Foto: Prima pagină a unor ziare românești din perioada 18 – 21 decembrie 1989
Prima pagina a unor ziare romanesti din perioada 18 – 21 decembrie 1989:
18 decembrie 1989
19 decembrie 1989
20 decembrie 1989
21 decembrie 1989
Mai jos, ceea ce nu aparea in ziarele oficiale de la acea vreme, intr-o cronologie postata pe http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Cronologia_Revolu%C5%A3iei_din_Decembrie_1989
23 noiembrie
- În timpul Congresului al XIV-lea al PCR, Muncitorii din schimbul I de la Uzinele Mecanice din Timişoaraau încercat organizarea unei revolte împotriva regimului comunist. Mişcarea lor a fost înăbuşită de către organele de Securitate.
14 decembrie
- Piaţa Unirii din Iaşia fost împânzită de Armată şi organele de Securitate şi Miliţie. Au fost convocate adunări generale de partid în toate instituţiile. În această zi şi în următoarele au fost arestaţi liderii mişcării anticomuniste din oraş, intitulată „Frontul Popular Român”: scriitorul Cassian Maria Spiridon, profesorul universitar Ştefan Prutianu, inginerul Vasile Vicol, scriitorul Aurel Ştefanachi, inginerul Ionel Săcăleanu şi juristul Valentin Odobescu. Aceştia au pus în circulaţie fluturaşi prin care chemau populaţia să vină în Piaţa Unirii în data de 14 decembrie, ora 16, pentru a protesta împotriva regimului comunist şi a condiţiilor grele de viaţă.
15 decembrie
- La Timişoara, în Piaţa Maria de pe strada Timotei Cipariu, încep să se adune enoriaşi ai Bisericii Reformate pentru a protesta împotriva deciziei de evacuare a pastorului László Tökés. Rândurile lor se îngroaşă cu timişoreni de altă religie. Manifestanţii încep să strige „libertate, libertate”. Autorităţile locale împreună cu un comitet al protestatarilor au purtat un dialog cu pastorul, spre a soluţiona problema. Spre miezul nopţii, manifestanţii au fost împrăştiaţi de organele de Securitate.
16 decembrie
- La Timişoara se adună din nou cetăţeni pentru a protesta împotriva evacuării pastorului reformat. După-amiaza au început să fie scandate lozinci anticomuniste, iar protestatarii s-au răspândit în Timişoara pentru a chema oamenii în centrul oraşului. Populaţia se strânge în număr din ce în ce mai mare în Piaţa Operei, apoi în Piaţa Mare. Apar steaguri cu stema decupată, iar lozincile comuniste din oraş sunt distruse. Trupele de Miliţie, Securitate şi Armată au început să-i bată şi să-i aresteze pe manifestanţi (peste 200 de arestări).
- La posturile de radio din străinătate încep să fie difuzate ştiri despre revolta populaţiei din Timişoara.
17 decembrie
{{#ev:youtube|oGQLHYQBTFQ|200}}
- În cursul nopţii, Nicolae Ceauşescu a discutat cu generalii Vasile Milea(ministru al apărării) şi Tudor Postelnicu (ministru de interne) măsurile de luat împotriva manifestanţilor de la Timişoara: trimiterea în oraş a unor trupe motorizate şi de grăniceri, înarmate cu muniţie de luptă; executarea unor demonstraţii de forţă pe străzi; somarea şi ulterior deschiderea focului la picioarele „elementelor declasate”.
- ora 10:30: În Timişoara Armata defilează pe străzi şi este agresată de către cetăţeni. Militarii execută parţial ordinele primite. În această zi au apărut primele victime ale Revoluţiei: 59 de morţi şi câteva sute de răniţi. Potrivit mărturiilor celor care au participat la evenimente, au tras atât cadrele Securităţii, cât şi cele ale Miliţiei şi Armatei. Manifestanţii au ripostat cu pietre şi sticle incendiare.
- ora 14:15: Generalul Vasile Milea dă ordinul „alarmă de exerciţiu” pe întreg teritoriul judeţului Timiş.
- ora 16:?: La Bucureşti, în şedinţa Comitetului Politic Executiv al CC al PCR au fost confirmate măsurile de represiune în Timişoara. Pentru a le aplica, sunt trimişi cu un avion special generalii de miliţie Constantin Nuţăşi Velicu Mihalea generalul de securitate Emil Macri şi generalii de armată Ion Coman, Ştefan Guşe, Victor Athanasie Stănculescu şi Mihai Chiţac. Milea, Iulian Vlad şi Postelnicu au fost admonestaţi pentru reacţia slabă avută în raport cu ordinele primite în cursul nopţii şi au fost propuşi pentru destituire. Pe perioada vizitei în Iran, Ceauşescu lasă problema de la Timişoara în mâinile Elenei Ceauşescu şi a lui Manea Mănescu.
