea comuniștilor. Care la acea dată purta numele comun de „țigani” și încă nu primise noua denumire corectă politic. Era social marginalizată și nu de puține ori discriminată, dar adoptase limba și religia locului aproape integral și mergea în direcția armonizării.

    În interiorul ei aspirațiile cvasi-generale erau de integrare în populația românească și nu apăruse încă ideea unor activiști de profesie, care să repete programul stângist american. Care să militeze pentru învățământ într-o limbă proprie (artificial construită tot atunci și predată unor generații care nu o cunoșteau deloc din familie, deci impropriu numită „limbă maternă”). Prin faptul că romii continuă să voteze preponderent cu partidele „românești” și nu unitar etnic, cum fac maghiarii, putem deduce că oferta divergenței cu orice preț a activiștilor de profesie a fost și încă e respinsă de comunitate. Dar programul politic a fost schimbat de aceste elite de la obiectivul integrării, la obiectivul unei societăți multiculturale, cu înghețarea și potențarea diferențelor. Ceea ce ne interesează e că statul a ales din motive inexplicabile să dea curs voinței acestor elite militante și nu majorității comunității, care manifesta mai des tendințe spre armonizare, nu spre separare.

    Realitatea e că toate etniile au un substrat rasial, pentru că toate fac parte din aceste categorii biologice, care se întâmplă să caracterizeze specia umană. Popoarele fiecărui continent nu au fost conștiente de astfel de deosebiri doar pentru că trăiau izolate de populațiile altor continente, și se defineau tribal sau național în contrast cu alte nații vecine. Ele sunt forțate să ia act de diferențe atunci când intră în contact cu popoare venite mai de departe. Nu înseamnă că trebuie să decurgă de aici reacții de adversitate, ură sau discriminare. Acum suntem într-o situație bizară în care ni se cere să recunoaștem că diferențele sunt o realitate, când se discută de compensații, de promovarea unui grup defavorizat, de tratarea cu sensibilitate a unora, dar să pretindem că diferențele sunt ireale și total construite social prin imaginație și discriminări anterioare.

    S-a încercat același lucru și în privința deosebirilor de natură sexuală. Pretenția că „identitatea de gen” e un fals fără echivalent în realitate, produs strict de prejudecățile patriarhatului, s-a dovedit o iluzie ridicolă. La care promotoarea sa, America, a renunțat măcar temporar, prin decretele lui Trump, de genul celor care interzic participarea bărbaților travestiți în competițiile sportive ale fetelor.

    E mult mai delicat să pledezi pentru libertatea dialogului pe teme rasiale, decât pe teme ideologice. Pentru că ideile se mai pot schimba, dar felul în care te naști și arăți, nu. Și de aceea, e necesară o maximă delicatețe față de subiect, care poate produce sentimente de acută frustrare, care riscă să escaladeze rapid în violență spontană. Din acest considerent, în comentariul meu asupra legislației, pot înțelege argumentul interesului general preventiv și acorda prezumpția unei bune intenții, din partea legiuitorilor. E o sensibilitate inflamabilă, asemănătoare cu sensibilitatea religioasă a unora, pentru că atinge un nucleu al identității și credințelor de neschimbat. Totuși, în acea privință s-a considerat că omul modern trebuie să accepte și să suporte inclusiv blasfemia ca neplăcere necesară libertății de exprimare.

    Mi-aș dori ca aceste deosebiri să nu existe și înțeleg idealul unei topiri într-o îmbrățișare globală, chiar dacă îl consider utopic. Însă nu se poate impune doar unei părți a societății și doar unei perspective să se abțină de la exprimarea pe un subiect al prezentului. Mai ales, atunci când activiști ideologici cu suficientă influență aplică deliberat un program de modificare a compoziției etnice a unor țări.

    România e abia la începutul unei transformări de mare amploare a structurii ei de populație. Fără să aibă valoare statistică, puteți arunca o privire pe cele 11 pagini de anunțuri cu copii dispăruți, de pe site-ul Poliției Române. Și veți avea senzația că trăim deja într-o țară mult mai diversă decât recunosc statisticile oficiale. Dacă așa arată proporția întregii populații de vârstă școlară, deja s-a produs o schimbare majoră și tema identității va fi una tot mai acută, ce va fi în atenția noilor generații. Nu putem accepta ca doar „progresiștii” de stânga să aibă unicul cuvânt în modelarea discuției pe teme precum migrația sau identitatea.

    Românii au tot mai mulți conducători alogeni aleși sau nealeși. (Primul caz dovedind că sunt suficient de toleranți.) Un președinte sas tocmai și-a încheiat două mandate de 10 ani, un arab a condus autoritar statul în cele mai dure restricții auto-intitulat „comandant al operațiunii”, fără să fi fost ales. USR e condus e un evreu de cetățenie germană, PSD a alocat unui etnic rom cel mai important portofoliu al său din guvern. Oricum, multe din deciziile care ne privesc sunt dictate de Ursula von der Leyen, Donald Trump sau Emmanuel Macron. Deci trăim într-o realitate mult mai cosmopolită decât în 1990. Și ar fi foarte periculos ca românii să nu poată exprima critici legitime față de cum sunt conduși, sub pretextul că, dacă o fac, dau dovadă de rasism, xenofobie sau antisemitism.

    Suntem abia la începutul unei migrații fără precedent. Mulți din cei veniți dau semne că își doresc păstrarea unei pronunțate distincții etnice și religioase. Mulți rămân fideli cu totul țării de origine. După cum s-a văzut și din scandările nepalezilor în metroul din București.

    Programul marxismului cultural nu se oprește la frumosul ideal al creării unei societăți armonioase, în care toți se înțeleg și se respectă. Ci merge mult mai departe, în direcția abolirii identității naționale prin substituirea ei cu identități artificiale, cum sunt cele bazate pe preferințe sexuale, sau cele strict birocratice, bazate pe un document acordat după doar trei ani de ședere într-o țară. Dimpotrivă, poate merge în direcția opusă, prin înlocuirea „luptei de clasă” cu „lupta de rasă”, prin cultivarea unui sentiment revanșard de nedreptățire perpetuă din partea minorităților. Acest diabolic proiect de învrăjbire prin transferul de populații și radicalizarea minorităților nu poate fi contracarat fără libertatea de a vorbi despre el.

    Rescrierea istoriei e cuplată cu o rescriere a prezentului prin epurarea metodică a știrilor de orice referiri etnice în contextele negative și precizare insistentă atunci când e vorba de o realizare sau de victimizare. E o insistentă operă de manipulare generalizată în presă, ca toate actele reprobabile, de la clanuri violente la rețele de traficat cerșetori, să fie prezentate ca specifice românilor, care „au speriat Londra”, sau alte titluri de genul. Fenomenul a ajuns să fie completat recent și cu știri despre fapte ale unor afgani, sirieni, care se perindă prin Europa cu pașapoarte românești și sunt prezentați în știri strict după cetățenie, ca și cum faptele lor ar fi reprezentative. Așa ceva nu e un „fake news” din partea celor care pretind că sunt contra fenomenului?

    În final, am să închei cu evocarea scandalului care e foarte discutat zilele acestea. Un așa zis artist a făcut furori la festivalul Beach Please de la Costinești cu versuri greu de reprodus:

    „Se vede pe furiș,
    Îmi bag… în România,
    Pe țara voastră mă….
    Eu nu sunt de România
    Și deja sunt în State.”

    Presa i-a reprodus cu nesaț „creațiile” individului cu șase clase, provenind dintr-o familie ce aparține unui clan interlop. Dar nu i-a mai precizat etnia, cum ar fi făcut-o insistent, dacă era vorba de o poveste de succes. Să zicem că pentru ei nu contează și gogomănii putea spune și altul. Ca dovadă că publicul majoritar românesc l-a aclamat cu mare bucurie, deci a rezonat cu mesajul. Dar poate pentru el contează identitatea respectivă, poate a crescut cu filme militante ca Aferim al lui Radu Jude, care i-au creat sentimentul că e discriminat și că are toate motivele să deteste țara și populația ei „intolerantă”. În acest caz, identitatea nu e irelevantă, cum pretinde corectitudinea politică.

    Am ajuns în acest punct în care naționaliștii sunt arestați pentru vederile lor patriotice, chiar fluturarea drapelului național de la înălțimi pare a irita jandarmii. Iar o generație nouă crește alienată în propria țară sau în cea în care îi aduc oportunitățile sau părinții. Uneori cu sentimente acute de dispreț și adversitate față de ea. E clar că propunerea inițială a unui vultur bicefal, sau a unei balanțe între statul național și statul multicultural liberal a eșuat și a rămas dezechilibrată într-o singură direcție, a dizolvării.

    https://evadare.ro/politica/2-biblioteca-ideilor-si-siguranta-nationala/

    Apreciază

    Răspunde
  12. Avatarul lui geo geo said, on iulie 25, 2025 at 1:47 pm

    3. Privilegiul minorităților active

    (Parte din seria: „Legile cenzurii, ca inginerie socială”)

    Cine s-a intersectat cu documentarele conspiraționiste, trebuie să fi auzit măcar o dată un aforism atribuit bancherului Rothschild: „Dați-mi controlul banilor unei țări, și nu-mi pasă cine îi face legile.” Sincer, am îndoieli că legendarul baron chiar a rostit fraza respectivă, într-un moment de franchețe, în prezența unui necunoscut. Pare mai curând inventată. Adevărul că în capitalism banii au o influență copleșitoare, i-a făcut pe mulți investigatori amatori să neglijeze domeniul mai puțin spectaculos al felului în care legile sunt scrise.

    În decembrie 1991, era votată prima Constituție de după peste o jumătate de secol de dictaturi regale, militare și de monopol al partidului comunist. În secțiunea despre Parlament, ni se spune că ambele camere sunt alese prin „vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat”. Imediat după, intervine și o deviație de la acel principiu:

    „art 62 (2) Organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc de deputat, în condițiile legii electorale. (..)”

    Prin aceleași legi electorale, pragul pentru partide a fost ridicat la 5%, ceea ce e mai mult decât ponderea oficială a oricărui grup etnic din țară. (Sau depășit oficial, doar de cel maghiar.) Dacă un partid ia 4,99% din voturi, acestea se redistribuie altor partide și el nu primește nici măcar acel loc „de consolare”, garantat organizațiilor constituite de orice altceva decât din etnici români. Democrația reprezentativă are în sine această trăsătură că exacerbează conflictele interne de idei și interese, prin fragmentarea societății în partide cu viziuni competitive, apoi a învingătorilor și învinșilor în putere și opoziție. Primul grup, majoritar, guvernează, luând toate deciziile, în timp ce minoritatea politică se supune și speră să prindă o răsturnare în topul popularității.

    Locurile rezervate nu sunt nici măcar doar pentru minoritățile istorice. Deci, pe măsură ce demografic România se schimbă pe zi ce trece, vor putea fi înființate organizații similare pentru cei veniți din: Bangladesh, Sri Lanka, India, Filipine, Vietnam, Nepal, Pakistan, Siria șamd. Deocamdată, se înscriu în cursa electorală organizații reprezentând 21 de minorități: maghiari, romi, germani, evrei,  aromâni, bulgari, greci, croați, armeni, albanezi, slovaci și cehi, polonezi, sârbi, turci, tătari, ucraineni, ruși lipoveni, ruteni și italieni. La ultimul recensământ din 2021, doar 5 grupuri etnice au depășit pragul de 20.000 de locuitori, față de cele 21 de organizații cu locuri eligibile.

    UDMR – înregistrată ca un fel de asociație culturală – intră mereu în Parlament, prin forțe proprii, deci maghiarii nu primesc locul din oficiu. Primesc însă o supra-reprezentare prin mecanismul amintit al redistribuirii voturilor de la partidele „românești” și candidații independenți, care nu trec pragul. Astfel că de la 5-6%, pondere a maghiarilor în societate, UDMR ajunge să treacă de 7%, devenind o piesă cheie în cele mai multe coaliții din ultimii 20 de ani, guvernând atât cu dreapta, cât și cu stânga.

