Donald Trump vrea anexarea Canadei, a Groelandei și a Panama. Nu ni se spune însă că planul este cu mult mai vechi…

De Craciun, Donald Trump a transmis ca vrea anexarea Canadei, a Groelandei si a Canalului Panama:

Mesaj halucinant de Crăciun de la Trump – promisiuni de anexare pentru Canada și Groenlanda și o nouă amenințare pentru Panama

Ideea nu este insa noua, ci chiar foarte veche.

 

Despre CANADA

Iata ce putem citi in articolul Donald Trump Calls for the Annexation of Canada. Déjà Vu. General Douglas MacArthur Was to Bomb Vancouver, Halifax, Montreal and Quebec City. This Is No Joking Matter de pe Global Research:

Donald Trump face apel la anexarea Canadei. Déjà Vu. Generalul Douglas MacArthur ar fi urmat să bombardeze orașele Vancouver, Halifax, Montreal și Quebec. Nu este de glumit cu aceste chestiuni

De Prof. Michel Chossudovsky, 25 Decembrie 2024, Global Research

Introducere

În calitate de ‘Lider al Lumii Libere’, Donald Trump a venit cu narațiunea sucită conform căreia Canada ar trebui să se alăture ‘Americii MAGA’ iar Justin să fie nominalizat ca guvernator al celui de-al 51-lea stat american.

Totul a început ca o glumă la reședința Mar-a-Lago a lui Trump, care s-a concretizat într-un râs amar.

Avem precedente istorice care fac obiectul acestui articol.

Atât declarația lui Donald Trump cât și răspunsul prim-ministrului Canadei sunt la limita ridicolului.

‘Să facem Canada al 51-lea stat american’

Eșecul lui Justin în a răspunde în calitatea sa de „șef de guvern” al Canadei a fost marcat în mod vizibil de ignoranța cu privire la istoria relațiilor dintre Canada și SUA de la Confederația din 1867.

Nu putem da vina pe Trudeau. Cărțile noastre de istorie nu recunosc „Planul roșu de război de bază comun al armatei și marinei” al Departamentului de Război al SUA (Joint Army and Navy Basic War Plan – Red) de a invada Canada în anii 1930.

S-a râs la Mar a Lago. Dar Donald nu glumea. El a postat pe X (fostul Twitter) cum că: „mulți canadieni” „doresc”, de fapt, devenirea Canadei drept cel de-al 51-lea stat american: s-ar economisi „taxe și protecție militară”.

Iar la apelul lui Trump de a fi impusă o taxă de 25 % pe bunurile importate din Canada și Mexic, Justin Trudeau a răspuns că s-ar fi așteptat să se refere la lista tarifară a SUA (ratele taxelor vamale) cuprinsă în Acordul ‘NOUL NAFTA’ din 2020 dintre SUA, Mexic și Canada, la care atât Trump, cât și Trudeau au fost semnatari (a se vedea imaginea de mai jos).

Declarațiile făcute de Donald Trump invitaților săi la Mar-a-Lago nu au fost deloc spontane. Au făcut acestea obiectul unor discuții prealabile cu consilierii săi?

„Donald J. Trump @realDonaldTrump

Nimeni nu ne poate spune de ce trebuie să subvenționăm Canada cu peste 100.000.000 de dolari pe an? Nu are niciun sens! Mulți canadieni ar vrea Canada drept al 51-lea stat american. Așa s-ar economisi masiv cu taxele și protecția militara. Eu cred că este o idee grozavă. Statul 51!!!

Dec 18, 2024 at 3:23 AM”

Problema anexării, precum și o invazie totală a Canadei au fost pe planșa de schițe a Departamentului de Război al Statelor Unite încă de la sfârșitul Primului Război Mondial.

Ce știu canadienii: Actul privind America de Nord Britanică (1867). Confederația

Majoritatea canadienilor sunt pe deplin conștienți de intenția Statelor Unite de a anexa mai multe teritorii ale Americii de Nord Britanice, care a culminat cu defunctul proiect de lege privind anexarea din 1866, ca să nu mai vorbim de achiziționarea Alaskăi în mai 1867, cu două luni înainte de promulgarea Actului privind America de Nord Britanică, care a dus la crearea Dominionului Canadei. Confederația la 1 iulie 1867.

