SACCSIV – blog ortodox

Este în lucru „Învierea lui Hristos” (”The Resurrection of the Christ”), continuarea filmului „Patimile lui Hristos” („The Passion of the Christ”)

Posted in FILM ARTISTIC, filme, IISUS HRISTOS, MAIA MORGENSTERN, Patimile Domnului by saccsiv on iunie 1, 2025

HotNews: Avertismentul lui Mel Gibson pentru actorul care l-a jucat pe Iisus în „Patimile lui Hristos” / Actorul a trecut prin chinuri cumplite în timpul filmărilor, dar este gata pentru partea a doua, „Învierea”

Mel Gibson l-a avertizat pe actorul Jim Caviezel, atunci când au discutat pentru prima dată despre filmul „Patimile lui Hristos”, că, dacă acceptă rolul lui Iisus, acest lucru i-ar putea distruge cariera, a dezvăluit acum actorul în vârstă de 56 de ani.

Mel Gibson a investit zeci de milioane de dolari din banii săi în „Patimile lui Hristos” („The Passion of the Christ”), lansat în 2004, în care unul dintre rolurile principale, cel al Mariei, a fost jucat de actrița română Maia Morgenstern. Filmul a fost un mare succes, cu încasări de peste 600 de milioane de dolari din toată lumea.

Acum este în lucru continuarea a filmului, „Învierea lui Hristos” (”The Resurrection of the Christ”) ce este așteptat să fie lansat în 2026, tot cu Caviezel în rolul principal.

„Vrei să îl joc pe Iisus, nu-i așa?”

Actorul a povestit zilele trecute într-o emisiune la Fox News cum a ajuns să joace rolul lui Iisus în filmul din 2004. El spus că inițial s-a întâlnit cu producătorul lui Gibson pentru a face un film cu surferi, dar „scenariul nu era încă acolo”.

După aproximativ 40 de minute a apărut și Gibson.

„Vorbeam despre filme cu surferi și toate cele, iar apoi s-a ajuns la filmele cu Hristos, știi tu, filmele cu Iisus. Ei bine, ăsta nu e un film de surfing. Nu e Iisus pe o placă de surf. Cum va funcționa asta?” a spus Caviezel.

El a povestit că și-a amintit atunci de momentul în care avea 19 ani și a crezut că a auzit vocea lui Dumnezeu, care i-a spus să devină actor.

„Am spus: ‘Dumnezeule’, adică nu îl blasfemiez pe Dumnezeu, nu îi iau numele în deșert”, a spus el despre întâlnirea cu Gibson. „Am spus literalmente: „Dumnezeule, asta este” și i-am spus: „Vrei să îl joc pe Iisus, nu-i așa?””

El a spus că Gibson aproape a înghițit țigara pe care o fuma și s-a înecat, apoi i-a răspuns: „Da”.

Mel Gibson: „S-ar putea să nu mai lucrezi niciodată în orașul ăsta”

„Și am spus, ‘OK, mă bag. ‘Trebuie să fac asta. Nu am nevoie de nimeni să-mi spună să fac asta’”, i-a răspuns Caviezel, care a fost sunat două zile mai târziu de Gibson cu un avertisment.

„Mi-a spus: „Chiar vrei să faci asta?” Mi-a spus: „Dacă faci filmul ăsta, s-ar putea să nu mai lucrezi niciodată în orașul ăsta”, iar eu am spus: „Ce?””

„Ceea ce doream să fac se întâmpla cu adevărat, așa că am fost de acord cu asta”, a adăugat el.

În timpul realizării filmului, Caviezel a spus că s-a spovedit în fiecare zi pentru „a-mi păstra templul cât mai pur posibil, astfel încât El să poată veni prin mine”.

Actorul a trecut prin chinuri cumplite în timpul filmărilor

De asemenea, a trecut prin chinuri fizice cumplite în timp ce lucra la film, precum o dublă pneumonie, o stare de hipotermie, un umăr dislocat și un fulger care l-a lovit în timp ce se afla pe cruce.

„Durerea a fost atroce”, a spus el despre timpul petrecut pe cruce, adăugând că, în ultima secvență din film, „am fost rupt în două de acel fulger„.

De asemenea, a spus că a avut fibrilație atrială în timp ce se afla pe cruce și că un medic de pe platou s-a întors către Gibson după ce l-a ascultat stetoscopul și i-a spus: „Ar putea să moară”. După filmare, Caviezel a suferit două operații pe cord, despre care a spus că au fost cauzate de tot ceea ce a pățit în film.

Caviezel se pregătește să îl joace din nou pe Iisus în „The Resurrection of the Christ” și, deși este „speriat” să își asume din nou rolul, a spus că știe că nu ar fi pregătit dacă nu ar exista o anumită teamă.

 

Comentariu saccsiv:

Cititi va rog si:

“PATIMILE LUI HRISTOS” (“Passion of the Christ”) de MEL GIBSON – e bine sau nu e bine sa-l vizionam?

 

32 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Avatarul lui Felix Felix said, on iunie 1, 2025 at 6:40 pm

    Actorul care se încumetă sa joace rolul „rastignitului” nu face altceva decât sa maimutareasca Jertfa de pe Golgota.

    Imitarea asta prin punere în scenă rastignirii lui Hristos frizeaza mai degrabă parodierea Lui ca Dumnezeu-Om!

    Un creștin ortodox își asimilează folosul duhovnicesc prin citirea Noului Testament și prin rugăciune și astfel harul trece, conform Sfântului Siluan Athonitul, din cuvintele Scripturii în inima celui care citește cu evlavie Evangheliile.

    Altfel, prin intermediul imaginilor rulate într un cinematograf sau vizionate pe monitoarele moderne nu știu dacă ele se pot constitui într-un vehicul al harului necreat care ne mantuieste.

    Mai degrabă acest mod de comunicare prin imagini rulate sau televizate se poate asocia foarte ușor cu imaginația în sensul celor explicate de Sfântul Ignatie Briancianinov:

    https://saccsiv.wordpress.com/2024/04/28/carte-eretica-de-pus-pe-foc-urmarea-lui-hristos-de-toma-de-kempis-ne-explica-sfantul-ignatie-briancianinov-atentie-mare-la-imaginatie-la-pareri-si-la-desfatarea-duhovnic-2/

    Este cu totul altceva dacă asimilam înțelesuri duhovnicesti printr o predica sau printr o lectura a Sfinților Părinți.

     

    Sau dacă ne prosternam cu smerenie în fata icoanelor pictate bizantin în fata cărora devenim receptacole ale harului transmis prin icoane.

    https://acvila30.ro/predica-in-duminica-sfintei-cruci-a-sfantului-ignatie-briancianinov-despre-purtarea-crucii-1-1/

    Apreciază

    • Avatarul lui Pin Pin said, on iunie 1, 2025 at 10:06 pm

      Felixe, parcă ești prea dur cu actorii respectivi….Ce să spunem despre *legiunile*care au interpretat diverse personaje stnst ?! I-am văzut pe Powell în Iisus din Nazaret al lui Zefirelli și pe Caviziel în Patimile lui Iisus Hristos al lui Gibson. Amândoi mi s-au părut inspirați și deloc blasfemiatori.*Cine nu e împotriva noastră, e cu noi*, a spus Domnul Iisus Hristos.Cornorații i-au întors pe dos spusa.

      Eu zic că Domnul a îngăduit cele două filme, pentru clarificări…La fel cum a răspuns cererii monahului de a-I arăta cum a arătat El-Domnul Iisus Hristos-cu adevărat, în vremea viețuirii Sale pe Pământ. Poate va îngădui și pe al treilea, tot pentru aceea.

      Gibson e un om deosebit, mai studiază transformările sale spirituale…

      Apreciază

      • Avatarul lui Felix Felix said, on iunie 2, 2025 at 5:37 am

        Un creștin ortodox trăiește pe Hristos și Hristos trăiește în el în timpul desfășurării Sfintei Liturghii. Asta o spune Sfântul Maxim Mărturisitorul în „Mystagogia” sa.

        Deci un creștin cu nădejde de mântuire nu simulează, nu joaca un rol căci dacă face asta devine fariseu lipsit de mântuire.

        Punerea în scenă a Rastignirii prin rolul unui actor induce ideea ca Întruparea și Jertfa pe Golgota ar fi un proces simulat!

        Or, Mântuitorul ne a lăsat porunca pentru Liturghie:

        Aceasta să faceți întru pomenirea 

        Mea (Lc. 22, 19). N a zis simulati scena Rastgnirii în amintirea Mea!

        Deci în Liturghie Hristos Cel Înviat comunica intim cu fiecare credincios ortodox pregătit duhovniceste și i dăruiește o bucurie nespusă și o satisfacție care depășește orice fel de talent sau inzestrare artistica pentru ca e vorba de harul necreat care ni se comunica nu de inzestrarile create ale omului care de cele mai multe ori împiedica venirea harului dacă sunt supraevaluate. Hristos Se dăruiește unei inimi smerite nu unei inimi fandosite!

        Apreciază

      • Avatarul lui Felix Felix said, on iunie 2, 2025 at 11:55 am

        Sfântul Teodor Studitul ne arată cum sa ne raportam corect fata icoane.

        Avand în vedere aceste aspecte Biserica Ortodoxa nu s-a pronunțat asupra imaginilor care reies din Gilulgiu de la Torino.