- ora 17:00: Nicolae Ceauşescu a purtat o teleconferinţă cu autorităţile locale, în urma căreia a dat ordin să se deschidă foc asupra civililor după nerespectarea somaţiei: „Începînd de astăzi toate unităţile Ministerului de Interne, inclusiv miliţia, trupele de securitate, unităţile de grăniceri, vor purta armament de luptă, inclusiv gloanţe! Fără discuţie! Cu respectarea regulamentelor şi normelor legale de somaţie conform legilor, constituţiei. Dar oricine atacă un ofiţer, un soldat, trebuie să primească riposta. Oricine intră într-un consiliu popular, într-un sediu de partid sau sparge un geam la un magazin trebuie să primească riposta imediat! Nici un fel de justificare!”
- ora 18:45: Generalul Vasile Milea transmite ordinul „Radu cel Frumos” pentru judeţului Timiş, care presupunea „alarmă de luptă parţială”.
18 decembrie
- ora 9.30: Nicolae Ceauşescu pleacă în Iran.
- Graniţele României sunt închise.
- La Timişoara continuă demonstraţiile şi represaliile autorităţilor. Un grup de copii şi tineri care cântau colinde şi scandau lozinci anticomuniste pe treptele Catedralei Ortodoxe au fost seceraţi de o rafală trasă dintr-un blindat.
- ora 18: La decizia Elenei Ceauşescu, 40 dintre cadavrele celor împuşcaţi în Timişoara au fost transportate în secret la Bucureşti, unde au fost arse peste noapte, la crematoriu. Alte corpuri au fost îngropate într-o groapă comună. Documentele care conţineau cauza decesului au fost de asemenea distruse, familiilor celor ucişi urmând să li se spună că au fugit în străinătate.
19 decembrie
- Muncitorii din Timişoara intră în grevă generală. Are loc o altercaţie între generalul Ştefan Guşă şi reprezentanţii întreprinderii ELBA, în urma căreia este împuşcată o femeie. La presiunea muncitorilor, generalul Guşă se adresează mulţimii şi le promite că Armata nu va trage în ei. Manifestanţii scandează „Armata e cu noi!”.
20 decembrie
{{#ev:youtube|bvAhJXC-0L0|200}}
- În Timişoara muncitorii se îndreaptă spre centrul oraşului. La ordinul generalului Milea, Armata se retrage în cazărmi. Au fost eliberaţi majoritatea deţinuţilor arestaţi în zilele precedente.
- ora 13: Mulţimea din Timişoara desemnează un comitet cetăţenesc care să prezinte revendicările sale autorităţilor comuniste. La Comitetul Judeţean de Partid au fost înmânate primele cereri primului ministru Constantin Dăscălescu, venit special: demisia lui Nicolae Ceauşescu şi a guvernului, organizarea alegerilor libere, reformarea învăţământului şi libertatea absolută a presei, Radioului şi Televiziunii, anchetarea şi condamnarea tuturor celor răspunzători pentru represiunea armată din zilele de 17, 18 şi 19 decembrie, eliberarea deţinuţilor politici, înapoierea morţilor pentru a fi îngropaţi creştineşte. În acelaşi timp, a fost creat Frontul Democratic Român, care a proclamat Timişoara drept primul oraş liber din România.
- ora 15: Nicolae Ceauşescu se întoarce din Iran şi organizează o nouă teleconferinţă în care expune implicarea SUA, URSS şi Ungariei în evenimentele petrecute în ultimele zile.
- după-amiaza şi seara: Revoluţia se extinde la Lugoj, Jimbolia, Sânnicolau Mareşi Deta. La Lugoj au apărut primele victime ale Revoluţiei.
{{#ev:youtube|x8U-Uo2LxD0|200}}
- seara: Este elaborată Proclamaţia Frontului Democratic Român.
- seara: Radio Europa Liberă transmite un apel la solidaritate pentru cauza Revoluţiei şi cere românilor să aprindă a doua zi, la ora 19, o lumânare în pervazul ferestrei, pentru morţii Timişoarei.
- ora 19: Într-o cuvântare difuzată la televiziune, Nicolae Ceauşescu condamnă manifestaţiile de la Timişoara şi ordonă măsuri drastice de represiune. Dă ordin gărzilor patriotice din unele judeţe din Olteniasă intervină în forţă la Timişoara şi proclamă stare de necesitate pe tot cuprinsul judeţului Timiş. Sunt organizate mitinguri pentru condamnarea Revoluţiei din Timişoara.
- aproape de miezul nopţii: Nicolae Ceauşescu convoacă la sediul CC al PCR din Bucureşti pe reprezentanţii ambasadei URSS pentru a le cere retragerea agenţilor sovietici din Timişoara.
- în noaptea de 20 spre 21 decembrie 1989: Muncitori din Craiova, Calafat, Băileştişi Caracal au fost îmbrăcaţi în uniforme de gărzi patriotice, înarmaţi cu bâte şi trimişi cu trenuri speciale spre Timişoara.