Presedintele Andrew Johnson

Proiectul de lege privind anexarea Canadei a fost introdus în 1866. Deși nu a fost adoptat de Camera Reprezentanților, textul proiectului de lege era totuși o schiță a unui plan de invazie. Acesta urma să intre în vigoare la proclamarea sa de către președintele american Andrew Johnson. Acesta includea teritoriile Americii de Nord Britanice, de la Newfoundland și Maritimes până la British Columbia, extinzându-se spre nord în teritoriul Hudson Bay și în Teritoriul de Nord-Vest, la granița cu „America Rusă” (adică Alaska) (a se vedea harta de mai jos).

Aceasta a constat în confiscarea totală a terenurilor publice. Aceasta presupunea, de asemenea, controlul SUA asupra sistemului feroviar transcanadian, a căilor navigabile, a canalelor, precum și controlul asupra căii maritime Saint Lawrence.

De asemenea, guvernul american a avut în vedere plata unei „compensații” către Compania Hudson Bay. Aceasta a constat, în esență, într-un plan de confiscare a teritoriilor aflate sub jurisdicția H.B.C. (a se vedea harta), „în vederea achitării complete a tuturor revendicărilor de teritoriu sau jurisdicție în America de Nord, indiferent dacă sunt întemeiate pe carta companiei [Hudson Bay] sau pe orice tratat, lege sau uz”.

• Ce nu știu canadienii. Omise din cărțile noastre de istorie

Deși proiectul de anexare din 1866 a fost blocat odată cu adoptarea Actului britanic nord-american în 1867, planurile SUA de a anexa și/sau invada militar Canada au fost luate în considerare în anii 1930.

Imediat după Primul Război Mondial, intenția Washingtonului a fost să submineze, să destabilizeze și să distrugă Imperiul Britanic, un obiectiv care a fost în mare parte îndeplinit în urma celui de-al Doilea Război Mondial.

Ceea ce a fost omis din cărțile noastre de istorie din școli, licee și universități este faptul că vecinul nostru american a avut în vedere să pornească un război împotriva Canadei. La începutul anilor 1920, Departamentul de Război al Statelor Unite a elaborat un plan de invadare a Dominionului Canadei.

De la mijlocul anilor 1930, planurile de război împotriva Canadei constau în bombardarea orașelor Montreal, Quebec, Halifax și Vancouver. Utilizarea de „gaze toxice” făcea parte din acest proiect.

• „Planul roșu de război” împotriva Canadei sub conducerea generalului D. MacArthur

General Douglas MacArthur

La sfârșitul anilor 1920, Washingtonul a formulat un plan detaliat pentru invadarea Canadei, intitulat „Joint Army and Navy Basic War Plan – Red”. Planul a fost aprobat de Departamentul de Război al SUA sub președinția lui Herbert Hoover în 1930. Acesta a fost actualizat în 1934 și 1935, în timpul președinției lui Franklin D. Roosevelt. Acesta a fost retras în 1939, în urma izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial.

Planul roșu de război a fost aprobat oficial de Departamentul de Război al SUA în mai 1930. Proiectul din 1928 prevedea că: „ar trebui să fie foarte clar pentru Canada că, în caz de război, ar avea mult de suferit”.

Potrivit lui Floyd Rudmin, care citează documente ale Departamentului de Război al SUA:

Dacă planurile de război ale SUA pentru cucerirea Canadei provoacă râs, acesta este un comentariu despre cei care râd, nu un comentariu despre planurile de război. La vremea sa, Planul roșu de război nu era menit să fie amuzant.

Proiectul din 1928 prevedea că „ar trebui să fie foarte clar pentru Canada că, în caz de război, va suferi din greu”.

Proiectul din 1930 prevedea că „mari părți ale teritoriului CRIMSON vor deveni teatre de operațiuni militare, cu consecința suferinței populației și a distrugerii și devastării pe scară largă a țării…”24 În octombrie 1934, Secretarul de Război și Secretarul Marinei au aprobat un amendament care autoriza bombardarea strategică a orașelor Halifax, Montreal și Quebec prin „operațiuni aeriene imediate la o scară cât mai mare posibilă”.