        De bază pentru creștinii ortodocsii rămâne închinarea la icoane. Nu cautam cu deadinsul sa avem fotografia istorica a lui Iisus Dumnezeul-Om ci ne închinăm la icoane asa cum ne învață Sfântul Teodor Studitul!

        Sfântul Teodor Studitul

        Către fiul Naucratie

        Epistola 65 (124). 

        Aflând de la postas, frate bun, că între voi a fost o ceartă – unul ar fi spus: 

        „Mă închin icoanei lui Hristos ca Însuși lui Hristos”, iar celălalt ca nu permite acest lucru – am primit acest lucru nu fără durere, știind că o astfel de ceartă, pe care o seamănă diavolul, de obicei dezbina chiar și cea mai sănătoasă parte a ortodocșilor.

         Și aceasta aduce bucurie dușmanilor noștri, care își dovedesc răutatea prin bolile noastre. 

        De aceea am considerat că este bine să nu tac în legătură cu ceea am auzit, ci să găsesc, din partea mea, unele mijloace de vindecare cu ajutorul lui Dumnezeu.

        Esența problemei este următoarea. Particula „ca” ( ως ) este folosită în Scripturile insuflate uneori în sensul de asemănare, iar uneori în sensul de confirmare.

         În prima, asemanarea: „eram ca o pasăre singuratica pe acoperiș” ( Ps. 101:8 ); și „Sunt ca un măslin roditor” ( Ps. 51:10 ).

         În a doua: „ca” ( ως ) „ca Bun e Dumnezeul lui Israel” ( Ps. 72:1 ); și „ca” ( ως ) „ca dorite sunt corturile Tale, Doamne” ( Ps. 83:2 ). Aici nu mai vorbim de asemănare, ci de confirmare. 

        Deci, cine spune că se închină  icoanei lui Hristos în același mod (adică asemănător cu) Hristos Însuși, vorbește înțelept, dar dacă vorbește în sens literal, nicidecum nu este ca o confirmare. 

        Căci icoana și prototipul nu sunt aceleași ca natură, ci aceleași  prin asemănarea lor. Ambele sunt identice, dar în esență sunt complet diferite, vorbesc despre icoane zugravite.

        Cum se poate închina  icoanei ca lui Hristos Însuși, în sensul literal, când Hristos este prezent în ea nu în mod esențial, ci relativ sau asemănător? 

        Această judecată se abate de la adevăr și în alt mod.

         Prototipul este exprimat în icoana și Hristos este venerat cu închinare în icoană. Cuvântul „în icoană” înseamnă: altceva în altceva,  și  prin altceva în altceva este venerat cu închinare.

        Sfântul Ioan Hrisostom a văzut un Înger în icoană, iar Corneliu l-a văzut pe Îngerul însuși. 

        Îl vedem pe Hristos pe icoană, dar apostolii L-au văzut pe Hristos Însuși. 

        „Noi l-am văzut ”, au spus ei, „ pe Domnul” ( Ioan 20:25 ).

         Noi ne închinăm Lui în icoana Sa, dar ei s-au închinat Lui Însuși. 

        „Și când L-au văzut ”, se spune, „ I s-au închinat” ( Matei 28:17 ).

        Deci, în icoană Hristos este venerat cu închinare după asemănare, sau relativ, sau omonimic – căci ambele sunt asemănătoare – și nu personal față către fata. 

        Chiar și fără icoană Hristos este venerat prin închinare cu mintea, pentru că, desigur, Hristos nu poate fi întotdeauna privit vizibil într-o icoană sensibila. 

        Dacă cineva spune: de aceea, dacă am prilejul să mă închin cu mintea, nu mai este necesar să mă închin Celui înfățișat in icoană, să știti că unul ca acesta a tagaduit si închinarea cu mintea lui Hristos (asa cum se eschivau crestinii și se amageau în pandemie n.n.) 

        Căci dacă mintea nu L-ar vedea în chip omenesc, stând la dreapta lui Dumnezeu și Tatăl, atunci nu i se va închina, doar dacă admite că Cuvântul s-a făcut trup.

         Adevărata mărturie a faptului că Fiul a devenit ca un om este icoana Sa, iar odată cu acceptarea și închinarea ei, Hristos este acceptat și venerat cu închinare, asa cum în cazul respingerii inchinarii la icoana, se întâmplă invers: se leapada de Hristos unul ca acesta; Avgar, după ce a acceptat credința, s-a închinat cu mintea la Hristos  și mai limpede I s-a închinat în icoana Lui nefăcută de mână, trimisă de Hristos Insuși. 

        Astfel incat în icoana, atât în ​​asemănare, cât și cu mintea, Hristos este venerat cu închinare,  acum în timpul istoric, și în veacul viitor față catre față, când IL vom vedea precum este, așa cum spune înțeleptul Dionisie, să fim umpluți de cea mai curată vedere a Teofaniei Sale vizibile, luminându-ne cu cele mai strălucitoare raze, așa cum au vazut ucenicii la Schimbarea Sa Dumnezeiasca la Față  participând cu mintea la mintea Sa impasibilă și imaterială prin strălucirea luminii Sale.

        Depinde într-o oarecare măsură si de noi.

         Vă îndemn, în convorbirile despre Dumnezeu, să vă conduceți raționamentul cu evlavie și cu trezvie și să căutați adevărul fie prin propriile voastre eforturi, fie cu ajutorul altora, alungând certurile departe, precum și să corectați dacă ceva din cele spuse de mine se dovedește a fi greșit, pentru că sunt impuținat la minte și păcătos. 

        https://azbyka.ru/otechnik/Feodor_Studit/poslania/124

        Apreciază

      • Avatarul lui Florin Florin said, on iunie 2, 2025 at 3:18 pm

        Pin, filmul Iisus din Nazaret al lui Zefirelli este un film eretic ecumenist, a strecurat ideia botezului prin stropire, a muiat inimile ortodocsilor fata de eretici catolici, IOSIF este prezentat ca un tanar de 30 ani nu ca unul de peste 60 ani, rugaciunea Tatal Nostru este modificata adica  „Pâinea noastră cea spre fiinta”a fost inlocuita cu „Pâinea noastră cea de toate zilele” fapt care a prins la aproape toti ortodocsi, ultimul citat din fericirii a fost modificat „FERICITI VETI FI VOI CAND VA VOR OCARI SI VA VOR PRIGONI SI VOR ZICE TOT CUVANTUL RAU IMPOTRIVA VOASTRA, MINTIND PENTRU MINE.” A vost inlocuit cu ” Fericiti veti fi cand din pricina Mea, va vor ocara, va vor prigoni  si vor spune tot cuvantul rau impotriva voastra,, personajul  Zerah care nu este mentionat in biblie, apare ca coordonator al evenimentelor si da impresia ca el este cel raspunzator de cele intamplate, iar crucile sunt stilizate.

        Apreciază

    • Avatarul lui Cris Cris said, on iunie 1, 2025 at 10:27 pm

      Dvs. ati vazut filmul?

      Apreciază

      • Avatarul lui Felix Felix said, on iunie 2, 2025 at 1:57 pm

        Regizorul în film pune accentul chinurile fizice suportate de Hristos ca și cum teroarea cruzimii romanilor ar fi fost miza răstignirii Celui devenise paria între evrei.

        Regizorul nu poate surprinde miza mântuitoare a Răstignirii căci dacă ar fi realizat-o s-ar fi convertit la Ortodoxie.

        Dincolo de aspectul horror al supliciului Mântuitorul plânge cu lacrimi și sudoare de sânge în Gradina Ghetsimani pentru mântuirea noastra a tuturor.

        De aici Sfântul Siluan Athonitul va prelua și va spune ca a-ți iubi aproapele spre mântuirea lui și a te ruga pentru el înseamnă să-ți verși sangele:

        „Să te rogi pentru alții înseamnă să-ți verși sângele„. 

        Sfântul Fotie cel Mare va conchide ca dacă Hristos nu Se jertfea Golgota pe Cruce nu ne puteam mantui de păcate și de păcatul stramosesc îndeosebi.

        De asemenea și Parintele Nicolae Steinhardt subliniaza:

        Eseu – O picătură de sânge de Nicolae Steinhardt

        Nu ne putem îngădui a fi nepăsători față de fenomenalitate tot atât de puțin pe cât ne este permis de a ne dezinteresa de viitorul sufletului nostru, suntem adânc implicați în cele ale lumii acesteia unde S-a întrupat Hristos, pentru a cărei izbăvire Și-a vărsat sângele, a îndurat batjocura, defăimarea, chinurile și moartea.

        Sângele lui Hristos nu numai ne-a spălat de păcat ci și ne-a căftănit, ne-a consacrat (încă o dată și mai cuprinzător decât la Fac. 1, 28) stăpâni ai pământului și ai universului (Io. 14, 2: “În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt:; Apoc. 21, 6: “Eu sunt Alfa și Omega, începutul și sfârșitul”) în totală libertate și neasemuită teribilă răspundere.

        Ca atare nimeni, în numele unui creștinism greșit înțeles, bigot ori de rea credință interpretat ori cu nepricepere asimilat, nu ne poate contesta dreptul la libertate, la cunoaștere, la fericire (atât de limpede scos în vileag ca o facultate creștină capitală, de oameni ca Dostoievski, Albert Camus, François Mauriac), la nădejdea de a fi mântuiți.

