OPINIE: De ce protecționismul fără legislația Glass-Steagall riscă un eșec total

Global Research: Why Protectionism Without Glass-Steagall Risks Total Failure

De ce protecționismul fără legislația Glass-Steagall riscă un eșec total

De Matthew Ehret-Kump, 22 Aprilie 2025, Global Research

Odată cu aplicarea tarifelor vamale cu caracter protector de către președintele Trump, mulți proclamă moartea epocii neoliberalismului.

Neoliberalismul fiind un alt nume dat globalizării, a cărui intenție a fost întotdeauna toxică.

Ideea era pe cât de simplă, pe atât de malefică… În loc să producem pentru noi înșine, puterile industriale productive ale fiecărui stat național vor fi reduse la stadiul de cochilii dependente ale fostei lor ființe. Conform acestui program schițat de Comisia Trilaterală a lui David Rockefeller, care a preluat literalmente controlul asupra guvernului SUA în 1973, lumea ar fi acum organizată în jurul unui sistem de caste format din prima, a doua și a treia lume.

În acest sistem de caste, națiunilor din „prima lume” li s-a spus să adopte o cultură a consumerismului „post-industrial”, fără a avea mijloacele de a produce pentru ele însele.

Între timp, națiunilor din „lumea a doua” li se spunea să devină centre de exploatare a forței de muncă ieftine, care ar fi forțate să rămână prea sărace pentru a consuma acele bunuri ieftine pe care le-ar exporta acum către consumatorii din „lumea întâi”. Dacă doreau să primească „ajutor” de la FMI sau de la Banca Mondială, aceste națiuni din lumea a doua ar fi trebuit acum să accepte adoptarea unor „condiționalități” care le-ar fi împiedicat să construiască infrastructuri la scară largă, așa cum mulți lideri naționaliști asasinați au aspirat să facă timp de decenii.

În cele din urmă, națiunilor din „lumea a treia” (de obicei cu pielea închisă la culoare) li s-a refuzat chiar și cel mai mic beneficiu al fabricilor sudorii și, în schimb, vor fi văzute pur și simplu ca zone de extracție a resurselor, care vor fi conduse de cartelurile miniere ca pe niște vaste plantații de sclavi.

Acesta a fost un model de organizare socială care a început cu adevărat în 1971, când dolarul american a fost scos din sistemul Rezervei de Aur și a fost fixată rata de schimb până la 2 aprilie 2025.

Teoriile lui Milton Friedman și Friedrich von Hayek au fost acum aplicate în forță în întreaga zonă transatlantică, ca o dialectică „post-keynesiană” în care dereglementarea și piețele deschise vor defini noua traiectorie mondială către distrugerea națiunilor și transferul puterii în mâinile unei mici clase oligarhice care va controla toate aspectele vieții umane.

Între timp, „valoarea economică” însăși a fost redefinită literalmente ca fiind doar servicii financiare lipsite de orice element real. Această pierdere a simțului valorii în realitate a transformat literalmente economia transatlantică într-o bombă cu ceas construită pe munți de bule speculative în creștere hiperbolică, care ar fi destinate să explodeze.

În timp ce criticii tarifelor și ai sistemului statului-națiune (cum ar fi eco-keynesian-globalistul Jeffrey Sachs) țipă și vociferează cu privire la incompetența acestei manevre a președintelui Trump, realitatea este că, în cei 250 de ani de viață ai săi, singurele momente în care SUA s-a industrializat cu succes și a crescut puterea de producție a forței de muncă s-au datorat aplicării unor tarife de protecție. Luând în considerare același interval de timp, același fapt se aplică literalmente fiecărei națiuni din lume. Atunci când comerțul liber neîngrădit a fost norma, creșterea industrială a scăzut, speculațiile au crescut, iar imperiile au beneficiat de pe urma capacității lor de a-și menține victimele subdezvoltate, corupte și sărace.

