Soarta sufletului dupa moarte

Foto: https://www.crestinortodox.ro/inmormantarea/ce-intampla-sufletul-clipa-mortii-148249.html

Sfaturi Ortodoxe: Scurtă învăţătură ortodoxă despre soarta sufletului după moarte

In primele nouă capitole ale cărţii am încercat să arătăm câteva dintre felurile de bază ale principiilor vieţii după moarte ale crestinismului ortodox, comparându-le cu părerea contemporană larg răspândită, precum si cu părerile apusene mai vechi, care în unele privinţe s-au îndepărtat de la vechea învăţătură crestină. În apus, adevăratele învăţături ortodoxe despre îngeri, despre văzduhul duhurilor căzute, despre firea legăturilor oamenilor cu duhurile, despre rai si iad, s-au pierdut ori s-au stricat, cu urmarea că experienţelor „după moarte” care se petrec acum, li se dă o tâlcuire în întregime înselătoare. Singurul răspuns potrivit la această tâlcuire gresită este învăţătura crestin ortodoxă.

Această carte este prea limitată ca întindere pentru a înfăţisa întreaga învăţătură ortodoxă despre lumea cealaltă si viaţa după moarte. Încercarea noastră a fost cu atât mai mărginită în înfăţisarea acestei învăţături, pentru a răspunde întrebărilor ridicate de experienţele de „după moarte” de astăzi, si pentru a arăta cititorilor textele ortodoxe care cuprind această învăţătură. În concluzie, prezentăm aici un ultim sumar al învăţăturii ortodoxe despre soarta sufletului după moarte. Acest sumar este alcătuit dintr-un articol scris cu un an înainte de moartea sa, de către unul dintre cei mai mari teologi ortodocsi rusi ai vremurilor noastre, Arhiepiscopul Ioan Maximovici. Cuvintele sale sunt tipărite aici cu litere cursive, si titlurile explicative, tâlcuirile si asemănările, dimpreună cu citatele din feluriţi Sfinţi Părinţi au fost asezate între paragrafe tipărite cu litere latine obisnuite.

VIAŢA DUPĂ MOARTE

de Arhiepiscopul Ioan Maximovici

Astept învierea morţilor, si viaţa veacului ce va să vină

– Simbolul credinţei

Durerea noastră ar fi fost fără margini si fără mângâiere pentru cei care se apropie de moarte, dacă Dumnezeu nu ne-ar fi dat viaţă vesnică. Viaţa noastră ar fi fără sens dacă s-ar sfârsi odată cu moartea. Ce folos s-ar primi atunci de la vrednicie si de la faptele cele bune? Atunci ar avea dreptate cei ce spun: „Să mâncăm si să bem pentru că mâine vom muri!” Dar omul a fost zidit pentru nemurire, si prin învierea Sa, Hristos a deschis porţile Împărăţiei lui Dumnezeu, a fericirii vesnice pentru cei care au crezut în El si au vieţuit întru dreptate. Viaţa noastră pământească este o pregătire pentru viaţa viitoare, si această pregătire se sfârseste odată cu moartea noastră. „Şi precum este rânduit oamenilor, o dată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9, 27). După aceea omul se leapădă de toate grijile cele pământesti; trupul se desface în cele din care a fost alcătuit, pentru a se înălţa din nou la învierea cea de obste.

Dar sufletul său continuă să fie viu, si nu-si încetează existenţa nici măcar o singură clipă. Prin multe lucrări ale morţilor, ni s-a dat să cunoastem în parte ce se întâmplă cu sufletul când iese din trup. Când vederea ochilor celor trupesti încetează, începe vederea cea duhovnicească.

Episcopul Teofan Zăvorâtul îi scrie unei femei care era pe patul de moarte: „Nu vei muri. Trupul tău va pieri, dar tu vei trece într-o altă lume, deosebită, vei rămâne în viaţă, îţi vei aduce aminte de tine si vei recunoaste lumea întreagă care te va înconjura.”⁶⁷

După moarte, sufletul este cu mult mai viu, nu mai puţin, si este mai constient decât înainte de moarte. Sf. Ambrozie al Milanului ne învaţă: „Întrucât viaţa sufletului urmează si după moarte, rămâne un bun care nu se pierde prin moarte, ci sporeste. Sufletul nu este tras înapoi de nici o piedică a morţii, ci este mai lucrător, căci este lucrător în sălasul lui, fără vreo legătură cu trupul, care este mai mult o povară pentru el, decât un folos.”⁶⁸

Sf. Avva Dorotei, călugăr din veacul al VI-lea, din Gaza, rezumă învăţătura celor dintâi Părinţi despre această problemă: „Căci după cum ne spun Părinţii, sufletele morţilor îsi aduc aminte de toate cele câte li s-au întâmplat lor aici -gânduri, cuvinte, dorinţe -si nimic nu se poate uita. Dar precum spune în psalm, în ziua aceea vor pieri toate gândurile lor (Psalm 145, 4). Gândurile despre care vorbeste el sunt acelea ale acestei lumi, despre case si avuţii, părinţi si copii si neguţătorie. Toate lucrurile astea pier de îndată ce sufletul iese din trup …. Dar cele ce a făcut el împotriva vredniciei ori împotriva faptelor celor rele ale lui, îsi aduce aminte si nimic din toate astea nu se pierde …. De fapt, sufletul nu pierde nimic din cele ce a făcut în această lume, ci îsi aminteste de toate la iesirea lui din acest trup, mai limpede si mai deslusit, de îndată ce este slobozit din desertăciunea trupului.”⁶⁹

Marele Părinte monah din veacul al V-lea, Sf. Ioan Casian, spunea destul de limpede despre starea lucrătoare a sufletului după moartea trupului, în răspunsul către ereticii care credeau că

⁶⁷ Din periodicul rusesc Citiri de suflet folositoare, august 1894.