        Fiecăruia dintre noi, prin jertfa Sa, prin scump sângele Său, Hristos i S-a făcut izvor și chezaș de drepturi depline și de îndatoriri grave.

        Când e vorba de Hristos, picăturile și fărâmele ori pregetările, șovăielile, limitele și temerile sau îngustimile și mărunțișurile, întoarcerile înapoi și grijile mărunte, prudențele și orbecăirile nu au ce căuta.

        Totul e pe viață și pe moarte, pe capre sau pe oi, pe da sau ba, pe întreguri

        https://www.poezie.ro/index.php/essay/48437/O_pic%C4%83tur%C4%83_de_s%C3%A2nge

        Apreciază

      • Avatarul lui Felix Felix said, on iunie 2, 2025 at 2:54 pm

        Sensul acestor filme este întărească ideea ca pe Cruce a suferit omul Iisus exact asa cum a propovăduit Nestorie!

        Sfinții Părinții spun ca Dumnezeul-Om a suferit în firea Sa omenească pe Cruce și prin firea Dumnezeiasca a incununat firea Sa omeneasca: Ipostasul Dumnezeului – Om cuprinde cele două firi: Dumnezeiasca și Omenească.

        De ce lansează regizorii în filme variante Nestoriene?!

        Ca sa fie pe placul iudeilor care în ruptul capului nu recunosc pe Iisus ca Mesia Dumnezeu-Om.

        Pentru iudei Iisus a fost un om asa cum propovăduia și Nestorie.

        Deci poate fi un simplu om Mântuitorul și Mijlocitorul mântuirii noastre?

        Nicidecum!

        Numai Ipostasul Dumnezeului-Om poate fi Mijlocitor al mântuirii prin harul revărsat asupra firii noastre omenești.

        Caci prin Întrupare scrie Sfantul Ioan Damaschin, Iisus a asumat întreaga fire omenească de la Adam pana la ultimul om care se va naște din femeie!

        Apreciază

      • Avatarul lui Felix Felix said, on iunie 2, 2025 at 3:21 pm

        Iar prin continuarea cu Învierea ce disimulează regizorul?

        Părerea mea…

        Si Antihrist va învia ori el, ori va „va învia” pe Prorocul mincinos…

        Scrie în Apocalipsa….

        Si astfel popoarele vor fi pregătite predicativ spre a recunoaște chipurile pe „mesia” atunci când Antihrist va infaptui minunea învierii…

        Apreciază

      • Avatarul lui Felix Felix said, on iunie 2, 2025 at 3:33 pm

        Învierea sau vindecarea ranii Fiarei

        Si unul din capetele fiarei era ca înjunghiat de moarte, dar rana ei cea de moarte fu vindecată şi tot pământul s-a minunat mergând după fiară.

        Apocalipsa 13, 3

        Apreciază

      • Avatarul lui Felix Felix said, on iunie 2, 2025 at 3:43 pm

        Sfântul Macarie Egipteanul spune ca Mântuitorul a limitat puterea a se face minuni încă din timpul Apostolilor pentru a nu constrânge oarecum pe oameni sa creadă în Hristos prin evidenta minunilor.

        Nimic ce nu se face din deplina libertate nu are valoare veșnică!

        Urmaream un documentar în care se scotea evidenta minunile pe banda rulanta care se savarsesc la mormântul lui Gherontie „nebunul întru Hristos” care este îngropat la Tismana.

        Deci Sfântul Nicodim de la Tismana nu mai face minuni și a preluat Gherontie „minunatiile” și iată cum vom avea o altă canonizare prin inflație de „minuni” 😉

        Apreciază

    • Avatarul lui Felix Felix said, on iunie 2, 2025 at 8:56 am

      Pentru imagine dacă nu se postează te rog frate Vasile sa menționezi emailul tău pentru a ti-o trimite.

      Cineva a făcut o fotografie la Sfantul Mormant și cand a developat filmul a reieșit a aceasta fotografie!

      Mi se pare mult mai rezonabila decât înfățișarea nu știu cărui actor….

      Apreciază

  2. Avatarul lui Felix Felix said, on iunie 1, 2025 at 6:51 pm

    Apostolul a rugat pe răstignitorii săi să-l răstignească cu capul în jos şi nu drept, spunând:

     „Nu sunt vrednic ca să fiu răstignit precum Hristos al meu; căci El a fost răstignit astfel pentru a privi spre pământ, unde avea să coboare în Iad pentru a elibera sufletele închise acolo. Răstigniţi-mă cu capul în jos ca să privesc către ceruri, acolo unde mă voi duce

    https://doxologia.ro/rastigniti-ma-cu-capul-jos-ca-sa-privesc-catre-ceruri-acolo-unde-ma-voi-duce

    Apreciază

    • Avatarul lui Pin Pin said, on iunie 3, 2025 at 5:28 pm

      Petru a fost rastignit-la cerere-cu capul în jos; nu Pavel, Apostolul.

      Apreciază

  3. Avatarul lui Felix Felix said, on iunie 1, 2025 at 7:26 pm

    Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae:

    Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii și urmarea lui Hristos)

    (Marcu 8, 34-38 și 9, 1)

    Crucea nu este un mijloc de distrugere, ci o poartă spre realitatea supremă și netrecătoare a lui Dumnezeu. În virtutea acestei dispoziții, crucea ne deschide ochii și calea spre Dumnezeu, ne face creația transparentă pentru Dumnezeu.

    Crucea de fapt pune totuși în lumină o valoare a creației prin faptul că ea ne face să vedem și să trăim prin ea transparența lui Dumnezeu și legătura cu El și prin aceasta sfințește creația, sau o face să ne umple de putere și de lumina lui Dumnezeu.

    1. Crucea ca mijloc de desăvârșire și eternizare a creației și a omului în Dumnezeu

    Fără îndoială, nu orice cruce, adică nu orice suferință și orice moarte, ne face transparent pe Dăruitorul lumii și ne pune în legătură cu El, ca persoană infinită în viață și iubirea Sa, fapt care dă și lumii o mare importanță. Când omul gândește că, dincolo de această lume, nu mai este o altă realitate, suferința și moartea legate în orice caz de ea nu sunt mântuitoare, nu au un sens pozitiv. [†¦]

    În general, suferința și moartea în această lume arată insuficiența ei, arată că ea nu poate fi realitatea absolută. De aceea, chiar această suferință și moarte fac pe mulți oameni să nu se alipească de lume, ca de realitatea ultimă. În acest sens, Nicolae Cabasila, un scriitor bizantin din secolul al XIV-lea, scrie că suferința și moartea nu sunt un blestem, în calitatea lor de consecințe ale păcatului, ci și mijloace acceptate de Dumnezeu pentru a face pe om să nu se alipească prea mult de lume.

    Dar numai în Hristos suferința și moartea au putut fi folosite deplin, ca mijloace ale eliberării omului de stăpânirea păcatului și de biruință asupra lor însele. Căci numai Hristos, trăind în lume, a suportat pătimirea și moartea neamestecate cu păcatul.

    După căderea de la început, nevoile omului care trebuie satisfăcute de lume au câștigat asupra lui o forță atât de mare, că el exagerează satisfacerea lor, într-un fel atât de egoist, încât uită de Dumnezeu și de semenii săi și se atașează total lumii într-un mod accentuat egoist. Părinții Bi-sericii exprimă aceasta zicând că efectele de foame, de sete, de oboseală au început după cădere să fie satisfăcute într-un mod păcătos, iar frica de moarte a chinuit pe om așa de tare, că el accepta toate lașitățile și compromisurile pentru a scăpa de ea, pentru un oarecare timp.

    Hristos n-a satisfăcut efectele acestea într-un mod păcătos, adică nu le-a lăsat să alunece spre plăcere, nici nu s-a lăsat împins de frica morții pentru a face orice s-o evite. Singur Hristos a dus o viață și a suportat moartea ca o jertfă curată oferită în numele oamenilor lui Dumnezeu Tatăl. El a pus în această satisfacere strict necesară a trebuințelor Sale și în suportarea morții o forță excepțională, prin care a învins aceste afecte, eliberând natura omenească de păcat și făcând-o să învie din morți. Iar aceasta datorită faptului că ipostasul divin însuși întărea natura umană asumată pentru o satisfacere și a suporta aceste afecte de păcat, deși puterea dumnezeiască nu făcea inutil efortul naturii omenești.

    Astfel, crucea lui Hristos devine mijlocul plin de putere care învinge păcatul și moartea și ne mântuiește. Crucea lui Hristos redescoperă și restabilește deplin sensul pozitiv al creației, pentru că Hristos a arătat definitiv că crucea, adică suferința și moartea, nu este ultimul moment al existenței umane, ci prin ea se ajunge la Dumnezeu, la viața eternă; că deci viața în această lume nu este ultima viață, ci deasupra ei este viața eternă și nesfârșită în Dumnezeu, la care se ajunge însă tocmai prin suportarea suferinței și morții, care nu pot fi despărțite de această lume. [†¦]

    Crucea lui Hristos are deci aceste două efecte: pe de o parte, prezintă lumea ca nefiind ultima realitate, ci realitatea penultimă, dependentă de Dumnezeu; pe de altă parte, ea face să se răspândească asupra existenței lumii o valoare eternăPrin crucea lui Hristos a fost tocit acul păcatului prin care omul se alipește într-un mod egoist și exclusiv de lume și a fost învinsă moartea. Crucea lui Hristos desparte existența omului și a lumii de păcat, prin care viața omului și a lumii au fost supuse unei morți definitive. Crucea lui Hristos arată din nou chipul pozitiv originar al omului și al lumii și e mijloc de ridicare a lor la desăvârșirea existenței lor în Dumnezeu. Dar aceasta a fost crucea prin puterea lui Dumnezeu. În acest sens, „crucea este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 18, 24).

