OPINII: despre Rothschild

Exista evrei antisionisti.

Unii sunt in randul traditionalistilor si sunt foarte puternici iar milioane de evrei se uita in gura lor:

PARADOX? Comunitatea Haredi (antisionistă!) face pregătiri pentru ridicarea celui de-al Treilea Templu: a înființat un program de studiu pentru cel de-al Treilea Templu

Deputat israelian: liderii sioniști au refuzat să aprobe planurile de salvare a evreilor de la Holocaust

Alti antisionisti sunt de stanga, precum Noam Chomsky. Si in gura lor se uita multi evrei:

Peste 300 de evrei, ce cereau incetarea focului in Gaza, au fost arestati la Capitoliu

Altii insa sunt sionisti. Unii extrem de bogati, precum Rothschild. Despre aceasta familie este vorba in randurile de mai jos.

 

In preambul, articolul Ce vrea, de fapt, Israelul? din 17 iunie 2025 ,de pe cristoiublog, scris de Marian Nazat:

Obsedat de încremenirea la frâiele Israelului, demonicul Bibi a ordonat  nimicirea Iranului. Cică astfel s-ar justifica gestul acesta dement, hotărât, desigur, dimpreună cu aliatul necondiționat – SUA! Numai că atacul banditesc nu s-a  soldat cu efectele militare scontate, centralele nucleare vizate fiind  ascunse în pântecele munților  la o adâncime imposibil de atins de bombele cotropitorilor evrei. Deocamdată, deoarece se așteaptă ajutorul frățesc al Washingtonului și situația se va schimba radical, potrivit acelorași cunoscători. Până atunci  însă, Teheranul a ripostat crunt și de aici încolo nimeni  nu e în stare să anticipeze  evoluția ulterioară  a conflictului. Oricum, de partea arabilor se vor strânge destui, China anunțându-și deja sprijinul, ceea ce nu anunță nimic  bun, dimpotrivă!

Și, drept dovadă,  doi congresmeni evrei au fost asasinați  ostentativ și cinic în locuințele  lor din  țara măscăriciului planetar  Trump. Sângele cere răzbunare, nu?, mama ei de ticăloșie !

Ca să înțeleg cât de cât nebunia netanyahuiană, m-am dus înapoi cu documentarea, tocmai la Benjamin Harrison  Freedman[1], rostitor în 1961 al unui discurs  istoric  la hotelul Willard din Washington DC[2], unul ponegritor  la adresa conaționalilor săi. Dar iată ce spunea cu acea ocazie deviaționistul de la cauza sionistă:

„Aici, în Statele Unite, sioniştii şi coreligionarii lor deţin un control total asupra guvernului nostru. Din foarte multe motive (prea multe şi prea complexe pentru a le analiza acum), sioniştii şi coreligionarii lor conduc aceste State Unite precum nişte monarhi absoluţi ai acestei ţări. Veţi putea, evident, considera că este o afirmaţie foarte vagă, dar permiteţi-mi să vă descriu ce s-a petrecut în timp ce noi dormeam.

Ce s-a petrecut? Întâi, s-a petrecut Primul Război Mondial, care a izbucnit în 1914. Mai sunt puţini oameni de vârsta mea care-şi amintesc lucrul acesta. Acest război a fost purtat într-o tabără de către Marea Britanie, Franţa şi Rusia, şi, în cealaltă tabără, de către Germania, Austro-Ungaria şi Turcia. În doar doi ani, Germania practic câştigase acel război: nu doar de iure, ci chiar de facto. Submarinele germane, care au fost o surpriză pentru întreaga lume, nimiciseră toate convoaiele din Atlantic. Marea Britanie rămăsese fără muniţii pentru soldaţii ei, cu alimente doar pentru o săptămână, după care a urmat foametea.

În aceeaşi perioadă, armata franceză era zguduită de rebeliuni. Francezii pierduseră 600 000 de tineri pe Somme, în timpul defensivei de la Verdun. Armata rusească înregistra dezertări masive, oamenii îşi luau jucăriile şi plecau acasă; ruşii nu-l iubeau pe Ţar. Armata italiană era şi ea pe cale de a se prăbuşi. Nu se trăsese un singur foc pe teritoriul Germaniei. Niciun singur soldat inamic nu trecuse frontiera în Germania. Şi, cu toate acestea, Germania era cea care oferea Angliei condiţiile păcii. Germania oferea Angliei o pace negociabilă pe care juriştii o numesc status quo ante basis. Aceasta înseamnă «să dăm războiul deoparte şi să considerăm totul aşa cum a fost înainte ca războiul să înceapă». Deci Anglia, în vara lui 1916, începuse să analizeze aceste propuneri şi încă în mod serios. Nici nu prea avea de ales. Era una din două: să accepte o pace negociabilă, pe care Germania o oferea cu generozitate, sau să continue un război inutil până la nimicirea totală.

În timp ce aceste evenimente aveau loc, sioniştii din Germania (care-i reprezentau de fapt pe sioniştii din estul Europei – kazarii) au mers la ministerul de război britanic şi – aici voi fi foarte laconic pentru că povestea este lungă, dar am toate documentele care dovedesc afirmaţiile mele – au spus:  «Uitaţi cum stau lucrurile: încă mai puteţi câştiga acest război. Nu trebuie să vă predaţi. Veţi putea câştiga acest război, dacă Statele Unite ar deveni aliaţii voştri».

La vremea respectivă, Statele Unite nu erau implicate în război. Eram proaspeţi, eram tineri, eram bogaţi, eram puternici. Sioniştii au spus Angliei:
«Vă garantăm că vom aduce Statele Unite în acest război ca aliat al vostru, să lupte de partea voastră, cu condiţia să ne promiteţi Palestina după victorie». Cu alte cuvinte, ei făcuseră următorul târg: «Vom aduce SUA în război ca aliat al vostru. Preţul pe care trebuie să-l plătiţi este Palestina, după ce anihilaţi Germania, Austro-Ungaria şi Turcia».

Anglia avea tot atâta drept să promită cuiva Palestina, aşa cum SUA ar fi avut dreptul să promită, de exemplu, Japonia Irlandei, pentru vreun motiv oarecare. Este absolut absurd ca Marea Britanie, care nu a avut niciodată vreo legătură sau vreun interes sau vreun drept asupra a ceea ce se numea Palestina, să folosească această ţară precum moneda de schimb oferită sioniştilor pentru serviciul lor de a aduce SUA în război. Cu toate acestea, Marea Britanie a făcut această promisiune sioniştilor, în octombrie 1916.

Şi, la puţin timp după acest moment – şi nu ştiu câţi dintre dumneavoastră îşi mai amintesc -, Statele Unite, care erau în cvasitotalitate pro-germane, au intrat în război împotriva Germaniei, de partea Marii Britanii. Am afirmat că SUA erau în cvasitotalitate pro-germane, deoarece ziarele americane erau controlate de evrei, bancherii americani erau evrei şi, în general, mass-media americane aparţineau evreilor; iar ei, aceşti evrei, erau pro-germani. Erau pro-germani, deoarece foarte mulţi dintre ei proveneau din Germania şi doreau să vadă o Germanie care-l va distruge pe Ţar. Evreii nu-l iubeau pe Ţar şi nu doreau să vadă Rusia câştigând războiul.

Aceşti bancheri evrei-germani, precum Kuhn Loeb şi alte bănci celebre americane, refuzaseră să finanţeze Anglia sau Franţa, chiar şi cu un dolar. Ei au stat deoparte spunând: «Câtă vreme vedem Franţa şi Anglia aliate cu Rusia – niciun cent!». În schimb, aceşti bancheri au pompat bani în Germania, luptând în acest mod alături de Germania, în speranţa de a vedea Rusia îngenunchiate şi Ţarul anihilat. Acum, aceiaşi evrei, când au văzut nesperata posibilitate de a obţine Palestina, au mers în Anglia şi au făcut acest târg. Şi, la vremea respectivă, aceasta a dus la o schimbare totală de atitudine, exact ca un semafor care trece de pe roşu pe verde.

După ce toate ziarele americane fuseseră pro-germane, explicând despre dificultăţile întâmpinate de către Germania în războiul dus împotriva Angliei, deodată, pentru aceleaşi ziare, germanii nu mai erau buni. Germanii erau ticăloşi. Germanii erau numiţi «huni». Germanii executau surori ale Crucii Roşii. Germanii tăiau mâinile bebeluşilor. La puţin timp după acest moment, Woodrow Wilson a declarat război Germaniei. Sioniştii din Londra au telegrafiat în SUA judecătorului Louis Bradeis (de la Curtea Supremă de Justiţie), spunându-i: «Du-te acum şi fă presiuni asupra preşedintelui Wilson! Noi obţinem de la Anglia ce dorim, acum, e rândul tău să faci presiuni asupra preşedintelui Wilson să aducă în război Statele Unite!».

Iată cum au intrat în război Statele Unite ale Americii. America nu avea niciun interes în acel război. America avea la fel de mult interes în acel război cum avea cineva care ar trebui să fie pe lună în această seară, în loc să fie în patul lui. Pentru contextul Primului Război Mondial, nu a existat niciun sens ca America să fie implicată în acel război. După ce noi, americanii, am intrat în război, sioniştii au mers în Marea Britanie şi au spus: «Ei bine, noi ne-am îndeplinit obligaţiile din acord. Hai acum să vedem ceva scris care să ne arate că veţi respecta târgul şi că ne veţi da Palestina după război !».