68

Sf. Ambrozie, “Despre moartea cea bună” [De bono mortis], în Şapte lucrări exegetice, trad. De Michael P. Mchugh, Catholic University of American Press, 1972 (Părinţi ai Bisericii, vol. 65), cap. 4:15, pag. 80.⁶⁹ Avva Dorotei, Cuvântări, trad. De E. P. Wheeler, Kalamazoo, 1977, pag. 185-186.

sufletul este constient după moarte:

„După iesirea din acest trup, sufletele nu sunt nelucrătoare, nu rămân fără cunostinţă; aceasta se dovedeste prin pilda omului celui bogat si a săracului Lazăr (Luca 16, 22-28) …. Sufletele morţilor nu numai că nu-si pierd constienţa, nu-si pierd nici măcar firile lor -adică, nădejdea si frica, bucuria si mâhnirea, si ceva din cele ce acestea asteaptă să primească la judecata cea de obste, pe care încep să o guste mai dinainte …. Sufletele sunt si mai vii si prea râvnitoare întru slăvirea lui Dumnezeu. Cu adevărat, dacă am socoti pe temeiul celor ce ne mărturiseste Sf. Scriptură despre firea sufletului, după măsura înţelegerii noastre, că de nu ar fi asa, nu voi spune prea mare prostie, ci doar nebunie, că cel puţin să credem că sufletul este partea cea mai de preţ a omului, în care, potrivit Sf. Apostol Pavel, se află chipul si asemănarea cu Dumnezeu (I Corinteni 11, 7; Coloseni 3, 10), iar după lepădarea cărnii trupesti în care se află în viaţa aceasta, ar trebui să fie inconstient – acea parte care are în sine si întreaga putere de judecată, dă simţire chiar si materiei cărnii mute si inconstiente? De aceea urmează, si însăsi firea raţiunii o cere, că după lepădarea trupului, de care acum este usurat, sufletul trebuie să-si sporească puterile minţii, trebuie să le cureţe si să le îmbunătăţească, nu trebuie să se lipsească de acestea.”⁷⁰

Experienţele de „după moarte” de astăzi au trezit în oameni, în chip uimitor, constiinţa sufletului din afara trupului si o stare mai ascuţită si mai rapidă a însusirilor minţii. Dar această constientizare, prin ea însăsi, nu este destul pentru a ocroti pe cineva în acea stare, si să-l ferească de înselare prin arătările din „afara trupului”; omul trebuie să cunoască învăţătura crestină întreagă despre acest subiect.

ÎNCEPUTUL VEDERII DUHOVNICEŞTI

Adesea (aceastăvedere duhovnicească) începe în omul care

⁷⁰ Convorbirea întâi, cap. 14, în Lucrările Sf. Ioan Casian Romanul, traducere rusă de către Episcopul Petru, Moscova, 1892, pag. 178-179.

este pe moarte, chiar înaintea morţii, si pe când încăîi mai văd pe cei din jurul lor si chiar vorbesc cu ei, ei văd cele ce alţii nu le văd.

Această experienţă a celor care sunt pe moarte a fost cercetată de-a lungul veacurilor, si cele ce li se întâmplă astăzi celor care sunt pe moarte, nu este nimic nou. Cu toate astea, cele ce s-au spus mai înainte (cap. I partea a 2-a), ar trebui repetat aici: numai în vedeniile date celor drepţi prin harul lui Dumnezeu, când se arată sfinţi si îngeri, putem cunoaste cu adevărat că vin fiinţe din altă lume. În împrejurări obisnuite, când omul este pe moarte, începe să vadă rude si prieteni plecaţi dincolo, experienţa poate că este numai un fel de introducere „firească” în lumea nevăzută, în care se află pe punctul de a intra. Firea adevărată a chipurilor celor plecaţi care se arată după aceea, poate că este cunoscută numai de Dumnezeu -nouă nu ne este de nici un folos să cunoastem aceste lucruri.

Se pare că Dumnezeu îngăduie această experienţă, ca fiind calea cea mai limpede de a aduce la cunostinţa omului care este pe moarte, că cealaltă lume nu este un loc cu totul necunoscut, că viaţa în lumea cealaltă are în esenţă tot iubirea faţă de aproapele. Episcopul Teofan spune aceasta în chip miscător, femeii care este pe moarte: „Te vor întâmpina acolo tata, mama, fraţii si surorile tale. Închină-te înaintea lor si transmite-le urările noastre si cere-le să se roage pentru noi. Copiii tăi te vor înconjura cu cuvinte vesele de întâmpinare. Va fi mai bine pentru tine acolo decât aici.”

ÎNTÂLNIRI CU DUHURILE

Când sufletul îsi părăseste trupul, se aflădintr-odatăprintre alte duhuri, bune si rele. De obicei, sufletul se îndreaptăcătre acele duhuri care sunt mai înrudite duhovniceste si dacă pe vremea când era în trup, se afla sub înrâurirea unor duhuri oarecare, va rămâne în legăturăcu ele si când va iesi din trup, oricât de neplăcut i-ar fi săle întâlnească.