Gen. MacArthur cu Gen. Eisenhower

Generalul Douglas MacArthur, care a condus ulterior forțele americane din Pacific în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ca să nu mai vorbim de conducerea raidurilor de bombardament în covor împotriva Coreei de Nord (1950-1953), a fost implicat activ în perioada 1930-1937. Generalul MacArthur a fost numit șef al Statului Major al armatei americane în 1930.

Planul de război era explicit orientat spre cucerirea Canadei de către SUA.

„Misiunea armatei americane, [scrisă cu majuscule], era „ÎN ULTIMUL RÂND, DE A OBȚINE CONTROLUL COMPLET AL CRIMSON [Canada]”.

Planul de război îndreptat împotriva Canadei, formulat inițial în 1924, era intitulat „Joint Army and Navy Basic War Plan – Red”.

Potrivit lui Floyd Rudmin, care citează documentele de război originale (link-ul nu mai este funcțional).

„Deși aparent pentru război împotriva Marii Britanii, Planul ROȘU este aproape lipsit de planuri de luptă împotriva britanicilor. Planul se concentrează pe cucerirea Canadei, care avea codul de culoare CRIMSON. T Proiectul din 1924 declara că „intențiile Statelor Unite sunt de a deține perpetuu toate teritoriile CRIMSON și RED câștigate… Guvernul Dominion [al Canadei] va fi abolit”.

Departamentul de Război al SUA a recunoscut că acest război nu era împotriva Marii Britanii. Bombardarea strategică a orașelor Halifax, Montreal și Quebec era prevăzută în cadrul Planului ROȘU. În plus, armata americană primise instrucțiuni (cu majuscule),

„SĂ FACĂ TOATE PREGĂTIRILE NECESARE PENTRU UTILIZAREA RĂZBOIULUI CHIMIC DE LA IZBUCNIREA RĂZBOIULUI. UTILIZAREA RĂZBOIULUI CHIMIC, INCLUSIV UTILIZAREA AGENȚILOR TOXICI, DE LA INCEPUTUL OSTILITĂȚILOR, ESTE AUTORIZATĂ…” (citat de Floyd Rudmin, op cit).

„În martie 1935, generalul Douglas MacArthur a propus un amendament care făcea din Vancouver o țintă prioritară [de bombardament] comparabilă cu Halifax și Montreal.” (Ibidem)

Captură de ecran Daily Mail

Captură de ecran Daily Mail

Interviu video cu Michel Chossudovsky

https://odysee.com/@lestu-dio:d/chossudovskyEN20220701:1

• „Planul roșu de război” de a invada Canada. Cu ștampila SECRET pe copertă

Documentele istorice privind anexarea (1866), invazia Canadei, „Planul roșu de război” (1930) și „Planul roșu de război” (1935) (95 de pagini) sunt cuprinse în anexele II și III din articolul meu anterior. Planul roșu de război, a se vedea și aici.

Aceste documente fac parte din istoria noastră. Este important ca „Planul roșu de război” (1930 și 1935) să fie ferm recunoscut și dezbătut în școlile, liceele și universitățile din întreaga țară.

Patrick J. Hurley

Secretarul de război Patrick J. Hurley (1929-1933) a jucat un rol esențial în formularea și aprobarea Planului Roșu de către administrația americană.

Planul de invadare a Canadei a constat într-un document de 94 de pagini „cu cuvântul SECRET ștampilat pe copertă. Acesta fusese formulat pe o perioadă de peste cinci ani (a se vedea textul integral în anexa la articolul meu anterior).

În februarie 1935, Departamentul de Război [al SUA] a aranjat o alocare din partea Congresului de 57 de milioane de dolari pentru a construi trei baze aeriene de frontieră în scopul unor atacuri surpriză preventive asupra aerodromurilor canadiene. Baza din regiunea Marilor Lacuri urma să fie camuflată ca un aeroport civil și să fie „capabilă să domine inima industrială a Canadei, Peninsula Ontario” (de la p. 61 din audierile din 11-13 februarie 1935 ale Comitetului pentru Afaceri Militare, Camera Reprezentanților, privind bazele de apărare aeriană (H.R. 6621 și H.R. 4130). Această mărturie ar fi trebuit să fie secretă, dar a fost publicată din greșeală. A se vedea New York Times, 1 mai 1935, p. 1.