Ei, atunci, nu ştiau dacă războiul va mai dura un an sau zece ani. Aşa că s-au gândit să conceapă «o chitanţă». Iar «chitanţa» a luat forma unei scrisori, care a fost însă redactată într-un limbaj foarte criptic, astfel încât lumea să nu-şi poată da seama despre ce e vorba. Această scrisoare a fost denumită Declaraţia Balfour.

Declaraţia Balfour nu era, deci, decât promisiunea Marii Britanii de a plăti sioniştilor preţul efortului lor de a aduce SUA în război. Deci, această celebră Declaraţie Balfour, despre care tot auzim vorbindu-se, este la fel de falsă ca o bancnotă de trei dolari. Şi nu cred că aş fi putut demonstra acest lucru mai mult decât am facut-o. De aici au început necazurile. Statele Unite au intrat în război. Statele Unite au strivit Germania. Când războiul a luat sfârşit, şi germanii au mers la Paris pentru Conferinţa de Pace, acolo se aflau 117 evrei: era delegaţia condusă de către Bernard Baruch. Eu am fost acolo: e normal deci că ştiu. Ce s-a întâmplat apoi? Evreii, în cadrul Conferinţei de Pace, în timp ce tăiau în felii Germania şi împărţeau bucăţi din Europa naţiunilor care aveau şi ele pretenţii, au spus: «Ce-ar fi să ni se dea nouă Palestina?». După care au scos în public, în faţa germanilor (care nu ştiau nimic), Declaraţia Balfour. Şi, în acea clipă, germanii au înţeles că fuseseră învinşi şi obligaţi să plătească înspăimântătoarele reparaţii de război, numai din cauza faptului că sioniştii doriseră Palestina şi fuseseră decişi să o obţină, prin orice mijloace.

Evenimentele acestea ne conduc la un alt punct interesant al istoriei. Când germanii au realizat ce se petrece, au fost evident indignaţi. Trebuie precizat că, până în acel moment, în nicio ţară a lumii, evreii nu erau mai confortabil instalaţi decât în Germania. Era acolo domnul Rathenau – un personaj la fel de important în finanţele şi industria Germaniei cum era Bernard Baruch la noi. Era domnul Balin, care deţinea două mari linii maritime – North German Lloyd’s şi Hamburg-American Lines. Era domnul Bleichroder, bancherul familiei Hohenzollern. În Hamburg era familia de evrei Warburg, deţinători ai celor mai mari bănci comerciale ale lumii. Evreii trăiau foarte bine în Germania, fără îndoială. Deci germanii au avut tot dreptul să gândească:   «Iată, într-adevăr, trădare!».

A fost o trădare care poate fi comparată cu următoarea situaţie ipotetică. Să presupunem că SUA ar fi în război cu URSS. Şi că n-o învingem. Şi că le spunem ruşilor: «Ştiţi ceva, hai să uităm toată tărăşenia! Vă oferim o pace negociabilă !». Şi, deodată, China comunistă ar intra în război, ca aliată a URSS. Iar implicarea Chinei ar duce la înfrângerea noastră. O înfrângere dureroasă, cu un cortegiu de reparaţii pe care imaginaţia unui om nu le poate concepe. Apoi, imaginaţi-vă că, după înfrângerea noastră, am afla că tocmai chinezii ne-au trădat. Că e vorba de propriii noştri chinezi. Că ei ne-au trădat şi că, prin ei, China comunistă a fost ademenită în război împotriva noastră. Care ar fi atunci atitudinea noastră, a americanilor, faţă de cetăţenii noştri de origine chineză?

Probabil niciun chinez nu şi-ar mai arăta faţa pe străzile Americii. Şi nu ar fi destui stâlpi de iluminat şi copaci pentru a ne ocupa de ei. Imaginaţi-vă deci, cum v-aţi simţi…

Ei bine, asta au simţit germanii faţă de evrei. Fuseseră aşa de drăguţi cu ei: din 1905 încoace, după ce prima revoluţie comunistă eşuase în Rusia şi evreii trebuiseră să fugă de acolo, toţi luaseră calea Germaniei. Iar germanii le oferiseră azil. Germanii i-au tratat cu respect. Şi acum evreii vânduseră Germania, doar pentru motivul că doreau Palestina, pentru a crea acolo «un stat evreu».

Nahum Sokolov, precum şi toate marile personalităţi de care ştiţi că sunt legate azi de sionism, în 1919, 1920, 1921, 1922 şi 1923, au scris în toate articolele lor (şi presa era plină de afirmaţiile lor) că sentimentul antievreiesc din Germania a apărut numai după ce poporul german a aflat de intervenţiile evreieşti în scopul aducerii în război a Statelor Unite, înşişi evreii au recunoscut acest lucru. Antievreismul german nu a apărut din cauză că germanii, în 1919, au descoperit că un pahar cu sânge de evreu e mai gustos decât Coca-Cola sau berea müncheneză. Nu era, în plus, nici vorbă de un resentiment religios. Era ceva totalmente politic. Era ceva totalmente economic! Orice, dar nu religios!

Nimănui nu-i păsa, în Germania de atunci, de faptul că evreul merge acasă, trage storurile şi spune «Shema’ Israel» în loc de «Tatăl Nostru». Resentimentele evreieşti mereu crescânde în Germania interbelică nu s-au datorat decât unui lucru: germanii îi considerau pe evrei răspunzători de înspăimântătoarea lor înfrângere militară. Iar Primul Război Mondial a fost pornit împotriva Germaniei fără niciun motiv de care Germania să fie responsabilă. Germanii nu aveau nicio vină decât una: vina de a avea succes. Germanii creaseră o flotă puternică, germanii creaseră comerţul mondial.

Nu trebuie să uităm că, pe vremea Revoluţiei Franceze, Germania era constituită din 300 de oraşe-stat, principate, ducate şi aşa mai departe. 300 de entităţi politice separate. Iar aceste entităţi, pe timpul lui Napoleon şi Bismarck, au fost reunite într-un stat unic. Pentru ca, în următorii 50 de ani, Germania să devină una dintre marile puteri ale lumii. Marina germană rivaliza cu cea a Marii Britanii; comerţul şi afacerile germane erau de talie mondială; Germania surclasa pe oricine; Germania producea produsele cele mai bune. Şi care a fost rezultatul acestor lucruri? O conspiraţie între Anglia, Franţa şi Rusia, pentru a o demola. Nu există un singur istoric pe lumea aceasta care să găsească motivul plauzibil pentru care aceste trei state au decis să şteargă Germania de pe hartă, din punct de vedere politic.

Să revenim la situaţia de după Primul Război Mondial. După ce descoperiseră că evreii purtau vina înfrângerii ţării lor, resentimente puternice s-au dezvoltat în sânul germanilor. Dar niciun fir de păr de pe capul vreunui evreu nu a fost atins. Profesorul Tansill de la Universitatea Georgetown (care a avut acces la multe documente de la Departamentul de Stat) citează un raport semnat de Hugo Schonfedt, un evreu trimis de către Cordell Huli, în 1933, în Germania, ca să inspecteze aşa-zisele lagăre de deţinuţi în perfectă stare de sănătate şi pline de comunişti. E drept, mulţi dintre ei erau evrei, dar aceasta pentru că, întâmplător, la vremea respectivă, circa 98% dintre  comuniştii Europei erau evrei. Tot în acele lagăre se mai aflau şi preoţi, şi miniştri, şi masoni, toţi bănuiţi de afiliaţii internaţionale.

Acum, nişte rapeluri istorice necesare: în 1918-1919, comuniştii au preluat puterea în Bavaria, pentru câteva zile. Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht şi alţi evrei au reuşit să preia puterea guvernamentală pentru trei zile. De fapt, Kaiserul, când a încheiat războiul, a fugit în Olanda, deoarece bănuia că cei ce vor prelua puterea în Germania vor fi comuniştii şi că el va fi executat, aşa cum păţise Ţarul. Aşa că şi-a căutat refugiu în Olanda.

Apoi, însă, după ce ameninţarea comunistă în Germania a fost anihilată, evreii au încercat să reintre în vechile posturi, iar germanii au început să lupte împotriva lor în toate modurile, dar fără să se atingă de vreun fir de păr al vreunui evreu german. Lupta de atunci a germanilor împotriva evreilor era similară cu lupta noastră împotriva delincvenţilor de pe vremea Prohibiţiei. Nu era deci o luptă cu pistoale. Şi, nu uitaţi, la acea vreme existau între 80 şi 90 milioane de germani contra a numai 460 000 evrei. Numai 0,5% din populaţia Germaniei era evreiască. Şi, cu toate acestea, evreii erau cei care controlau presa, precum şi cea mai mare parte a economiei germane (acţionaseră în momentul prăbuşirii mărcii şi practic cumpăraseră tot ce se putea cumpăra).

Evreii au încercat să ascundă acest lucru: trădarea poporului german şi adevărata cauză a resentimentelor germanilor. Germanii au demarat acţiuni împotriva evreilor, organizând o discriminare globală. Practic, evreii au fost îndepărtaţi din structurile nivelurilor sociale, aşa cum noi, americanii, i-am îndepărta, de îndată, pe chinezi sau negri sau catolici sau pe oricine care s-ar afla în ţară şi care ne-ar fi trădat inamicului nostru, aducându-ne în faţa unei înfrângeri umilitoare.