21 decembrie
- ora 7: Încep manifestaţiile anticomuniste la Arad.
- ora 9: La Timişoara este citită Proclamaţia FDR, din balconul Operei. Se nasc primele manifestaţii şi proteste anticomuniste la Sibiuşi Târgu Mureş
- ora 10:30: După ce realizaseră anterior zeci de arestări, forţele militare din Sibiu provoacă primele victime ale Revoluţiei din acel oraş, deschizând focul asupra manifestanţilor.
- ora 11: Muncitorii de la Uzina Mecanică din Cugirpornesc o manifestaţie anti-ceauşistă.
- ora 11:30: Muncitorii de la IAR Ghimbavse revoltă şi pornesc spre centrul Braşovului.
- înainte de ora 12: Muncitorii din Oltenia au fost primiţi în Gara de Nord de către reprezentanţi ai grupurilor de manifestanţi, unde li s-a explicat situaţia şi au fost duşi în centrul Timişoarei. Li s-a dat hrană şi au fost cazaţi în căminele studenţeşti. O parte dintre ei s-au alăturat timişorenilor, alţii s-au întors acasă pentru a răspândi vestea victoriei Revoluţiei din Timişoara.
{{#ev:youtube|YV6v2Hwe3Fs|200}}
- ora 12: La Bucureşti începe mitingul de sprijinire a politicii duse de Nicolae Ceauşescu.
- ora 12:40: La circa un minut de la începerea discursului, se aude o explozie în mulţime, iar manifestanţii încep să se agite. Nicolae Ceauşescu încearcă să-şi continue discursul printre huiduieli.
- ora 12:54: Transmisia Radio-TV este întreruptă.
- ora 13: Încep manifestaţiile anticomuniste la Cluj-Napoca. Autorităţile ripostează violent două ore mai târziu.
- ora 16: În Braşovare loc o manifestaţie în faţa Comitetului Judeţean de Partid, la care participă muncitori de la uzinele Tractorul, ICA Ghimbav şi Steagul Roşu.
- ora 16:45: Încep să se tragă focuri de armă asupra manifestanţilor din Bucureşti
- după amiaza şi seara:Revoluţia se extinde şi în alte oraşe ale României (Reşiţa, Făgăraş etc.).
- ora 18: Nicolae Ceauşescu organizează o nouă teleconferinţă cu prim-secretarii Comitetelor judeţene de partid în care le cere să reprime drastic revoltele izbucnite în oraşele din Ardeal.
- ora 19: Apelul Radio Europa Liberă este urmat de zeci de mii de cetăţeni din toată ţara, care aşează o lumânare aprinsă în geam.
- ora 19: Începe programul Televiziunii în care sunt incluse repetate „chemări pentru consolidarea cuceririlor revoluţionare ale poporului român, apeluri la unitate pentru apărarea independenţei şi suveranităţii ţării”.
- seara:În Bucureşti, revoluţionarii organizează o baricadă umană la sala Dalles, care este respinsă de Armată până lângă hotelul Intercontinental. Forţele militare au eşuat în încercarea de a dispersa mulţimea din acea zonă. Imediat după miezul nopţii, tanchetele au deschis focul asupra demonstranţilor.
22 decembrie
{{#ev:youtube|qcmVSQplcs8|200}}
- ora 7: Mari coloane de manifestanţi provenind de la principalele întreprinderi ale Bucureştiului se îndreaptă spre centrul oraşului.
- ora 8:30: Nicolae Ceauşescu organizează o şedinţă-fulger cu câţiva generali, în timpul căreia îl acuză pe generalul Milea de trădare. Acesta iese din şedinţă la 8:45.
- ora 9:20: Generalul Vasile Milea, ministrul Apărării, se împuşcă în sediul CC şi moare câteva ore mai târziu.
- ora 9:54: Prin nota telefonică nr. 36, generalul Nicolae Eftimescu, adjunctul şefului Marelui Stat Major, ordonă trupelor venite din ţară în Bucureşti: „Toate unităţile armatei execută numai ordinele comandantului suprem. Toate unităţile din Târgovişte şi Mihai Bravu se concentrează în Bucureşti în cazărmile din Şoseaua Olteniţei”.
- ora 10:40: Generalul Victor Atanasie Stănculescu, numit în locul lui Milea, dă ordin tuturor unităţilor militare aflate în Bucureşti să se retragă în cazărmi.
- ora 10:45: La Radio şi Televiziune este transmis un comunicat prin care se anunţa sinuciderea „trădătorului Milea”, precum şi instituirea stării de necesitate pe tot teritoriul României. Comunicatul se retransmite, cu modificări, la 11:02, 11:25 şi 11:37.
- după ora 11: La Radio un revoluţionar anunţă populaţia despre mişcarea populară din centrul Bucureştiului.
- orele 11-12: Manifestanţii ocupă Piaţa Palatului şi forţează intrarea Comitetului Central.