Faptele concrete care susțin afirmația mea se regăsesc în nenumărate surse academice, dintre care nu mai puțin importante sunt Who We Are: America’s Fight for Universal Progress (Cine suntem noi: Lupta Americii pentru progresul universal), volumele 1 și 2, The Challenge of Credit Supply (Provocarea ofertei de credite), de Michael Kirsch, și American System Reports (Rapoartele sistemului american), de EIR.
O conferință recentă a istoricului Sam Labrier intitulată „Trump, Tariffs and Treason” (Trump, tarife și trădare) a schițat cea mai completă dovadă a eficacității tarifelor de protecție pe care am văzut-o vreodată, pe care vă invit pe toți să o urmăriți chiar acum:

Acestea fiind spuse, tarifele de protecție nu sunt suficiente.

Dacă uriașa bombă cu ceas construită în sistemul nostru bancar transatlantic sub forma unei bule a derivatelor de 700 de trilioane de dolari nu este abordată rapid, atunci aceste eforturi nobile de reindustrializare a industriei americane vor fi în zadar.

Cu această intenție am decis să scriu următoarea scurtă prezentare a ultimei bătălii a Americii împotriva băncilor de pe Wall Street și din City of London, care au orchestrat o criză majoră. De asemenea, va fi abordat modul în care aceleași bănci promotoare ale fascismului au continuat, după cel de-al Doilea Război Mondial, să creeze Grupul Bilderberg și să distrugă sistematic reglementările care le-au ținut la distanță.

Câteva informații de context necesare

„Schimbătorii de bani au fugit de pe scaunele lor înalte din templul civilizației noastre. Acum putem restabili acel templu la vechile adevăruri. Măsura restaurării constă în măsura în care vom aplica valori sociale mai nobile decât simplul profit monetar.” – Franklin Delano Roosevelt, primul discurs inaugural 1933

Cunoscând faptul că „schimbătorii de bani” au fost capabili să creeze marile bule ale anilor 1920 doar prin accesul lor la depozitele băncilor comerciale, Franklin Roosevelt a făcut ca miezul luptei sale împotriva abuzurilor de pe Wall Street să se concentreze în jurul unui act legislativ din 1933 intitulat „Glass-Steagall”, după numele celor doi oficiali aleși la nivel federal care au condus reforma împreună cu FDR.

Acesta a fost un proiect de lege care a impus separarea absolută a activităților bancare productive de cele speculative, garantând, prin intermediul Corporației Federale de Asigurare a Depozitelor (FDIC), numai acele active bancare comerciale asociate cu economia productivă, dar impunând ca orice pierderi speculative rezultate din activitățile bancare de investiții să fie suportate de către jucători.

Succesul fulminant al acestei legi a inspirat alte țări din întreaga lume să instituie o separare similară a băncilor. Alături de principiile bugetului de capital, ale creditului public, ale parității prețurilor și ale angajamentului față de dezvoltarea științifică și tehnologică, a fost creată o dinamică care va exprima cea mai mare speranță pentru lume și cea mai mare teamă pentru imperiul financiar care ocupa City of London și Wall Street.

Moartea lui John F. Kennedy a inaugurat o nouă eră de pesimism și iraționalism cultural, din care societatea noastră nu și-a revenit niciodată. Distrugerea unei viziuni pe termen lung, exemplificată de programul spațial, de șoseaua maritimă St. Lawrence și de proiectele New Deal, a dus la o tendință a populației de a privi tot mai mult plăcerile prezente ca fiind singura realitate, iar bunurile viitoare ca fiind expresia mistică a sumei plăcerilor actuale.

În acest nou cadru filosofic, atât de străin în epocile anterioare, banilor li s-a permis să acționeze ca o putere în sine pentru câștiguri pe termen scurt, în loc să servească investițiilor în bogăția productivă reală a societății.