După o vreme, evreii lumii au organizat o conferinţă la Amsterdam. În iulie 1933, evrei din toate colţurile lumii s-au reunit în acest oraş. Şi acei evrei au spus Germaniei: «Îl concediaţi pe Hitler şi instalaţi fiecare evreu în postul pe care-l deţinea, fie el comunist sau nu. Nu ne puteţi trata aşa. Noi, evreii lumii, lansăm aici acest ultimatum împotriva voastră!».

Vă puteţi imagina ce au răspuns germanii… de foame. Ce au făcut în această situaţie evreii? După ce Germania refuzase să se predea ultimatumului evreimii mondiale, lucrările Conferinţei de la Amsterdam au fost întrerupte şi Samuel Untermeyer, şeful delegaţiei americane şi preşedinte al conferinţei, a revenit în SUA! Aici, el a mers de pe vapor direct la studiourile de radio CBS, de unde a rostit următoarele cuvinte: «Evreii lumii declară azi război sfânt împotriva Germaniei. Ne aflăm din această clipă angajaţi într-un conflict sacru împotriva germanilor. Şi îi vom înfometa până se vor preda. Vom organiza un boicot mondial împotriva lor. Şi aceasta îi va distruge, deoarece ei depind de comerţul mondial în cadrul afacerilor de export».

Era o realitate: două treimi din alimentele necesare Germaniei trebuiau importate, pe baza a ceea ce Germania exporta. Implicit, deci, fără export, două treimi din germani ar fi pierit de foame. În această declaraţie, tipărită în New York Times, pe 7 august 1933, Untermeyer mai declara, cu îndrăzneală: «Acest boicot va fi autoapărarea noastră. Chiar preşedintele Roosevelt ne-a recomandat această metodă, în cadrul lui National Recovery Administration». Vă reamintesc că aceasta era entitatea aparţinând de programul New Deal şi care putea declara, în context juridic, un stat apt de a fi boicotat economic.

Imediat, s-a instalat boicotul economic mondial al Germaniei, un boicot atât de asiduu, încât pe niciun raft de magazin al lumii nu mai puteai găsi un produs având inscripţionat Made in Germany. Un membru al conducerii reţelei de magazine Woolworth mi-a mărturisit că, atunci, au trebuit să arunce în râu farfurii şi ceramică germană în valoare de milioane de dolari. Magazinele cu marfă germană erau, la rândul lor, boicotate şi cetăţenii pichetau cu pancarte pe care scria «Hitleriştii!» sau «Asasinii!» – aşa cum se face uneori în Sud. Într-un magazin Macy (reţea condusă, paradoxal, de familia evreiască Strauss), o femeie a găsit o pereche de ciorapi vechi de 20 ani, cu eticheta Made in Germany. Imediat, magazinul a fost boicotat şi pichetat de sute de cetăţeni cu pancarte antihitleriste.

În timp ce acestea se petreceau în lume, repet, în Germania nimeni nu se atinsese de un fir de păr al vreunui evreu. Nu exista suferinţă în rândul evreilor ! Nu exista foamete! Nu erau crime! Nimic! Evident, germanii au spus: «Cine sunt aceste persoane care declară boicot împotriva noastră şi ne aduc oamenii în şomaj şi ne fac să ne îngheţe industria?! Cine sunt ei, ca să ne facă aşa ceva?!». Erau, evident indignaţi. Unii au început să picteze zvastici pe magazinele evreilor. Lucru normal. De ce s-ar fi dus un german să-şi dea banii unui proprietar de magazin din aceeaşi etnie cu cei care îi înfometau ţara prin embargoul mondial, pentru a face Germania să îngenuncheze şi apoi să vină să-i dicteze cine să fie premierul sau cancelarul? Era ridicol. Boicotul mondial a mai continuat ceva timp. Dar, de-abia în 1938, când un tânăr evreu polonez a împuşcat un diplomat german în ambasada Germaniei din Paris, germanii au devenit într-adevăr duri cu evreii din Germania. Astfel au apărut vitrinele sparte şi luptele de stradă şi tot ce cunoaştem.

Acum, cu toate că nu-mi place cuvântul «antisemitism» (pe care-l consider un nonsens), dar dumneavoastră vă spune ceva, îl voi utiliza în continuare. După cum vedem, supremul motiv pentru care în Germania au explodat antisemitismul şi resentimentele împotriva evreilor era responsabilitatea lor pentru izbucnirea Primului Război Mondial şi boicotarea mondială a Germaniei. Şi, în final, se vede că ei deveneau autorii celui de-al Doilea Război  Mondial, pentru că deja lucrurile nu mai puteau fi controlate şi era absolut necesar ca germanii şi evreii să-şi încrucişeze săbiile într-un război care avea să decidă, odată pentru totdeauna, cine va supravieţui şi cine va pieri.

În acea perioadă, trăiam în Germania şi ştiam că germanii deciseseră că Europa urma să fie sau creştină sau comunistă; nu exista cale de mijloc. Şi germanii se deciseseră: aveau să încerce să menţină o Europă creştină, pe cât posibil. Şi au început reînarmarea.

În noiembrie 1933, SUA au recunoscut oficial Uniunea Sovietică. URSS devenea foarte puternică, iar Germania şi-a dat seama că
«dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru».

Aşa cum azi, în America, spunem «dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru». Iar guvernul nostru cheltuieşte 84 miliarde de dolari pentru apărare. Şi apărare împotriva cui? Apărare împotriva a 40 000 de mici evrei care au luat puterea la Moscova, după care, prin varii metode, au obţinut comanda în atâtea ţări ale lumii.

Ce putem face azi, în pragul celui de-al Treilea Război Mondial? Dacă acţionăm rapid, poate salvăm nişte vieţi care ar putea fi ale fiilor noştri. Fiii dumneavoastră ar putea fi chiar în seara aceasta chemaţi sub arme şi dumneavoastră nu ştiţi, aşa cum englezii nu au ştiut în 1916, în Londra, că sioniştii făceau un târg cu cabinetul de război britanic, pentru a le trimite cei mai buni copii să moară într-un război absurd ca toate războaiele. Dar cine a ştiut de asta în SUA, la vremea respectivă? Nimeni.

Nimănui în SUA nu i se permitea să ştie asta. Dar cine a ştiut sigur? Preşedintele Wilson a ştiut. Colonelul House a ştiut. Alţi oameni din interior au ştiut. Mă întrebaţi dacă eu am ştiut? Ceva idei aveam, pentru că eram omul de legătură al lui Henry Morgenthau Sr., în 1912, în timpul campaniei în care Wilson a fost ales, şi circulau zvonuri prin birouri la vremea aceea. Eram omul de încredere al lui Morgenthau, care era preşedintele Comitetului de finanţare, eram omul de legătură între el şi Rollo Wells, trezorierul.
Deci am asistat la şedinţele lor, cu preşedintele Wilson în capul mesei. Toţi ceilalţi erau acolo şi îi auzeam cum îl bombardează pe preşedinte cu chestiunea impozitelor şi a situaţiei grave a Federal Reserve Bank şi îi auzeam cum îl îndoctrinează pe preşedintele nostru cu teorii sioniste. Judecătorul Brandeis şi preşedintele erau acolo şi vorbeau, îi văd şi acum, aproape unul de altul, la fel de lipiţi ca degetele unei mâini. Preşedintele Wilson, când venise la discuţii să afle despre ce este vorba, era la fel de neştiutor ca un nou-născut.

Aşa am fost noi, americanii, atraşi în Primul Război Mondial, în timp ce dormeam cu toţii. Ne-am trimis copiii în Europa pentru a fi măcelăriţi! Dumneavoastră ştiţi ce fac evreii de Ziua Iertării, care credeţi că este aşa de sacră pentru ei? Eu ştiu, pentru că am fost unul dintre ei. Ceea ce spun nu este din auzite. Sunt aici să vă prezint fapte. În Ziua Iertării, ca evreu, intri în sinagogă şi rosteşti o rugă, singura rugă care te obligă să rămâi în picioare. Această rugă scurtă se repetă de trei ori: ea se numeşte Kol Nidre. Ruga se referă la un acord pe care-l faci în clipa aceea cu Atotputernicul Dumnezeu, în sensul că orice promisiune, declaraţie sau jurământ pe care-l vei face în următoarele 12 luni să fie nule şi neavenite. Jurământul nu va fi jurământ; promisiunea nu va fi promisiune. Acestea nu vor avea nicio valoare. Cu atât mai mult, Talmudul reaminteşte evreului că ori de câte ori face o promisiune sau un jurământ, să nu uite că legământul făcut sub Kol Nidre, de Ziua Iertării, îl scuteşte de respectarea lor.

Deci, cât de mult ne putem noi baza pe loialitatea evreilor? Ne putem baza pe loialitatea lor la fel de mult cât s-au bazat germanii pe loialitatea lor, în 1916. Şi, fără îndoială, noi, americanii, vom avea aceeaşi soartă pe care au avut-o germanii, şi din aceleaşi motive“.

Atent la ultimele evenimente, privite din perspectiva freedmaniană, nu pot evita întrebarea mai delicată decât pare: ce vrea, de fapt, Israelul?