Ni se aminteste aici cu temeinicie, că cealaltă lume, chiar dacă nu ne va fi cu totul necunoscută, nu va fi o întâlnire plăcută cu cei dragi, într-o „ţară de vacanţă” a fericirii, ci o întâlnire duhovnicească care va cerceta starea sufletului nostru în această viaţă – dacă a fost mai apropiat îngerilor si sfinţilor printr-o viaţă cu fapte bune si cu ascultare faţă de poruncile lui Dumnezeu, sau dacă din nepurtare de grijă sau din necredinţă s-a făcut lucrător mai potrivit în ceata duhurilor celor căzute. Episcopul Teofan Zăvorâtul a zis bine (vezi op. cit., pag. 95) că însăsi judecata din vămile văzduhului poate fi socotită mai puţin una a osândirilor decât una a ispitelor.

În vreme ce judecata din viaţa viitoare există dincolo de orice îndoială -atât judecata particulară care are loc îndată după moarte, cât si judecata de apoi de la sfârsitul lumii -osânda arătată va fi doar urmarea stării lăuntrice pe care a avut-o sufletul faţă de Dumnezeu si faţă de fiinţele duhovnicesti.

PRIMELE DOUĂ ZILE DE DUPĂ MOARTE

Vreme de douăzile sufletul se bucurăde oarecare libertate si poate vizita locuri de pe pământ care i-au fost dragi, dar în cea de a treia zi se mutăîn alte sălasuri.

Aici Arhiepiscopul Ioan repetă învăţătura cunoscută Bisericii din veacul al IV-lea, când îngerul care îl însoţea pe Sf. Macarie al Alexandriei în pustie i-a spus, dându-i lămurire despre pomenirea pe care o face Biserica pentru cei mor ţi, în cea de a treia zi după moarte: „Când se face pomenirea în biserică în cea de a treia zi, sufletul celui răposat primeste de la îngerul său păzitor alinarea durerii pe care o simte ca urmare a iesirii din trup …. În primele două zile, sufletului îi este îngăduit să umble pe pământ, oriunde vrea, împreună cu îngerii care îl însoţesc. De aceea sufletul, iubindu-si trupul, umblă uneori prin preajma casei în care a rămas trupul, si astfel, el petrece două zile ca o pasăre în căutarea cuibului. Dar sufletul cel vrednic merge prin locurile unde obisnuia să facă fapte bune. În cea de a treia zi, Hristos care Însusi a înviat din morţi a treia zi, porunceste sufletului crestin, închipuind Învierea Sa, să se înalţe la Ceruri ca să se închine Dumnezeului tuturor.”⁷¹

Sf. Ioan Damaschin, în slujba de înmormântare ortodoxă, înfăţisează cu însufleţire starea sufletului iesit din trup, dar care se află încă pe pământ, neputincios să intre în legătură cu cei dragi pe care îi vede: „Vai, câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci, si nu este cine să-l miluiască pe dânsul! Către îngeri ridicându-si ochii, în zadar se roagă; către oameni mâinile tinzându-si, nu are cine să-i ajute. Pentru aceasta, iubiţii mei fraţi, cunoscând scurtimea vieţii noastre, să ne rugăm pentru odihna în Hristos a celui plecat, si pentru sufletele noastre mare milă.” ⁷²

Într-o scrisoare către fratele femeii care era pe moarte, despre care s-a pomenit mai sus, Episcopul Teofan Zăvorâtul scrie: „Sora ta nu va muri: trupul moare, dar fiinţa celui care moare rămâne. El merge doar către un alt fel de viaţă …. Nu pe ea o vor pune în mormânt. Ea se află în alt loc. Va fi la fel de vie cum este acum. În primele ceasuri si zile se va afla prin preajma voastră. Numai că, nu va spune nimic si nu veţi avea putinţa de a

o vedea; dar ea va fi aici. Să ţineţi minte aceasta. Noi, cei care rămânem în viaţă, vărsăm lacrimi pentru cei care ne părăsesc, dar pentru ei, toate sunt îndată mai simple; starea aceea este mai fericită. Cei care au murit si au fost readusi în trupurile lor, au simţit aceste trupuri ca pe niste sălasuri lipsite de tihnă. Şi sora ta va simţi la fel. Îi este mai bine acolo; iar noi ne chinuim ca si cum i s-ar fi întâmplat ceva foarte rău! De bună seamă că ne va vedea si se va mira de ce se întâmplă” (Citiri de suflet folositoare , august, 1894).

Trebuie să ţinem minte că aceste două zile sunt o regulă

⁷¹ Citat din “Rugăciunea Bisericii pentru morţi”, Viaţa ortodoxă, 1978, nr. 1, pag. 16. ⁷² Slujba ortodoxă de înmormântare pentru mireni, stihira, glas 2 în Panahida, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1992, pag.

32.

generală, care nu cuprinde toate situaţiile. De fapt, cele mai multe exemple citate din literatura ortodoxă, care s-au adunat în această carte, nu se potrivesc acestei reguli, si aceasta pentru că sfinţii, nefiind de loc atrasi de lucrurile din această lume, si trăind într-o asteptare neîncetată a trecerii în lumea cealaltă, pornesc de îndată urcusul către cer. Alţii, ca K. Uekskuell, încep să se urce înainte de sfârsitul celor două zile pentru o pricină oarecare a proniei lui Dumnezeu. Pe de altă parte, experienţele de „după moarte” de astăzi, asa cum le socotim că sunt numai niste părţi, toate intră în această regulă: starea „din afara trupului” este doar începutul celei dintâi perioade a sufletului lipsit de trup, care „hoinăreste” prin locurile pământesti pe unde a petrecut. Dar nici unul dintre acesti oameni, nu s-a aflat în stare de moarte vreme destul de îndelungată ca să întâlnească îngerii care trebuie să-I însoţească.