- ora 12: Generalul Ilie Ceauşescuîi primeşte la sediul Ministerului Apărării pe contraamiralul G. A. Mihailov (ataşat militar la Bucureşti) şi pe generalul G. N. Bociaev (reprezentantul Forţelor armate unite ale tratatului de la Varşovia) şi le solicită să îi comunice lui Gorbaciov faptul că în România se intenţionează formarea unui nou guvern şi rugămintea de a da dovadă „de multă reţinere” cu privire la evenimentele din ultimele zile.
- ora 12:06: Soţii Ceauşescu părăsesc clădirea Comitetului Central cu un elicopter, la sugestia generalului Stănculescu.
- ora 12:20: Elicopterul pilotat de Vasile Maluţan, în care se aflau soţii Ceauşescu, Manea Mănescuşi Emil Bobu, aterizează la Snagov. Ceauşescu încearcă în zadar să intre în contact cu oficialităţile locale. De asemenea, pilotul cere protecţie aeriană, dar este refuzat.
{{#ev:youtube|JdlIIpvqLHc|200}}
- ora 12:47: Studioul 5 al Televiziunii emite mira cu Rapsodia lui George Enescu pe fundal. Apoi crezând că emit în continuare, au difuzat genericul TVR şi „Deşteaptă-te, române!”. În fapt, emisia a continuat din Studioul 4 la ora 12:51, când Ion Caramitruşi Mircea Dinescu au anunţat victoria revoluţiei anticeauşiste.
- ora 12:47: Elicopterul, având acum la bord două gărzi de la Securitate şi pe soţii Ceauşescu, decolează spre direcţia aerodromului Boteni, Ceauşescu sperând să organizeze o rezistenţă la Târgovişte.
- ora 13:09: Elicopterul cu care au fugit soţii Ceauşescu aterizează lângă oraşul Titu. Un om de la securitate îl trage pe dreapta pe medicul Nicolae Deca, iar împreună cu soţii Ceauşescu se urcă în automobilul acestuia.
- ora 13:30: Prin nota telefonică nr. 39, generalul Victor Stănculescu ordonă Armatei să nu mai execute decât ordinele ministrului Apărării.
- ora 13:55: Invocând o problemă tehnică, Nicolae Deca opreşte maşina în dreptul comunei Văcăreşti. Soţii Ceauşescu şi garda de la Securitate se urcă într-un alt automobil aparţinând lui Nicolae Petrişor, cerându-i acestuia să îi transporte la Târgovişte.
- ora 14:00: Automobilul în care se aflau soţii Ceauşescu ajung la Târgovişte.
- ora 14:30: Soţii Ceauşescu ajung la Centrul pentru protecţia plantelor din Târgovişte. Câteva minute mai târziu, un oficial al cooperativei sună la miliţie.
- ora 15:00:Soţii Ceauşescu au fost preluaţi din Centrul pentru protecţia plantelor cu o maşină de către sg. maj. Ion Enache şi sg. maj. Constantin Paisie de la Miliţia Judeţeană Dâmboviţa.
- ora 18:20: S-au tras primele focuri de armă în Piaţa Palatului, marcând debutul confruntărilor cu „teroriştii”.
- ora 18:10-18:15: Soţii Ceauşescu sunt arestaţi în sediul Miliţiei Judeţene Dâmboviţa de către reprezentanţi ai miliţiei şi armatei.
- ora 18:30: Soţii Ceauşescu ajung în unitatea militară 01417 din Târgovişte, unde vor rămâne sub pază militară până la judecarea şi execuţia lor.
- ora 19:30:La Televiziune se anunţă arestarea soţilor Ceauşescu.
{{#ev:youtube|06a9MImc97s|200}}
- ora 23:32:Este transmisă la Radio şi Televiziune Proclamaţia Consiliului Frontului Salvării Naţionale, citită de Ion Iliescu.
23 decembrie
- dimineaţa: Comandamentul Aviaţiei Militare a trimis 7 MIG 23 şi 4 elicoptere pentru a survola Bucureştiul. Două elicoptere sunt lovite de gloanţe în zona cimitirului Ghencea şi sunt nevoite să aterizeze.
- ora 18: Este deschis focul asupra aeroporturilor Otopenişi Băneasa.
- ora 19: Este deschis focul asupra unităţilor militare din Piaţa Palatului din Bucureştide pe clădirile din zonă. Se înregistrează schimburi de focuri în clădirea fostului CC al PCR, asupra căreia se trage şi din fostul CC al UTC. Sunt incendiate Palatul Regal şi Biblioteca Centrală Universitară.
- ora 20: Din sediul Ministerului Apărării Naţionale i s-a dat ordin colonelului Gheorghe Trosca, şef de Stat Major al USLA, să intervină cu unitatea sa în apărarea sediului ministerului.
- ora 20: la Alba Iulia a fost doborât de la sol elicopterul în care se aflau arestaţi generalul de contrainformaţii Constantin Nuţăşi adjunctul acestuia, generalul de miliţie Velicu Mihalea. Pasagerii şi pilotul locotenent-colonel Nicolae Tudor au fost carbonizaţi.