[1] Benjamin Harrison Freedman a fost una dintre cele mai uimitoare, dar şi contradictorii personalităţi ale secolului trecut. Născut în 1890, acesta a fost un om de afaceri evreu de succes în New York City, fiind principalul acţionar al companiei Woodbury Soap. După cel de-al Doilea Război Mondial, a întrerupt contactul cu organizaţiile evreieşti şi şi-a petrecut restul vieţii cheltuind o mare parte din averea sa evaluată la cel puţin 2,5 milioane de dolari, pentru a prezenta opiniei publice structurile de putere ale evreilor care dominau Statele Unite. De aceea mărturiile sale sunt extrem de valoroase, deoarece provin chiar din interiorul celor mai înalte nivele ale organizaţiilor evreieşti şi maşinaţiunilor acestora puse la cale pentru a-şi câştiga şi menţine puterea asupra naţiunii americane. Freedman a lucrat alături de Bernard Baruch, Samuel Untermeyer, Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph Kennedy, John F. Kennedy şi multe alte personalităţi de vază ale societăţii americane.

[2] Discursul  a fost publicat  atunci în Commori Sense și preluat de revista Lumea nr.7/2010.

 

Sursa: https://www.globalresearch.ca/the-war-to-end-all-wars-part-iii-wartime-propaganda-zionism-and-the-balfour-declaration-the-russian-revolution/5889630

„Războiul care avea să pună capăt tuturor războaielor” Partea a III-a: „Propaganda de război”, „Sionismul și Declarația Balfour”, „Revoluția rusească”

De Richard C. Cook, 04 Iunie 2025, Global Research

Propaganda de război

Cum se face că într-o zi privim o situație fără emoții, iar în ziua următoare, odată declarat războiul, ne urâm și vrem să ne ucidem „dușmanii”? Sunt ființele umane chiar atât de lipsite de un centru moral? Cu siguranță trebuie să existe o forță inconștientă care să declanșeze astfel de emoții inflamate.

În războaiele americane din trecut, combatanții și susținătorii lor au avut cu siguranță un angajament emoțional direct. În Revoluția Americană, cei care susțineau independența erau dispuși să își pună în joc proprietățile și chiar viețile pentru a obține victoria. Congresul Continental care a votat pentru independență a făcut acest lucru pe baza unui document – Declarația de Independență – care furniza multe detalii despre fărădelegile regelui George al III-lea. Războaiele ulterioare au fost precedate de discursuri și declarații scrise ale președinților și ale altor oficiali cu privire la motivele declarațiilor de război, care au fost tipărite în ziare și distribuite în pliante scrise.

Dar a fost cu adevărat „Remember the Maine” la începutul Războiului hispano-american care a schimbat conversația în direcția sloganurilor și a propagandei. Iar odată cu Primul Război Mondial, propaganda în generarea de sprijin public pentru război și-a intrat în drepturi. Acum era „Remember the Lusitania!”.

Mașina de propagandă a mass-mediei a devenit rapid o industrie. La fel ca războiul prin procură al Ucrainei împotriva Rusiei, care a inflamat ura instantanee prin intermediul comunicațiilor cibernetice moderne, propaganda Primului Război Mondial a fost capabilă să modeleze însăși țesătura conștiinței umane, determinând chiar și persoane foarte educate să devină niște zombi pro-război.

O discuție amănunțită despre nebunia Primului Război Mondial poate fi găsită în cartea lui Oliver Stone și Peter Kuznick intitulată ‘The Untold History of the United States’ (Istoria nespusă a Statelor Unite) care nu va fi repetată în acest articol. Aceștia descriu activitățile nou-înființatului Comitet pentru Informații Publice, biroul oficial de propagandă al guvernului, concedierea membrilor facultăților universitare care se pronunțau împotriva războiului și încarcerarea disidenților în temeiul Legii spionajului din 1917 și al Legii sedicției din 1918. „Sute de oameni au fost închiși pentru că au criticat războiul, inclusiv liderul IWW (Industrial Workers of the World) ”Big Bill„ Haywood și socialistul Eugene Debs”. [i]

Puține lucruri din istoria SUA puteau explica amploarea și vehemența suprimării libertății de exprimare de către guvernul american în timpul Primului Război Mondial. Era ca și cum o forță străină ar fi preluat controlul. [ii] Aceasta pare să fie aceeași forță a nihilismului și a autodistrugerii societății care a continuat să erupă mereu în ultimul secol, o forță descrisă de George Orwell în romanul 1984. Astăzi, această forță pare să fie din nou în mișcare, posibil conducându-ne spre conflagrația nucleară finală.

Sionismul și Declarația Balfour

La 2 noiembrie 1917, ministrul britanic de externe Arthur Balfour i-a trimis o scrisoare lordului Lionel Rothschild, un mare bancher britanic. Această scrisoare conține ceea ce este cunoscut sub numele de Declarația Balfour și include următoarea declarație:

„Guvernul Majestății Sale vede cu ochi buni stabilirea în Palestina a unui cămin național pentru poporul evreu și va depune toate eforturile pentru a facilita realizarea acestui obiectiv, înțelegându-se în mod clar că nu se va face nimic care ar putea aduce atingere drepturilor civile și religioase ale comunităților non-evreiești existente în Palestina sau drepturilor și statutului politic de care se bucură evreii în orice altă țară.”

Originalul scrisorii se află în Biblioteca Britanică, cu o notă care îl menționează pe Walter Rothschild ca autor, alături de Arthur Balfour, Leo Amery și Lordul Milner. Walter Rothschild a fost fiul și moștenitorul lui Nathaniel Rothschild, care a murit în 1915. Leo Amery a fost membru al Parlamentului și un apropiat al lui Milner, ale cărui exploatări au fost abordate anterior [în discuțiile despre Războaiele Boierilor]. Având în vedere această paternitate, este evident că proiectul sionist care a dus la crearea statului modern Israel a fost, de fapt, o inițiativă comună a familiei Rothschild, a guvernului britanic și a societății secrete Round Table (Masa Rotundă) fondată de Cecil Rhodes, al cărei șef era Milner.

A fost odată posibil, dar astăzi mai puțin, să se discute despre meritele sau proveniența sionismului, deoarece sistemul american este în alertă pentru a condamna pe oricine percepe ca fiind critic la adresa poporului evreu, a sionismului sau a statului modern Israel. Cei care fac acest lucru se confruntă cu epitetul de temut „antisemit”, până la punctul în care s-ar putea ajunge la concluzia că Israelul și evreii „nu pot greși”, deși este unanim acceptat că niciun om de pe pământ „nu poate greși”.

Inițial, sionismul a fost o mișcare care urmărea să stabilească o „patrie” undeva pe planetă pentru evrei. În diferite momente, guvernul britanic a luat în considerare Africa de Est, Sudanul și Mozambic, dar aceste opțiuni au fost respinse de sioniști și de susținătorii lor, care au insistat asupra Palestinei.

De ce oamenii din Europa care se identificau drept evrei își doreau propria patrie în Palestina – pe lângă asocierile religioase evidente? Ar fi putut avea vreo legătură cu dorința Marii Britanii de a controla Orientul Mijlociu și petrolul său? [Comentatorii au subliniat, de asemenea, că intenția Marii Britanii de a stabili o „patrie evreiască” în Palestina a precedat cu mult sionismul].

Revoluția Rusească

Discuțiile privind istoria Revoluției Rusești, încercarea de ștergere a rădăcinilor creștine ale societății și culturii ruse și suferințele masive ale poporului rus sunt complexe și încă pline de controverse. [În timpul Primului Război Mondial], armata rusă suferind pierderi masive pe frontul împotriva Germaniei și Austriei, guvernul țarului Nicolae al II-lea începuse să ia în considerare o pace separată. Britanicii au fost indignați și au favorizat crearea guvernului provizoriu condus de Kerensky, care a jurat să continue lupta.

Unii afirmă că ceea ce le-a permis lui Lenin, Troțki și bolșevicilor să reușească să-l răstoarne pe Kerenski și guvernul provizoriu în noiembrie 1917 a fost faptul că poporul rus, sătul de vărsarea de sânge, i-a sprijinit în hotărârea lor de a scoate Rusia din Primul Război Mondial – că aceasta a fost politica care a constituit catalizatorul și nucleul sprijinului lor, mai degrabă decât lupta pentru comunism în sine. Germanii au fost cei care i-au permis lui Lenin să călătorească din Zurich în Rusia cu „trenul sigilat”, considerând că bolșevicii vor cere pacea.

Evreii din Rusia și din lume au fost cei care s-au opus cel mai puternic Rusiei țariste. Milioane de evrei ruși și est-europeni emigraseră deja în America. Bancherul new-yorkez Jacob Schiff de Kuhn, Loeb & Company a oferit un ajutor financiar substanțial milioanelor de evrei care au părăsit Rusia înainte de război. Schiff este, de asemenea, cunoscut pentru faptul că a finanțat întoarcerea lui Leon Troțki din New York în Rusia pentru a ajuta la conducerea revoluției bolșevice. Troțki a devenit șeful Armatei Roșii care a zdrobit albii în Războiul Civil Rus. Mai târziu, după ce s-a despărțit de Stalin, Troțki a fugit din Rusia, a emigrat în Mexic și a fost asasinat de unul dintre agenții lui Stalin în 1940. Unii spun că Marea Britanie și SUA i-au favorizat în secret pe bolșevici, în ciuda ajutorului simbolic acordat albilor în războiul civil, deoarece se temeau de o viitoare alianță între clasa conducătoare din Germania și cea din Rusia țaristă.

Cu Rusia în afara conflictului, Germania și-a putut muta armata pe frontul de vest. Dar acest lucru nu a fost suficient pentru a contracara sosirea a peste un milion de soldați noi din SUA.