    Fenomenul votului în bloc, pur etnic, al ungurilor, care de 35 de ani asigură și scoruri de 95% aceleiași formațiuni, nu a făcut niciodată obiectul unei cercetări, nici la nivel academic, nici la nivelul Uniunii Europene. Dacă românii ar fi votat la asemenea cote un partid naționalist, s-ar fi tras semnale de alarmă, s-ar fi spus că sunt urgente măsuri de educație în școli pentru creșterea gradului de toleranță și informare în direcția europeană. S-ar fi făcut studii despre pericolul iredentist. UDMR nu s-a adresat niciodată votanților români sau de altă etnie cu niciun fel de ofertă politică sau economică, insistând obsesiv pe teme ca: autonomia, studiul limbii materne, asigurarea unor condiții bilingve în toate instituțiile. Totuși, în mod misterios, reușește să adune voturi decisiv din Dobrogea, Oltenia sau părți din Moldova.

    Singura barieră pusă acelor organizații ale minorităților e să obțină 2.000 de voturi, adică 10% din scorul minimal pentru intrarea unui deputat. La ultimele alegeri parlamentare, au ieșit la vot 9,4 milioane de alegători. Deci un partid al majorității avea nevoie de aproape o jumătate de milion de voturi (470.000) față de cele 2.000 necesare unei asociații a minorităților. Ei bine, din cele 21 de etnii organizate, unele nu au reușit nici măcar asta, deci avem în actualul parlament „doar” 17 locuri în Grupul Minorităților.

    Împreună cu cei de la UDMR, sunt 39 de deputați și încă 10 senatori. Ceea ce înseamnă că doar aceștia reprezintă 12% din Camera Deputaților, respectiv 11% din totalul Parlamentului României. Desigur, nimic nu împiedică partidele ideologice „românești” să includă și ele pe liste membri de altă etnie, unii chiar născuți în afara țării. Și deseori o fac, inclusiv partidele zise „suveraniste”.

    Fostul președinte Traian Băsescu a călărit cu succes valul unei idei populare, validată de referendumul prin care s-a cerut reducerea numărului de parlamentari la 300 și o singură cameră. Referendumul a primit o aprobare zdrobitoare și a fost validat prin rata de participare, dar a rămas fără efecte concrete în așa zisa democrație reprezentativă. Ideea e de bun simț, având unul din cele mai numeroase parlamente, similare cu ale unor țări cât un continent. Totuși, ascunde o capcană. Întrucât Constituția nu s-ar modifica, ponderea acelor locuri rezervate ar crește dramatic, la un parlament de 300, față de cel de 464, cât a ieșit la ultimul vot. La un procent constant pentru UDMR, arcul minorităților s-ar apropia de 14% în noua configurație.unicat în Europa

    Generozitatea politicienilor români pentru minorități nu are echivalent nicăieri în Europa și vădește încă de la începutul anilor 90 un program de creare a unui dublu standard și a unui stat de tip multicultural. Programul a fost demarat probabil la sugestia unor sfătuitori străini, neexistând altă explicație pentru o concesie făcută unor grupuri din țară, care nu aveau pârghii de presiune.

    Mai există doar două țări din Uniunea Europeană, care acordă locuri rezervate pentru minorități – Slovenia și Croația. Ambele provin din fosta federație a Iugoslaviei, care era un mozaic etnic destrămat dureros printr-un război. Deci acolo există o altă justificare istorică. Ambele s-au declarat independente chiar în anul în care se scria Constituția noastră, deci la data respectivă România a fost un unicat juridic pe continent. (Sau un experiment, care risca să aibă deznodământul iugoslav.) Dar chiar și ele, acordă doar 8 locuri Croația și 2 locuri Slovenia, nu potențial 20, cu perspective de a crește la mult mai multe, ca noi.

    Remarcabilă e și evoluția partidelor în sine. Dacă pretențiile partidelor etnice s-au înmulțit și radicalizat, cu trecerea anilor, partidele românești au fost tot mai alienate de preocupările patriotice. În anii 90, existau în PSD naționaliști vocali ca istoricul Gheorghe Dumitrașcu sau poetul Adrian Păunescu, iar în PNȚCD, filologul George Pruteanu. În arcul guvernamental erau cooptate partide explicit naționaliste ca PRM, PUNR, PDAR, cu Vadim Tudor, Gheorghe Funar, Ion Coja, parlamentari acceptați de putere ca parteneri măcar de dialog, dacă nu de coaliție.

    Între timp, partidele mari au fost absorbite în internaționale pan-europene (Socialistă, Populară, Liberală) și au început să preia părți tot mai explicite ale unor programe globaliste și federaliste, deși mai cochetează cu temele naționale în campaniile electorale. Astfel, viziunea naționalistă a fost marginalizată parlamentar în noile partide „suveraniste”, denunțate de restul partidelor, chiar „românești” și de cele minoritare deopotrivă ca nefrecventabile, „extremiste” și inamice ideologic, ce trebuie izolate.

    Aceste tendințe creează un sentiment de alienare, chiar de frustrare și abandonare în rândul unor segmente (poate sentimentale, poate inadaptate) ale populației. Deciziile dictate în cancelarii străine, cu care politicienii vin în plic, cu justificarea că nu pot fi puse în discuție într-o țară UE sau NATO, adâncesc prăpastia între practică și idealul unei „democrații reprezentative”.

    În chestiuni identitare, deputații minorităților sunt incomparabil mai implicați decât cei ai majorității și reușesc să își impună prioritățile, chiar pornind de la acele fotolii onorifice, dăruite cu maximă generozitate și gentilețe de primul Parlament. De pildă, deputatul Silviu Vexler e un prolific producător de legi punitive în materie de exprimare și de promovare a intereselor comunității sale. La ultimul recensământ, evreii numărau oficial doar 2.378 de cetățeni români, care și-au declarat o atare apartenență. În numele acestei micuțe comunități s-au adoptate legi care reglementează exprimarea pe teme istorice și politice, legi de compensare și despăgubiri și de obligativitate a studierii istoriei etniei în toate liceele românești. Deseori, a fost secondat de deputatul comunității germane, Ovidiu Ganț, și de influentul reprezentant al armenilor, Varujan Pambuccian, un veteran al legislativelor ultimelor trei decenii.

    Cercetătorul Ioan Roșca a documentat în revista Certitudinea cu o acribie remarcabilă și acea saga într-un serial de 58 de episoade, sub întrebarea: „Combaterea antisemitismului folosește subjugării românilor?”. Am aflat după publicare de existența acelui foileton, pe care nu îmi propun să îl dublez prin comentariile asupra unor legi detaliate acolo. E o documentare obligatorie pentru oricine se consideră patriot sau preocupat în orice fel de problemele cetății. La finalul a peste doi ani, seria s-a oprit cu un episod descumpănitor, care schița soluțiile. Autorul i-a pus un motto: „un program utopic, dar legitim. Cine îl respinge nu e naționalist; cine-l consideră posibil, nu e realist”. Articolul era o provocare explicită pentru așa numitul val suveranist, să înceapă să se adreseze problematicii semnalate în serial.

    Invitația a rămas fără cel mai mic ecou, ignorată de toată clasa politică, jurnalistică, nefăcând nici măcar obiectul unei dezbateri, a unei contraziceri a validității celor semnalate. Se întâmpla în vara lui 2024, deci mult înainte de tumultoasele alegeri în care a intervenit brutal CCR, în pragul mai multor campanii electorale, în care s-ar fi putut măcar discuta. De asemenea, era cu un an înainte de noua lege Vexler din 2025, după adoptarea căreia și unii „suveraniști” un început să bombăne că ar fi o problemă cu limitările exprimării și legile memoriei. Legi pe care arcul guvernamental le-a votat în unanimitate. Era tardiv și demn de o pantomimă mai bună din partea unor opozanți și incluenceri.

    Programul tranziției de la statul național cu economie socialistă, la cel multicultural, globalist, cu economie capitalistă, n-a fost nicidecum rodul hazardului. După cum n-a fost nici opera acelei mâini de deputați invitați în Parlament pe locurile păstrate minorităților. A fost făcut cu participarea activă a majorităților guvernamentale post-decembriste, formate din partide majoritar românești, votate de români (uneori cu entuziasm și speranță, alteori cu lehamite sau de frica unui rău mai mare). Pasivitatea cu care a fost tratat, ca o fatalitate, mereu acoperit de fleacuri pasionante, ne dă priveliștea dezolantă a unei țări părăsite nu doar de cei plecați, dar și de cei rămași.

    Favorizarea minorităților mai are un aspect nediscutat. Într-o societate capitalistă și democratică, indivizii și grupurile de tot felul sunt deseori într-o competiție acerbă pentru resurse, avantaje și afirmare. Intelectualii cei mai mediatizați insistă că identitatea de toate felurile e fluidă, supusă evoluțiilor, că trebuie demitizată, relativizată. Orice tentativă de asociere în scopul apărării unei identități majoritare e descurajată și riscă să fie drastic pedepsită de anumite interpretări ale legilor existente, sub pretextul că ar fi motivate de xenofobie, ură sau rasism. În schimb, chiar tendințele separatiste, de autonomie în creștere, sunt îngăduite ca acceptabile în modernitate.

    Un etnic al unei minorități, care are locul rezervat pentru organizația comunitară, nu e ținut de nimic să voteze cu partidele ideologice. Deci exercită, în fapt, un vot dublu. Dar dacă un asemenea minoritar ar dori neobligat de nimeni să adere cu totul la națiunea română, așa cum fac mulți emigranți după a doua, a treia generație, devenind chiar patrioți înflăcărați ai noii lor patrii… Atunci, sistemul gândit de autorii Constituției îi respinge această dorință. Pentru că indiferent câți se mai declară la recensământ, tot vor avea locul rezervat. Altfel spus, arhitecții Constituției au dorit cu tot dinadinsul ca minoritățile să rămână congelate măcar la ponderile acelui moment, dar cu posibilități de creștere, în timp ce ponderea majorității poate să scadă fără vreo limită teoretică.

    Criteriul etnic a fost doar deschiderea. La ultimele alegeri parlamentare s-a mai marcat o premieră. Unor partide li s-au respins listele în unele circumscripții, pe motiv că nu au respectat principiul reprezentării proporționale pentru femei, în baza unor legi de combatere a discriminării. Astfel că acelea au fost oprite cu totul să ia voturi în acele circumscripții, uneori întinse, cum ar fi „diaspora”. Pe undeva, e hilar că PNL a căzut victima acestei nedreptăți, când dăduse câteva militante pentru „egalitatea de gen”, care probabil au votat, dacă nu și inițiat acea prevedere (Andreea Vass, Alina Gorghiu, Norica Nicola, Raluca Turcan). S-ar putea ca și politicienii „suveraniști”, care au stat patru ani în Parlament fără să schițeze amendamente la legile de cenzură existente, să aibă surprize chiar mai neplăcute.

    În vreme ce Vestului îi vin alte idei, s-ar putea ca viziunea unei societăți ideale, edificată prin cote de reprezentare să evolueze și cu felii din paleta LGBT. Pentru că, se vede că dincolo de obsesia pentru sex și „diversitate”, nicio listă de candidați n-a fost contestată pe motiv că ar conține: prea mulți orășeni și prea puțini țărani, prea mulți oameni cu bani și prea puțini săraci, prea mulți licențiați cu doctorat și prea puțini analfabeți…

    https://evadare.ro/politica/3-privilegiul-minoritatilor-active/

    Apreciază

    Răspunde
  13. Avatarul lui geo geo said, on iulie 25, 2025 at 1:48 pm

    4. Dreptul la memorie, sau împotriva mancurtizării

    (Parte din seria: „Legile cenzurii, ca inginerie socială”)

    Revoluția s-a petrecut când aveam mai puțin de 10 ani și a produs o puternică impresie asupra minții mele de atunci. Departe de familie, într-o stațiune de vacanță, am privit captivat zile în șir spectacolul palpitant al istoriei transmise în direct. Mai întâi, surpriza căderii lui Ceaușescu, oceanul de oameni pe străzi, fluturând tricolorul decupat și cântând ca la meciuri: „Ole, ole, Ceaușescu nu mai e!”. Apoi, tensiunea nopților, în care teroriști nevăzuți trăgeau ca într-un război în clădiri, amenințând să înăbușe toată izbucnirea de speranță și entuziasm. Iar ziua, până seara târziu, din micul ecran se revărsau, uneori dând din coate la propriu și vorbind unii peste alții: generali și indivizi surescitați în ținută de stradă, care lansau apeluri, cereri în numele poporului, proclamații patriotice, zvonuri despre apa otrăvită sau cum să fie găsiți teroriștii.