În august 1935, SUA au organizat cele mai mari manevre militare din istorie pe timp de pace, cu 36 000 de soldați care au ajuns la granița canadiană, la sud de Ottawa, iar alți 15 000 au fost ținuți în rezervă în Pennsylvania. Scenariul jocului de război a fost o invazie americană motorizată a Canadei, cu forțele de apărare respingând inițial forțele albastre invadatoare, dar pierzând în cele din urmă „depășite numeric și armate” la sosirea întăririlor albastre. Conform pamfletului armatei „Souvenir of the First Army Maneuvers: The Greatest Peace Time Event in US History” (p.2). (Profesorul F.W. Rudmin, Queen’s University Kingston, Ontario, Comentarii privind „Planul de război roșu”, a se vedea textul integral în anexa III)

Una dintre actualizările aduse planului de invazie din 1930 a fost utilizarea de arme chimice împotriva civililor canadieni:

„În 1934, Planul Roșu de Război a fost modificat pentru a autoriza prima utilizare imediată a gazelor otrăvitoare împotriva canadienilor și pentru a folosi bombardamentele strategice pentru a distruge Halifax dacă nu putea fi capturat.” (Ibidem)

Este demn de remarcat faptul că, în cursul celui de-al Doilea Război Mondial, Departamentul de Război a luat decizia de a păstra planul de invazie în cărți. Acesta a fost clasat pe rafturi. Planul Roșu de război a fost declasificat 35 de ani mai târziu, în 1974.

Washington Post, care a ignorat cu ușurință semnificația istorică a „Joint Army and Navy Basic War Plan – Red”, a recunoscut totuși natura agresivă a efortului militar propus:

„Un plan îndrăzneț, un plan impresionant, un plan pas cu pas pentru invadarea, cucerirea și anexarea vecinului nostru de la nord. …Mai întâi, trimitem o forță mixtă armată-marină de peste mări pentru a cuceri orașul port Halifax, izolându-i pe canadieni de aliații lor britanici.

Apoi luăm cu asalt centralele electrice canadiene de lângă cascada Niagara, astfel încât aceștia să înghețe în întuneric.

Apoi, armata americană invadează pe trei fronturi – mărșăluind din Vermont pentru a cuceri Montreal și Quebec, pornind din Dakota de Nord pentru a cuceri centrul căilor ferate de la Winnipeg și pornind din Midwest pentru a cuceri minele strategice de nichel din Ontario.

Între timp, marina americană cucerește Marile Lacuri și blochează porturile canadiene din Atlantic și Pacific. …” (Raiding the Icebox; Behind Its Warm Front, the United States Made Cold Calculations to Subdue Canada, de Peter Carlson, Washington Post, 30 decembrie 2005, subliniere adăugată).

În timp ce evaluarea Washington Post de mai sus descrie caracteristicile unui război total împotriva Canadei, Global and Mail răsucește realitățile cu susul în jos. Planul de război roșu de a ataca CRIMSON a fost prezentat în mod întâmplător ca un efort de pacificare pentru a apăra pe bună dreptate SUA împotriva britanicilor:

„Aprobat pentru prima dată în 1930, Joint Army and Navy Basic War Plan – Red a fost elaborat pentru a apăra Statele Unite în caz de război cu Marea Britanie.

Acesta făcea parte dintr-o serie de astfel de planuri de contingență elaborate la sfârșitul anilor 1920. Canada, identificată drept Crimson, urma să fie invadată pentru a-i împiedica pe britanici să o folosească ca punct de plecare pentru a ataca Statele Unite.” (Globe and Mail, 31 decembrie 2005, subliniere adăugată)

Documentele originale referitoare la invazia Canadei, inclusiv „Planul roșu de război” și „Planul de apărare nr. 1” al Canadei, se află în arhivele Colegiului de război al armatei SUA din Carlisle, Pa. [link-ul nu mai este activ]

Textul complet al Planului Roșu de război este inclus în anexa III. Textul complet al Planului de anexare din 1866 este inclus în anexa I.