Marea Britanie a știut întotdeauna că „cizmele americane la sol” erau „asul lor din mânecă”. [Imensa armată americană care a intrat în Franța a permis britanicilor să trimită un număr substanțial de trupe proprii în Palestina, unde i-au alungat pe otomani și au preluat controlul asupra regiunii planificate pentru patria evreilor. După război, Palestina a devenit un „mandat” controlat de britanici în cadrul Ligii Națiunilor].

*

Richard C. Cook este un analist federal pensionat din SUA, cu o vastă experiență în diverse agenții guvernamentale, printre care Comisia Serviciului Civil din SUA, FDA, Casa Albă Carter, NASA și Trezoreria SUA. Este absolvent al Colegiului William and Mary. În calitate de denunțător la momentul dezastrului Challenger, el a expus defectele garniturilor O-ring care au distrus naveta spațială, documentându-și povestea în cartea „Challenger Revealed”. După ce a lucrat la Trezorerie, a devenit un critic vocal al sistemului monetar controlat de finanțele private, detaliindu-și preocupările în cartea „We Hold These Truths: The Hope of Monetary Reform”. A fost consilier la Institutul Monetar American și a colaborat cu congresmanul Dennis Kucinich pentru a susține înlocuirea Rezervei Federale cu o monedă națională autentică. Consultați noua sa carte, Our Country, Then and Now, Clarity Press, 2023. De asemenea, vedeți articolele sale pe Three Sages Substack și American Geopolitical Institute la https://www.vtforeignpolicy.com/category/agi/.

„Orice afacere umană trebuie să servească viața, trebuie să caute să îmbogățească existența pe pământ, ca nu cumva omul să devină sclav acolo unde caută să își stabilească dominația!” Bô Yin Râ (Joseph Anton Schneiderfranken, 1876-1943), traducere de Posthumus Projects Amsterdam, 2014. De asemenea, descărcați ediția Kober Press a Cărții despre Dumnezeul cel Viu, aici.

Note:

[i] Oliver Stone și Peter Kuznick, The Untold History of the United States, Gallery Books, 2012, p.14.

[ii] O relatare remarcabilă a dezvoltării extreme a propagandei pro-război, precum și a mașinațiunilor financiare ale Wall Street în timpul Primului Război Mondial poate fi găsită în cartea lui F. William Engdahl, Gods of Money: Wall Street and the Death of the American Century (Zeii banilor: Wall Street și moartea secolului american). Unii cred că primele forțe sioniste au încheiat o înțelegere cu britanicii conform căreia, dacă ar putea aduce SUA în război, ar primi sprijin britanic pentru înființarea unei patrii în Palestina. A se vedea aici și aici.

Sursa: https://www.globalresearch.ca/iran-israel-united-states-rothschilds/5894119

Război în Orientul Mijlociu, Clanul Rothschild. Nota confidențială a Pentagonului: „Eliminați 7 țări… Terminând cu Iranul”. Rezistența împotriva războiului

De Robert J. Burrowes, 07 Iulie 2025, Global Research

În jurul datei de 20 septembrie 2001, la doar zece zile după distrugerea clădirilor World Trade Center la 11 septembrie 2001, generalul Wesley Clark, recent pensionat din armata americană, vizita Pentagonul pentru întâlniri cu secretarul Rumsfeld și secretarul adjunct Wolfowitz, când a fost atacat de un alt general care anterior era sub comanda sa.

Acest general l-a sfătuit pe generalul Clark ca SUA să atace șapte țări în cinci ani.

Câteva săptămâni mai târziu, în urma unei întâlniri similare între aceiași ofițeri, generalului Clark i s-a arătat în mod confidențial o notă din biroul Secretarului Apărării din acea zi.

Înmânându-i lui Clark memoriul, ofițerul a raportat:

„Acesta este un memoriu care descrie modul în care vom elimina șapte țări în cinci ani, începând cu Irak, apoi Siria, Liban, Libia, Somalia, Sudan și, în final, Iran.”

Urmăriți „Planurile SUA pentru Orientul Mijlociu”.

Video: Planuri pentru Orientul Mijlociu. Generalul armatei SUA Wesley Clark

Video: Această versiune a videoclipului lui Hamza din 24/ 02/ 2016,  diferă de versiunea inițială publicată de Democracy Now. Acesta prezintă documentația celor 7 țări.

După cum arată istoria, cu excepția notabilă a ultimei țări de pe această listă – Iranul – fiecare dintre aceste țări (împreună cu Afganistanul și Palestina) a fost distrusă, într-o măsură mai mare sau mai mică, de violența militară exercitată de Statele Unite, adesea împreună cu aliații săi din NATO și/sau alții, și/sau Israel. Inutil să spun că nu a existat nicio responsabilizare pentru aceste încălcări grave ale dreptului internațional.

De ce au vrut Statele Unite să „elimine 7 țări”?

De ce doresc în continuare Statele Unite (și Israelul) să „elimine” Iranul?

A înțelege conflictul

Atunci când se abordează un conflict la acest nivel, este imperativ să se înțeleagă „configurația conflictului” ca un pas preliminar în abordarea elementelor-cheie ale conflictului. Această înțelegere va necesita cercetare, ascultarea acelor părți implicate care sunt accesibile și menținerea unei minți deschise față de surse terțe.

La urma urmei, dacă nu se înțelege conflictul – părțile principale și secundare ale acestuia (care ar putea include părți „invizibile” care generează conflicte din umbră), problemele principale și secundare în joc, importanța (intelectuală, comportamentală, materială) a fiecăreia dintre aceste probleme pentru diferitele părți ale conflictului, precum și motivul pentru care aceste probleme sunt importante – nu este cu adevărat posibil să se ajungă la o rezolvare reală a conflictului (una în care fiecare parte a conflictului se simte satisfăcută de rezultat, astfel încât acesta să reziste în timp).

Însă există o dimensiune mai profundă a conflictului care este de obicei trecută cu vederea: „profilul emoțional” al părților cheie. La modul cel mai extrem, acesta include sănătatea mintală sau nu a părților aflate în conflict, inclusiv a acelor părți care acționează din umbră. Pentru o explicație care evidențiază importanța critică a emoțiilor în conflict, a se vedea ‘Dragoste refuzată: Psihologia materialismului, violenței și războiului’.

Subliniez componenta emoțională a conflictului nu numai pentru că este esențială, ci și pentru că astfel este mai ușor de perceput că, dacă una sau mai multe părți la conflict sunt afectate emoțional într-un fel sau altul (sau chiar nebune), atunci soluționarea conflictului ar putea necesita mai mult decât procesele utilizate în mod obișnuit.

Conflictul din Asia de Vest

Așadar, vreau să încep cu „despachetarea” conflictului care a izbucnit recent, când Israelul a atacat Iranul pe 13 iunie 2025 – a se vedea „Israelul atacă Iranul” – urmat de atacul SUA asupra instalațiilor nucleare iraniene pe 22 iunie – a se vedea ‘Trump: Am „obliterat” programul nuclear al Iranului, iar acum, „pace”’ – și acordul de încetare a focului imediat ulterior. A se vedea „Iranul confirmă încetarea focului cu Israelul”.

Înainte de a continua, doresc să subliniez că există mult mai multe elemente ale acestui conflict decât pot fi „despachetate” în acest singur articol.

Și să remarc pur și simplu că atât atacul israelian asupra Iranului, cât și atacul SUA asupra Iranului au fost ilegale în conformitate cu dreptul internațional.

Dar, la fel ca în cazul atacurilor militare anterioare asupra țărilor din Asia de Vest și Africa de Nord în secolul XXI, atunci când dreptul internațional a fost încălcat, nu au existat repercusiuni juridice semnificative pentru aceste transgresiuni. Și nici nu vor exista.

Nu există niciun mister cu privire la motivul pentru care se întâmplă acest lucru, chiar dacă mulți analiști care analizează aceste conflicte, un număr semnificativ de oameni „obișnuiți” și chiar unii lideri naționali, cred că acest lucru ar trebui să se întâmple. Pentru a înțelege de ce, este necesar doar să înțelegem cum funcționează lumea. Fără această înțelegere, orice fel de iluzii se vor răspândi cu ușurință și vor fi accelerate de mass-media guvernamentală și corporatistă în toate comunitățile interesate. Și se vor irosi eforturi uriașe pe inițiative legate de conflict care nu pot duce la niciun rezultat.

Așadar, cum funcționează lumea?

Așa cum am explicat de mai multe ori, toate structurile și procesele politice și economice majore au fost create de elita globală în secolele trecute, folosind rețeaua sa extinsă de parteneri, paravane, agenți și angajați, inclusiv pe cei profund integrați în ceea ce mulți numesc „statul profund”: personalul-cheie din serviciile de informații, birocrație, armată, tehnocrație și lobby care persistă în țări independent de guvernul (ales sau nu) al zilei și de ciclul electoral. În special, o mare parte din control este exercitat prin intermediul sistemului bancar care funcționează la nivel internațional și în fiecare țară. Puteți citi o descriere a acestui lucru în Analiza istorică a elitei globale: Jefuirea economiei mondiale până când „nu veți mai deține nimic”.

Figurile centrale ale acestei elite globale sunt membrii familiei Rothschild, care funcționează în centrul acestei elite de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și exercită un control uluitor asupra multor aspecte-cheie ale economiei globale, începând cu sectorul bancar, energia, armele, mineritul, infrastructura (inclusiv căile ferate), mass-media și biotehnologia.