Unii potrivnici ai învăţăturii ortodoxe despre viaţa după moarte, socotesc aceste deosebiri faţă de regula generală a experienţei de după moarte, ca fiind o mărturie a „contradicţiilor” care există în învăţătura ortodoxă. Dar acesti potrivnici au o gândire prea mărginită. Înfăţisarea celor două zile (si a celor care urmează) nu este în nici un caz vreo dogmă. Ea este pur si simplu un „model” care adevereste rânduiala cea mai obisnuită a experineţelor sufletului după moarte. Multele situaţii, atât din literatura ortodoxă cât si din povestirile experienţelor moderne, în care morţii s-au arătat pentru o clipă celor în viaţă, în ziua cea dintâi sau cea de a doua a morţii (uneori în vis) sunt exemple ale adevărului că sufletul rămâne cu adevărat, în mod obisnuit, aproape de pământ pentru o vreme scurtă.⁷³ În cea de a treia zi (si uneori mai devreme), această perioadă ia sfârsit.

⁷³ Pentru unele exemple, vezi Taine vesnice de dincolo de mormânt, pag. 189-196. Arătările adevărate ale morţilor după această primă si scurtă vreme a “libertăţii” sufletului sunt cu mult mai rare si urmăresc întotdeauna un scop oarecare îngăduit de Dumnezeu, si nu sunt după voia omului (vezi mai jos, Anexa II).

VĂMILE VĂZDUHULUI

În cea de a treia zi, sufletul trece printre legiuni ale duhurilor celor rele, care pun oprelisti în calea lui si îl osândesc pentru felurite păcate, de care fuseseră ispitite si ele la vremea lor. Potrivit feluritelor descoperiri, există douăzeci deasemenea oprelisti, asa-numitele „vămi”, la fiecare dintre ele fiind cercetat un păcat oarecare. După ce trece de o opreliste, sufletul ajunge la următoarea, si numai după ce trece cu biruinţă prin toate, sufletul îsi poate urma calea, fără să fie aruncat de îndată în gheenă. Cât de cumpliţi sunt acesti draci dimpreună cu vămile lor, se poate vedea din faptul că însăsi Maica Domnului, când a fost vestită de către Arhanghelul Gavriil de apropiata sa adormire, L-a rugat pe Fiul ei să-i slobozească sufletul de acesti draci, si răspunzând rugăciunii ei, Însusi Domnul Iisus Hristos S-a arătat din cer ca să primească sufletul Maicii Sale celei Preacurate, si să îl ducă la cer.⁷⁴ Cea de a treia zi este cu adevărat cumplită pentru sufletul celui răposat si pentru această pricină el are nevoie în chip deosebit de rugăciuni.

Capitolul VI a prezentat unele texte Patristice si hagiografice despre vămi, si nu mai este nevoie să mai adăugăm altele aici. Cu toate acestea, mai putem aminti că descrierile vămilor reprezintă un „model” al experienţelor sufletului după moarte, iar experienţele individuale se pot deosebi între ele foarte mult. De bună seamă, amănuntele mici, cum ar fi numărul vămilor, au o însemnătate mai mică, faţă de lucrul de cea mai mare însemnătate că sufletul trece cu adevărat printr-o judecată (judecata particulară) îndată după moarte, ca cel de pe urmă rezumat al „războiului nevăzut” pe care l-a dus (sau nu a izbutit să-l ducă) pe pământ împotriva duhurilor celor căzute.

Continuând scrisoarea către fratele femeii care era pe moarte, Episcopul Teofan Zăvorâtul scrie: „Pentru cea care pleacă va începe îndată războiul trecerii

prin vămi. Acolo are nevoie de ajutor! Rămâi întru această cugetare si o vei auzi strigându-ţi: ‘Ajutor!’ Acolo trebuie să-ţi îndrepţi toată atenţia si toată iubirea pentru ea. Cred că va fi cea mai adevărată mărturisire de dragoste dacă, din clipa iesirii sufletului ei, vei lăsa în seama altora grija pentru trupul ei mort, vei merge într-un loc unde să poţi fi singur, să te adâncesti în rugăciune pentru ea, în noua ei stare si cu nevoile ei neasteptate. Pornind asa, să strigi neîncetat către Dumnezeu să o ajute, vreme de sase săptămâni, si cu adevărat, chiar si mai mult decât atât. În istorisirea Teodorei, vistieria din care au luat îngerii pentru a-i îndepărta pe vamesi, a fost agonisirea de rugăciuni a bătrânului ei. Rugăciunile tale vor fi la fel. Nu uita să faci asa. Aceasta este dragostea!”

„Vistieria” din care îngerii „au plătit datoriile” cuvioasei Teodora la vămi, a fost adesea înţeleasă gresit de către cei care critică învăţătura ortodoxă. Uneori se compară gresit cu noţiunea latină a „vredniciilor peste măsură” ale sfinţilor. Şi încă, asemenea critici sunt prea mărginiţi când citesc textele ortodoxe. Nu se pomeneste aici de nimic altceva decât de rugăciunile Bisericii pentru cel răposat, mai ales de rugăciunile unui bărbat sfânt si părinte duhovnicesc. Felul în care se înfăţisează acest lucru este metaforic -aproape că nu mai trebuie să se spună aceasta.