- către ora 23: O coloană militară a UM 01065 din Popeşti-Leordenieste atacată în dreptul şoselei de centură din Bucureşti de pe blocurile învecinate. A fost rănit un singur militar. Coloana este atacată din nou în piaţa Aviatorilor, dinspre consulatul sovietic. De această dată este ucis un soldat şi răniţi alţi 4. Unitatea se va mai confrunta cu atacurile teroriste în aceeaşi noapte şi în Piaţa Virgiliu, după care se va retrage la Televiziune.
- după ora 23: Colonelul Trosca şi militarii săi au ajuns cu două TAB-uri în dreptul sediului MApN, unde sunt întâmpinaţi cu foc de către militarii detaşamentului de Cercetare din Buzău. Au murit 4 ofiţeri USLA şi au fost răniţi alţi 7. Acelaşi lucru li se întâmplă şi studenţilor Academiei Militare Tehnice, care au fost chemaţi pentru întărirea dispozitivului de pază la minister. Atacaţi cu foc de armă de pe blocurile vecine, aceştia ripostează. Sunt ucişi 5 studenţi şi răniţi alţi 8.
24 decembrie
25 decembrie
- ora 13: La Târgovişte aterizează elicopterele venite de la Bucureşti cu completul de judecată al Tribunalului militar excepţional.
- ora 13:10: Vizita medicală a cuplului Ceauşescu.
- ora 13:20: Începe procesul soţilor Ceauşescu. Soţii Ceauşescu nu recunosc Tribunalul militar excepţional şi refuză recursul.
- ora 14:30: Procesul se încheie. Completul de judecată se retrage pentru deliberarea sentinţei.
- ora 14:40: Este citită sentinţa. Soţii Ceauşescu sunt găsiţi vinovaţi de genocid, subminarea puterii de stat, acte de diversiune şi subminarea economiei naţionale (în comunicatul transmis la Radio şi Televiziune apare şi un al cincilea capăt de acuzare, anume încercarea de a fugi din ţară pe baza unor fonduri de peste 1 miliard de dolari depuşi la bănci străine).
- ora 14:50: Sentinţa tribunalului militar excepţional a fost dusă la îndeplinire prin împuşcare, în curtea unităţii militare 01417 din Târgovişte.
- ora 15:05: Elicopterele conţinând completul de judecată şi corpurile soţilor Ceauşescu decolează spre Bucureşti.
- ora 21:30: Crainicul Televiziunii Petre Popescu anunţă procesul şi execuţia soţilor Ceauşescu.
- ostilităţile „teroriştilor” încetează aproape în totalitate.
26 decembrie
27 decembrie
- ora 00:00:La Televiziune este difuzat aproape integral procesul soţilor Ceauşescu. Secvenţele în care apărea completul de judecată sunt înlocuite cu stop-cadre pe cei judecaţi. De asemenea, execuţia a fost înlocuită cu fotografii ale cadavrelor celor doi.
- La Bucureşti are loc prima şedinţă a Consiliului Frontului Salvării Naţionale. Este constituit întâiul guvern post-revoluţionar, condus de Petre Roman.
- Prin publicarea în „Monitorul Oficial”, Partea I, nr. 5 din 27 decembrie 1989, intră în vigoare patru Decrete-Lege ale CFSN din 26 decembrie 1989: nr. 1, prin care Petre Roman este desemnat prim-ministru al Guvernului României, nr. 2, privind constituirea şi statutul CFSN, precum şi revenirea la numele de „România”, „Poliţie” şi la drapelul românesc tradiţional, nr. 3, prin care generalul Nicolae Militarueste numit în funcţia de ministru al Apărării Naţionale şi nr. 4, prin care Direcţia Securităţii Statului şi alte organe din subordinea Ministerului de Interne erau trecute în subordinea Ministerului Apărării Naţionale.
- Este emis un Comunicat publicat în „Monitorul Oficial”, Partea I, nr. 4 din 27 decembrie 1989 prin care se anunţă alegerea în funcţia de preşedinte al CFSN a lui Ion Iliescu, iar în cea de vicepreşedinte a lui Dumitru Mazilu.
- Conform unui Comunicat, structura Biroului executiv al CFSN era următoarea: Preşedinte – Ion Iliescu; Prim-vicepreşedinte – Dumitru Mazilu; Vicepreşedinţi – Cazimir Ionescu, Karol Kiraly; Secretar – Dan Marţian; Membri – Bogdan Teodoriu, Vasile Neacşa, Silviu Brucan, Gheorghe Manole, Ion Caramitru, Nicolae Radu.
30 decembrie
- Are loc prima şedinţă a guvernului provizoriu condus de Petre Roman.
- ora 16:00 – 16:30:Are loc înmormântarea cuplului Ceauşescu în cimitirul Ghencea.