Averea lor estimată depășește 100 de trilioane de dolari americani, eclipsând „averile” deținute de acele „persoane bogate” – precum Bill Gates, Jeff Bezos și Elon Musk – promovate în mod înșelător drept „cele mai bogate” de către mass-media corporatiste. A se vedea Big Oil & Their Bankers in the Persian Gulf (Giganții Petrolului și bancherii lor din Golful Persic) pp. 487-8.

De la începutul domniei lor, clanul Rothschild a dobândit o vastă rețea globală de active producătoare de venituri investind, cu înțelepciune și adesea în mod ilegal, într-o varietate și într-un număr fenomenal de întreprinderi, lăsând de obicei un alt nume în evidență pe orice activ nou dobândit, inclusiv pe cele dobândite sau parțial dobândite ca urmare a salvării unei societăți de la faliment. În acest fel, proprietatea și controlul lor sunt ascunse, astfel încât, de exemplu, alte clanuri proeminente care sunt cunoscute ca fiind excesiv de bogate, cum ar fi Morgan și Rockefeller, sunt paravane pentru Rothschild, dar nu sunt recunoscute pe scară largă ca atare.

A se vedea ‘Hidden History: The Secret Origins of the First World War’ (Originile secrete ale Primului Război Mondial) p.222. precum și

‘The Single Global Mafia: The Rockefeller Foundation’s multiple links to Zionism and military-industrial-financial neo-imperialism’ (Mafia globală unică: multiplele legături ale Fundației Rockefeller cu sionismul și neoimperialismul militar-industrial-financiar) p.5.

După cum s-a menționat mai sus, două industrii dominate de Rothschild sunt sectorul bancar și industria armamentului.

Și este bine documentat faptul că gasca Rothschild a contribuit la finanțarea ambelor părți în majoritatea războaielor de la războaiele napoleoniene de la începutul secolului al XIX-lea. În aceste condiții, clanul Rothschild profită de vânzările de arme către majoritatea sau toate părțile implicate în toate războaiele, precum și de împrumuturile pentru cumpărarea armelor și de împrumuturile pentru plata reconstrucției postbelice. Din nou, puteți citi o prezentare a acestui aspect în ‘Historical Analysis of the Global Elite: Ransacking the World Economy Until „You’ll Own Nothing”’ („Analiza istorică a elitei globale: Jefuirea economiei mondiale până când „nu veți mai deține nimic”).

Imagine: Ferguson se adresează Alianței pentru cetățenie responsabilă, Londra, 2023 (CC0)

Astfel, după cum a remarcat Niall Ferguson, un biograf oficial al familiei Rothschild: până la sfârșitul secolului al XIX-lea, investițiile directe ale familiei Rothschild în marile „companii de armament” (cunoscute acum mai bine sub numele de corporații de armament) și în industriile conexe, au fost substanțiale. El a remarcat cu sinceritate: „Dacă imperialismul de la sfârșitul secolului al XIX-lea a avut „complexul său militar-industrial”, Rothschild a făcut parte, fără îndoială, din acesta”. A se vedea The House of Rothschild – Volume 2 – The World’s Banker, 1849-1998, p. 579.

Dincolo de aceasta, desigur, controlul efectiv al Rothschild asupra instituțiilor globale cheie – inclusiv Londra, Banca Reglementelor Internaționale, Banca Angliei și Rezerva Federală a SUA – și asupra multor industrii critice, ca să nu mai vorbim de majoritatea guvernelor naționale, îi dădea deja o putere enormă de a remodela ordinea mondială în funcție de scopurile sale înainte de apariția celui de-al Doilea Război Mondial. Să luăm în considerare Statele Unite.

În investigația sa excepțional de detaliată asupra a trei evenimente istorice majore ale secolului al XX-lea – revoluția bolșevică, ascensiunea lui Franklin D. Roosevelt și ascensiunea lui Hitler – profesorul Antony Sutton a identificat sediul puterii politice în Statele Unite nu ca fiind autorizat de Constituția SUA, ci de către ‘instituția financiară din New York: bancherii privați internaționali, mai precis casele financiare ale lui J. P. Morgan, Chase Manhattan Bank, controlată de Rockefeller și, mai demult (înainte de fuziunea Manhattan Bank cu fosta Chase Bank), Warburgs’.

„În cea mai mare parte a secolului al XX-lea, Sistemul Rezervei Federale, în special Banca Rezervei Federale din New York (care este în afara controlului Congresului, neaudiată și necontrolată, cu puterea de a tipări bani și de a crea credite după bunul plac), a exercitat un monopol virtual asupra direcției economiei americane. În domeniul afacerilor externe, Consiliul pentru Relații Externe, în aparență un forum inocent pentru academicieni, oameni de afaceri și politicieni, conține în cochilia sa, poate necunoscut pentru mulți dintre membrii săi, un centru de putere care determină unilateral politica externă a SUA. Obiectivul major al acestei politici externe subterane – și evident subversive – este dobândirea piețelor și a puterii economice (a profiturilor, dacă vreți), pentru un grup restrâns de multinaționale gigantice aflate sub controlul virtual al câtorva case de investiții bancare și familii de control”. A se vedea ‘Wall Street and The Rise of Hitler’ (Wall Street și ascensiunea lui Hitler), pp. 125-126.

Bineînțeles, controlul guvernelor naționale și al instituțiilor naționale cheie de către actori puternici, chiar dacă obscuri, a existat de mult timp și se extinde mult dincolo de Statele Unite, după cum a explicat istoricul de renume profesorul Carroll Quigley în lucrarea sa clasică publicată în 1966. A se vedea Tragedy and Hope: A History of the World in Our Time (Tragedie și speranță: o istorie a lumii în timpul nostru), pp. 5-6.

„Puterile capitalismului financiar aveau un alt obiectiv de mare anvergură, și anume acela de a crea un sistem mondial de control financiar în mâini private, capabil să domine sistemul politic al fiecărei țări și economia mondială în ansamblu. Acest sistem urma să fie controlat într-o manieră feudală de către băncile centrale ale lumii, care acționau concertat prin acorduri secrete încheiate în cadrul unor reuniuni și conferințe private frecvente. Vârful sistemului urma să fie Banca Reglementelor Internaționale din Basel, Elveția, o bancă privată deținută și controlată de băncile centrale ale lumii, care erau la rândul lor corporații private…

Nu trebuie să se creadă că acești șefi ai principalelor bănci centrale ale lumii erau ei înșiși puteri substanțiale în finanțele mondiale. Ei nu erau. Mai degrabă, ei erau tehnicienii și agenții bancherilor de investiții dominanți din țările lor, care îi ridicaseră și erau perfect capabili să îi răstoarne. Puterile financiare substanțiale ale lumii se aflau în mâinile acestor bancheri de investiții (numiți și bancheri „internaționali” sau „comercianți”), care rămâneau în mare parte în spatele scenei, în băncile lor private fără personalitate juridică. Acestea formau un sistem de cooperare internațională și de dominație națională care era mai privat, mai puternic și mai secret decât cel al agenților lor din băncile centrale.”

Prezentul

Dacă facem un salt în prezent, analistul Paul Craig Roberts face o observație și pune o întrebare fundamentală:

„Gândiți-vă la risipa de resurse și prestigiu a Americii în primul sfert al secolului XXI. Trilioane de dolari cheltuite pentru distrugerea Irakului, Libiei, Siriei și Somaliei, fără să se obțină niciun câștig. Nimeni, cu excepția profiturilor militare/de securitate, nu a obținut nimic din aceste războaie. Nu a existat nicio amenințare teroristă. Washingtonul nu a adus nimănui democrație, ci doar distrugere.

Gândiți-vă la distrugerea pe care Washington a adus-o unor țări întregi fără alt scop decât ideea absurdă a Israelului de a avea un Mare Israel. Milioanele de oameni morți, mutilați permanent și dislocați, dintre care mulți s-au stabilit în Europa și SUA, împovărându-i pe acești contribuabili cu întreținerea lor. CINE A BENEFICIAT?? A se vedea ‘Planul președintelui Trump pentru Orientul Mijlociu’.”

„Cine a beneficiat?” este, într-adevăr, întrebarea. După cum remarcă Roberts, nu SUA sau poporul american. Și nici oamenii altor țări, inclusiv cei din Israel sau din țările NATO. Și cu siguranță nici oamenii din țările distruse.

Prin urmare, este clar că a sosit momentul să mutăm atenția de la cei care aparent conduc acest conflict – cum ar fi prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu și președintele american Donald Trump, care au mult de câștigat părând că îl conduc – la acele părți care îl conduc de fapt. Acest lucru se poate realiza punând pur și simplu întrebarea: „Netanyahu și Trump au beneficiat, personal, de pe urma atacului comun al Israelului și SUA asupra Iranului?

În cazul lui Netanyahu, și în ciuda corupției sale bine documentate, acesta a fost un servitor credincios al elitei sioniste timp de decenii, acționând în mod obișnuit pentru punerea în aplicare a programului lor în întreaga Asie de Vest. Iar servitorii fideli, aleși pentru rolul lor, sunt apărați, indiferent de neajunsurile lor.