Biserica Ortodoxă consideră învăţătura vămilor de o asemenea însemnătate că a pus cuvinte despre acestea în multe dintre slujbele sale liturgice (vezi câteva dintre acestea în capitolul despre vămi). Mai ales, Biserica face cunoscută această învăţătură fiecăruia dintre fiii săi care se apropie de moarte. În „Canonul de rugăciune la iesirea sufletului”, pe care îl citeste preotul la patul de moarte al fiecărui credincios, se află următoarele tropare:

„Când voi pleca din această lume, învredniceste-mă să pot trece neîmpiedicat de stăpânitorul văzduhului, de tiran, de chinuitor, de cel care sade pe cărările înfricosate si aţine calea cu întrebări ispititoare” (Cântarea 4).

„Trece-mă, o, Preacurată Stăpână, în mâinile sfinte si scumpe ale sfinţilor îngeri, ca acoperit fiind cu aripile lor, să nu văd chipurile fără de rusine si întunecate ale dracilor” (Cântarea 6).

„O, tu, cea care pe Domnul nostru Cel Preaînalt L-ai născut, alungă-l si îndepărtează-l de la mine pe stăpânitorul cel cumplit al vămilor, pe ocârmuitorul lumii, când mă voi afla si eu în pragul morţii, ca astfel să te pot slăvi si eu în veci, pe Tine, o, Preasfântă Maică a lui Dumnezeu” (Cântarea 8).

Asadar, când crestinul ortodox se află pe patul de moarte, este pregătit prin cuvintele Bisericii pentru judecăţile ce-i stau înainte.

CELE PATRUZECI DE ZILE

Apoi, după ce a trecut biruitor prin vămi si s-a închinat înaintea lui Dumnezeu, vreme de încă 37 de zile, sufletul merge să vadă sălasurile cele ceresti si adâncimile iadului, fără să stie încă unde va rămâne, si numai în cea de a patruzecea zi se hotărăste sălasul până la obsteasca înviere.

De bună seamă că nu este uimitor faptul că, după ce a trecut prin vămi si a sfârsit pentru totdeauna cu lucrurile cele pământesti, sufletul trebuie dus cu adevărat în lumea cealaltă, într-o parte a căreia îsi va petrece vesnicia. Potrivit descoperirii pe care a făcut-o îngerul înaintea Sf. Macarie al Alexandriei, Biserica face o pomenire aparte pentru cel răposat în cea de a noua zi după moarte (departe de simbolismul general al celor nouă cete ale îngerilor) fiindcă până atunci sufletului i se arată frumuseţile raiului, si numai după aceasta, pentru celelalte zile rămase până la patruzeci, i se arată chinurile si grozăviile iadului, înainte de a se hotărî, în cea de a patruzecea zi, locul unde va astepta învierea morţilor si Judecata de Apoi. Şi spunem din nou că aceste numere sunt o regulă generală, sau „modelul” celor ce se petrec după moarte si fără îndoială, nu toţi cei plecaţi întregesc neapărat această lungime de zile potrivit „regulii”. De fapt, stim că Teodora si-a întregit „drumul iadului” chiar în ziua a patruzecea – asa cum, este măsurat timpul pe pământ (Tainele vesnice, pag. 83-84).

STAREA SUFLETELOR PÂNĂ LA JUDECATA DE APOI

Unele suflete se găsesc într-o stare de pregustare a bucuriei si fericirii celei vesnice, iar altele -în frica chinurilor vesnice care vor veni pe deplin după Judecata cea de Apoi. Până atunci, încă mai sunt cu putinţă schimbări în starea sufletelor, mai ales prin Jertfa Cea fără de Sânge (pomenirea la Sf. Liturghie) si prin alte rugăciuni.

Învăţătura Bisericii, despre starea sufletelor din rai si din iad înainte de Judecata cea de Apoi, este înfăţisată mai jos mai amănunţit în cuvintele Sfântului Marcu al Efesului (Anexa I).

Folosul rugăciunii, atât în Biserică, cât si în singurătate, pentru sufletele aflate în iad, a fost arătat în multe Vieţi ale sfinţilor si pustnicilor cât si în scrierile Patristice. În Viaţa Muceniţei Perpetua, din veacul al III-lea, de pildă, soarta fratelui ei Democrate, i-a fost descoperită în chipul unui vas mare plin cu apă, care era prea sus pentru ca el să ajungă acolo, din locul prea fierbinte si spurcat, unde era ţinut în strânsoare. Prin rugăciunea ei stăruitoare vreme de o zi si o noapte, fratele ei a putut ajunge la vasul cu apă si ea l-a văzut într-un loc luminos. Prin aceasta ea a înţeles că el fusese iertat de pedeapsă.⁷⁵

În viaţa unei pustnice, care a răposat în sec. al XX-lea, se află o relatare asemănătoare. Viaţa monahiei Atanasia (Anastasia Logaceva), fiica duhovnicească a Sf. Serafim de Sarov, povesteste:

„Acum ea si-a luat osteneala rugăciunii pentru fratele ei trupesc, Paul, care s-a spânzurat când era beat. Mai întâi, ea a

⁷⁵ Vieţile sfinţilor, 1 febr. ; traducerea în lb. engleză a acestui pasaj în Orthodox Life, 1978, nr. 1, pag. 23-24.