    De pe toate meridianele globului veneau mesaje de admirație pentru „eroicul popor român”. Iar întors în București aveam să văd că din loc în loc se ridicaseră troițe, unde oamenii se adunau ca într-un pelerinaj cu lumânări și flori. Părinții îndoliați își plângeau copiii, pentru care se năștea un cult ad-hoc. Văzusem scenele cu oameni stând în fața tancurilor, iar eroismul acelor studenți și elevi de liceu, care strigaseră „Vom muri și vom fi liberi!”, era de o măreție fără egal. Din respect pentru ei, mă revolta de fiecare dată când, de la an la an, tonul evocărilor devenea tot mai bășcălios și disprețuitor la adresa celor trăite. Cea mai eroică despărțire de comunism din tot blocul estic era bagatelizată, neprețuită ca: „învălmășeala din decembrie”, „loviluție” și alte porecle.

    În cele patru clase parcurse cu portretul tovarășului deasupra tablei, apucasem să fiu făcut pioner cu cravată roșie. Dar învățătoarea insistase mai mult să ne învețe să scriem și să socotim, decât pe latura politică. Așa că, în afară de propaganda continuă a celor două ore de TV zilnic, nu eram cine știe ce îndoctrinat. Tot ce se discuta, mi se întipărea ca pe o coală albă de hârtie.

    Părinții mei nu fuseseră nici membri de partid, dar nici urmăriți de Securitate, pentru simplul motiv că erau muncitori modești, care nu interesau puterea. În schimb, din primele zile ale lui 90, politica se revărsa în fiecare ungher al societății. Se discuta cu pasiune orice, iar eu devoram cu nesaț toate acele teme de oameni mari: Dacă să fie monarhie sau republică, să privatizăm sau să nu ne vindem țara, să se retrocedeze marile proprietăți, să fie liberalizat cursul valutar, dacă a fost revoluție sau lovitură de stat? cine a tras în noi? să fie deconspirați turnătorii la Securitate… Și câte și mai câte.

    Știu că toată lumea pretinde acum că a votat cu Ion Rațiu în 90 și a fost în Piața Universității înainte de mineriadă. Dar realitatea e că 85% au votat cu Iliescu și peste 60% cu FSN la primele alegeri. Mitingurile puterii erau gigantice, cu sute de mii de participanți, deși nimeni nu mai vrea să recunoască azi că a fost acolo. Dar eu îmi aduc aminte că am fost și la așa ceva, pentru că între vârsta de 10 și 12 ani am fost un simpatizant entuziast al noii puteri.

    Era cea cățărată pe revoluția, pe care o deturnase într-o direcție prea subtilă să o pot înțelege. La TVR, singura mea sursă de informare, noii conducători erau mereu prezentați pozitiv și n-aveam niciun motiv să-i contest. Petre Roman era un tânăr chipeș și poliglot, cu care femeile aveau fantezii; Ion Iliescu era volubil și zâmbăreț, ambii fiind mult mai tineri decât opozanții lor din partidele istorice: Niște bătrâni zbârciți, de care auzisem că ar fi toți veniți de prin străinătate, din oportunism, să profite de schimbarea de regim.trezirea mea

    Lucrurile aveau să se schimbe pentru mine, mai ales cu două evenimente întâmplătoare, petrecute undeva prin 90-91. Un coleg de clasă mi-a adus prima ediție a revistei „Academia Cațavencu”, pe care de atunci am început să o citesc cu devotament săptămână de săptămână, până spre destrămarea echipei originale, undeva prin anii 2.000. Umorul subtil mi se părea irezistibil și la început treceam de dragul glumelor peste împunsăturile la adresa favoriților mei feseniști. Apoi, cum trecusem în cealaltă „extremă”, de partea CDR, unde cei mai radicali erau țărăniștii, prin liceu deja mai cochetam și cu Dilema sau chiar 22, tribunele intelectualității GDS. Deci toată adolescența și tinerețea am fost anti-comunist, liberal în aspirații și admirator entuziast al Americii.

    Tot prin 90, 91, a început să se difuzeze seara târziu serialul „Memorialul durerii”.  La început, n-am văzut nicio contradicție între personajele prezentate acolo, ca victime ale comunismului, și susținerea mea pentru liderii FSN. Eu nu-i susțineam că erau foști comuniști, ci pentru că „făcuseră revoluția” (credeam eu) și aduseseră democrația. Oricum, refuzam să accept că Iliescu fusese un vechi nomenclaturist, nu un disident „marginalizat la Editura Tehnică”, așa cum se prezenta. Iar că Petre Roman era fiul fostului șef al propagandei comuniste, luptător în Spania, aveam să aflu mult mai târziu.

    A fost de ajuns o singură imagine din documentarul magistral realizat de Lucia Hossu Longin, ca să mă descumpănească. Era episodul despre Corneliu Coposu și pe ecran au fost afișate una lângă alta poza de la intrarea în închisoare și cea de la eliberare. Un tânăr solid, halterofil, în floarea tinereții, și un bătrân prematur, supt la față, zdrobit de 17 ani de temniță nedreaptă.

    Am intuit instantaneu câtă suferință fără noimă era între acele două secvențe, cât de ingrată era societatea care nici măcar nu luase act de acel sacrificiu. Mi-a fost rușine că îl putusem antipatiza fără motiv pe acel bătrân supraviețuitor. Dar, mai ales, mi-am pus imediat problema: oare de câte ori am fost mințit de presă până acum!? Cât din istoria comunismului îmi era total necunoscut…? N-am schimbat peste noapte tabăra, dar am început să privesc tot mai circumspect propaganda, pe care până atunci o înghițisem cu toată încrederea.marile figuri ale rezistenței

    Descoperirea personajelor din Memorialul durerii a fost o întâlnire formatoare pentru mine. Dar aveam să realizez mult mai târziu că erau lucruri inedite și pentru cei mari, care nu avuseseră scuza vârstei. Pentru că nimeni din adulții familiei, nici generația părinților, nici a bunicilor, n-ar fi știut să mi-i evoce în vreun fel. Și pentru ei erau lucruri inedite. Dacă regimul ar mai fi ținut câteva decenii (cum a ținut în Rusia, vreo șapte), n-ar mai fi existat supraviețuitori care să povestească. Și amintirea lor s-ar fi pierdut pentru totdeauna. Golul lăsat între generații de acea pată albă a memoriei e o tragedie, care dublează suferința în sine, petrecută cândva.

    Unul câte unul, aflam de câte un personaj exemplar, care se adăuga unui panteon al eroilor, pe care îi admiram așa cum alți adolescenți admirau fotbaliști și cântăreți. Aflam cum a murit Iuliu Maniu, într-o celulă la Sighet, după ce condusese guverne și participase la Marea Unire. Despre istoricul Gheorghe Brătianu, pedepsit în același mod pentru că scrisese „Un miracol și o enigmă, poporul român”, cartea în care demonta unele teorii denigratoare despre originea românilor și apariția lor pe actualul teritoriu.

    Alte povești erau uimitoare. Nici nu le mai știu toate detaliile sau uneori s-au împletit între ele. Ca acel deținut, care eliberat după aproape două decenii nu a mai fost recunoscut la înfățișare de propria mamă. Despre cum Valeriu Gafencu i-a salvat viața unui coleg de detenție evreu, viitorul pastor Richard Wurmbrand, așezându-se ca o saltea pe cimentul ud al celulei – izolator. Cum viitorul părinte Gheorghe Calciu Dumitreasa salvase pe alt deținut crestându-și brațul ca să obțină plasmă din propriul sânge. Aflam de felul în care deținuții comunicau între ei în morse, prin bătăi în țeavă, cum își țineau mintea întreagă memorând poezii și ținând unii cu alții prelegeri pe câte o temă. Despre Radu Gyr, singurul poet din lume condamnat la moarte pentru o poezie, în care chema țăranii să se ridice pentru libertate, nu pentru bunuri lumești.

    Mă revolta nedreptatea făcută cu seninătate, care îmi sădea inconștient un spirit justițiar. Un deținut își amintea că la sosirea în pușcărie, gardianul îl luase în primire iscoditor: „ce pedeapsă ai și ce-ai făcut?”. „Opt ani, dar n-am făcut nimic”, a răspuns el. „Trebuie să fi făcut tu ceva. Pentru nimic, se dau doar 5 ani…”, a conchis paznicul, care știa tipicul tribunalelor poporului.

    O doamnă în vârstă își amintea cum casa părinților fusese parțial naționalizată. În sensul că fuseseră restrânși într-o cameră și în restul vilei fuseseră instalați alți locatari, care se înstăpâniseră pe toată incinta mobilată, de unde nu li se dăduse voie să mute nimic. La un moment dat, foștii proprietari au fost întrebați de soarta unei lingurițe, care lipsea din setul de 12 tacâmuri, spre nefericirea noilor locatari…

    Aflam în premieră de grozăvia fenomenului Pitești, de tentativa de spălare a creierului prin tortură, prin obligarea diabolică a deținuților să se tortureze între ei. Ceva ce disidentul rus Bukovski avea să proclame ca grozăvia cea mai tulburătoare petrecută în Europa acelui secol. Și despre acel experiment contemporanii mei adulți erau total neștiutori și majoritatea nu au habar nici azi.

    Aflam de botezarea în închisoare a viitorului călugăr Nicu Steinhardt, autor al grandiosului Jurnal al Fericirii, care reușea să întoarcă suferința în prilej de bucurie și întâlnire cu Dumnezeu. Aflam cum rezistența se prelungise înspre anii 80, cum Paul Goma își declarase un fel de independență de regimul lui Ceaușescu dintr-un apartament din Drumul Taberei. Cum Doina Cornea reușise să își transmită din Cluj scrisorile către Europa Liberă, cum fusese bătută de securiștii lui Pleșiță Monica Lovinescu la Paris. Sau cum muncitorii greviști din 87, de la Brașov, fuseseră reprimați grotesc cu o vidanjă.

    Realizam că românii erau departe de a fi fost „ultimii” care se ridicaseră contra comunismului, care n-avuseseră nici „disidenți” ca Havel, nici mișcare sindicală ca a lui Lech Walesa, nici cădere negociată a regimului. Se dovedea că avusesem chiar martiri și cea mai lungă rezistență armată anti-comunistă din Europa. Cine, în lume, nu s-ar fi lăudat cu un erou ca Ion Gavrilă Ogoranu, un haiduc modern al rezistenței din Munții Făgăraș, care a rezistat neprins timp de decenii!? Cine n-ar fi ecranizat pentru a spune tuturor povestea fraților Toma Arnăuțoiu și a copilului născut în ascunzătoarea din munți!?

    Unele destine mă emoționau peste măsură. Ca figura Elisabetei Rizea, „viteaza de la Nucșoara”, pe care anchetatorii Securității o atârnaseră de păr într-un cui, să spună unde sunt partizanii cărora le ducea de mâncare în munți. Cum fuseseră transformați în turnători cei mai mulți din consăteni, care o urau până la bătrânețe pentru curajul ei. Alte personaje mă descumpăneau, ca figura de hienă a generalului de Securitate torționar, Alexandru Nikolski. Seninătatea justificărilor vechilor torționari spunea și ea o altfel de poveste pedagogică, despre bine și rău.trezirea altor generații

    Descoperirea acestor povești magice avea loc în paralel cu un fenomen trăit de toată societatea. Fusese abolită cenzura și se publica în premieră „literatura de sertar”, memorialistică inedită, dezvăluiri și opera marilor creatori interbelici sau din exil. Erau autori foarte la modă, pe care generațiile mai mari, deja studenți sau maturi, le cumpărau cu maximă curiozitate, ca fostul fruct interzis. Se publicau, deseori la editurile cele mai mari ca Humanitas, opere nemaivăzute ale lui Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu și Constantin Noica, mentorul revendicat de cei mai în vogă intelectuali post-decembriști.

    Tot atunci, îl vedeam pe Petre Țuțea, înțeleptul aforistic, cu ochi jucăuși de copil, într-un dialog cu Emil Cioran, filmat de Gabriel Liiceanu. Cum puteai să nu-l adori pe bătrânelul în halat și cu cipilică, atât de plin de haz și de erudit, care părea capabil să vorbească doar în vorbe memorabile!? În cartierul meu mărginaș și proletar, ca o mahala industrială produsă de superficiala urbanizare comunistă, pătrundeau astfel adevărați aristocrați ai spiritului. Mulți erau trecuți prin închisorile comuniste, alții scăpaseră în exil, dar era o încântare să îi auzi vorbind, ca pe ultimii boieri de viță. Că erau Alexandru Paleologu, Bălăceanu Stolnici, Neagu Djuvara, Amedeo Lăzărescu, aveau o distincție aparte ca și cum vocile le-ar fi rămas imprimate pe patefon, dintr-o altă lume. Asta indiferent de opțiunile lor politice și de viață ulterioare, foarte diverse, discutabile. Era un privilegiu să-i mai fi prins în viață.