    În felul acesta, crucea lui Hristos nu este o negație esențială și definitivă a lumii și a omului, ci numai a trăirii păcătoase în lume. Ea arată că lumea insuficientă în ea însăși recâștigă printr-o înfrânare de la păcat sensul ei deplin în plenitudinea lui Dumnezeu. Ea arată că lumea este destinată să se completeze în existența adevărată și eternă în Dumnezeu. Din crucea lui Hristos se proiectează o lumină a lui Dumnezeu asupra lumii, transfigurând-o prin participare la puterea Lui. Crucea lui Hristos frânează alipirea exclusivă la lume ca la ultima realitate; dar tocmai prin aceasta ea leagă existența omului și a lumii de Dumnezeu.

    Prin crucea Sa, Logosul divin întrupat redescoperă Logosul (sensul, rațiunea) complet al lumii și al vieții omenești, acoperit prin umbra păcatului și morții. Sfântul Atanasie cel Mare spune: „Înțelepciunea lui Dumnezeu, care se arăta înainte prin chipul ei în creaturi †¦ prin ea arăta pe Tatăl ei după aceea ea însăși, fiind Logosul însuși, s-a întrupat, cum zice Ioan și după desființarea morții și mântuirea neamului nostru, se descoperă și mai mult pe Sine însăși și prin Sine, pe Tatăl Său”1.

    Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel întrupat învinge moartea chiar prin faptul că El suportă cu puterea răbdării neamestecată cu revolta și învinge afectele de foame, de sete, de oboseală, de durere chiar prin faptul că El nu alunecă prin ele spre păcat. Prin acestea întărește firea omenească, făcând-o capabilă să-și însușească puterea lui Dumnezeu; le învinge nu ocolindu-le, ci suportându-le fără de păcat. Numai astfel întărește firea noastră.

    Pentru aceasta, în Răsărit crucea lui Hristos, ca pătimire fără de păcat a morții, nu e treapta extremei slăbiciuni a omului, ci prilejul manifestării puterii luiAcesta s-a arătat și în felul cum au primit martirii moartea și cum o primește orice creștin cu credință tare în Hris-tos. Depășirea crucii prin înviere nu îi vine lui Hristos după momentul final al unei epuizări totale din moarte, din afară de El, din Tatăl singur, ci chiar din interiorul Său, întrucât El suportă moartea cu puterea răbdării nerevoltate, după ce a ținut în frâu afectele Sale de foame, de sete, de oboseală, nealunecând în păcatul plăcerii, și executând (exersând, n.r.) firea Sa în această încordare de putere.

    În sinaxarul de sâmbătă seara din Săptămâna Mare, se zice: „Cuvântul lui Dumnezeu s-a coborât cu trupul Său în mormânt și cu sufletul Său necorupt și îndumnezeit în iad. Dar sufletul Domnului nu s-a oprit în iad, ca sufletele altor sfinți, pentru că nici un blestem al strămoșilor nu-l împovăra. Domnul nostru S-a sălășluit și cu dumnezeirea în mormânt, aceasta rămânând unită cu trupul”.

    Puterea manifestată de Hristos pe cruce a fost o putere care a trăit raportul cu lumea. Crucea suportată de Hristos cu o astfel de putere a fost un mijloc prin care a ajuns la înviere. În acest sens, Biserica Ortodoxă cântă: „Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din mormânturi viață dăruindu-le”. Pentru aceea, credincioșii se însemnează cu semnul crucii, convinși că prin ea le vine și lor în ajutor puterea lui Hristos cu care a întărit El firea Lui, ca să nu alunece prin afecte în păcat și prin care a învins moartea.

    Preotul binecuvântează pe credincioși cu crucea în cursul slujbelor bisericești, dar totdeauna ridicând-o, arătând că numai cu ajutorul ei pot să-și stăpânească pornirile spre păcate și să izbândească în săvârșirea binelui. Ea are totdeauna această putere prin faptul că ea este intim legată de Hristos, care a învins păcatul și moartea și prin aceasta a înviat. Ca atare, ea e întotdeauna prezentă în Hristos Cel înviat. Ea e prezentă totdeauna în starea de înviere a lui Hristos și aduce creștinilor puterea lui Hristos cel înviat, pentru că ea înseamnă că Hristos S-a predat și Se predă continuu în mod total Tatălui ca om. Și chiar aceasta îl umple pe El ca om de putere dumnezeiască, care se arată în starea Lui de înviere. Iar aceasta are loc în mod neîn-trerupt. În aceasta constă intrarea lui Hristos ca om la Tatăl prin suferințele și moartea legate de lume, pentru ca să scape lumea de păcat și de moarte. De aceea, intrarea lui Hristos la Tatăl nu are loc decât prin sacrificiu sau prin dăruirea de Sine, cum spune Epistola către Evrei și Sfântul Chiril din Alexandria (Adoratio in Spiritu et veritate). Aceasta echivalează cu deplina restabilire a comuniunii lui Hristos ca om cu Tatăl, fapt care s-a împlinit prin pătimirile și prin moartea legate de această lume. Iisus a făcut aceasta renunțând deplin la Sine însuși, fapt care este legat cu suferința și cu moartea. Această stare a ei Hristos o menține în Sine și ne-o dă și nouă și prin ea putem și noi să renunțăm la noi înșine și să ne predăm Tatălui, intrând astfel în comuniunea cu Tatăl și umplându-ne de puterea Lui.

    Crucea este deci semnul iubirii culminate a Lui Hristos ca om față de Dumnezeu manifestată în mijlocul lumii, în numele ei și pentru scăparea ei. Crucea lui Hristos e semnul iubirii Lui manifestată față de Tatăl prin faptul că El consideră lumea ca o realitate transparentă pentru Dumnezeu și vede în pătimire și în moarte calea prin care, renunțând la Sine, se predă Lui și se unește cu El. Dar crucea este și semnul iubirii lui Hristos ca Dumnezeu și ca om față de noi. Prin puterea iubirii Lui vărsată în noi, putem și noi să ne manifestăm iubirea noastră față de Dumnezeu, trăind raportul cu lumea și cu o realitate, care ne face transparent pe Dumnezeu. Și tocmai în aceasta se arată raportul pozitiv al crucii cu lumea, că face transparentă pentru Dumnezeu prin ea și deci deschisă pentru puterile lui Dumnezeu care vor să se reverse în ea. [†¦]

    În general, după Sfântul Chiril de Alexandria, la Tatăl nu se poate intra decât în stare de jertfă; în acest scop Hristos ne ia în Sine și noi Îl luăm în noi înșine, pentru a deveni și noi o jertfă curată. Dar aceasta nu înseamnă o negație a lumii în esența ei, ci un astfel de raport cu ea, care ne face transparent prin ea pe Tatăl, adică un raport în care se manifestă puterea noastră de a face ceea ce ne oferă lumea cu moderație și în duhul frățietății cu ceilalți și de a suporta durerile din ea și moartea cu răbdare.

    În sacrificiul nostru oferit împreună cu sacrificiul lui Hristos și, din puterea Lui, sau în crucea noastră, împlinim ceea ce spunem în preajma oferirii lui Hristos ca jertfă la Sfânta Liturghie, oferind darurile noastre, spre a fi asimilate cu darul Lui: „Ale Tale dintru ale Tale”Ne oferim pe noi și lumea, ca dar lui Dumnezeu, după ce le-am primit pe ele ca dar din partea lui Dumnezeu. Prin aceasta ne umplem pe noi înșine și lumea de viața lui Dumnezeu, venită nouă prin trupul lui Hristos, prin faptul că se aduce El însuși jertfă, pentru noi și pe noi împreună cu El. [†¦]

    2. Crucea ca mijloc de sfințire și transfigurare a lumii

    Prin cruce, Hristos a sfințit trupul Său, ca inel de legătură și de comunicare a lui Dumnezeu cu lumea, întrucât El a respins toate ispitele care veneau din lume de a se lăsa învins de plăcere prin satisfacerea exagerată a trebuințelor lui sau de a evita durerea morții. Din trupul Său, sfințenia se poate extinde la toate trupurile și la întreaga lume, dacă noi respingem la fel ca El ispitele spre păcat și suportăm cu răbdare durerile și moartea.

    Biserica Ortodoxă nu spune că prin cruce Hristos a ieșit din creațiune, ci că El a restabilit-o ca paradis; ca paradis actual pentru Sine și pentru sufletele credincioase ale celor morți și ca paradis începător și virtual pentru cei care, prin credința în El, acceptă crucea Lui și o suportă cu puterea Lui. Crucea este astfel puterea lui Hristos care, asumată de noi, poate transforma lumea în paradis. În acest scop, Hristos rămâne cu noi până la sfârșitul veacurilor.