mers la cuvioasa Pelaghia Ivanova,⁷⁶ care vieţuia în Mânăstirea Diveevo, ca să primească sfat de la ea despre felul în care putea să-i usureze soarta fratelui ei dincolo de mormânt, care îsi pusese capăt vieţii celei pământesti în chip nefericit si rusinos. După sfat, a hotărât următoarele: Maica Anastasia trebuia să pună zăvorul la chilia ei, unde să postească si să se roage pentru el, citind în fiecare zi de 150 de ori rugăciunea ‘Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te …’ La capătul a patruzeci de zile, ea a văzut o mare prăpastie, pe fundul căreia se afla o piatră plină de sânge, si pe ea stăteau doi oameni cu lanţuri de fier la gâturile lor. Unul dintre aceia era fratele ei. Când i-a spus Cuvioasei Pelaghia despre această vedenie, Cuvioasa a sfătuit-o să facă din nou aceeasi osteneală cu postul si cu rugăciunea. După încă patruzeci de zile, ea a văzut aceeasi prăpastie, aceeasi piatră pe care sedeau aceeasi doi bărbaţi cu lanţuri de fier la gâturile lor. Dar fratele ei era de data aceasta în picioare si umbla în jurul pietrei, dar apoi a căzut din nou pe piatră. Lanţul se mai afla în jurul gâtului lui. După ce i-a spus din nou Cuvioasei Pelaghia Ivanova despre visul ei, Cuvioasa a sfătuit-o să facă aceeasi osteneală cu postul si cu rugăciunea pentru a treia oară. După încă patruzeci de zile, Anastasia a văzut aceeasi prăpastie si aceeasi piatră, dar de data aceasta se afla numai un singur bărbat, pe care nu-l cunostea, iar fratele ei fugise departe de piatră si nu se mai vedea. Bărbatul care rămăsese pe stâncă a zis: ‘Este bine pentru tine. Ai mijlocitori puternici pe pământ.’ După aceasta, Cuvioasa Pelaghia a spus: ‘Fratele sfinţiei tale a fost slobozit din chinuri, dar nu a primit binecuvântare.’”⁷⁷

Sunt multe întâmplări asemănătoare în Vieţile sfinţilor si ale pustnicilor ortodocsi. Dacă cineva este înclinat spre o gândire îngustă despre aceste vedenii, ar trebui poate să se spună că, de bună seamă, chipurile pe care le iau asemenea vedenii (de obicei

Viaţa ei completă în lb. rusă se găseste în cartea Arhimandritului Serafim Chichagov, IstoriculMânăstirii Diveevo, St. Herman Brotherhood, 1978, pag. 530 si următoarele. ⁷⁷ Citiri de suflet folositoare, iunie 1902, pag. 281.

în vis) nu sunt neapărat privelisti „fotografice” ale căii sufletului, asa cum se află el în cealaltă lume, ci mai degrabă sunt privelisti care arată adevărul duhovnicesc despre îmbunătăţirea stării sufletului în cealaltă lume, prin rugăciunile celor rămasi pe pământ.

RUGĂCIUNEA PENTRU MORŢI

Cât de importantă este pomenirea la Liturghie, se poate vedea din următoarea întâmplare: Înainte de dezvelirea moastelor Sfântului Teodosie de Cernigov (1896), ieromonahul (renumitul stareţAlexei al Schitului Goloseevski, din Lavra Pesterii Kievului,careaplecat la Domnul în 1916)carea condus reînvesmântarea moastelor, obosind în vreme ce stătea lângă moaste, a aţipit si l-a văzut înaintea sa pe Sfântul, care i-a spus: „Îţi mulţumesc fiindcă te-ai ostenit pentru mine. Încă te mai rog, atunci când vei sluji Sfânta Liturghie, să-i pomenesti pe părinţii mei” -si i-a spus numele lor (Preotul Nichita si Maria⁷⁸). „Cum poţi tu, o, sfinte, să-mi ceri mie rugăciuni, când tu stai la Tronul ceresc si împlinesti mila lui Dumnezeu faţă de oameni?” A întrebat ieromonahul. „Da, este adevărat,” a răspuns Sf. Teodosie, „dar jertfa adusă la Liturghie este mult mai puternică decât rugăciunea mea.”

De aceea, panahidele, cât si rugăciunile făcute acasă pentru morţi le sunt de folos, căci sunt fapte bune făcute spre pomenirea lor, cum ar fi pomeni si daruri duse la biserică. Dar pomenirea la Sfânta Liturghie este de un folos aparte pentru ei. S-au arătat mulţi morţi si au mai fost si alte întâmplări care arată cât de folositoare este pomenirea morţilor. Mulţi care au murit în pocăinţă, dar cărora nu le-a stat în putinţă să-si dovedească pocăinţaîn timpul vieţii,aufost sloboziţi de chinuri siau

Înainte de această vedenie nu se cunosteau aceste nume. La câţiva ani după canonizare, s-a găsit în mânăstirea în care fusese stareţ, cartea de pomeniri a Sfântului Teodosie, care a adeverit aceste nume si au întărit vedenia. Vezi Viaţa Bătrânului Alexei în Pravoslavni Blagovestnik, San Francisco, 1967, nr. 1 (în lb. rusă).

dobândit odihna. În Biserică sefacmereurugăciuni pentru odihna morţilor, iar în ziua Pogorârii Duhului Sfânt, în rugăciunile care se fac în genunchi la vecernie, existăchiar o rugăciune anume„pentru cei din iad”.