Odată cu această nouă schimbare de paradigmă în „prezent”, a fost adoptat un nou model economic pentru a înlocui modelul economic industrial, care își dovedise eficiența în anii premergători și următori celui de-al Doilea Război Mondial.

Denumirea acestui sistem a fost „monetarism post-industrial”.

Acest sistem a fost inaugurat de anunțul lui Richard Nixon privind distrugerea sistemului Bretton Woods cu rată de schimb fixă și înlocuirea acestuia cu sistemul cu „rată flotantă” cunoscut după 1971. În cursul aceluiași an fatidic 1971, a avut loc un alt eveniment de rău augur: formarea grupului de bănci Rothschild Inter-Alpha sub umbrela Royal Bank of Scotland, care controlează în prezent peste 70% din sistemul financiar mondial.

Intenția declarată a acestui grup s-ar regăsi în discursul din 1983 al Lordului Jacob Rothschild:

„… două mari tipuri de instituții gigantice, societatea de servicii financiare la nivel mondial și banca comercială internațională cu o competență comercială globală, pot converge pentru a forma conglomeratul financiar suprem, atotputernic și cu multe capete.”

Această politică a cerut distrugerea sistemului suveran al statului-națiune și impunerea unei noi structuri feudale de guvernare mondială prin vechea schemă de control al sistemului monetar, pe de o parte, și jucând pe viciile proștilor creduli care, permițând națiunilor lor să fie conduse de credința că forțele hedoniste ale pieței guvernează lumea, vor pecetlui soarta propriilor copii.

În tot acest timp, structuri geopolitice străine de tradițiile constituționale ale Statelor Unite au fost impuse de cuiburi de cercetători Rhodes și Fabieni formați la Oxford, care au transformat America într-un „gigant mut” global, aplicând un program neo-colonial în cadrul unei „relații speciale anglo-americane”. Frații Dulles, bursierul Rhodes George McGhee, McGeorge Bundy, Henry Kissinger și Bush, reprezintă nume care au avansat acest plan dirijat de britanici de-a lungul secolului XX.

Big Bang-ul

Marea „liberalizare” a comerțului mondial a început cu o serie de valuri de-a lungul anilor 1970 și a trecut la viteză maximă odată cu creșterea ratelor dobânzilor de către președintele Rezervei Federale, Paul Volcker, în anii 1980-1982, ale cărei efecte au anihilat o mare parte a întreprinzătorilor mici și mijlocii, au deschis porțile speculației în debaraua „Savings and Loan” (Economii și Credite) și au contribuit, de asemenea, la cartelizarea instituțiilor minerale, alimentare și financiare în mastodonți tot mai mari.

Volcker însuși a descris acest proces drept „dezintegrarea controlată a economiei americane” după ce a devenit președinte al Fed în 1978. Creșterea ratelor dobânzilor la 20-21% nu numai că a oprit sângele viu al unei mari părți a bazei economice a SUA, dar a aruncat și lumea a treia într-o sclavie mai mare a datoriilor, deoarece națiunile trebuiau acum să plătească dobânzi usturătoare pentru împrumuturile acordate de SUA.

În 1986, Londra a anunțat începutul unei noi ere de iraționalism economic cu dereglementarea „Big Bang” a lui Margaret Thatcher.

Acest val de liberalizare a luat lumea cu asalt, deoarece a înlăturat separarea dintre serviciile bancare comerciale, de depozit și de investiții, care fusese piatra de temelie de după războiul mondial pentru a garanta că voința finanțelor private nu va mai avea niciodată mai multă influență decât puterea statelor naționale suverane.

După zeci de ani de distrugere a structurii de reglementare pe care intervenția îndrăzneață a lui Franklin D. Roosevelt (FDR) în istorie o construise, „Big Bang-ul” a creat un precedent pentru o dereglementare financiară similară în cadrul modelului „Universal Banking” în alte părți ale lumii occidentale.