31 decembrie
- Prin publicarea în „Monitorul Oficial” nr. 9 din 31 decembrie 1989, intră în vigoare Decretul-Lege nr. 8 al CFSN din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi organizaţiilor obşteşti din România.
Bibliografie
- Caietele Revoluţiei, nr. 2/2005, ISSN 1841-6683
- Televiziunea Română, Revoluţia Română în direct, vol. 1, Bucureşti, 1990.
- Brenciu, Mircea, Revoluţia Luminii, Editura Societăţii Ziariştilor şi Oamenilor de Cultură „Cincinat Pavelescu”, Braşov, 2004, ISBN 973-96529-3-0
Comentariu saccsiv:
Cititi va rog si:




Sfinte Părinte Justin roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!


Să nu avem și acum o revoluție orchestrată de păpușări! Prea mulți îl susțin pe Georgescu!
ApreciazăApreciază
Exista o omisiune in dreptul datei de 30 decembrie 1989. In acea zi s-a emis decretul FSN prin care se abroga interdictia impusa intreprinderilor de stat de a lua credite de la banci din strainatate (Ceausescu daduse o lege in acest sens undeva in aprilie).
Unii ar putea socoti acel decret ca fiind cel mai important document al zilelor de la revolutie (22 dec.) pana la Anul Nou 1990.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Psalmul 108
1+0+8 = 9
Doar o coincidenta ca ccr are 9 persoane. Au un mandat de 9 ani.
Parca si curtea suprema de justitie a sua are tot 9 membri. Si poate or mai fi si altele asemenea.
Deci, fara nici o legatura ce cei de mai sus,
Psalmul 108
1. Dumnezeule, lauda mea n-o ţine sub tăcere. Că gura păcătosului şi gura vicleanului asupra mea s-au deschis.
2. Grăit-au împotriva mea cu limbă vicleană şi cu cuvinte de ură m-au înconjurat şi s-au luptat cu mine în zadar.
3. În loc să mă iubească, mă cleveteau, iar eu mă rugam.
4. Pus-au împotriva mea rele în loc de bune şi ură în locul iubirii mele.
5. Pune peste dânsul pe cel păcătos şi diavolul să stea de-a dreapta lui.
6. Când se va judeca să iasă osândit, iar rugăciunea lui să se prefacă în păcat.
7. Să fie zilele lui puţine şi dregătoria lui să o ia altul;
8. Să ajungă copiii lui orfani şi femeia lui văduvă;
9. Să fie strămutaţi copiii lui şi să cerşească; să fie scoşi din curţile caselor lor;
10. Să smulgă cămătarul toată averea lui; să răpească străinii ostenelile lui;
11. Să nu aibă sprijinitor şi nici orfanii lui miluitor;
12. Să piară copiii lui şi într-un neam să se stingă numele lui;
13. Să se pomenească fărădelegea părinţilor lui înaintea Domnului şi păcatul maicii lui să nu se şteargă;
14. Să fie înaintea Domnului pururea şi să piară de pe pământ pomenirea lui, pentru că nu şi-a adus aminte să facă milă.
15. Şi a prigonit pe cel sărman, pe cel sărac şi pe cel smerit cu inima, ca să-l omoare.
16. Şi a iubit blestemul şi va veni asupra lui; şi n-a voit binecuvântarea şi se va îndepărta de la el.
17. Şi s-a îmbrăcat cu blestemul ca şi cu o haină şi a intrat ca apa înlăuntrul lui şi ca untdelemnul în oasele lui.
18. Să-i fie lui ca o haină cu care se îmbracă şi ca un brâu cu care pururea se încinge.
19. Aceasta să fie răsplata celor ce mă clevetesc pe mine înaintea Domnului şi grăiesc rele împotriva sufletului meu.
20. Dar Tu, Doamne, fă cu mine milă, pentru numele Tău, că bună este mila Ta.
21. Izbăveşte-mă, că sărac şi sărman sunt eu şi inima mea s-a tulburat înlăuntrul meu.
22. Ca umbra ce se înclină m-am trecut; ca bătaia de aripi a lăcustelor tremur.
23. Genunchii mei au slăbit de post şi trupul meu s-a istovit de lipsa untdelemnului
24. Şi eu am ajuns lor ocară. M-au văzut şi au clătinat cu capetele lor.
25. Ajută-mă, Doamne Dumnezeul meu, mântuieşte-mă, după mila Ta,
26. Şi să cunoască ei că mâna Ta este aceasta şi Tu, Doamne, ai făcut-o pe ea.
27. Ei vor blestema şi Tu vei binecuvânta. Cei ce se scoală împotriva mea să se ruşineze, iar robul Tău să se veselească.