Planul este detaliat. Acesta implică atât componente militare, cât și de informații.

Potrivit istoricului John Major, „Planul Roșu de război” consta, de asemenea, într-o „serie de posibile campanii americane preventive de invadare a Canadei în mai multe zone și de ocupare a porturilor și căilor ferate cheie înainte ca trupele britanice să poată oferi întăriri canadienilor…”

• Apărarea națională a Canadei

Malcolm Corsan Sutherland-Brown

Guvernul federal și armata canadiană erau pe deplin conștiente de aceste planuri „secrete” ale SUA de a invada Canada. În anii 1920, locotenentul James „Buster” Sutherland Brown a fost numit director al operațiunilor militare și al serviciilor de informații la Ottawa pentru a se ocupa de problema securității naționale a Canadei.

Sarcinile sale constau în elaborarea unor planuri de război de urgență în cazul unui atac al SUA împotriva Dominionului Canadei. Sub conducerea lui „Buster” Sutherland Brown (promovat ulterior la gradul de brigadier), răspunsul Canadei la amenințările SUA a fost formulat în cadrul „Planului de apărare nr. 1”, un plan de urgență pentru contraatac, în cazul unei invazii americane.

„Planul de apărare nr. 1” a fost abandonat în 1931 de șeful Statului Major al Canadei, A.G.L. McNaughton (după adoptarea „Planului roșu de război” în 1930), pe motiv că „americanii ar câștiga în mod inevitabil un astfel de război” și că nu avea rost să se acționeze pe baza unui plan de urgență.

• Ottawa cedează

Decizia crucială a guvernului conservator al prim-ministrului R. B. Bennett (imaginea din stânga), care a intrat în funcție în august 1930, a fost aceea de a abandona planul de apărare națională al Canadei. Această decizie a constituit o recunoaștere de facto a hegemoniei SUA în America de Nord.

Deși invazia Canadei conform Joint Army and Navy Basic War Plan – Red nu a avut loc, amenințarea militară a unui plan american de invazie a servit la obligarea Canadei de a capitula în cele din urmă în fața presiunilor politice și economice ale SUA.

Canadieni de la o coastă la alta. Suntem o Confederație. Un stat național. Să ne asumăm controlul asupra istoriei noastre

 

Despre PANAMA

Ca urmare a Războiului hispano-american din anul 1898, Spania a cedat Puerto Rico Statelor Unite ale Americii, după care Cuba a fost transformată în protectorat american în anul 1903. La fel ca și alte puteri vest-europene, Regatul Unit a fost foarte interesat de afacerile privind insulele din Marea Caraibelor. Cu toate acestea, Londra a recunoscut schimbarea situației geopolitice din zonă prin Tratatul Hay-Paunceforte din anul 1901, care dădea SUA mână liberă expansiunii atât în America Centrală, cât și în Marea Caraibelor. Esența acordului a fost, de fapt, construirea Canalului Panama (funcțional din anul 1914), dar sub proprietatea și controlul exclusiv al SUA (înainte de construirea canalului, Washingtonul a deposedat Panama de Columbia, urmând același model al revoluției ‘colorate’ pro-americane anterioare din Hawaii).

În ceea ce privește politica colonială expansionistă a SUA atât în America Centrală cât și în Marea Caraibelor, fundamentul ideologic al acestei hegemonii imperiale a fost același: Doctrina Monroe din anul 1823, care, în mod clar, sub deviza ‘America pentru americani’, a promulgat imperialismul american în zona Americii Latine (fără interferențe vest-europene), implicând intenția de a trata America Latină ca zonă de influență exclusivă a SUA. Cu toate acestea, Războiul Civil American din anii 1861-1865 a amânat temporar politica imperialist-expansionistă a Washingtonului în America Latină, dar Doctrina Monroe din 1823 nu a fost nicidecum pusă deoparte și uitată.