    Ea (creațiunea) poate fi începutul restabilirii în starea de paradis prin cruce, care înseamnă înfrânarea pasiunilor egoiste și a lașităților și compromisurilor de tot felul născute din frica morții. Într-un imn al Bisericii Ortodoxe de la sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci din 14 septembrie, se spune: „În paradisul de altădată, lemnul m-a golit prin mâncare, pricinuindu-mi moartea; lemnul crucii aducându-mi hrana vieții dumnezeiești, a fost împlinită pe pământ și toată lumea s-a umplut de bucurie”. Prin aceasta paradisul s-a deschis din nou, pentru că sabia învârtitoare care oprea intrarea în el din cauza lăcomiei umane n-a mai putut să-l țină închis. Numai înfrânarea acestei lăcomii poate să-l restabilească în starea de paradis. Aceasta a început s-o facă Hristos. El a intrat în paradisul reînnoit, deschizându-l, prin faptul că a purtat ca om lemnul crucii, prin care a respins lăcomia și a preferat renunțarea la Sine însuși, la viața egoistă. Și împreună cu el a intrat și tâlharul care a mărturisit pe Hristos și vor intra toți cei care vor face la fel.

    Desigur, există un paradis în care intră sufletele credincioșilor după moarte. Dar poate exista un paradis și pe pământ, ca restabilire a paradisului inițial. Numai cei care se silesc să facă din viața pământească un paradis prin credința în Hristos pot intra și după moarte în paradisul de acolo. Dar ei fac din viața de pe pământ un paradis acceptând crucea. Deci prin cruce se pregă-tesc să intre și în paradisul de după moarte și apoi în cel de după înviere, a cărui anticipare este paradisul parțial de pe pământ. Fără efortul de a face pământul într-o oarecare măsură un paradis, nu se înaintează spre paradisul veșnic de dincolo. În acest scop rămâne Hristos cu noi până la sfârșitul lumii.

    Noi obținem pe pământ o pregustare a paradisului eshatologic, trăindu-ne viața în duhul crucii lui Hristos și din puterea ei. Biserica Ortodoxă cântă într-un alt imn: „O, slăvită minune! Pomul purtător de viață, prea sfânta cruce, s-a arătat astăzi la înălțime. Toate marginile pămân-tului o slăvesc. Toți demonii sunt înspăimântați. Ce mare dar a fost făcut locuitorilor pământului!”.

    Din toate cântările Bisericii Ortodoxe se desprinde rolul crucii în sfințirea și transfigurarea lumii. Așa cum prin ea a fost sfințit trupul Domnului, la fel se sfințesc prin ea trupurile noastre și raporturile noastre cu lumea însăși. Noi obținem această sfințire prin puterea lui Hristos în care persistă crucea ca prelungire a atitudinii Sale înfrânate, răbdătoare, fără de păcat, iubitoare față de lume, ca laudă a lui Dumnezeu prin ea, ca dăruire de Sine Tatălui în toate raporturile Lui cu lumea.

    Pentru aceea, în Biserica Ortodoxă toate persoanele și toate lucrurile sunt sfințite prin cruce. Creștinii, însemnându-se cu semnul crucii, cer pe de o parte de la Hristos puterea de a se comporta ca și El cu curăție și cu bărbăție, față de lume, pe de altă parte manifestă voința lor de a se ridica prin efortul lor, în întâmpinarea Acestei puteri, de a slăvi pe Dumnezeu, în toate faptele, și în purtarea tuturor greutăților în lume și chiar în preajma morții lor, de a viețui și de a muri lui Dumnezeu, de a se manifesta în toate ca o jertfă vie oferită lui Dumnezeu. Făcându-și semnul crucii, ei „se închină” lui Dumnezeu, se dedică Lui, precum se dedică toate făcând semnul crucii peste ele. În acest sens, Bisericile sfințesc toate prin cruce: apa cu care stropește pe credincioși, mâncărurile, casele, grădinile și câmpurile cu roadele lor, darurile oferite lui Dumnezeu, căci prin toate ei pot să primească în ei înșiși puterea crucii lui Hristos care să le facă viața înfrânată, răbdătoare, iubitoare, sfințită, închinată lui Dumnezeu. Prin toate crucea sfințește viața lor; prin toate e curățită viața și închinată lui Dumnezeu, întrucât a-ceste mijloace de existență sunt făcute transparente pentru Dumnezeu împreună cu ei și mij-loace prin care li se comunică puterea Lui. Crucea îi pune pe credincioși prin toate în legătură cu Hristos Cel Care a înviat prin suportarea cu putere și fără de păcat a morții Lui. Prin cruce toate sunt oferite ca darul lui Dumnezeu, ca ei înșiși. Toate slujbele bisericești încep și se săvârșesc prin semnul crucii, devenind sfințitoare și dătătoare de putere, prin puterea crucii; toate rugăciunile se termină prin semnul crucii, toate gesturile principale ale cultului sunt însoțite de semnul crucii. Căci puterea însăși a lui Hristos coboară prin semnul crucii, întrucât El însuși este invocat prin acest semn, în starea Lui de înviere, în care a rodit puterea crucii Lui. Și prin acest semn credincioșii vin în întâmpinarea puterii lui Hristos, făgăduind prin el de a se oferi lui Dumnezeu ca jertfă curată, asemenea lui Hristos și din puterea lui Hristos, a se comporta cu multă curăție în toate faptele lor din lume. Pentru aceea, semnul crucii este însoțit întotdeauna de invocarea Sfintei Treimi. Căci Ea este aceea care lucrează mântuirea oamenilor și de la Ea coboară puterea lucrătoare a lui Dumnezeu în lume, tot darul desăvârșit, pentru a sfinți și transfigura lumea și viața omenească. Ea (puterea) este aceea care se face transparentă prin cruce în lume. [†¦]

    Crucea este puterea purificatoare a Creației lui Dumnezeu pentru că prin semnul ei făcut cu credință și voința unei vieți curate în lume, credinciosul se deschide puterii Duhului lui Hristos, care s-a comportat cu desăvârșită curăție în lume și a întărit corpul Său în sfințenie prin puterea Duhului Sfânt, evitând păcatul în toate formele lui egoiste și suportând moartea din iubire față de Dumnezeu și de oameni. Crucea ne aduce această putere a lui Hristos pentru că amintindu-ne de crucea Lui, noi voim să ne comportăm în lume asemenea Lui, eliberați de pasiunile egoiste, într-un duh de cumpătare, de pace, de armonie cu ceilalți, de deschidere față de lucrarea lui Dumnezeu în noi.

    „Crucea este armă contra diavolului”, cântă Biserica Ortodoxă. Ea este o armă contra tuturor ispitelor și uneltirilor diavolului; contra pasiunilor noastre, care ne împing la certuri, la lupte între noi, la exclusivism. Crucea este arma contra diavolului pentru că întărește în noi duhul de sacrificiu, de comuniune cu Dumnezeu și între noi înșine. Crucea, ca frână împo-triva pasiunilor egoiste și exclusiviste, ca frână contra alipirii lacome la creația văzută ca singu-ra realitate, poate aduce o contribuție de mare importanță pentru înfăptuirea unei păci în spi-ritul Evangheliei, dând acesteia un fundament interior de neclintit.

    Sfinții Părinți au condiționat vederea lui Dumnezeu prin creație, sau transparența lui Dum-nezeu prin creație, de purificarea noastră de pasiuni. Această idee a fost în mod special explicată teoretic de Sfântul Maxim Mărturisitorul. După el, privind lucrurile, purificați de pasiuni, noi le restabilim în înțelesurile lor adevărate, transparente pentru Dumnezeu. El zice: „Înțelesul pătimaș este gândul compus din înțeles și din patimă. Să separăm patima de înțeles și va rămâne înțelesul simplu. Și noi îl separăm pe acesta printr-o iubire duhovnicească și printr-o cumpătare, dacă voim”2. Adică o separăm prin cruce. Aceasta nu înseamnă deci o distrugere a creației, ci o redescoperire a sensurilor ei adevărate, frumoase, nedeformate prin patimi, în calitatea lor de transparente ale lui Dumnezeu.

    În felul acesta, noi devenim prin crucea asumată de noi, datorită puterii crucii lui Hristos, o „zidire nouă” (2 Corinteni 5, 16-17), cum zice Sfântul Apostol Pavel. În această calitate, noi vedem că „toate aparțin lui Dumnezeu” (2 Corinteni 5, 18), cum zice același Apostol, imediat după aceea. Prin aceasta noi pregătim creațiunea să ajungă la starea de libertate, la care vom ajunge noi înșine ca fii ai lui Dumnezeu, nemaifiind sclavi celor pământești ai pasiunilor. [†¦]

    Starea de libertate la care vom ajunge echivalează cu starea de slavă, de care vom putea face părtașă și creația (Romani 8, 31). Creațiunea se află încă în durerile nașterii, în vederea acestei stări adevărate și noi a existenței ei3. Acestea sunt durerile crucii, ale suportării durerilor și înfrânărilor, care eliberează de păcat. Crucea se dovedește singurul mijloc prin care creația se naște sau trece la forma nouă de existență, prin care este văzut Dumnezeu ca Cel ce este totul în toate. Numai pe această cale vom ajunge la ospățul suprem, care este cunoștința îmbelșugată a Logosului dumnezeiesc, deplin transparent, într-un dialog direct și deplin clar cu El. Atunci această creație va fi văzută în El și în noi, ca un conținut comun al dialogului, ca un transparent total subțiat prin care El se va face desăvârșit cunoscut prin noi toți în toată bogăția Sa dată nouă și noi înșine deplin transparenți unii altora și uniți între noi. Dar această stare se va înfăptui grație crucii lui Hristos, acceptată ca cruce a noastră. Numai în lumina și în puterea crucii, care se va arăta pe cer ca semnul Fiului Omului, la a doua venire a Lui întru slavă (Matei 24, 30), creația va apărea, la sfârșit, ca „un cer nou și ca un pământ nou”, în care locuiește dreptatea desăvârșită (Apocalipsa 21, 1).

    Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, „Crucea și înnoirea creațiunii în învățătura ortodoxă”, în Revista „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, 1976, nr. 7-8, pp. 467-477

    Note:

    1 Sfântul Atanasie cel Mare, Oratio IIIContra Arianos, P.G. 26, 320.

    Capete despre dragoste, 3, 43.

    3 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, P.G. 91, col. 1373.

    Apreciază

  4. Avatarul lui Felix Felix said, on iunie 1, 2025 at 7:36 pm

    Părintele Dumitru Stăniloae despre Învierea Domnului

    Rastignirea
    Sfantul Epitaf - Manastirea Antim
    InviereaDomnului

    Hristos nu ramane in starea mortii decat atata cat sa se vada ca El a murit cu adevarat, adica pana a treia zi. Unirea deplina ca om cu Tatal prin jertfa Ii aduce fara intarziere starea de inviere. Aceasta arata ca nu se ajunge la inviere fara sa se treaca prin moartea ca jertfa, dar nu numai ca sa se arate ca trebuie sa se treaca de la trupul acesta muritor la cel nemuritor, ci si pentru ca starea la care se ajunge prin moartea ca jertfa e o stare de unire deplina cu Dumnezeu, deci cu totul superioara celei traite in trupul muritor. E o stare la care trece prin moarte cel ce va invia. Hristos ajunge la inviere indata dupa starea in care intra prin moartea primita ca jertfa, dar noi ajungem la ea la sfarsitul acestui chip al lumii, cand materia intreaga se va transfigura, dupa ce va servi, in forma actuala, tuturor oamenilor de dupa noi spre cresterea spirituala si spre primirea in trupul acesta muritor a mortii lui Hristos. Aceasta si ca sa ne rugam aici cu intelegere, pentru cei ce au fost pe pamant inaintea noastra. Invierea fara intarziere a lui Hristos e preinaltarea Lui (Filip II, 9) pentru ca El a primit Cel dintai moartea ca jertfa de bunayoie si pentru ca El sa ne fie nadejdea invierii tuturor si ca focar de atractie spre ea. Invierea lui Hristos prevesteste deplina “trecere” de la viata robita legilor naturii in starea actuala, la viata din Dumnezeu Cel absolut, in care materia va fi ridicata in Duhul Sfant peste legile care o robesc si prin care robeste pe om.

    Starea mortii noastre fata de pacatele placerilor egoiste e o treapta mai inalta la care urca omul in transcenderea sa. Prin moartea cu trupul, acceptata din credinta, va trece la o treapta si mai inalta. Iar invierea cu trupul va fi trecerea la cea mai inalta treapta. Starea mortii fata de pacat e o biruire a prea marilor dependente ale omului de lume si de trupul ajuns intr-o robie fata de ea prin pacat, sau prin slabirea legaturilor cu Absolutul personal. Starea mortii cu trupul va fi o eliberare completa a trupului de aceste dependente. Dar starea de inviere va fi ridicarea trupului de catre sufletul inaltat la treapta atinsa printr-o mai mare penetrare a lui de Dumnezeu, o data cu moartea trupeasca, la starea de transparenta desavarsita a lui Dumnezeu prin omul intreg. Sufletul reunifica prin aceasta trupul cu sine si, prin aceasta, cu Dumnezeu la nivelul cel mai inalt, dupa asemanarea lui Hristos. Se restabileste omul intreg, dar la treapta de suprema transcendere si de deplina transparenta a lui Dumnezeu prin el, asemenea lui Hristos si in unire maxima cu El.

    La invierea cu trupurile vor fi dusi, la sfarsitul chipului actual al lumii si cei ce nu au lucrat deloc la pregatirea lor, pentru un trup deplin transparent si care, deci, n-au trecut cu sufletul prin moarte la o treapta mai luminoasa. Caci si aceia vor ajunge la o eternitate a lor cu trupul, fiindca Hristos, inviind, a eternizat identitatea tuturor oamenilor creati de Dumnezeu in intregimea lor sufletesc-trupeasca. Dar trupurile acelora vor avea o opacitate dusa la extrem si chinurile de patimi imposibil de satisfacut, in asa fel ca nu va mai fi in ei nici o miscare de spiritualizare a lor, datorita extremei slabiciuni la care a ajuns spiritul lor. Opacitatea in care vor fi incremeniti va fi o rigiditate chinuitoare in rau, echivalenta cu extrema neputinta spirituala a comunicarii. Aceasta, nelasand sa se vada din sufletul lor nici o miscare spre bine, spre lumina, nici pentru ei, nici pentru allii, nu le va permite nici o deschidere. Deosebiti de ei vor fi cei ce s-au pregatit insuficient pentru transparenta invierii. Desi sufletele lor trec dupa moarte intr-o stare oarecum intunecoasa, vor putea fi ajutati pentru o inviere fericita de rugaciunile altora.

    Omul nu e om cu adevarat fara trup. Dumnzeu a voit sa se faca transparent pe Sine si spiritul omului si prin materie. De aceea a creat pe om cu trup. Numai prin trup spiritul lui se comunica in intregime. Intelegerea de catre om a nesfarsitelor nuante ale existentei nesfarsit de variate, bucuria Lui deosebita de fiecare om, bunatatea de toate felurile manifestata in tot felul de acte, toate potentate de puterile corespunzatoare ale lui Dumnezeu, lucratoare in om, iau aspecte de frumuseti negraite, aratandu-se prin ochii trupului, prin dulceata glasului, prin toata delicatetea si curatia felei. Dar aceasta inseamna o transparenta a trupului dusa pana la un grad care face imposibila contestarea realitatii spiritului.

    Dar despartirea omului de Dumnezeu, Izvorul infinitei vieti spirituale, a slabit, pe de o parte, forta de iradiere a spiritului omenesc prin trup, pe de alta, a facut trupul in mare parte opac si fata hidoasa, nesimpatica, prin faptul ca omul s-a ocupat in cea mai mare masura, daca nu exclusiv, de placerile sale egoiste. Miscarile patimase din el au fost si cauza descompunerii treptate a trupului, descompunere terminata prin moarte. Omul aproape ca si-a pierdut constiinta ca are un spirit stapan pe miscarile patimase si insetat dupa imbogatirea din Absolutul personal. Spiritul si-a pierdut puterea asupra trupului, care, agitat de lacomie, de voluptati si de eforturile consumului, capata o fata urata, nesincera si se descompune treptat. Dar el totusi va invia cu uratenia ce i-a devenit proprie. Inca din cele mai vechi timpuri, oamenii au devenit, pentru constiinta si preocuparea lor, numai trupuri (Gen. VI, 3) netransparente spiritual.

    Pentru refacerea trupului ca mediu transparent al spiritului si al Absolutului personal, S-a intrupat Fiul lui Dumnezeu, suprema Existenla spirituala S-a adus jertfa si a inviat ca om, pentru a face pe toti oamenii care se unesc cu El prin credinta sa recastige prin puterea spiritului reintarit in ei de prezenta lui Hristos, trupurile in starea de suprema si vesnica transparenta. Dar cei ce nu fac si din partea lor eforturi in aceasta directie vor invia cu trupurile stapanite si cu fetele uratite de patimi.

    Invierea lui Hristos n-a fost deci o readucere a trupului Sau la starea dinainte de moarte, caci aceasta L-ar fi tinut iarasi supus stricaciunii (coruperii) si mortii. Dar n-a putut fi nici formarea unui trup cu totul strain de cel dinainte de moarte. Ci a fost o readucere la viata a trupului Sau dinainte de moarte, dar spiritualizat la maximum, patruns desavarsit de armonia si comunicativitatea spiritului unit cu Dumnezeu.Trupul lui Hristos pastra urmele cuielor. Prin el aparea viata sufletului Sau propriu, imprimata de gandurile si faptele Lui generoase si mantuitoare, purtat de extrem de luminosul sau ipostas divin. Apostolii au cunoscut in trupul lui Hristos cel inviat, trupul Lui dinainte de moarte, dar ridicat la cea mai luminoasa slava, transparenta si frumusete duhovniceasca.

    Datorita starii lui induhovnicite, era un trup total transparent pentru sufletul si dumnezeirea Sa si deci cei ce-I vedeau isi dadeau seama de prezenta dumnezeirii in el. Era un trup eliberat de orice dependenta de conditiile vietii in lume. Participa deplin la viata Absolutului personal. Era prin aceasta un trup luminat de slava Absolutului. Era un trup al libertatii desavarsite si un transparent neumbrit al ratiunii, al inlelegerii si al simtirilor curate. Prin el nu se vede decat lumina. Deci, un trup care nu mai era supus necesitatilor comune cu cele ale animalelor. In acest fel de trup se va imbraca fiecare om iubitor de Hristos la inviere, dar pastrand notele lui personale si tot ce s-a imprimat in el prin faptele si gandurile lui cele bune din timpul vietii pamantesti. Aceasta e slava pe care o vede Sfantul Apostol Pavel cand spune: ,,Asteptam ca Mantuitor pe Iisus Hristos, care va preface chipul trupului nostru, dupa chipul trupului slavei Lui” (Filip III, 20). E aceeasi slava in care s-a imbracat trupul inviat al Domnului, care e atat de coplesit de Duhul, incat se poate spune ca Domnul cel inviat e Duhul. Iar aceasta inseamna ca trupul Lui are desavarsita libertate. Sfantul Apostol Pavel spune aceasta prin cuvintele: “Domnul este Duh. Si unde este Duhul Domnului acolo este libertatea. Iar noi toti privind ca in oglinda, cu fata descoperita, slava Domnului, ne prefacem in acelasi chip din slava in slava ca la Duhul Domnului” (II Cor. III, 18).