Imagine: Miriam Adelson la Summitul anual de leadership 2023 al Coaliției republicane evreiești la Venetian Convention & Expo Center în Las Vegas, Nevada. (Sursa: Gage Skidmore / CC BY-SA 2.0)

După cum s-a recunoscut într-un articol din Jerusalem Post, Miriam Adelson „și răposatul ei soț, Sheldon, au fost considerați drept făuritori de regi, păpușari sau doar un alt set de miliardari care încearcă să modeleze politica israeliană după imaginea lor. Bogăția lor imensă, influența lor atât asupra Israelului, cât și asupra Statelor Unite și – poate cel mai mult – sprijinul lor nesfârșit pentru Benjamin Netanyahu, au făcut din ei figuri care divizează”. Ei „au turnat sute de milioane în supraviețuirea politică a lui Netanyahu…. Se pare că atunci când dispui de resursele și accesul lui Miriam Adelson, nu doar influențezi politica, ci o și rescrii”. A se vedea „Dr. Miriam Adelson, clanul modern Rothschild pe care israelienii l-au recunoscut în sfârșit”.

Și ce se întâmplă cu Trump? Este și el doar marioneta cuiva?

În aprilie 1990 „Trump a făcut un pariu îndrăzneț pe Atlantic City când a deschis un al treilea cazinou acolo – colosalul Taj Mahal…. Și mai riscant: a finanțat proiectul cu 675 de milioane de dolari în obligațiuni de tip junk (gunoi), la o rată a dobânzii de 14%. În câteva luni, Trump se chinuia să facă plățile masive ale obligațiunilor, în timp ce Atlantic City se prăbușea”.

În conformitate cu o tactică de afaceri pe care o folosesc de peste 200 de ani, prin intermediul unui agent (Wilbur Ross), Rothschild i-a oferit lui Trump „un acord de faliment preambalat: Trump ar fi renunțat la 50% din participația sa la Taj, dar ar fi primit condiții mai bune de plată a datoriilor și ar fi rămas în control”. Ca urmare „Donald a revenit în afaceri: În cele din urmă, a încheiat acorduri similare pentru celelalte proprietăți cu probleme”. A se vedea „Getting Donald Out Of Debt: The 25-Year-Old Ties That Bind Trump and Wilbur Ross”.

La fel ca în cazul tuturor acestor afaceri cu Rothschild, Trump continuă să își plătească „datoria veșnică”. În aceste zile, un mod în care face acest lucru este prin utilizarea puterii poziției sale prezidențiale pentru a servi scopurilor divergente ale acestora ca parte a răsplătirii. Astfel, de exemplu, în timp ce păcălea liderii iranieni că negociază cu ei, dovezile ulterioare arată că Trump finaliza planurile de a ataca cele trei situri nucleare ale Iranului – și de a precipita evenimentele care duc la o schimbare de regim – printr-o campanie intensă de bombardamente. A se vedea „Agenda ascunsă din spatele atacului lui Trump asupra Iranului”.

În plus, după cum au discutat profesorii Michel Chossudovsky și Drago Bosnic, anumite dovezi indică ideea că acest atac a fost „teatru politic”.

Aceste dovezi includ faptul că ar fi fost nevoie de luni de zile, cel puțin, pentru a planifica și organiza atacul și, mai important, daunele provocate de eliberarea radiațiilor, în cazul în care atacul ar fi avut succes deplin, ar fi fost mai catastrofale decât ceea ce s-a întâmplat în urma dezastrelor de la Cernobîl și Fukushima.

A se vedea „Teatru politic”: Atacul lui Trump împotriva Iranului.

Acest lucru sugerează că motivul real a fost, într-adevăr, o schimbare de regim. Așadar, care ar fi fost avantajul precipitării unei schimbări de regim în Iran?

După cum s-a menționat mai sus, orice analiză a istoriei Rothschild trebuie să ducă la conștientizarea faptului că aceștia precipită războaie pentru a remodela ordinea mondială atunci când este necesar și pentru a prelua controlul asupra resurselor, indiferent de forma acestora. Iar moștenirea sa de a obține controlul unor astfel de resurse – inclusiv resurse minerale precum petrolul și gazele, aurul, diamantele, rubinele…. în funcție de context – este bine documentată.

Astfel, la fel cum războiul de expulzare a palestinienilor din Gaza va deschide, printre alte oportunități, accesul clanului Rohschild la profituri enorme prin exploatarea giganticelor resurse de gaze naturale maritime Leviathan din Marea Mediterană, în largul coastei Gaza – a se vedea ‘Geopolitica nebuniei elitelor, partea 2: Crearea Eretz Yisrael (Marelui Israel) pentru a remodela ordinea mondială’ – schimbarea regimului din Iran ar deschide posibilitatea ca Rothschild să își restabilească rolul-cheie în proprietatea și exploatarea petrolului și gazelor din Iran, pe care l-au pierdut în urma revoluției iraniene din 1979, când au fost confiscate activele tuturor companiilor petroliere străine care operau în Iran. A se vedea ‘Naționalizarea petrolului iranian: Un triumf asupra imperialismului occidental’.

De asemenea, s-ar deschide posibilitatea ca Iranul să cedeze parțial sau total controlul asupra Băncii Centrale a Iranului, care nu este membră a Băncii pentru Reglementări Internaționale (BIS), controlată de Rothschild.

Așadar, cine beneficiază de pe urma acestui război (având în vedere lunga listă a celor care nu beneficiază)? Așa cum a fost cazul în ultimii 200 de ani, Rothschild (și alte clanuri de elită) cu siguranță. La fel și agenții lor, începând, în acest caz, cu Netanyahu și Trump.

Și acesta este motivul pentru care acest război nu s-a încheiat și ar putea deveni nuclear. Mai mulți comentatori – inclusiv Mike Whitney și Scott Ritter – au remarcat acest lucru.

A se vedea:

„Iată dovada că Israelul a pierdut războiul (și semne că conflictul este pe cale să se reia)” și

„Îi va cere Bibi lui Trump să bombardeze Iranul? Ritter a spus: Da.”

Rezistența împotriva războiului

De mai bine de 100 de ani, milioane de oameni s-au alăturat grupurilor anti-război de diferite tipuri. Și timp de peste 100 de ani, unii membri ai unora dintre aceste grupuri s-au angajat într-o serie de activități pentru a-și demonstra opoziția față de război, fie ca instituție, fie într-un anumit context.

Cu toate acestea, mișcarea anti-război a fost deosebit de ineficientă în ceea ce privește impactul său asupra încheierii războiului ca instituție. Aceasta nu prezintă o analiză cuprinzătoare a instituției războiului (și nici o analiză cuprinzătoare a violenței, din care războiul este doar un subset) și nici, chiar în limitele diferitelor sale analize limitate (cum ar fi criticile feministe și socialiste), o strategie cuprinzătoare pentru a pune capăt războiului. Pentru o critică mai completă a mișcării anti-război și o explicație a ceea ce este necesar pentru a pune capăt războiului, a se vedea ‘Furia împotriva mașinii de război: Care furie?’. Dacă doriți să înțelegeți originea violenței care generează o gamă largă de rezultate, inclusiv războiul, consultați „De ce violența?” și „Psihologia fără frică și psihologia cu frică: principii și practică”.

În mod similar, mișcarea anti-război nu are o critică comună a vreunui război anume care să fie cât de cât adecvată și nici o strategie pentru a pune capăt vreunui război anume, inclusiv celor din Asia de Vest, unde mai multe – unele „fierbinți”, altele „reci” – sunt purtate în prezent.

Astfel, fără o înțelegere exactă a configurației oricărui război, inclusiv a acestui război, nu este posibil ca un conflict care stă la baza acestuia să fie rezolvat. Iar eforturile de a-i pune capăt vor fi direcționate greșit către acțiuni care sunt inutile din punct de vedere strategic, cum ar fi demonstrațiile de protest sau declarațiile publice îndreptate către agenții Elitei, în acest caz, guverne sau organizații internaționale, inclusiv Organizația Națiunilor Unite. A se vedea „Zilele internaționale de acțiune împotriva războiului contra Iranului” precum și „Apel urgent la acțiune privind agresiunea militară ilegală a regimului israelian împotriva Iranului”.

În orice caz, desigur, niciun stat sau grup de state, sau organizațiile internaționale ale acestora, nu pot sau nu vor încerca să tragă la răspundere clanul Rothschild și alte clanuri de elită. Aceste clanuri operează dincolo de statul de drept și dincolo de orice fel de constrângere.

Prin urmare, dacă vrem să avem vreo șansă de a pune capăt acestui război sau războiului în sine, aceia dintre noi care se identifică drept „obișnuiți” trebuie să se ia singuri de acești actori ai elitei și de agenții lor.

Și putem face acest lucru eficient dacă ne asumăm provocarea folosind o strategie solidă. Puteți citi o listă de obiective strategice pentru a pune capăt războaielor derulând în jos această pagină, ‘Obiective strategice care ar fi adecvate într-o luptă nonviolentă pentru a pune capăt războiului’, putând accesa restul detaliilor unei strategii cuprinzătoare.

Puterea de a pune capăt acestui război și tuturor războaielor este în mâinile noastre. O vom folosi?

*

Robert J. Burrowes s-a angajat o viață întreagă să înțeleagă și să pună capăt violenței umane. Din 1966, a efectuat cercetări aprofundate pentru a înțelege de ce ființele umane sunt violente și este activist nonviolent din 1981. Este autorul cărții „De ce violența?”. Adresa sa de e-mail este flametree@riseup.net, iar site-ul său este acesta.

Contribuie în mod regulat la Global Research.