Încercarea geopolitică franceză de a crea un stat colonial (imperiu) în Mexic în anii 1862-1867 a fost cea care a oferit, în esență, începerea lucrărilor de construcție a Canalului Panama, însă inginerul francez Ferdinand de Lesseps, constructorul Canalului Suez, s-a confruntat cu obiecții serioase din partea SUA. Ideea era că Washingtonul considera Canalul Panama ca fiind ‘practic o parte a coastei Statelor Unite’, după cum a declarat în anul 1879 cel de-al 19-lea președinte al SUA, Rutherford B. Hayes (1877-1881). Cu toate acestea, în temeiul tratatului încheiat cu Panama (separat de Columbia) în anul 1903, SUA închiriază Zona Canalului Panama pe termen nelimitat. Zona are o lățime de 16 km și este străbătută de canalul care, spre deosebire de Canalul Suez, are ecluze.

În anul 1895, Washingtonul a intervenit în disputa dintre Marea Britanie și Venezuela pe tema frontierei și a declarat SUA ‘practic suverană pe acest continent’ (cuvintele secretarului de stat american Olney). Cu toate acestea, Regatul Unit a renunțat la acest argument. Politica Columbiei de a satisface cererile expansioniste ale SUA de a construi și exploata Canalul Panama (tot pe teritoriul Columbiei) a fost cea care a dus la o insurecție în anul 1903 (inspirată și susținută de Washington, ca și în cazul Insulelor Hawaii) care a dus la separarea forțată a Panama de Columbia. Administrația americană de după acest puci a garantat independența politică formală a Panama, dar, de fapt, teritoriul a devenit un protectorat colonial american.

Perioada istorică de dominație a SUA în Marea Caraibelor (începând cu anul 1898) a fost marcată de mai multe dificultăți politice până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. În această perioadă, rezistența mexicană din perioada anilor 1934-1938 a forțat administrația americană să implice o tactică de liniștire a Americii Latine pentru a lupta împotriva activităților Germaniei naziste. În același timp, au existat multe intervenții coloniale americane în afacerile Americii Latine, inclusiv în zona Mării Caraibelor, fiind ascunse sau cel puțin indirecte, dar lucrând pe linia Doctrinei Monroe din anul 1823. Cu toate acestea, din motive tactice, au modificat doctrina originală în politica mai flexibilă a „bunei vecinătăți”. Cu toate acestea, după anul 1945, au intrat în vigoare noi actori politici în America Latină și în zona Mării Caraibelor, ceea ce a dus la retragerea Doctrinei Monroe din anul 1823 de către administrația americană.

Cititi va rog mai multe la:

Istoria hegemoniei americane: SUA ca cea mai mare putere mondială. Din Alaska (1867) până în Europa (1917)

 

Comentariu saccsiv:

SUA este, de fapt, un gigant instrument al unor papusari ce pe toate le socotesc cu zeci si sute de ani inainte. Iar planul e simplu, crearea unor mega state sau, mai degraba, a unor uniuni: una care sa cuprinda intregul continent America de Nord, alta care sa cuprinda intreaga Europa (deja aproape ca exista), alta intreaga Africa, etc.

Mai apoi pasnic sau, mai degraba, in urma unui cumplit razboi, sa se uneasca sub un Guvern Mondial al unei Noi Ordini Mondiale.

In cazul Americii de Nord, probabil ca formarea uniunii care sa cuprinda intregul continent se va face in primul rand pasnic. Sa ne amintim ca in 1963 David Rockefeller a fondat Council of the Americas, principalul lor proiect fiind North American Free Trade Agreement (NAFTA) despre care Henry Kissinger spunea:

“NAFTA este o piatra de temelie in construirea Noii Ordini Mondiale.“

Consider insa ca daca se grabesc pentru implementarea etapei finale (si pare ca se grabesc foarte tare), atunci pot sari peste etapa formarii tuturor acelor uniuni „mici” si sa treaca direct la razboiul mondial, in urma caruia oricum intreaga omenire se va uni, dupa cum ne-au avetizat clar profetiile:

Ce spun Sfintii Parinti despre Al Treilea Razboi Mondial?