28. Să se îmbrace cei ce mă clevetesc pe mine cu ocară şi cu ruşinea lor ca şi cu un veşmânt să se învelească.
29. Lăuda-voi pe Domnul foarte cu gura mea şi în mijlocul multora Îl voi preaslăvi pe El,
30. Că a stat de-a dreapta săracului, ca să izbăvească sufletul lui de cei ce-l prigonesc.
ApreciazăApreciază
Revoluţia Română din decembrie 1989
(I): Istoria turismului sovietic
Confuzia continuă să planeze asupra multor evenimente şi detalii ale Revoluţiei Române din decembrie 1989. Atât de mult încât fiecare nouă revelaţie din arhive pare să complice la fel de mult pe cât şi clarifică. Persistenţa acestei ceţi aparent perpetue este generată nu numai de eforturile constante de confuzie, dar şi din cauza, poate chiar mai mult, a unor erori în agendele de investigare şi absenţa unor contexte adecvate.
În cartea sa foarte bună despre revoluţie, bazată pe dovezile disponibile atunci, Peter Siani-Davies a observat această detaliere aparent globală a proceselor analitice normale când atenţia a fost îndreptată către România. „Este puţin ironic – observă el – ca o revoluţie care a căutat să reafirme raţionamentul în România a creat o aparentă pierdere colectivă a aceleiaşi facilităţi în lumea exterioară“. (Revoluţia Română din Decembrie 1989 (2005): 282)
Într-adevăr, problemele structurale afectează multe dintre argumentele şi abordările utilizate în studiile despre România în 1989. Asta însă nu înseamnă că astfel de abordări pot sau ar trebui să fie pur şi simplu respinse. O singură eroare structurală în argumentele cuiva nu le invalidează automat. Cineva poate avea dreptate bazându-se doar pe câteva dintre argumentele pe care le foloseşte. Şi char dacă sunt false în toate privinţele structurale, asta nu înseamnă neapărat că sunt false în esenţă. Poate să aibă dreptate chiar dacă toate argumentele sale sunt total greşite.
Nici utilizarea unui argument structural fals sau a unor concluzii false în esenţă nu înseamnă neapărat că analistul are o agendă ascunsă. Multe dintre erorile structurale sau de substanţă din argumente şi analize se nasc din distorsiunile cognitive omeneşti pe care orice persoană speră că le poate identifica şi controla, dar niciodată să le elimine.
De exemplu, analişti care au venit să studieze România în timpul anilor 60-70 au putut observa ciocniri extraordinare, de primă mână, între Bucureşti şi Moscova pe tema politicii externe şi de securitate. În consecinţă, evaluările lor iau în considerare performanţele în acele domenii rezultând în aprecieri cu mult mai puţin negative ale regimului decât cele făcute de analiştii care şi-au început studiul în timpul anilor 80, după ce situaţia internă şi reputaţia lui Ceauşescu s-au prăbuşit în abis.
În afara a ceea ce poate fi considerat o prejudecată de generaţii, analiştii confundă în mod frecvent responsabilitatea cu cauza, încurcând probleme etice cu o problemă a agenţiei prin comasarea a două întrebări foarte diferite – „Cum s-a întâmplat?“ şi „Cine e de vină?“ – într-una singură şi apoi cerând un singur răspuns.
Mulţi analişti au căzut victime acestei erori – aşa cum au cazut mai multe instituţii post-comuniste – respingind dovezile unui comportament de regim şi ale unei intenţii de regim care nu dovedesc vinovăţia dorită că fiind o „reabilitarea“ a lui Ceauşescu, a comunismului şi a unei dictaturi autoritare represive, în general.
O eroare des întâlnită este argument ad consequentiam, prin care validitatea unui raţionament este dată de judecata analistului cu privire la implicaţiile acestui raţionament: dacă este sau nu de acord cu ele. Acest fapt îl determină pe analist să accepte sau să respingă argumente raţionale pe baza consecinţelor care se desprind din ele. Această eroare pare să iasă la suprafaţă de fiecare dată când se vorbeşte despre posibilitatea ca blocul sovietic să fi fost implicat în revoluţie, în răsturnarea dictatorului, în prăbuşirea comunismului, şi/sau în execuţia soţilor Ceauşescu. Teama aparentă este aceea că poporul român ar fi exclus de tot din povestea propriei revoluţii. Sau că „adevăraţilor“ vinovaţi li se vor furniza alibiuri.
În următoarele postări de blog vă propun să abordez problema „turiştilor“ sovietici cercetând contextul, interesele şi dovezile. Întrebarea de bază trebuie pusă aici, deşi, nu este despre rolul pe care aceşti „turişti“ l-au avut sau nu în revoluţie – şi cu siguranţă nu mai puţin credibila aserţiune că ar fi jucat un rol determinant – dar dacă şi de ce „turiştii“ sovietici au fost prezenţi acolo.