    Trupul inviat va fi in starea spre care a fost creat trupul, prin ridicarea la participarea deplina la Absolut, prin “trecerea” lui la viata total libera a Absolutului, trecere numita in evreieste “Paste”. Invierea lui Hristos e “Pastele” Lui si temelia “Pastelui” nostru al tuturor.

    Despre caracterul duhovnicesc si, de aceea, plin de slava sau de lumina al trupului inviat al lui Hristos vorbeste Sfantul Apostol Pavel si cand declara ca invierea va face si trupurile noastre trupuri duhovnicesti, nestricacioase si pline de slava: “Facutu-s-a omul cel dintai, Adam, cu suflet viu, iar Adam cel de pe urma (Hristos) cu Duh de viata datator”. De aceea si trupul nostru “se seamana intru stricaciune, invie intru nestricaciune; se seamana intru necinste, invie intru slava … Se seamana trup natural, invie trup duhovnicesc” (1 Cor. XV, 45) .

    Sfantul Grigorie de Nyssa considera aspiratia si chiar miscarea spre inviere sadite in fiinta noastra de Dumnezeu. De aceea, tot Dumnezeu o si sustine, dar nu impiedica pe om sa o savarseasca si el. “Raul nu e mai tare ca puterea cea buna … Nici nu poate fi schimbarea si alterarea mai tare si mai persistenta decat Cel ce e pururea, la fel si fixat in bine. Dar voia dumnezeiasca e neschimbabila, iar caracterul schimbator al firii noastre nu ramane fara nici un rau. Dar ceea ce se misca pururea, daca inainteaza spre bine, nu va sfarsi niciodata miscarea inainte, dat fiind drumul de parcurs. Caci nu va afla vreodata vreun capat a ceea ce cauta, ca sa se opreasca din miscarea spre aceea. Fata de cei ce aduc ca obiectie impotriva miscarii spre inviere faptul ca trupurile se descompun prin moarte si judeca dumnezeirea dupa masuri omenesti, declarand ca nici Dumnezeu nu poate invia trupul, Sfantul Grigorie spune: “Este in suflet o afectiune si iubire naturala fata de trupul cu care a convietuit, o afectiune si o cunostinla de pe urma puterii sadite in fire, in baza unirii sufletului cu El. Iar prin aceasta ramane intr-o comuniune neconfundata cu trupul propriu, care distinge pe unii de allii. Deci, sufletul atragand iarasi la sine ceea ce-i este inrudit si propriu, ce greutate ar sili puterea dumnezeiasca sa opreasca cele ce sunt familiare ca sa se miste fiecare spre ceea ce ii este propriu, printr-o atractie negraita a firii.

    Dumnezeu a pus deci firea omeneasca intr-o miscare vesnica, care, dupa despartirea sufletului de trup, le face sa tinda a se readuna. Contributia Lui la invierea celor morti e in primul rand aceea de a nu se opune pornirii sufletului de a se readuna cu trupul. Conceptia Sfantului Grigorie despre tendinta sufletului dupa trupul ce l-a avut, corespunde invataturii despre unitatea de fiinta a omului, constand din trup si suflet. De asemenea, si ideii lui despre aspiratia spre existenta fara sfarsit a omului ca intreg.

    In invatatura crestina oamenii, odata cazuti in pacatul stramosesc, nu se mai pot elibera ei insisi de moartea trupului. Rolul lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel intrupat, este indispensabil in scopul acesta, pentru ca omul nu poate reintra prin sine in cea mai deplina legatura cu Dumnezeu inleleasa ca si comunicare, fara sa inceapa aceasta comunicare de la Dumnezeu. Iar invierea depinde de aceasta. Daca cei plecati de aici incremeniti in rau nu mai pot sa se intoarca spre bine nici cu ajutorul lui Hristos, chiar daca invie si ei, ceilalti ajung la invierea definitiva intru fericire. In amandoua cazurile, oamenii ajung la o oprire a miscarii. Cei dintai se opresc in odihna fericita. Aceasta pentru ca umanitatea incadrata in ipostasul Fiului lui Dumnezeu e intr-o comunicare desavarsita cu dumnezeirea, in veci neschimbata, din care li se comunica si lor aceasta stabilitate de inviere, daca din partea lor s-au unit cu Hristos prin credinta. Dulceata unirii desavarsite cu Hristos e asa de mare in starea lor de inviere, ca miscarea lor se opreste intr-o vesnica odihna comunicativa in Hristos si cu Hristos Cel inviat. E o idee pe care a clarificat-o Sf. Maxim Marturisitorul. Numai asumarea firii omenesti in ipostasul Cuvantului, prin incadrarea in acest san suprem de desavarsita iubire al existenlei, asigura pe cei ce voiesc impotriva mortii definitive sau a unor reincarnari nesfarsite, provocate de etern nedepline mullumiri. Oamenii se pot uni usor cu Fiul lui Dumnezeu, Care a intrat in putinta comunicarii vesnice cu ei prin umanitatea asumata si prin iubirea nemarginita pe care le-o comunica prin ea. Iar prin aceasta ii tine statornici in fericirea maxima a odihnei in Ei, incat nu mai doresc o miscare mai departe, care se poate schimba din buna in rea, din iluzia ca e mai buna. In aceasta odihna vesnic comunicanta si in continua sporire in EI, iitline Hristos nu numai prin faptul ca e ca Dumnezeu infinit in puterea de viata datatoare a invierii, ci si prin faptul ca e Persoana si nu o esenta, ca in platonism si origenism, incapabila de o iubire constienta. E o Persoana dumnezeiasca inepuizabila in dragostea nesfarsita ce ne-o arata. La aceasta se adauga faptul ca aceasta Persoana e totodata om, aratandu-ne, in dragostea Ei nelarmurita capabila de alte si alte manifestari, o intimitate si o inlelegere umana, dincolo de care nu mai simtim trebuinta sa trecem la una mai inalta. In felul acesta, Omul Hristos Insusi e si culmea existentei fericite la care ajunge omul. Caci in El Omul insusi e si Dumnezeu. In Omul insusi afla omul odihna fericirii eteme si infinite. Dar tocmai de aceea cel ce refuza comuniunea cu Hristos refuza totul.

    De altfel, insusi Sf. Grigorie de Nyssa afirma, de pe de alta parte, neschimbarea miscarii din bine, cand vorbeste de miscarea stabila sau de stabilitatea mobila a celor inaintati in desavarsire. Iar daca exista o stabilitate eterna in bine a celor desavarsiti, de ce n-ar exista si o nemiscare din agitatia in rau a celor invartosati in el? E o nemiscare care totusi nu e o odihna. Aceasta ne arata invierea in fericire, ca o culme a intregului uman, ca o ridicare a lui din relativitatea unei continue insatisfactii si ca o implinire a aspiratiei fundamentale care-l stapaneste pe om. Iar invierea in nefericire, ca o insatisfactie fara nadejdea scaparii din ea. Dar odihna in culmea reala a fericirii nu-i o incremenire, ci o stabilitate mobila, cat si o bucurie continua in gustarea aceleiasi iubiri infinite, sau in iubirea fericita a aceluiasi Subiect infinit de iubitor. Iubirea desavarsita e si etern stabila si etern mobila pentru ca e vie si da viata, pentru ca cel ce iubeste e mereu viu in manifestarea iubirii lui catre cel iubit, e mereu viu in comunicarea plenara cu cel iubit si cel iubit mereu viu in iubirea nesfarsita ce i se arata.

    Aceasta fericire culminanta, in comuniune cu Fiul lui Dumnezeu, Cel intrupat si inviat ca om pentru veci, si cu toti cei uniti in aceasta comuniune, nu poate avea loc fara transparenta spirituala maxima si prea curata a trupurilor, deci fara induhovnicirea desavarsita a lor, sau o are ca efect pe aceasta. Iubirea, transparenta spirituala prin trupuri, care asigura in acelasi timp integritatea complexa a fiintei si a vietii umane, si induhovnicirea egala cu o negraita imbogatire si adancire spirituala, tin la un loc. Dar la aceasta culme a fericirii prin inviere nu poate ajunge omul de unul singur dupa moartea sa, ci toti impreuna la sfarsitul lumii. Caci ea e o comuniune universala, o bucurie a fiecaruia de fiecare. Dar ea e daruita unora si refuzata altora, pe temeiul unei judecati de obste. La judecata aceasta se va osandi, sau se va pune in evidenta pentru veci, ceea ce au facut cei mai dinainte din istorie pentru inaltarea sau degradarea urmasilor si in ce masura urmasii s-au rugat pentru pacatele inaintasilor si au topit prin faptele lor bune faptele rele ale acelora si urmarile lor in ei, si in aceia, in baza comunicarii din iubire intre ei si aceia. Antecesorii se vor mantui prin bunele influente lasate asupra urmasilor, iar urmasii se vor mantui pe ei si pe cei dinaintea lor prin rugaciunile si faptele lor bune pentru inaintasi, dar si prin influentele lasate asupra urmasilor, iar urmasii se vor mantui pe ei si pe cei dinaintea lor, prin rugaciunile si faptele lor bune pentru inaintasi, dar si prin influentele bune lasate asupra urmasilor, care mai vin dupa ei la existenta, sau prin rugaciunile si faptele sale in numele acelora. Aceasta va descoperi rostul succesiunii generatiilor in istorie, sau va lumina insusi rostul istoriei, ca umanitate succesiva chemata sa inainteze, dar nu in mod silit, spre tinta de suprema desavarsire a ei in Dumnezeu, in mare masura, in mod solidar. Istoria se va arata solidara prin reciprocul bine sau rau ce si l-au facut generatiile anterioare si cele posteroare. Ea e chemata la o purificare continua pana la judecata din urma pentru Imparatia de veci. Dar faptele pentru inaintasi si urmasi nu pot sa nu fie si fapte pentru contemporani. Asa ne preparam pentru imparatia vesnicei iubiri intre noi.