    Niciodată nu am avut senzația că foștii deținuți politici aveau ceva resentimentar în ei. Dimpotrivă, mi se părea înălțător că și cei morți după gratii lăsaseră ca ultim apel „Să nu ne răzbunați!”, rostit probabil de Mircea Vulcănescu. Această distilare creștină a suferinței în iertare e ceva ce îi distinge de șirul nesfârșit al nedreptățiților istoriei. Niciodată nu am văzut pe cineva săvârșind un act anti-social, vreo violență sau grosolănie, motivat de faptul că aflase de durerea foștilor deținuți. Niciodată nu mi-am imaginat că poveștile victimelor comunismului ar fi îndreptate împotriva altor popoare sau că ar fi împotriva a orice altceva, în afara ideologiei comuniste.

    E demnă de țara lui Urmuz perspectiva că ar putea exista în secolul XXI un al doilea lot de deținuți politici, pedepsiți pentru că au vorbit de bine deținuții din secolul XX. Ba încă de unii pe care poporul nu doar că nu-i omagiază, dar nici nu-i cunoaște.

    Niciodată nu mi-am imaginat că amintirea lor, abia recuperată pentru un deceniu-două, va fi asimilată cu „discursul urii” sau cu „extremismul”. Că vor fi făcuți „criminali de război”, așa cum temnicerii de la Canal, Aiud sau Gherla îi numeau „bandiți”. Că în rândurile lor se va organiza o a doua condamnare, o epurare pe criterii de simpatii politice, așa cum nu s-a făcut pentru victimele altor totalitarisme sau genocide. Că ei vor fi împărțiți în „frecventabili” și „nefrecventabili”, care trebuie omiși sau uitați pentru păcate de dinainte sau de după.

    Practic, sentințele instanțelor comuniste abuzive au ajuns să fie considerate valide, deci închisoarea politică justificată. Dacă facem asta, gradual, ajungem să ne plasăm pe poziția comuniștilor și vom spune că mai toate crimele au fost motivate, eventual cu unele erori. Pentru că se va spune: unii meritau să fie împușcați sau torturați în închisori că erau legionari sau simpatizanți. Alții pentru că erau politicieni într-o țară aliată cu Germania nazistă contra Rusiei lui Stalin. Sau conducători militari, ideologici, alții pentru că erau chiaburi, alții pentru că erau țărani, care se opuneau violent colectivizării sau ordinii de drept comuniste și alianței anti-fasciste cu URSS. Cum vedeți, justificări se găsesc și, ușor, ușor, strecurăm până nu mai rămâne nimic.

    O mică recuperare de memorie avusese loc. La moartea lui Corneliu Coposu, undeva prin 95, s-au adunat zeci, poate sute de mii de oameni, chiar și dintre foștii adversari, care îi aduceau tardiv un omagiu. Era o schimbare majoră, față de 90, când el și alți țărăniști, trecuți prin închisori, au fost la un pas să fie linșați de gloate, care nu știau despre ei decât că se opun „domnului Iliescu”. Din păcate, emoția a fost speculată politic și discreditată. Convenția Democrată a câștigat alegerile în 96, dar a dezamăgit crunt prin scandaluri interne fără noimă, incompetență și o austeritate rece.

    În loc să păstreze acea bună voință, pe care poporul ignorant o arăta față de o istorie ce-i fusese neștiută, intelectualii „dreptei” au luat la țintă tocmai istoria. Apar: moda demitizării și manualelor de istorie alternativă, echivocul, relativizarea. Când nu se războiau cu un comunism deja căzut, elitele se luptau cu miturile patriotice. În umbra ei creștea o generație cinică, „sceptic rece”, care în loc de idealuri avea interese și pofte.

    Abia după reîntoarcerea foștilor comuniști reformați în 2000, au început să apară legile de cenzură și de epurare a memoriei istorice. Justificate și prin alarma ascensiunii „extremei drepte”, prin intrarea lui Vadim Tudor în finala prezidențială. E un detaliu istoric semnificativ: a fost nevoie de un răgaz post-decembrist să se meargă înapoi în direcția restricțiilor. A fost nevoie ca ultimii supraviețuitori să iasă fizic din scena bătrâneții. În 89, ar fi fost prea curând să intre în scenă comuniști din tată-n fiu ca Vladimir Tismăneanu sau Alexandru Florian, care în anii 80 încă scriau cărți și articole de pură propagandă comunistă. Deci nu se puteau reinventa așa brusc în mandatari ai cercetării anti-comuniste sau anti-fasciste.renașterea spirituală

    Încă din zilele fierbinți ale Revoluției, se mai petrecuse un fenomen cu adânci semnificații. Strigătul „Există Dumnezeu!” izbucnise spontan din stradă, în fața scutierilor Miliției și tancurilor Armatei. Era cea mai radicală contestare a regimului militant ateu, care demolase biserici. Dar n-a fost doar un episod răzleț, împletit cu spaima acelor clipe. Misticismul a continuat în primii ani după, tot mai efervescent.

    La mai toate mitingurile – atât ale opoziției, cât și ale puterii, sau la cele studențești – se rostea în cor câte o rugăciune. La pomenirea celor uciși în 89 se și îngenunchea pe asfalt. Devenise un obicei ca orice lansare să fie făcută cu un sobor de preoți. Și nu era doar formalism. Mai ales între tineri era o curiozitate vie pentru literatura religioasă, un subiect care evident nu se studiase în școli, și era descoperit cu fascinație.

    Se ridicau biserici și între blocurile din cartierele proletare. Se făceau pelerinaje în masă la chiliile celor mai vestiți duhovnici în activitate sau dispăruți. De altfel și naționalismul interbelic fusese mai mistic la noi decât oriunde altundeva. Tranziția începea și ea tot sub semnul acestui specific românesc. O puzderie de secte de inspirație americană, foarte active, proliferau în paralel cu o redescoperire a izvoarelor ortodoxiei.

    Părinții mei făceau parte din prima generație educată în sistemul socialist, după o ruptură semnificativă între generații. Nu erau necredincioși, dar erau necatehizați (adică neinstruiți sistematic în privința adevărurilor de credință). Aveau icoane în casă, dar n-aveau Biblie. Țineau rânduielile, botezuri, cununii, sărbători, vopseau ouă și luau lumină, dar în rest, frecventau biserica mai mult pentru parastase. Mulți din generația crescută cu cheia de gât aflam abia atunci în ce consta credința noastră, inclusiv printr-o evanghelizare televizată, nu de acasă sau din școală, cum se întâmplase înainte de 1944. Era ca un fel de convertire, deși nu avusesem o altă credință. Învățai creștinismul ca pe o limbă străină, ca adolescent sau chiar ca tânăr în acele vremuri.

    Sintagma „sfinții închisorilor” nu era doar o vorbă în vânt. Aveam șansă să mai vedem ultima generație de mari duhovnici și aproape toți trecuseră prin pușcăriile comuniste. Ei veneau din altă lume în mai multe sensuri, pentru că trăiau cu un picior în veșnicie. Ilie Cleopa, cu a sa inexplicabilă carismă, nu fusese închis, dar se nevoise în adâncul sihăstriei, unde învățase și graiul păsărilor și treptele rugăciunii. Vorbea răscolitor, ca o brazdă trasă între bolovani, în simplitatea lui de autodidact instruit citind ceasloave când păștea oile. Dar atingea profunzimi străine teologilor cu doctorate.

    Poetul Ioan Alexandru, cu un patos febril, convinsese colegii de Parlament să fixeze un crucifix deasupra tribunei, în sala de plen. Credea cu tărie (și cumplită naivitate) că va urma o renaștere spirituală, odată ce ne vom reuni cu vest-europenii „unde conduc creștin-democrații”. Mi-l amintesc în altă secvență aproape amuzantă, stând ca un elev cu un carnețel și pix, ascultându-l pe marele duhovnic Cleopa. Asta după ce fusese nevoit să îi explice că Dante a fost un poet italian, despre care tocmai preda la facultatea de Litere. O renaștere chiar avea loc, prin cărți cum erau cele editate de pictorul Sorin Dumitrescu, altă figură cu o seducătoare vervă a apostolatului, un mirean cu har ca de preot.

    Dumitru Stăniloae, care adusese la lumină Filocalia, era recunoscut deja ca unul din marii teologi ai secolului XX. Mitropolitul Bartolomeu Anania trecuse prin bătăile de la Aiud, era și scriitor de aleasă erudiție. Aspru ca un dascăl exigent, era între puținii intelectuali dăruiți cu har să miște și pe cei simpli și pe cei rafinați. Părintele Calciu trăise infernul de la Pitești și chiar în anii 80 vorbise tinerilor studenți cu ardoare profetică.

    Câțiva aveau figuri luminoase, parcă zugrăvite în ceară de iconari, ca Arsenie Papacioc sau Iustin Pârvu. Și n-aveai cum să nu te întrebi ce fel de regim fusese acela care îl snopise în bătaie pe adorabilul Constantin Galeriu, un inocent și neobosit propovăduitor.

    O parte din marii monahi fuseseră apropiați în tinerețe de Mișcarea Legionară. Sincer, nici acum nu îmi pot explica această contradicție între blândețea și pacea pe care o emanau și simpatia pentru o mișcare al cărei nume e pătat de mai multe asasinate politice. Nimeni din cei care le căutau cuvintele de folos nu a rămas cu impresia că erau extremiști, cu atât mai puțin n-a fost instigat să urască pe cineva.

    În înțelegerea ortodoxă, sfânt nu e cineva care atinge o etapă a perfecțiunii. Mai curând, e cineva smerit, asupra căruia se revarsă sfințenia dinspre Dumnezeu, singura ei sursă. Vechiul și Noul Testament oferă mai multe exemple de asemenea „vase alese” în mod inexplicabil pentru rațiunea omenească, chiar dintre criminali, colectori de taxe și desfrânate. 

    Așa cum nu poate fi oprit Duhul să se reverse încotro dorește, nu poate fi oprită nici evlavia populară să se manifeste acolo unde simte. Cine ar îndrăzni să le ceară musulmanilor să se dezică de Mahomed pentru păcatele lui? A cere să nu mai fie cinstiți sfinții, pe motive politice, e prea mult, chiar și pentru o țară sub ocupație…experimentul mancurtizării

    Am făcut aceste lungi confesiuni, cu valoare sentimentală pentru mine, pentru a arăta că legile care cenzurează atitudinea față de istorie au implicații mult mai importante decât răfuielile între politicieni și partide. Că nu e vorba doar de a extirpa o anomalie numită „extremism” pentru binele general. Unele evenimente și personaje au rol pedagogic și identitar pentru societate, care e definită de rememorarea și reinterpretarea lor.

    Prețuim eroismul și sacrificiul de sine, pentru că ne deschid spre o sferă mai înaltă decât lumea materiei, bunăstării și interesului egoist. Comunitățile care nu cunosc decât interesul de moment, fără a fi convinse că le leagă ceva mai mult de atât, se destramă și sunt copleșite de altele, care au intuiția destinului propriu. Țările lor devin simple zone economice, deschise oricui pentru afaceri și instalare.

    Eroii și mormintele sunt substanțele din care se nasc miturile. Care nu sunt neadevăruri, ci împreună trăiri ale imaginarului colectiv, sunt tâlcuiri simbolice ale vieții, ce depășește astfel baza ei biologică. Despre mituri, Platon insista că trebuie insuflate cu mare atenție de către școală. Din când în când, anumite amintiri aprind imaginația populară, care face (sprijinindu-se pe ele) un salt de conștiință.

    Așa s-a întâmplat când corifeii Școlii Ardelene au realizat că românii se trag din vița cea mai nobilă, a latinilor. Și au fondat patriotismul românesc, ca răspuns la condiția umilă a iobăgiei și statutului de majoritate tolerată. La fel când romanticii au redescoperit vitejia dacilor. Sau când pașoptiștii au recuperat epopeea rezistenței anti-otomane, când au înțeles urgența modernizării și auto-determinării. Toate acele etape au avut la vremea lor niște adversari. Dar sensul care s-a extras din ele a depășit cu mult conflictul cu alte nații, elevând și înnobilând percepția de sine.