Bomba cu ceas a derivatelor este lansată

În septembrie 1987, incursiunea de 20 de ani în speculații a dus la prăbușirea cu 23% a indicelui Dow Jones pe 19 octombrie 1987. La câteva ore după această prăbușire, au fost convocate reuniuni internaționale de urgență, iar fostul instrument al JP Morgan, Alan Greenspan, a prezentat o „soluție” care ar avea ecourile viitoare ale hiperinflației și fascismului scrise peste tot.

„Instrumente financiare creative” a fost denumirea orwelliană dată noului activ financiar popularizat de Greenspan, cunoscut și sub numele de „derivate”. Noile tehnologii de supercalcul au fost utilizate din ce în ce mai mult în această nouă aventură, nu ca suport pentru practici superioare de construcție națională și programe de explorare spațială, așa cum prevedeau originile lor de la NASA, ci mai degrabă au fost pervertite pentru a permite crearea de noi formule complexe care puteau asocia valori diferențialelor de preț ale titlurilor de valoare și datoriilor asigurate, care puteau fi apoi „acoperite” pe acele piețe spot și futures care au devenit posibile prin distrugerea sistemului Bretton Woods în 1971.

Creșterea derivativelor, a căror valoare nominală este acum de 10 ori mai mare decât întregul PIB mondial.

Astfel, în timp ce a fost creat un monstru autogenerator exponențial care nu putea sfârși decât printr-o prăbușire, „încrederea pieței” a revenit în forță cu noul flux de bani ieftini. Potențialul fizic de susținere a vieții umane a continuat să scadă vertiginos.

NAFTA, moneda Euro și Sfârșitul Istoriei

Nu este o coincidență faptul că, în această perioadă, a fost adoptat un alt tratat letal numit Acordul Nord-American de Liber Schimb (NAFTA).

Vorbind pentru Los Angeles Times în 1993, Henry Kissinger (care tocmai fusese făcut cavaler de către regina Elisabeta a II-a, ca membru al Ordinului Sfântul Mihail și Sfântul Gheorghe pentru serviciile sale aduse Imperiului) a descris NAFTA în următorii termeni:

„Acesta va reprezenta cel mai creativ pas către o nouă ordine mondială făcut de un grup de țări de la sfârșitul Războiului Rece… Revoluția care străbate emisfera vestică indică o ordine internațională bazată pe cooperare… Această revoluție este miza ratificării NAFTA.”

Odată cu intrarea în vigoare a acestui Acord, programele de protecție care menținuseră fabricile nord-americane în SUA și Canada au fost anulate, permițând exportul forței de muncă industriale înalt calificate în Mexic, unde competențele erau scăzute, tehnologiile depășite și salariile mici. Odată cu deposedarea de activele sale productive, America de Nord a devenit din ce în ce mai dependentă de exportul de resurse și servicii ieftine pentru a-și asigura mijloacele de existență.

Din nou, puterea de producție fizică a societății se va prăbuși, dar profiturile monetare din efemerul „acum” vor crește vertiginos. Acest lucru a fost reprodus în Europa prin crearea Tratatului de la Maastricht în 1992, prin instituirea monedei euro în 1994, în timp ce procesul de „liberalizare” Perestroika a reprodus acest program în fosta Uniune Sovietică. Deși unele personalități au dat acestei agende numele de „Sfârșitul Istoriei”, iar altele de „Noua Ordine Mondială”, efectul a fost același.

În 1996, economistul american Lyndon LaRouche a prezentat funcția sa de prăbușire cu triplă curbă, care ilustrează acest proces în termenii săi cei mai simpli, avertizând că, dacă nu se fac intervenții sistemice, economia mondială va fi condusă ireversibil către un colaps hiperinflaționist asemănător distrugerii Germaniei de la Weimar din 1923… doar că acum la scară globală. Din nefericire, cuvintele sale nu au fost luate în seamă la acea vreme, iar alunecarea spre nebunie a continuat cu repeziciune.

Faceți clic aici pentru a citi articolul integral.