Răspunzând la întrebarea „Există ceva care poate fi de folos sufletelor după moarte?”, Sfântul Grigorie cel Mare, în Dialogurile sale ne învaţă: „Sfânta Jertfă a lui Hristos, Jertfa mântuirii noastre, aduce mari foloase sufletelor chiar si după moarte, putând da iertarea păcatelor lor în viaţa care va să vină. Pentru această pricină, sufletele morţilor cer uneori să li se facă Liturghii …. În chip firesc, calea mântuirii înseamnă să facem noi însine, chiar în timpul vieţii, cele ce nădăjduim că alţii le vor face pentru noi după moarte. Este mai bine să ne pregătim iesirea sufletului ca oameni liberi, decât să căutăm slobozirea după ce acesta se află deja în lanţuri. De aceea, trebuie să defăimăm această lume din toată inima noastră, ca si cum slava ei a trecut deja, si să ne dăruim jertfa noastră de lacrimi lui Dumnezeu în fiecare zi, asa cum jertfim Trupul si Sângele Lui Cel sfânt. Numai această jertfă are puterea să mântuiască sufletul de moartea cea vesnică, pentru că ea ne arată taina morţii Fiului Cel Unul Născut” (Dialoguri IV: 57, 60, pag. 266, 272-273).

Sfântul Grigorie dă câteva exemple de morţi care s-au arătat celor vii, cerându-le sau mulţumindu-le pentru săvârsirea Liturghiei pentru odihna lor. De asemenea, odinioară, un întemniţat, a cărui femeie îl crezuse mort, si pentru care ea a dat pomelnic la Liturghie în unele zile, s-a întors din temniţă si i-a povestit ei cum fusese eliberat din lanţuri în unele zile -tocmai în zilele când i se făcuse Liturghia (Dialoguri IV:57, 59, pag. 267, 270).

Protestanţii socotesc în general rugăciunea Bisericii pentru morţi ca fiind cumva nepotrivită cu nevoia aflării mântuirii, mai înainte de toate, în această viaţă: „Dacă poţi fi mântuit de Biserică după moarte, atunci de ce să te mai ostenesti să lupţi sau să găsesti credinţă în această viaţă? Să mâncăm, să bem si să ne veselim …” De bună seamă, nimeni, dintre cei care au mărturisit o asemenea filosofie, nu a dobândit vreodată mântuire prin rugăciunea Bisericii, si este limpede că asemenea dovadă este destul de nefirească, si chiar făţarnică. Rugăciunea Bisericii nu poate mântui pe oricine care nu doreste mântuire sau nu s-a ostenit din greu pentru mântuire, de-a lungul vieţii. Într-un fel, se poate spune că rugăciunea Bisericii sau a crestinilor singuri pentru un om mort este doar un alt sfârsit al vieţii acelui om: nu se vor face rugăciuni pentru acela, dacă el nu a făcut ceva în timpul vieţii sale pentru a însufleţi asemenea rugăciune după moartea sa.

Sfântul Marcu al Efesului vorbeste de asemenea despre rugăciunea Bisericii pentru morţi si îmbunătăţirea pe care o aduce în starea lor, dând exemplul rugăciunilor Sfântului Grigorie Dialogul pentru împăratul roman Traian -o rugăciune însufleţită de o faptă bună a acestui împărat păgân. (Vezi mai jos, Anexa I).

CE PUTEM FACE PENTRU MORŢI

Toţi cei care dorim să ne arătăm dragostea faţă de cei morţi si să le dăm un ajutor real, putem să o facem cel mai bine prin rugăciuni pentru ei, si mai ales prin pomenirea lor la Liturghie, când părticelele care sunt scoase pentru vii si pentru morţi sunt amestecate în Sfântul Potir cu cuvintele: „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici cu Sfânt Sângele Tău, pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi.” Nu putem face nimic mai bun si mai de seamă pentru morţi decât să ne rugăm pentru ei, făcându-le pomenirea la Liturghie. Au mereu nevoie de aceasta, si mai ales de-a lungul celor patruzeci de zile, când sufletul răposatului porneste pe calea sălasurilor vesnice. Trupul nu simte atunci nimic: nu vede pe cei apropiaţi care sunt adunaţi laolaltă, nu miroase mireasma florilor, nu aude cuvântările de îngropăciune.

Dar sufletul simte rugăciunile făcute pentru el si este recunoscător celor care le fac si este duhovniceste alături de aceia.

O, rude si apropiaţi ai morţilor! Faceţi pentru ei cele ce le sunt de folos si cele ce sunt în puterile voastre. Folosiţi banii, nu pentru împodobirea cea din afară a sicriului si a mormântului, ci pentru a ajuta pe cei în nevoi, pentru pomenirea celor care v-aufost apropiaţi siau murit, pentru biserici, unde se fac rugăciuni pentru ei. Faceţi milostenie pentru cei morţi, purtaţi de grijă pentru sufletele lor. Înaintea noastră atuturor,seaflă aceeasi cale, si cât vom dori si noi, la rândul nostru, să fim pomeniţi în rugăciune! De aceea să fim si noi milostivi faţă de cei morţi.