    Opusul acestei conștiințe naționale e mancuritzarea. În stepele Asiei Centrale fusese născocită o formă de tortură de o cruzime ieșită din comun. Celui capturat, pentru a fi făcut sclav, i se rădea părul capului și i se fixa deasupra un fel de cască dintr-o piele udă de animal. Era înhămat într-un jug și lăsat în arșița soarelui, care usca pielea strângând circulația sângelui în cap. Devenea lent un transplant, sub care părul nu mai creșterea și care îl scalpa pe nefericit, când era smuls. Durerea era atât de mare, încât cel schingiuit își uita până și numele. Scopul era obținerea unui mancurt, un sclav perfect, de o docilitate totală, care accepta ca adevărate noul său nume și noile sale amintiri, cu care stăpânii îl „reprogramau”.

    O variantă insidioasă a acestei depersonalizări era deplânsă și de Mihai Eminescu în versurile greșit înțelese din Doina sa:

    „ Și străinul te tot paște,
    De nu te mai poți cunoaște.”

    Mesajul nu izvora din xenofobie, căci Eminescu era un spirit universal, influențat de mai multe culturi occidentale și orientale. El deplângea o stare de lucruri, de la sfârșitul secolului XIX, când abia independentul regat român era un magnet pentru o migrație de proporții a mai multor neamuri. Care aduceau cu ele alte obiceiuri, limbi, mode irezistibile, atracții facile, un spirit negustoresc și superficial. În acel Babel nu mai rămânea răgazul necesar decantării, cunoașterii de sine în continuitatea istorică.

    Sunt cunoscute cuvintele lui Nicolae Iorga, că „un popor care nu își cunoaște istoria, e ca un copil care nu își cunoaște părinții”. Aceasta era condiția noastră la ieșirea din jumătatea de veac comunist. Așa fusese și după alte lungi stăpâniri, ale fanarioților, austro-ungarilor sau otomanilor. Rare și scurte au fost momentele când acest popor „sub vremi” și „în calea tuturor răutăților” (cum spuneau cronicarii medievali) a avut răgazul să se cunoască și să se auto-definească. Deceniul de liberă exprimare al anilor 90 a fost un asemenea moment, haotic și copleșit de cu totul alte urgențe. Mai multe generații aflau abia atunci părți semnificative ale istoriei lor contemporane și chiar își cunoșteau propria religie, în pericol de a se stinge în uitare.

    A impune sub amenințarea unor pedepse penale, celor care abia dacă au aflat de rezistența anti-comunistă, să uite și să scuipe pe mormintele martirilor și eroilor, e chiar mai revoltător decât ignoranța inițială. E ceva rupt din Experimentul Pitești, când deținuților li se cerea să își facă auto-critica și să se dezică nu doar de vechile concepții; ci și să își ponegrească părinții și credința în Dumnezeu. Adică o ruptură calculată a celor mai puternice ancore mentale: familia și religia.

    Redus la statutul de mamifer – consumator, omul poate trăi aparent bine și fără astfel de legături sentimentale. Poate fi „tabula rasa”, fără o credință, fără convingerea că vine de undeva, că are o menire colectivă. Personajele de excepție, care se jertfesc, par iraționale în comparație cu el, pragmaticul descurcăreț. Dar tocmai acele acte de eroism, de credință, dau un sens mai înalt vieții și fac dintr-o societate o națiune. La fel cum limbajul poetic atinge o sferă mai înaltă decât utila vorbire prozaică.

    Nu suntem oameni pentru că ne dă Constituția, sau vreo lege, această calitate. Ci invers, ajungem să scriem legi pentru că suntem raționali și conștienți de menirea noastră. Prin ele nu încercăm să ne readucem la un statut zoologic amorf, ci să ne organizăm raporturile dintre noi într-un cadru civilizat, punând pe hârtie ideile cele mai bune din prezent și trecut.

    Dacă ți se legiferează trecutul, înseamnă că ai pierdut deja controlul asupra prezentului și vei avea un viitor stabilit din afară. Această limitare avea să pornească după anii 2000, cu aparente bune intenții. Se presupune că încerca să descurajeze elogierea totalitarismelor, pentru a sublinia superioritatea democrației, prea valoroasă pentru a nu fi ocrotită. La urma urmei, comemorăm suferințele trecutului și pentru a învăța diferența dintre bine și rău. Nu? Ei bine, chiar și în această privință, cenzura are un viciu major.

    Concluzia că o orânduire e mai bună decât alta trebuie să se nască organic, și se impune de la sine, dacă e cazul. Ca orice credință, ea are valoare doar dacă e liberă. Dar nicio perioadă nu e integral rea sau integral bună, cum ni se prezintă caricatural. Într-adevăr, nu se pot evoca nici comunismul, nici fascismul, fără a li se aminti crimele și îngrădirile, fără a omagia victimele. Doar că în orice perioadă sunt mase mari de oameni apolitici, a căror existență se derulează în afara tumultului epocii cu alte preocupări. Ba chiar alții care își trăiesc o copilărie fericită sau o tinerețe cu satisfacții în războaie și sub dictaturi. Amintirile lor din epocă nu sunt nici mincinoase, nici nu au intenția de a rescrie istoria în scop politic. Sunt doar felia lor de viață. Nu sunt nici măcar mai puțin adevărate decât ale protagoniștilor istoriei.

    De exemplu, amintirile lui Serghei Mizil, fiul unui înalt nomenclaturist instalat într-o vilă naționalizată din Primăverii, atât de mare încât familia apela servitorii printr-un fel de walkie talkie. Sunt amintiri nereprezentative pentru epocă, pe alocuri cinice, vulgare, altfel spumoase. Le poți considera de prost gust, dar nu le poți cenzura pe motiv că fac apologia unui regim totalitar. Nici n-ar trebui să le întrerupi, ca să adaugi didactic că alții stăteau la cozi pentru tacâmuri de pui…

    Dacă am aplica astfel legile, nici mărturisirile valoroase și tulburătoare ale fostului torționar Franz Țandără n-ar fi putut să fie filmate vreodată. Între timp, câțiva realizatori TV au fost amendați pentru că au permis unor intervievați să vorbească elogios de industrializarea și construcțiile de pe timpul lui Ceaușescu. Adică au făcut oficiile jurnalistice de a asculta o perspectivă. Unui politician i-a fost deschis și un dosar penal pentru același lucru, evocarea unor detalii istorice factual adevărate. 

    Monopolul legal asupra unei perspective istorice e anormal și un abuz la adresa conștiinței individuale și colective. Decupajul unei singure narațiuni – fie ea și perspectiva reală și cea mai importantă a celor mai mari dintre victime – e tot o falsificare a istoriei prin omisiune.

    https://evadare.ro/politica/4-dreptul-la-memorie-sau-impotriva-mancurtizarii/?fbclid=IwZXh0bgNhZW0CMTEAAR6fk0fAEtyhMtZ0Cp5ySHkj8VkBykgdQRbPjCqLlJkA6nTBWI3v9zPBtfdCBg_aem_2xvkwQyHvk8tzJUTmhWVCA

    Apreciază

    Răspunde
  15. A treia lege promovată de Silviu Vexler care e atacată de Nicușor Dan la CCR | SACCSIV - blog ortodox said, on iulie 27, 2025 at 5:09 pm

    […] Președintele Nicușor Dan a anunțat că va retrimite Legea antisemitismului la Parlament […]

    Apreciază

    Răspunde
  20. Avatarul lui Geo Geo said, on august 2, 2025 at 12:59 pm

    https://solidnews.ro/gusa-care-e-treaba-cu-recunoasterea-palestinei-ce-legatura-e-cu-trump-si-putin/

    plus mizeria fizica lăsată pe unde au trecut…

    Apreciază

    Răspunde
  24. Avatarul lui geo geo said, on august 7, 2025 at 8:23 am

    Legea 217 din iulie 2015 se prezenta ca o completare a ordonanței 31/2000, dată de Adrian Năstase, cum aveau să fie și două legi ulterioare ale lui Silviu Vexler. Între adăugiri erau referirile la Mișcarea Legionară (care i-au adus numele popular de „legea anti-legionară”) și prima pedeapsă pentru contestarea vinovăției românești asupra holocaustului dintr-un text de lege. Era interzisă și omagierea unor anumite personalități istorice.contextul politic

    De astă dată, nu se mai putea spune nici că foștii comuniști (Iliescu și Năstase) dădeau legi limitative, nici că reacționau la un val de popularitate al „extremei drepte”; cum fusese prezența lui Vadim Tudor în finala din 2000. Dimpotrivă, la alegerile din 2008 PRM nu a mai reușit să atingă pragul electoral. Pentru 12 ani, până în 2020, România a fost un unicat în Europa, neavând în legislativ niciun partid declarat naționalist sau anti-sistem. (Asta dacă nu socotim astfel surogatele gen PPDD (Partidul Poporului Dan Diaconescu) sau UNPR-ul lui Gabriel Oprea.)

    România era cea mai pro-americană și mai entuziasmată de integrarea europeană. Legionarii erau o amintire uitată de vasta majoritate a populației. UDMR era nelipsită în coalițiile de guvernământ, era în plin avânt exodul românilor spre vest. Deci care era oportunitatea actului, venit de la Crin Antonescu, un liberal rebel cu plete în vânt? Chiar ambiția lui de a parveni și a fi acceptat de cercuri externe e singura justificare, nu vreo necesitate internă a societății române.

    Crin Antonescu avusese o ascensiune fulminantă, susținut mai ales de presa miliardarului Dinu Patriciu. Reprezenta „aripa tânără”, o schimbare de gardă față de foștii lideri, trecuți prin exil sau închisorile comuniste. În 2009 devine președinte al PNL și începe să fie cultivat de trusturile lui Dan Voiculescu (Antena 3) și Sorin Ovidiu Vântu (Realitatea TV), ca posibil președinte. În același an candidează la prezidențiale, fără să prindă finala. Dar e susținut nu doar de moguli, ci și de vedete ale viitoarei campanii #rezist, ca Tudor Chirilă, de personalități ca Doina Cornea, istoricii Neagu Djuvara și Lucian Boia, ziaristul Cristian Tudor Popescu.

    În 2011, parafează cu Victor Ponta și partidul lui Dan Voiculescu crearea USL, prima unire a celor două mari partide rivale de centru stânga și centru dreapta, PSD, PNL, care câștigă alegerile fără drept de apel. În 2012 Crin devine președinte pentru scurtă vreme, pe durata referendumului de suspendare a lui Traian Băsescu. Opiniile sunt încă împărțite în legătură cu acel eveniment. „Băsiștii” l-au numit o lovitură de stat dată de mafioți, iar „anti-băsiștii”, o negare a voinței populare, prin erata Curții Constituționale, după intervenția directă a Departamentului de Stat al SUA.

    Liberalul a depus proiectul la parlament tocmai în momentul când spera să aibă susținere pentru a deveni președinte, iar actul a zăcut acolo mai mult timp. Legea lui Crin Antonescu e adoptată de Parlament abia în 2015, cu Călin Popescu Tăriceanu și Valeriu Zgonea la conducerea celor două camere, fiind promulgată de cel în favoarea căruia se retrăsese: Klaus Iohannis.o justificare bizară

    Deși e absolvent de istorie, Crin Antonescu nu a venit cu argumentul unei cercetări aprofundate în arhive sau măcar în memorialistică. În expunerea de motive din preambulul legii, se găsea o cu totul altă explicație, remarcată de ziaristul Ion Spânu, într-un articol de atunci. Motivele invocate sunt două, ambele penibile.

    Primul motiv e că există deja legea siguranței naționale (din 1991), care indica ideologiile extremiste ca pericole (la fel ca și activitățile anti-naționale), dar le lăsa fără pedepse. Deci justificarea e că trebuie să dai o lege, pentru că există o altă lege deja.

    Al doilea motiv e fabulos: o sentință dată de Înalta Curte în 2012, în defavoarea unui fost deținut politic și veteran de război (indicat doar cu inițialele). Judecătorii de atunci au decis că omul respectiv nu merită să fie reabilitat ca victimă a comunismului, pentru că a avut simpatii legionare și asculta (probabil) Europa liberă. Sună halucinant, nu?