 

Comentariu saccsiv:

Sa ne amintim ca:

Mandate de arestare pentru Benjamin Netanyahu și Yoav Gallant, emise de Curtea Penală Internațională, pentru crime de război

Chestie cu care Nicusor Dan este perfect de acord:

Liderii israelieni îl critică pe Nicușor Dan pentru declarațiile privind arestarea lui Netanyahu: „Are busola morală stricată. George Simion e un adevărat prieten al Israelului”

Aceste doua exemple sunt dovada indubitabila ca a critica faptele unor evrei nu este dovada de antisemitism!

Conform https://ro.wikipedia.org/wiki/Familia_Rothschild

„Familia Rothschild sau Casa de Rothschild^[1] este o dinastie europeană de origine iudaico–germană, care a întemeiat case bancare și financiare europene începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea. Spre deosebire de majoritatea factorilor precedenți, Rothschild a reușit să-și moștenească bogăția și să-și înființeze o familie bancară internațională prin cei cinci fii ai săi^[2] care s-au stabilit în Londra, Paris, Frankfurt, Sevilia și Napoli. Familia a fost ridicată la rangul de nobil în Sfântul Imperiu Roman și în Regatul Unit.^[3][4] Cinci linii din ramura austriacă a familiei au făcut parte din nobilimea austriacă, fiind numiți baroni ereditari ai Imperiului Habsburgic de către împăratul Francisc al II-lea în 1816. O altă linie, din ramura britanică a familiei, a fost ridicată la nivelul nobilimii britanice la cererea reginei Victoria.^[5][6] În timpul secolului al XIX-lea, familia Rothschild posedă cea mai mare avere privată din lume, precum și în istoria lumii moderne.^[6][7][8]„

 

In PRIMUL ARTICOL, de pe cristoiublog, apare intre paranteze fraza:

(care-i reprezentau de fapt pe sioniştii din estul Europei – kazarii)

Eu nu sunt insa de acord cu teoria kazara:

Evreii au disparut de pe Pamant, fiind inlocuiti de kazari? Ce spun Sfintii Parinti?

Reconsiderand TEORIA KHAZARA

Mai jos cateva detalii despre cateva dintre personajele si organizatiile mentionate tot in primul articol:

Familia Warburg si Kuhn Loeb

Warburg  sunt o celebra familie de evrei din Venetia, cu origini prin Spania. La acea vreme se numeau del Banco.

In secolul 16 se stabilesc in Germania, la Warbug, de unde si noul nume. La acea vreme erau considerati printre cele mai bogate familii de evrei sefarzi din Germania.

Dupa ce s-au stabilit la Hamburg, fondeaza in 1798 banca de investitii M. M. Warburg & Co. Cu timpul au mai creat si alte banci.

Revenind la vremurile ce ne intereseaza:

Paul Warburg (1868 – 1932) impreuna cu fratii sai Max Warburg (1867 – 1946) si Felix Warburg (1871 – 1937), toti bancheri, au fost propietarii M.M.Warburg & CO din Germania.

Max a ramas pe batranul continent iar Paul si Felix au inceput afacerile in SUA la Kuhn, Loeb & Co. si nu numai.

Paul Warburg a fost si presedinte al Bank of Manhattan, stramoasa JPMorgan Chase & Co. De asemenea a fost si primul director Council on Foreign Relations. In 1895 se insoara cu Nina Loeb, fiica lui Solomon Loeb de la Kuhn, Loeb & Co. A fost unul dintre principalii fondatori ai Federal Reserve:

Stapanii banilor: Creatura din Jekyll Island

Membru Supervisory Boards („Aufsichtsrat”) al subsidiarei I.G. Farben din SUA.

Felix Moritz Warburg s-a insurat cu Frieda Schiff, fiica lui Jacob Schiff. Casa sa din New York este acum Jewish Museum iar Kfar Warburg din Israel ii poarta numele.

A fost unul dintre liderii comunitatii evreiesti din SUA si a fondat American Jewish Joint Distribution Committee, al carui principal finantator a fost Jacob Schiff.

Fiica sa Carola Warburg Rothschild (1896–1987) s-a maritat cu Walter N. Rothschild, fiul lui Simon F. Rothschild.

Max Warburg a participat la Conferința de pace de la Paris din 1919 de la Versailles, ca parte a delegației germane.

In 1926 are loc primul congres International Paneuropean Union cu finantarea evreilor Louis Rothschild si Max Warburg:

KALERGI a fondat PANEUROPA cu banii evreilor ROTHSCHILD si WARBURG. Cum zice el ca va arata rasa europeana si cine o va conduce?

În timpul Republicii de la Weimar, a servit în consiliul („Generalrat”) Reichsbank între 1924 și 1933.

Pana in 1932 a fost membru Supervisory Board („Aufsichtsrat”) al I.G. Farben (Interessen Gemeinschaft Farben).

A emigrat din Germania in 1938.

Alti membri mai importanti ai familiei:

Otto Warburg, var cu cei trei de mai sus, a fost ales seful World Zionist Organization in 1911.

James Warburg (1896-1969), fiul lui Paul si consultant financiar al presedintelui Franklin D. Roosevelt declara în fata Senatului SUA pe 7 februarie 1950:

“Vom avea un Guvern Mondial, fie ca ne place, fie ca nu ne place. Singura întrebare este daca acest Guvern Mondial va fi adoptat prin cucerire sau prin accept.“

 

Bernard Baruch

Puțini sunt conștienți de faptul că impulsul pentru politica americană în timpul și după cel de-al Doilea Război Mondial a venit de la Council on Foreign Relations (Consiliul pentru Relații Externe) (CFR). Întotdeauna cel mai proeminent ‘think tank’ (grup de experți) american, încă de la înființarea sa la sfârșitul Primului Război Mondial, CFR a fost/este o creație a ‘puterii banilor’ de la Londra/New York, situată în SUA. Se crede că principala figură americană care a participat la planurile CFR a fost evreul Bernard Baruch. Membrii familiei Rockefeller și asociații lor au fost, de asemenea, puternic implicați în CFR și au oferit finanțare pentru o mare parte din programul său”:

OPINIE: Cel de-al treilea război mondial este pe cale să înceapă sau a început deja?

 

Council on Foreign Relations

A fost creat in 1921, primul ei director fiind Paul Warburg(despre care ati citit mai sus). In 1949 David Rockefeller devine cel mai tanar director al Council on Foreign Relations.

Consiliul publica bilunarul Foreign Affairs. Evreul Elihu Root, cel ce fusese primul presedinte al Council on Foreign Relations spunea despre publicatie ca este un ghid pentru opinia publica.

 

Familia Rathenau

Emil Moritz Rathenau (1838 – 1915), antreprenor evreu din German, industrias, lider in industria electrica europeana. In 1881, cu sprijinul financiar al unui grup bancar, cumpara drepturile de fabricare patentate Thomas Alva Edison. In 1883 formeaza Deutsche Edison-Gesellschaft für angewandte Elektricität ce formeaza in 1887 Allgemeine Elektricitäts-Gesellschaft (AEG), al carei general manager devine. Impreuna cu partenerul sau de afaceri Werner von Siemens formeaza Telefunken Gesellschaft für drahtlose Telegraphie mbH. A mai ocupat pozitii importante la Berliner Handels-Gesellschaft und der Elektrizitäts AG vorm. W. Lahmeyer & Co.

Tatal lui Walther Rathenau

Walther Rathenau (1867 – 1922) industrias in Germania, politician, scriitor, ministru de externe in timpul Republicii de la Weimar.

Unul dintre fondatorii Partidului Democrat German.

In 1921 devine ministru al reconstructiei si in 1922 ministru de externe.

Insistenta sa ca Germania sa accepte integral obligatiile Tratatul de la Versailles precum si Tratatul de la Rapallo cu Uniunea Sovietica i-au infuriat pe nationalisti .

Acesta scria la 24 decembrie 1921 in Wiener Freie Presse:

„Trei sute de oameni foarte apropiati intre ei ghideaza mereu destinele economice ale continentelor si tot ei decid cine le sunt succesorii.„

Republica Sovietică a Bavariei

Cititi va rog detalii la:

Stiati ca a existat Republica Sovietica a Bavariei (Munchen)? A fost condusa de evrei

 

In AL DOILEA ARTICOL apare numele lui:

Jacob Schiff

Cate ceva ati citit deja in comentariu la detalii despre familia Warburg. Mai putem mentiona faptul ca Standard Oil a lui Rockefeller, US Steel a lui Andrew Carnegie și căile ferate ale lui Edward Harriman au fost toate finanțate de bancherul Jacob Schiff de la Kuhn Loeb, care a lucrat îndeaproape cu familiile Rothschild europene:

ENCICLOPEDIE. Cartelul Federal Reserve: Cele opt familii

 

Autorul ultimului articol de pe Global Research a scris si:

Iluzia periculoasă conform căreia guvernele, inclusiv BRICS, sunt suverane și pot opri păpușarii ce transformă întreaga lume într-o tehnocrație mondială populată de sclavi transumani

 

Cititi va rog si:

Evenimentul zilei: Legendele familiei ROTHSCHILD. Părinţii globalizării

Text lung pentru un inceput de studiu fundamental. Despre cine a finantat Revolutia Bolsevica si de ce, despre Scoala de la Frankfurt, despre stanga si falsa “dreapta”, despre pioni albi si pioni negri, etc.

A fost o vreme cand IRANUL era cel mai puternic aliat al Israelului (deci si al SUA) din zona. Apoi ceva s-a intamplat…