    Cei buni se vor face atunci deplin transparenti prin trupuri, iar cei rai isi vor arata chiar in opacitatea lor nu atat materiala, cat intunecoasa spiritual, egala cu insingurare a lor, egoismul si dusmania pe care le-au intretinut in istorie, indiferent in care timp au trait. Cei de la sfarsit vor fi condamnati nu pentru influenta rea asupra urmasilor, ci pentru lipsa rugaciunilor si a faptelor bune altruiste catre contemporani, pentru predecesori. Toti trebuie sa crestem spiritual prin iubirea fala de toti. Toti avem datorii fata de toti. Vom fi mantuiti si dusi in Imparatia iubirii, sau osanditi la o insingurare schizofrenica pentru ceea ce am facut sau nu am facut tuturor. Aceasta pune in lumina importanta fiecaruia ca far de lumina sau ca izvor de intuneric, de ura si de amagire in istoria omenirii, oricat de modest ar fi, intrucat s-a facut prin influenta avuta in ea, o pricina de osanda sau de mantuire si mai mare pentru sine si pentru altii.

    Dar de transparenta spirituala oamenilor prin trupuri, care se va arata atunci, tine si transparenta lor prin lumea obiectelor, prin cosmos. Cei buni vor lumina atunci deplin, comunicandu-se mai mult si prin lumea materiala. Cei rai o vor acoperi de intuneric si o vor face o piedica in comunicare. Aceasta isi va descoperi prin cei buni, pe de alta parte, sau in modul acesta, sensurile ei adanci si frumuselea armoniilor din ea, caci oamenii nu vor mai fi opri li la uzul lucrurilor, ca mijloace de intretinere a trupurilor. Miscarile de suprafata a fortelor din ea, corespunzatoare trebuintelor trupesti, vor fi coplesite de aratarea adancimii lor spirituale, de revelarea tot mai mare a minunatelor lor armonii, ca si de contemplarea linistita a acelor sensuri de catre oameni, care vor vedea in ele pe Dumnezeu, concomitent cu adancirea lor in ei insisi si in ceilalti, prin comuniunea dintre ei.

    Nu se poate sa nu tinda si lumea spre o linta a desavarsirii ei, care nu poate fi decat o deplina revelare a frumusetilor ei in Duhul Sfant. Numai miscarea spre o astfel de tinta a deplinei ei transparente si iluminari pentru Dumnezeu si spre starea de mediu de comunicare desavarsita intre oameni, ii poate revela sensul de opera creata prin Cuvantul in Duhul Sfant, pentru a se umple tot mai mult de El.

    Acesta va fi “cerul nou si pamantul in care locuieste dreptatea” (II Petru III, 13; Apoc. XXI, 1), sau viata comuniunii in iubire. Acestea vor fi aduse nu printr-o transformare evolutiva, ci dupa multe zguduiri sociale, dependente de voia oamenilor si de o influenta demonica asupra ei si printr-un foc care va desface stihiile arzandu-le si va facte sa piara cerurile de acum (II Petru III, 10). Dar si ele vor contribui la cresterea spirituala a unora, ca sa ajunga si ei la invierea intru fericire. Nu numai omul, ci si universul trebuie sa treaca prin moarte pentru a transcende starea actuala supusa unor legi rigide, pentru a deveni mediu transparent al Absolutului personal, care va coplesi legile ce robesc acum pe, oameni prin iubirea comunicanta a acelui Absolut, care va umple si persoanele umane.

    Invierea lui Hristos ne-a revelat chipul actual al lumii ca destinat sfarsitului, sau transfigurarii. Pana la invierea lui Hristos nu se stia de aceasta. Se cugeta ca chipul acesta al lumii, in care persoanele apar si par ca mor definitiv, va dura vesnic in sensul lui, ca un Cronos care naste mereu prunci noi, pe care-i mananca. Invierea lui Hristos ni s-a aratat ca inceputul partii finale ale acestui chip al lumii, caci Hristos lucreaza la invierea Lui, prin trupul eliberat de rigiditate a lui, asupra lumii ca sa o ridice la starea de mediu potrivit vietii oamenilor inviati cu trupul pentru vesnicie. De aceea, Apostolii prezinta timpul de dupa invierea lui Hristos, ca timpul de pe urma.

    Prin ea s-a proiectat asupra lumii si a timpului lumina sensului. Lumea aceasta nu poate fi din veci si nu poate dura in veci, ca o lume care naste oameni ca sa-i omoare. Aceasta ar arata-o ca o existenta prin sine, dar profund imperfecta, profund imprimata de rau, ceea ce implica o totala contradictie; sau ca o existenta care in aceasta imbinare de bine si rau, sau mai degraba dominata de rau, nu are nimic mai puternic deasupra ei, in non-sensul ei. Invierea lui Hristos “a umplut toate de lumina”. Invierea lui Hristos si invierea noastra in El arata victoria finala a binelui in ea, ca adevarata relatie intre oameni. Ea da un sens si o tinta pornirii de transcendere spre comuniune, traita de oameni in lume si arata pe Dumnezeu lucrand pentru transparenta Sa tot mai luminoasa, chiar prin trupurile oamenilor si prin cosmosul legat de ele, ducandu-Ie spre eternitatea fericita a deplinei transparente si comunicari ale Sale si a oamenilor intre ei.

    Apreciază

  5. Avatarul lui Felix Felix said, on iunie 2, 2025 at 6:10 am

    Pin,

    pentru claritate asa cum îți place ție luminează-ne te rog:

    Pe Cruce cine a suferit Dumnezeu sau Omul căci era Hristos este Dumnezeul-Om?!

    Apreciază

    • Avatarul lui Pin Pin said, on iunie 2, 2025 at 12:10 pm

      Eu nu sunt teolog…sunt un păcătos care si-a spus părerea despre unul sau mai multe filme.Iti rămân ție clarificarile.

      Apreciază

  6. Avatarul lui mircea.v mircea.v said, on iunie 2, 2025 at 2:00 pm

    Dumnezeu i-a dat semne lui Caviezel ca nu e ok ce face. Si semne grele. Eu stiam ca de 2 ori la- lovit fulgerul in timpul filmarilor. Daca mai face alt film in care sa aiba rolul de Iisus, tare imi e ca ne paraseste.

    Creatura sa joace rol de Creator, nu prea se potriveste. E alt nivel, alt plan, diferente uriase.

    E ca si cum un animal sa joace rol de om.

    Apreciază

  7. Avatarul lui George George said, on iunie 2, 2025 at 4:10 pm

    Predica Mitropolitului Evloghie al Bisericii Stil Vechi din România

    Apreciază

  8. Avatarul lui scortisoara scortisoara said, on iunie 2, 2025 at 8:33 pm

    Sincer ,oricat de talentat ar fi cineva ca regizor , mi se pare o impietate sa faci film dupa Inviere sau A doua venire a Mantuitorului …. La Inviere nu a fost nici un om martor ca sa vada cum invinge Iisus moartea – a fost o Taina – iar Venirea a 2 a …. e moment istoric in viitorul nu prea indepartat si nu vom fi spectatori . Cum sa redai asa ceva ? Care e scopul acestor productii cinema ?? De cand e mantuirea omenirii subiect de film ( de privit ) ? Parca desacralizam tot .

    Apreciază

  9. Avatarul lui scortisoara scortisoara said, on iunie 2, 2025 at 8:47 pm

    Uitati aici ,Inviere digitala .

    Apreciază

  10. Avatarul lui scortisoara scortisoara said, on iunie 2, 2025 at 8:55 pm

    Apreciază

  11. Avatarul lui scortisoara scortisoara said, on iunie 2, 2025 at 9:00 pm

    Sau asa …. si noi vom sta cu gurile cascate privind cum vine pe norii cerului… Film facut de AI

    Dupa cum vedeti toata lumea casca gura …. la spectacol.

    Apreciază

  12. Avatarul lui Geo Geo said, on iunie 3, 2025 at 9:22 am

    E greșit Patimile? Lui Hristos, corect este Pătimirile!

    Apreciază

  13. […] Este în lucru „Învierea lui Hristos” (”The Resurrection of the Christ”), continuarea filmu… […]

    Apreciază


Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. vă revine în exclusivitate.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.