    „S-a reținut în legătură cu reclamantul că în 1945, când s-a întors de pe front, și-a reluat legăturile cu legionarii cunoscuți în lagărul de la Târgu Jiu, informându-se reciproc de știrile internaționale, comentând dușmănos deciziile luate de regimul democrat popular, elogiind totodată elemente legionare”.

    Da, așa se exprima judecătorul unui tribunal din România democrată a anului 2012, la 13 ani de la Revoluție, vorbind de „comentariile dușmănoase” pe care cineva le făcea la adresa comuniștilor. Pentru că la ei se referă sintagma „regimul de democrație populară”! Acești magistrați (care între timp binemerită de la o țară UE o pensie specială de mii de euro), își completau motivarea sentinței cu următorul pasaj. Ceea ce urmează e chiar fraza reținută de Crin Antonescu din sentință și pusă drept citat în motivarea necesității legii lui, trei ani mai târziu:

    „Or, mișcarea legionară a fost în esență o organizație de tip paramilitar, terorist, de orientare naționalist-fascistă, cu caracter mistic-religios, violent anticomunist, dar printre altele și antisemit.”

    Să ne imaginăm cum a dat Crin Antonescu de acest paragraf. S-a trezit într-o zi pe la prânz, după somnul de frumusețe, și a început să citească din sentințele tribunalelor din ultimii ani. Facultatea de Istorie nu îi produsese o astfel de revelație despre interbelic. Dar când a dat peste acea frază, a trăit o iluminare și a realizat că e senator și e dator să scrie o lege pe acel subiect. Probabilitatea să se fi întâmplat așa e nulă. Mult mai plauzibil e că Antonescu a primit legea gata scrisă de undeva, cu tot cu acel pasaj, care îi folosea ca precedent juridic. De unde? Nu putem ghici. (Probabil dintr-o țară în care există principul anglo-saxon al precedentului unor sentințe, care devin reper pentru următoarele. Principiu care nu există în dreptul românesc, de inspirație franceză.)

    Dar semnificația istorică merită subliniată. La 13 ani de la Revoluția anti-comunistă, Crin Antonescu lua ca reper o halucinantă eroare de judecată, contra unui luptător anticomunist, veteran de război contra rușilor, condamnat la uitare doar cu inițialele numelui. Un om căruia statul democratic refuza să îi recunoască anii de suferință din totalitarism și cei petrecuți pe front în apărarea țării, pentru simpatiile lui politice, considerate „dușmănoase” la adresa regimului de după 23 august 1944.

    Nicio lege nu îl îndreptățea pe judecător să facă o asemenea discriminare! Dar Crin lua abuzul lui ca reper și îl transforma în baza unei legi de atunci încolo. Da, fraza care îi plăcuse atât liberalului era cea în care un om e acuzat că a făcut parte dintr-o organizație anti-comunistă și că uneltea contra comunismului, ajutat de ce afla din presa occidentală. Sau, în tot cazul, că statutul de persecutat politic îi e anulat de presupusul antisemitism al altora, nici măcar al lui personal.promisiuni deșarte

    Îmi mai atrage atenția un detaliu. Judecătorul nemilos nota că respectivul veteran luase contact cu alți legionari într-un lagăr. Tot într-un lagăr, cum a fost cel de la Târgu Jiu, fuseseră deținuți și Mircea Eliade, Nae Ionescu și alți („dușmani ai poporului”, cum s-ar fi zis după întoarcerea armelor). Teoretic, o instanță de acest tip ar fi putut decide și că Ioan Petru Culianu e vinovat că a luat legătura la Chicago cu Eliade, întors din detenția respectivă. Sau că Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu au avut și ei legături cu Noica, fost deținut legionar.

    Cum o mare parte din deținuții politici din comunism au fost simpatizanți legionari sau studenți și elevi de liceu din „frățiile de cruce”, rezultă că o parte echivalentă a victimelor comunismului sunt anulate prin aplicarea principiului că afinitatea pentru extrema dreaptă îți șterge suferințele produse de extrema stângă. E însuși principiul care i-a declanșat lui Crin (sau cui i-o fi dat proiectul gata scris) ideea acelei legi. Acest principiu nu s-a aplicat niciodată victimelor holocaustului. Nimeni nu a îndrăznit să scadă din total persoanele acuzate că erau comuniști, sabotori în favoarea URSS, speculanți din spatele frontului sau persoane fără convingeri democratice. Dimpotrivă, cine ar reduce astfel bilanțul total al tragediei riscă închisoarea pentru negaționism tocmai prin legea de față.

    În 2015, legea lui Crin Antonescu a fost atât de controversată, încât a stârnit rumoare inclusiv de la intelectuali pro-occidentali, care se revendicau de la Constantin Noica, Petre Țuțea, Mircea Eliade și alte personalități abia recuperate de un deceniu în cultura română. Antonescu ne liniștea astfel:

    „Nimeni nu o să-i interzică lui Andrei Pleșu să îl citească pe Cioran. Să nu se sperie.”

    Tot atunci, Antonescu nega că ar fi vizați luptătorii anti-comuniști, declarându-se „un admirator al lui Ion Gavrilă Ogoranu”. O declarație pentru care în 2025 riști să fii săltat de acasă cu mascații și percheziționat, ca președintele fundației memoriale a celebrului luptător în Munții Făgărașului. Iată ce spunea atunci chiar autorul legii:

    „Îl admir pe Ion Gavrilă Ogoranu, îl consider un erou al României”.

    Dar același articol dădea imediat și părerea contrară a lui Alexandru Florian, de la Institutul Wiesel, care amintea că, înainte de a lupta în munți, Ogoranu făcuse parte din organizația de tineret Frățiile de Cruce. Și număra deja plăcile comemorative care trebuie date jos de pe clădiri. Ca aceea unde locuise publicistul Nichifor Crainic, teolog și doctor în filosofie, închis 15 ani la Aiud în lotul presei interbelice. Evident, punctul de vedere al lui Florian a avut câștig de cauză, nu promisiunile făcute de Crin Antonescu, pe marginea propriei legi. 
    Verba volant, scripta manent…prevederile

    Era interzis „cultul unor persoane vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și crime de război”. Sintagma „genocid contra umanității”, care o calchiază pleonastic pe cea de „crime contra umanității” pare a fi o invenție a lui Crin Antonescu. Dar era definită în felul următor:

    „orice persoană condamnată definitiv de către o instanță judecătorească română ori străină sau prin orice hotărâre recunoscută în România, potrivit legii, pentru una sau mai multe infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război, precum și persoana din conducerea unei organizații al cărei caracter criminal a fost constatat prin hotărârea unei instanțe penale internaționale;”

    Promovarea lor e pedepsită cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.

    Era introdusă pentru prima dată interdicția de a contrazice că în România a avut loc o parte a holocaustului. (Aspect deja tratat în alt episod.) Negaționismul săvârșit „prin intermediul unui sistem informatic” era considerat agravant, urcând pedeapsa până la 5 ani. O astfel de prevedere tehnică vizează descurajarea persoanelor mărunte, fără acces la presă, televiziune, tipografii, pentru a stârpi în fașă fenomenul democratizării opiniilor odată cu apariția internetului.

    Confecționarea de materiale și simboluri specifice era pedepsită de la 3 luni la 3 ani. Articol care a fost folosit pentru a băga în închisoare un vânzător de tricouri cu personalități interbelice, inclusiv din lumea culturii.

    „Art. 12. – Se interzice ridicarea sau menținerea în locuri publice, cu excepția muzeelor, a unor statui, grupuri statuare, plăci comemorative, referitoare la persoanele vinovate de săvârșirea infracțiunilor de genocid contra umanității și de crime de război.”

    9. Articolul 13 se modifică și va avea următorul cuprins: 
    (1) Se interzice acordarea numelor persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război unor străzi, bulevarde, scuaruri, piețe, parcuri sau altor locuri publice.

    (2) Se interzice, de asemenea, acordarea numelor persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război unor organizații, cu sau fără personalitate juridică.”

    Cu aproape un deceniu înainte ca mișcarea BLM să demoleze statui ale părinților fondatori americani, legea se preocupa explicit de dărâmarea statuilor apărute în primul deceniu de libertate, de schimbarea unor nume de străzi și instituții. De exemplu, schimbarea numelui liceului Mircea Vulcănescu din București avea să facă obiectul unei lungi bătălii civice, încheiată prin intervenția primarului Daniel Băluță împotriva memoriei filosofului mort la Aiud.

    Justiția selectivă e completată de o perpetuă rescriere a istoriei. Funcția pe care o deținea Mircea Vulcănescu la momentul „întoarcerii armelor” era cea de subsecretar de stat în Ministerul de Finanțe. Niciodată nu se pomenește că șeful său, ministrul de Finanțe în guvernul Ion Antonescu, era Gheron Netta. Și nimeni nu a încercat să explice încredințarea finanțelor țării unui evreu de către Antonescu, după ruptura violentă de legionari. Având în vedere studiile solide în Germania, putem deduce că primase criteriul competenței.

    În 1946, atât Vulcănescu, cât și Gheron Netta sunt condamnați de comuniști pentru „crime de război”, la 8, respectiv 10 ani, și ambii mor în închisoare. Vulcănescu era acuzat că a participat la consiliile de miniștri în care s-a decis colaborarea cu nemții și asigurarea costurilor logistice ale armatei germane pe teritoriul nostru. În anul 2000, Curtea Supremă a decis definitiv reabilitarea lui Gheron Netta, deci caracterul nedrept al sentinței. Și a dispus intrarea în posesie a moștenitorilor averii sale, constând în două imobile cu 76 de apartamente.

    În anul 2018, Măriuca Vulcănescu, fiica de 86 de ani, ea însăși trecută printr-o închisoare politică, a cerut reabilitarea tatălui său. Prima instanță i-a dat câștig de cauză, apreciind condamnarea ca motivată politic. Statul a declarat recurs și a întors decizia la Curtea de Apel. În motivarea ei, Curtea nota senin că imputarea făcută de comuniști a vinei de a lupta contra Uniunii Sovietice stă în picioare și într-o țară NATO (care e montată de ani de zile să dea piept cu Rusia lui Putin):

    (…) și chiar dacă în hotărârea de condamnare s-a reținut acceptarea și sprijinirea efortului de război împotriva Uniunii Sovietice, Curtea consideră că nici această faptă imputată, prin ea însăși, nu poate fi nicicum asimilată exprimării protestului împotriva terorii comuniste sau abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică (…)

    nu și comunismul

    Cu totul remarcabilă pentru un lider „liberal”, era nu doar insistența pentru pedepsirea exprimării în public. Dar și totala absență din lege a oricărei referiri echivalente la dictatura comunistă, din care abia ieșisem. Pe Wikipedia și într-o puzderie de articole din ziare găsim informația că legea lui Crin ar fi interzis în 2015 și cultul lui Ceaușescu. (Presupunând că acel cult exista.) E o informație falsă, lansată diversionist de presă, pentru a ascunde caracterul unilateral al legii. În legea lui Crin nu există nici cuvântul „comunism”, nici Ceaușescu.

    De unde s-a născut acea presupunere? Din faptul că legea interzicea „cultul persoanelor condamnate pentru genocid și crime împotriva umanității”. Adică, era o deducție, bazată pe farsa judiciară din ziua de Crăciun a lui 1989. Când soția unui politician a fost condamnată împreună cu el de o instanță ad-hoc pentru cei 60.000 de morți de la Timișoara, din știrile false ale vremii.

    Așadar, Crin Antonescu mai aducea o inovație în tânăra democrație românească: acceptarea ca valide și indiscutabile a sentințelor unor tribunale revoluționare sau ale „tribunalelor poporului”, din perioada stalinistă. Ironic, totalitarismul comunist începuse și se terminase la noi cu două procese de tip stalinist, organizate de niște comuniști, respectiv procesul lotului Ion Antonescu și al soților Ceaușescu. Între ele, erau și alte personalități ale culturii române, condamnate ca „dușmani ai poporului” și pentru „crima” de a fi participat la războiul împotriva URSS, cu mărturii smulse prin tortură în beciurile de anchetă ale Securității.

    Ele sunt dovada că justiția umană nu e infailibilă, ci vulnerabilă la contextul politic și de putere din momentul respectiv. (Prezența Armatei Roșii sau instituirea unui tribunal revoluționar într-o unitate militară, după capturarea conducătorilor, care să ia în seamă probe vădit false, avocați ai apărării, care pledează mai dur decât procurorii împotriva „clientului”, judecători care țin discursuri moralizatoare.)