De îndată ce cineva a răposat, chemaţi grabnic un preot, ca să facă „Rugăciuni la iesirea sufletului”, care se citesc tuturor crestinilor după moarte.Încercaţi, dacă vă stă în putinţă, să faceţi slujba de înmormântare în biserică, si să secitească Psaltirea la căpătâiul celui ce a murit, până la înmormântare. Nu este nevoie ca înmormântarea să se facă cu multe amănunte, dar bineînţeles cătrebuie să fie întreagă, fără prescurtări. Nu vă gândiţi acum la voi si la cele ale voastre, ci la cel care a răposat, de care vă despărţiţi pentru totdeauna. Dacă în biserică se află câţiva morţi în acelasi timp, primiţi, dacă se propune, săvârsirea slujbei de înmormântare pentru toţi laolaltă. Este mai bine ca o înmormântare să se slujească pentru doi sau mai mulţi răposaţi în acelasi timp, când rugăciunea celor apropiaţi, care se află adunaţi, va fi cu mult mai înfocată, decât dacă slujbele de înmormântare se fac pe rând, si din pricina lipsei de timp, ele sunt scurtate. Slujba trebuie să fie întreagă pentru că fiecare cuvânt al rugăciunii pentru răposat este ca o picătură de apă pentru omul cel însetat. În chip foarte hotărât, rânduiţi de îndată slujbele pentru pomenirea de-a lungul celor patruzeci de zile, adică pomenirea zilnică la Liturghie pentru perioada de patruzeci de zile. De obicei, în bisericile unde se fac slujbe zilnic, răposatul a cărui înmormântare a avut loc acolo, este pomenit vreme de patruzeci de zile si chiar mai mult. Dar dacă slujba de înmormântare are loc într-o biserică, în care nu au loc slujbe zilnic, rudele trebuie să se îngrijească de pomenirea de patruzeci de zile acolo unde se fac slujbe zilnic. Este la fel de bine să trimiteţi contribuţii pentru pomenirea la mânăstiri, ca si la Ierusalim, unde are loc rugăciune permanentă la Locurile Sfinte. Dar pomenirea pentru patruzeci de zile trebuie începută îndată după moarte, când sufletul are nevoie în chip deosebit de ajutor prin rugăciune, si de aceea trebuie începută pomenirea în locul cel mai apropiat unde se fac slujbe zilnic.

Să neîngrijim de ceicareauplecat în lumea cealaltă înaintea noastră, ca să facem pentru ei toate cele ce ne stau în putinţă, amintindu-ne că „fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”.

ÎNVIEREA TRUPULUI

Într-o zi, întreagă această lume stricăcioasă va ajunge la un sfârsit, si vor răsări zorile vesnicei Împărăţii a lui Dumnezeu, unde sufletele celor răscumpăraţi, unite cu trupurile lor înviate, vor trăi în vesnicie cu Hristos Cel nemuritor si nestricăcios. Atunci, bucuria si slava, pe care sufletele o cunosc acum în cer numai în parte, va fi înlocuită cu bucuria întreagă a noii zidiri pentru care a fost făcut omul. Dar cei care nu au primit mântuirea pentru care Hristos a venit pe pământ, ca să o dea lumii, vor fi vesnic chinuiţi în iad -dimpreună cu trupurile lor înviate. Sfântul Ioan Damaschin, în ultimul capitol al cărţii sale, Arătarea cea adevărată a credinţei ortodoxe, istoriseste bine cea din urmă stare a sufletului după moarte:

„Şi noi credem în învierea morţilor, pentru că va fi una cu adevărat, va exista o înviere a morţilor. Acum, când vorbim de înviere, înţelegem o înviere a trupurilor. Căci învierea este o ridicare din nou a celui care a căzut. Dar, dacă sufletele sunt nemuritoare, cum se vor ridica ele din nou? Dacă moartea se defineste ca o despărţire a sufletului de trup, învierea este unirea din nou a sufletului cu trupul, si ridicarea din nou a fiinţei care pierise si căzuse. De aceea, chiar trupul care este stricăcios si pieritor, se va înălţa nestricăcios. Căci Cel Care la început a făcut trupul din ţărâna pământului, nu este neputincios să-l ridice din nou, după ce acesta a pierit si s-a întors iarăsi în pământul din care a fost luat prin hotărârea Ziditorului său ….

Acum, dacă sufletul ar fi ales singur să intre în războiul pentru fapta cea bună, si cununa ar primi-o de unul singur. Dar dacă el singur s-a lăsat în voia dezmierdărilor, el singur va fi osândit întru dreptate. Cu toate astea, fiindcă sufletul nu a urmat fără trup nici fapta cea bună, nici patima, va fi drept pentru suflet si trup ca să primească răsplata împreună ….

Asadar, cu sufletele noastre unite din nou cu trupurile noastre, care se vor face nemuritoare si vor alunga stricăciunea, ne vom ridica din nou si vom sta înaintea scaunului lui Hristos, la judecata cea înfricosătoare. Iar diavolul, împreună cu dracii săi, si cu omul său, adică Antihrist, si necredinciosii, vor fi aruncaţi în focul cel vesnic, care nu va fi un foc material, asa cum suntem obisnuiţi, ci un foc asa cum numai Dumnezeu poate să stie. Şi cei care au făcut bine, vor străluci ca soarele împreună cu îngerii, într-o viaţă vesnică împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos, văzându-L si fiind văzuţi de El pururea, bucurându-se de o fericire nesfârsită care vine de la El, si lăudându-L, dimpreună cu Tatăl si cu Duhul Sfânt în vecii vecilor nesfârsiţi. Amin.”⁷⁹

 

Comentariu saccsiv:

Cititi va rog si:

Sa ne amintim de spusele parintelui Efrem Filotheitul: “În ce te voi găsi, întru aceea te voi judeca”. Cu o moarte toti suntem datori, dar…