    În schimb, nu au beneficiat de condamnări echivalente conducătorii din perioada celei mai mari represiuni comuniste, cum ar fi Gheorghe Gheorghiu Dej sau Ana Pauker. Teoretic, pe ei ai voie să îi reabilitezi și să-i simpatizezi, pentru că n-au o sentință. De altfel, la o mare editură a apărut acum câțiva ani o biografie romanțată a Anei Pauker, scrisă cu simpatie de Robert Levy, în care e prezentată ca o femeie îndrăgostită, idealistă, victimă tragică a istoriei.

    Tot de o prezentare ca poveste de dragoste beneficiază și regele Carol al II-lea, în cărți recente. Nici el nu a avut o condamnare pentru instaurarea dictaturii regale, un regim despotic de corupție prin camarila din care făceau parte câțiva din oligarhii epocii. Regim care suprima partide în preajma alegerilor și se deda la sute de crime fără proces ale opozanților, șterse din memoria colectivă pentru că cei „suprimați” de jandarmi se întâmpla să fie legionari. Acele asasinate au fost descrise de istoricul Cristian Troncotă ca acte de „terorism de stat”, săvârșite prin intermediul unor cadre din poliție și jandarmerie.

    De notat că tocmai Adrian Năstase, autorul Ordonanței 31, adusese cu mare pompă osemintele lui Carol al II-lea din Portugalia, pentru a le depune cu onoruri televizate la Curtea de Argeș. Deci participa el însuși la un insolit cult al unui fost dictator vinovat de crime, ce nu pot fi popularizate din cauza restricțiilor de a comemora victimele. În mod cu totul arbitrar, după simpatia unui prim-ministru, un regim despotic e reabilitat, iar altul șters din memorie prin instituirea cenzurii.statul de drepți

    Absolutizarea unor sentințe poartă în ea un germene încă mai periculos decât arbitrariul acelei selecții. Pentru a o sesiza, e nevoie de ceva subtilitate în materie de filosofie politică. Teoreticieni ca Montesquieu au imaginat nu întâmplător un echilibru și o separație a puterilor în stat. Tocmai pentru că nici justiția, nici guvernul, nici legislativul nu pot deservi singure pe deplin binele public. Și nici una din părți nu se poate substitui celorlalte părți complementare din arhitectura statului.

    Altfel, n-ar mai fi nevoie de alegeri și societatea ar fi condusă de o castă tehnocratică a magistraților (sau de inteligența artificială) care ar împărți fără greș dreptatea, ar fixa adevărul și calea de urmat. O astfel de putere, chiar acoperită formal de „legalitate” și „proceduri”, ar fi tot atât de despotică, precum un conducător absolutist, care ar conduce prin decrete și ar judeca singur controversele.

    Așa s-a ajuns la dictatura pandemică, în care „experții” nealeși dictau cum să respire oamenii de rând, între ce ore să iasă pe ușa blocului și ce dovadă de tratamente medicale să prezinte pentru a-și cumpăra alimente sau apă îmbuteliată. Drepturile naturale au fost puse între paranteze sub greutatea deciziei experților medicali. Și s-a instituit o cenzură anti-științifică pentru alți doctori, care i-ar fi contrazis.

    Tot pe aceeași premisă se baza și inițiativa „fără penali în funcții publice”. Ea pornea de la o dorință firească și sănătoasă de stârpire a corupției. Dar ajungea să ia dreptul suveran al poporului de a-și alege reprezentanții, inclusiv din rândul „corupților”. Pe care o parte din electori îi considerau persecutați pe nedrept de către experții în drept, ai unei justiții în care nu mai aveau încredere; care folosea intervenții ale unui binom cu servicii secrete.

    La același impas sistemic ne duce și pretenția arogată de Curtea Constituțională de a face o preselecție a candidaților ce pot lua parte la alegeri. Așa ceva schimbă natura statului, dintr-o democrație reprezentativă, într-o tehnocrație judecătorească.

    Statul de drept a fost un ideal atât de intens urmărit, încât s-a ajuns ca reflecția morală să fie eliminată cu totul. Pentru că acum contează doar dacă un lucru e legal, nu și dacă e moral sau util ansamblului social pe termen lung. Iar producția de legi e fără oprire, depășind capacitatea oricărui jurist de a le memora. Există peste 15.000 de acte legislative în vigoare (legi și ordonanțe), majoritatea date în ultimii 35 de ani. Iar fiecărui om de rând (cu altă meserie decât aceea de avocat) i se pretinde absurditatea de a le cunoaște pe de rost, ca să nu le încalce!

    Totuși, există un paradox al democrației: cei mai mărunți dintre oameni sunt considerați mai competenți în a-și hotărî soarta decât cel mai competent dintre judecători. Problemele de natură istorică, existențiale și de reprezentare nu pot fi reduse la o simplă problemă tehnică, tranșată definitiv printr-o sentință într-un tribunal. E atributul inalienabil al unei comunități să își definească propriile repere identitare, propria narațiune despre strămoși, despre trecutul apropiat sau îndepărtat, propria părere despre cei aleși să-i reprezinte, propriul fel de a-și imagina viitorul.

    Că există această ierarhie de principiu între ordinea naturală și cea penală, o demonstrează cel puțin două articole din legile românești. Articolul 266 din Codul Penal permite rudelor apropiate (soți, frați, fii, fiice, părinți) să nu fie trase la răspundere pentru că nu au denunțat fapte penale comise de membri ai familiei. Iar articolul 177 le îngăduie să nu depună mărturie în procesele rudelor apropiate. Deci legiuitorul a luat act de caracterul sacru al raporturilor de familie, chiar și în raport cu fapte anti-sociale. De ce nu ar funcționa acest principiu și în privința familiei extinse, care e națiunea? Dacă statul creat să ocrotească dezvoltarea națiunii române nu o consideră o valoare ce trebuie ocrotită și apărată de denigrări, ce rost mai are acel stat!?învingătorii imaculați

    Al doilea război mondial a fost o tragedie la scara planetei, un abator industrial pentru zeci de milioane de vieți omenești, care a scos la iveală lucruri pe care am fi preferat să nu le știm despre specia om. Ca întotdeauna, învingătorii au scris istoria și s-au prezentat ca eroi pozitivi. Crimele la care s-au dedat nu micșorează în niciun fel culpa învinșilor, dar sunt cel mai des acoperite de o convenabilă uitare.

    La loc de cinste între învingători stătea Iosif Visarionovici Stalin, cu cel mai mare palmares de crime din istoria Europei, majoritatea pe timp de pace, contra propriului popor și a celor „eliberate”. În ciuda palidului rechizitoriu făcut de Hrusciov în 56, n-a fost cu totul condamnat nici în timpurile sovietice. Iar în prezent Federația Rusă are un discret program de reabilitare a sa, pe canale oficiale și neoficiale, prin insistența cu care vrea să impună și altor țări propria perspectivă asupra „Marelui Război Patriotic de Apărare a Patriei” și să ceară epurarea adversarilor din acele țări.

    Winston Churchill are statuie în fața Parlamentului din Westminster și poză pe bancnota de 5 lire. E văzut ca un simbol al rezistenței tenace naționale și europene. Rar se amintește de milioanele de morți produse prin înfometare în blocada alimentară asupra Germaniei din primul război mondial, când conducea flota. Blocadă întinsă mult după război, ca instrument de presiune, până când nemții au semnat tratatul înrobitor de la Versailles. Churchill e unul din instigatorii holocaustului Dresdei (în sens etimologic), prin „arderea de tot” a unei populații civile într-un oraș fără semnificație militară. Nu e străin nici de figurile scheletice ale supraviețuitorilor, după bombardarea liniilor de aprovizionare cu alimente și medicamente, care au crescut și epidemia de tifos.

    Nicio lege nu pedepsește glorificarea președintelui american Henry S Truman, care a autorizat arderea de vii a un sfert de milion de japonezi prin aruncare bombelor atomice de la Hiroshima și Nagasaki. Dacă America s-ar fi aflat de partea învinșilor, probabil că evenimentul ar fi fost prezentat ca punctul culminant al războiului. La fel, nici Franklin Delano Roosevelt nu e judecat pentru închiderea în lagăre a cetățenilor americani de etnie japoneză.

    În aprilie 1944, aviația anglo-americană a bombardat cartiere din București și Ploiești (unde erau vizate mai ales rafinăriile). Între timp, s-au ridicat două monumente în București în onoarea aviatorilor americani căzuți cu acea ocazie și niciun monument pentru cei 3.000 de români uciși de ei la sol. Între metodele folosite a fost și aruncarea de jucării cu explozie întârziată, care să producă mutilări ale copiilor, care le-ar fi găsit, după cum avertiza presa vremii:

    „Avioane dușmane au aruncat deasupra câtorva orașe străine jucării, bomboane, stilouri și alte obiecte care, la cea mai mică atingere, fac explozie. Victime ale curiozității și nevinovăției lor au fost copiii. Părinții au datoria să apere viața copiilor, învățându-i să nu atingă obiecte găsite pe stradă, și să le semnaleze autorităților”.

    (Să fi fost doar o psihoză de război sau o exagerare de presă? E o întrebare pe care avem voie să o punem fără riscuri, căci nu există o lege care să pedepsească abateri revizioniste pentru acea secvență a războiului.)la judecata învingătorilor

    Sunt fotografii din 1940, de pe Calea Victoriei, cu bucureștenii care s-au plecat în genunchi, în semn de adâncă tristețe, când s-au tras clopotele și s-a anunțat că România a cedat fără luptă Basarabia și nordul Bucovinei. Era imaginea unei țări umilite, tranșată de înțelegerea dintre Hitler și Stalin, obligată să cedeze o treime din suprafață către trei vecini în același an. Părăsită de aliații occidentali (cum avea să mai fie și la împărțirea sferelor de influență între comuniști și democrați) avea varianta să dispară cu totul ca un teritoriu ce se poate lua de oricine dorește. Sau să aleagă de partea cărui totalitarism să lupte, pentru a mai recupera ce se mai putea prin jertfă.  

    Ordinul dat în iunie 1941 a fost ridicarea din genunchi a unei țări forțate de alții să lupte:

    „Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoșești și a bisericii, lupta pentru vetrele și altarele românești de totdeauna.
    Ostași, vă ordon: Treceți Prutul!
    Zdrobiți vrăjmașii din răsărit și miazănoapte.
    Dezrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații noștri cotropiți.
    Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre.”

    (Sper că nu va deveni ilegală citarea unor asemenea izvoare istorice arhi-cunoscute chiar și pe vremea lui Ceaușescu…)

    Au urmat trei ani de război pe frontul de est, încheiat în dezastru și ocuparea țării, prelungit cu încă un an pe frontul de vest, pentru recuperarea Transilvaniei. Între 300 și 500.000 de soldați români nu s-au mai întors din acele bătălii, mulți alții s-au întors ca invalizi. Câte un veteran sau decedat era aproape în fiecare familie din țară. Nu fusese aventura unei bande restrânse de mercenari sau a unei grupări extremiste. Conducătorul armatei române a fost capturat și predat inamicului bolșevic, de cei care au parafat schimbarea taberei.

    Timp de doi ani, Ion Antonescu a fost anchetat de agenții NKVD, inclusiv la Moscova, în temuta închisoare de la Lubianka. Apoi a fost readus în țară pentru un proces-spectacol organizat de regimul marionetă a Kremlinului. Și condamnat la moarte pentru „dezastrul țării”, trădare prin alianța cu Germania, monopolizarea presei și a puterii politice, crime etnice și atacarea URSS, văzută ca o crimă de război neprovocată.

    Într-o istorie contra-factuală, poate că și într-o Românie rămasă liberă s-ar fi organizat un proces al dictaturii militare din timpul războiului. Poate ar fi ieșit la iveală și crimele de război, care i se impută în prezent. Poate i s-ar fi reproșat supunerea orbească față de interesele Germaniei, fără garanții scrise, costul unei campanii fără orizont în Răsărit, în vieți omenești și bani. Dar niciun român nu i-ar fi reproșat Mareșalului recuperarea fie și vremelnică a Basarabiei și Bucovinei. Niciunul n-ar fi considerat România statul agresor, în raport cu URSS. Așa ceva urma doar în logica unei țări sub ocupație.

    Dar nu imaginea lui Ion Antonescu e importantă. El ar fi putut rămâne un personaj secundar al istoriei naționale, despre care să fie liber oricine să-și formeze propria opinie onestă, să-l admire sau să-l deteste. Adevărul istoric s-ar fi așezat pe propriile picioare, din documente, fără nevoia amenințărilor penale pentru „necredincioși”. Problema e imaginea țării în ochii generațiilor viitoare, cărora celălalt Antonescu, Crin, le-a impus o penitență fără sfârșit. Iar asta fără ca România să se fi aflat în 2015 sub ocupația clasică a unei puteri străine și fără a fi fost somată de o țară să își asume vinovății retroactive.

    Conform concluziilor comisiei Wiesel, România e acuzată de deportarea și uciderea a până la 380.000 de evrei. Un număr mai mare decât al victimelor de la Hiroshima și Nagasaki. Sau un număr, care îl depășește pe cel al soldaților români morți în tot războiul, în estimarea minimală. Imaginea ce se desprinde de aici, și este predată tuturor generațiilor de copii de aici încolo, e a unei cruzimi ieșite din comun, o vinovăție colectivă ce nu se poate mărgini la persoana unui singur lider, ci se răsfrânge asupra întregii armate și asupra întregului popor. Această narațiune e acceptată implicit nu doar de toate partidele, care au votat în 2015 legea respectivă, dar și de toate cele care nu au contestat-o de atunci încolo, pentru a-și dovedi astfel moderația.

    E imposibil să nu vezi că legea instituie un precedent foarte periculos, ce se va extinde cât de curând împotriva voievozilor medievali, care au dus secole de-a rândul o luptă anti-otomană. În timpul căreia s-au petrecut fără discuție masacre și acte de cruzime, ca tragerile în țeapă folosite și de Vlad Țepeș și de Ștefan cel Mare, despre care cronicarul a notat scrupulos că „la ospețe omora fără giudeț”.

    Dacă reinterpretăm istoria cu grila ideologică a prezentului progresist, acele războaie erau semnul islamofobiei românilor, a extremismului lor xenofob, care respingea libera circulație a unor migranți turci, tătari, ieniceri și spahii. Popoarele au interese divergente în accesul la resursele materiale, dar și la resursele simbolice, care acordă legitimitate și susțin o imagine pozitivă despre sine. E firesc ca ele să aibă perspective diferite și asupra trecutului, așa cum au divergențe și în prezent.

    În cazul războiului româno-sovietic, nu e o surpriză ca rușii să aibă o altă variantă. Bizară e suprimarea unei versiuni românești asupra conflictului. De pildă, istoricul Cristian Troncotă susține că a probat cu documente contextul crimelor făcute în retaliere de ofițeri români contra unor etnici evrei la Odesa, după un atentat terorist în care comandamentul militar românesc fusese aruncat în aer. Dar adaugă și un incident mai puțin popularizat, când soldații sovietici în retragere au mitraliat un grup de evrei, care încercau să se refugieze împreună cu ei pe aceleași vapoare.

    În acest caz, istoriografia rusă ar avea tot interesul să pună acele victime în seama armatei române. La fel cum încercase Vâșinski să pună uciderea polonezilor de la Katyn în seama nemților. Istoricii români ar trebui să nu fie imobilizați în cercetarea lor de prevederile unor legi ale cenzurii, care le-ar putea permite să își susțină anumite teze, nu în apărarea unei ideologii, ci a adevărului istoric și a intereselor naționale.etalonul israelian

    În 2017, Parlamentul României a făcut un gest simbolic: a instituit prin lege ziua de 14 mai, ca zi comemorativă a victimelor comunismului. Ea amintea acea zi din 1948, când s-au făcut cele mai multe arestări în masă în rândul tinerilor cu diverse orientări politice, legionari, țărăniști, liberali și intelectuali neafiliați.

    În 2024, același parlament (cu altă componență) a decis tot simbolic să substituie acea zi comemorativă printr-o altă lege, care o instituie ca Ziua Prieteniei dintre România și Israel. (E, în fond, ziua națională a țării respective, apărută în 1948 prin carta ONU, și nu data ulterioară la care România a recunoscut noul stat, în iunie același an, sau cea ulterioară a deschiderii relațiilor diplomatice.) De atunci, ședința solemnă anuală a fost înlocuită cu noul subiect.

    Desigur, prietenia între popoare e ceva lăudabil și merită încurajat. Dar rocada simbolică ne oferă prilejul de a face o comparație cu felul în care statul Israel, care ni se oferă ca etalon de democrație în Orientul Mijlociu, își tratează propria istorie. Subliniez din nou că nici amintirea păcatelor conducătorilor altor țări din al doilea război mondial nu absolvă de vină conducătorii de atunci ai României. Nici comparația cu istoria zbuciumată a Israelului nu se oferă ca scuză sau minimalizare a faptelor foștilor conducători ai României. Nu pun acele lucruri în discuție, pentru că legea nu îmi dă voie. Și nici dacă mi-ar da, nu le-aș ascunde din respect pentru adevăr. Le amintesc cu alt scop: de a face o comparație între legislațiile mai multor țări, din care rezultă caracterul de excepție sau de raritate a legii lui Crin Antonescu.

    Statul Israel nu acceptă jurisdicția tribunalelor penale internaționale și nu își judecă retroactiv foștii conducători. Încă înainte de apariția Israelului modern în 1948, au activat pe teritoriul Palestinei mai multe grupări unanim considerate de istorici ca grupări teroriste. Între acestea: Irgun, Haganah, bandele lui Avraham Stern (Lehi) toate topite în armata oficială a statului după crearea lui.

    Grupările au organizat atentate teroriste cu bombă în piețe, stații de autobuz, au terorizat populația arabă pentru a o forța să emigreze. Și au vizat inclusiv aliații britanici, care le dăduseră Declarația Balfour și capturaseră teritoriul de la Imperiul Otoman. Motivul era că militanții considerau că englezii amână prea mult transferul Palestinei către mișcarea sionistă. Cel mai faimos atentat a fost cel de la Hotelul Regele David din Ierusalim, unde se afla comandamentul britanic. Atentatorii, militanți sioniști din Irgun și Haganah, au pătruns în hotel deghizați în arabi și au produs 91 de victime de diverse naționalități.

    Între victimele neașteptate ale grupării Lehi a fost (cu altă ocazie) și nobilul englez Folke Bernadotte, mediatorul ONU al conflictului cu arabii. Bernadotte avea un prestigiu aparte pentru că negociase cu naziștii salvarea a zeci de mii de persoane, inclusiv sute de evrei de la Holocaust. Wikipedia notează că asasinatul a fost opera a trei persoane, între care viitorul prim-ministru Yitzak Shamir, iar viitorul președinte David Ben Gurion e bănuit a fi fost al patrulea atentator. Acest trecut terorist n-a fost un impediment pentru viitoarele lor cariere. Să trecem în revistă doar câțiva dintre conducătorii statului, al căror glorificare nu e în niciun fel interzisă în Israel.

    Davin Ben Gurion (născut în Polonia ca David Grun) primul lider al Israelului. Cel mai important aeroport din țară îi poartă numele. Deci nu s-ar spune că nu e onorat. Își amintea cum decurgeau colectările de fonduri în tinerețea sa socialistă (în partidul etno-muncitoresc Bund).

    „Mergeam cu pistolul prin case bogate. Puneam pistolul pe masă și începeam să vorbim despre bani.”

    În 1948, imediat după apariția Israelului, a autorizat Planul Dalet, de epurare etnică a teritoriului, prin care populația mai multor sate a fost terorizată să își abandoneze locuințele. Operațiunea a avut ca urmare alungarea în afara granițelor a 750.000 de palestinieni, care sunt urmașii a circa 5 milioane de locuitori din Iordania, Liban, Siria de azi și cărora nu li se permite întoarcerea acasă pe criterii etnice. Evenimentul e cunoscut ca Nakba („Catastrofa”).

    Atacurile calculate foloseau plasarea de bombe în zonele locuite, tiruri asupra cartierelor, incendieri ale recoltelor și demolări de case, ca refugiații să nu poată reveni după evacuare.

    O lege prin care israelienilor să li se interzică negarea sau minimalizarea Nakba, ar fi de imaginat doar dacă țara ar fi sub dominație palestiniană. Evident o astfel de lege nici nu există. Dimpotrivă, din 2009, guvernul de la Ierusalim a interzis orice menține în manuale a cuvântului Nakba. Iar în 2011, în Knesset s-a votat o lege prin care se pedepsește acea comemorare prin retragerea fondurilor publice oricărei instituții, care ar umbri Ziua Independenței.

    Levi Eshkol, prim-ministru, împreună cu șeful armatei Ariel Sharon și ministrul Apărării Moshe Dayan au recurs la lichidarea prizonierilor de război egipteni în războiul din 1967. Un număr de 52 de prizonieri au fost uciși.

    Menachem Begin, prim-ministru, a condus atacarea Libanului în 1982, unde urmașii refugiaților palestinieni fondaseră Hezbollah. Israelienii au încurajat un război civil între diverse facțiuni religioase în țară, sprijinind activ unele părți. În timpul asediului capitalei Beirut a avut loc masacrul de la Sabra și Shatila, soldat cu până la 3.500 de morți. Direct implicate au fost gherilele creștine aliate și armata israeliană. O comisie din Knesset l-a găsit direct responsabil pe generalul Ariel Sharon, care între timp devenise prim-ministru și a trebuit să demisioneze odată cu dezvăluirile.

    Ariel Sharon a fost implicat în mai multe crime în masă, ca general și ca șef al guvernului. Între ele, cel amintit deja, de la asediul Beirutului. Dar și anterior, în 1953, când a atacat un sat din Iordania (ulterior încorporat în Cisiordania / West Bank). 69 de persoane au fost ucise cu acea ocazie, preponderent femei și copii.

    Yitzak Shamir, prim-ministru, a inițiat în 1985 operațiunea Pumnul de Fier, o serie de raiduri și bombardamente ce au ucis sute de persoane în sudul Libanului și în Cisiordania.

    Primul ministru Ehud Olmert a autorizat operațiunea „Plumb Topit”, timp de 22 de zile din 2008. A fost una din cele mai dure acte de represiune la adresa palestinienilor până la acel moment. Soldată cu 1400 de morți, dintre care 300 de copii, potrivit Amnesty International, folosind tiruri de precizie.

    Dacă vom considera legionarismul nu ca o mișcare mistico-naționalistă românească, derivată din protestele studenților, ci ca o mișcare extremistă și teroristă, îi putem găsi un echivalent israelian în kahanism. Înainte de a deveni parlamentar în Israel, fondatorul ei, Meir Kahane, fusese condamnat pentru acte de terorism în Statele Unite. Între ele, și un atentat la ambasada Uniunii Sovietice la New York, pentru care a primit o pedeapsă de formă, ispășită preponderent într-o cameră de hotel.

    De fapt, la o analiză mai atentă, și istoricii mainstream au găsit chiar în sionism manifestări teroriste. Și dacă documentele internaționale sunt norma, sionismul a fost condamnat prin două rezoluții ale ONU (ceea ce nu se poate spune despre mișcările extremiste din istoria României). Dar discuția despre sionism e mult mai complexă, având multiple manifestări, doar unele extremiste, altele moderate și versiuni legitime ale patriotismului.

    De facto, extremismul nu e combătut legislativ în Israel, mai mulți admiratori ai lui Kahane, fiind parte din coaliția guvernamentală a lui Beniamin Netanyahu. Ministrul Securității Naționale, Itamar Ben Gvir, e cunoscut pentru multiplele sale declarații incendiare, inclusiv amenințarea adresată premierului Yitzak Rabin într-o emisiune televizată cu puțin timp înainte ca acesta să fie împușcat mortal de un extremist.

    Ben Gvir are în biroul său tabloul unui cunoscut terorist, Baruch Goldstein. În 1994, colonistul Goldstein, provenit din Statele Unite, a deschis focul cu o armă automată într-o moschee din Hebron. A tras fără oprire, ucigând 29 de persoane și rănind alte 125. Gestul său a fost lăudat atât de Gvir cât și de gruparea kahanistă, care a fost abia atunci scoasă în afara legii. Dar asta nu a împiedicat apariția altor partide în aceeași linie, nici cooptarea lor în guvern.

    https://evadare.ro/politica/9-legea-anti-liberala-a-lui-crin-antonescu/

    Apreciază

    Răspunde

Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. vă revine în exclusivitate.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.