Practica de a infiltra agenţi paramilitari şi clandestini în ţări străine în scopul unei violenţe vizate, subversiune, sabotaj şi terorism este ferm încorporată în practicile securităţii sovietice. Echipa de revoluţionari profesionişti pe care Moscova i-a trimis în Ungaria, în noiembrie 1918, a ajuns sub titlul de „asistenţă umanitară“, sub acoperirea „chirurgilor şi specialiştilor medicali militari“ ai Crucii Roşii (la fel cum s-a întâmplat cu o echipă trimisă în Polonia în aceeaşi perioadă). Într-adevăr, echipele de spionaj ale sovieticilor au folosit deseori Crucea Roşie şi „misiuni umanitare“ ca un paravan de contrabandă pentru agenţi, asasini, sabotori, terorişti etc. (R. W. Leonard, Secret Soldiers of the Revolution: Soviet Military Intelligence, 1918-1933 (1999): 50, 59)
KGB-ul, armata sovietică şi serviciile membre loiale blocului sovietic, toate au trimis agenţi clandestini sub acoperirea de „turişti“ în Cehoslovacia în 1968. Diferite tipuri de „turişti“ au împlinit diferite misiuni. Unii erau responsabili pentru operaţiunile de comando care au stabilit un cap de punte prin preluarea aeroportului Ruzyne din Praga. Unii au oferit recunoaşterea rutelor de transport şi de invazie. Unii au stabilit reţele clandestine de comandă pentru a prelua controlul forţelor de invazie ce aveau să sosească, precum şi a forţelor armate cehoslovace. Unii au provocat membrii opoziţiei şi demonstranţii pentru a lua măsuri ce puteau fi folosite în ideea de a justifica invazia. Iar alţii pur şi simplu strângeau informaţii despre diverşi jucători. (M. Retegan, In the Shadow of the Prague Spring (2000): 93-100; C. Troncota, Duplicitării (2004): 178, 181; L. Grigorescu and C. Moraru, “Trupe în Aproprierea Frontierelor şi Turişti în Interior,” Magazin istoric 32, no. 7 (1998): 29)
În 1968 în Cehoslovacia provocatorii şi culegătorii de informaţii foloseau acoperirea de „turişti“ occidentali– deşi, ofiţerii KGB din operaţiunea PROGRESS apăreau ca „turişti“ şi „jurnalişti“ din Germania de Vest, Austria, Anglia, Elvetia Liban, si chiar Mexic. Între timp, sovieticii susţineau că agenţii vestici deghizaţi în „turişti“ invadau ţara. (C. Andrew si V. Mitrokhin, The Sword and The Shield [Sabia si scutul (2001): 251-257)
În 1968 România a cunoscut un aflux neobişnuit de turişti din blocul sovietic, mulţi dintre ei trecând graniţa din Bulgaria – Bulgaria fiind cea mai puţin ameninţătoare dintre vecinii României din Pactul de la Varşovia. Aceşti „bulgari“ s-au strâns în jurul magazinelor în imediata vecinătate a Ministerului de Apărare, care a fost relocat ulterior în urma acestui incident.
Aceasta a fost prima dată când s-a observat nevoia specifică a unor tineri cu vârste de serviciu militar, cu păr scurt, tunsori corespunzătoare, aflaţi într-o formă fizică foarte bună, să viziteze România în timpul crizei. Fostul şef al Statului Major al Pactului de la Varşovia, Generalul A. Gribkov, a descris reacţia României în memoriile sale din 1998:
„Românii erau îngrijoraţi că vor avea aceeaşi soartă ca Cehoslovacia. Aşa că au adoptat o doctrină a „apărării întregului popor”. Treptat şi în secret, şi-au redistribuit trupele. Diviziile cel mai bine echipate şi cele mai capabile de luptă au fost trimise aproape de graniţa cu sovieticii, la Porţile de Fier, şi aproape de graniţa cu Bulgaria. Mai târziu, frontul unguresc a fost consolidat. Au distribuit baterii anti-aeriene cu muniţie, la toate aeroporturile, inclusiv în capitală, pentru a distruge avioane şi trupe aeriene. Comandantul-şef şi şeful Statului Major al Pactului de la Varşovia nu aveau voie să aterizeze în aeroporturile româneşti sau să zboare deasupra teritoriului către Bulgaria fără permisiunea autorităţilor române. Când o navă sovietică s-a apropiat de România – era aproape să fie pusă sub foc inamic“. (Gribkov, Sud’ba varshavskogo dogovora: Vospominania, Dokumenty, fakty (1998): 75-76)
Ataşatul militar al germanilor de vest a avertizat că, dacă sovieticii nu pot forţa România să găzudiască un exerciţiu militar în scopul de a realiza „staţionarea permanentă a trupelor sovietice şi, de asemenea, înlocuirea mai multor înalţi oficiali ai partidului şi ai statului care într-un fel sau altul se opun liniei sovietice“ atunci „conducerea sovietică plănuia să instige la diversiuni în rândul populaţiei şi să creeze grupuri pro-sovietice care se vor opune măsurilor luate de guvernul României, atât pe plan intern, cât şi în politica externă“.(M. Ionescu, D. Deletant, (2004): 86, at http://www.wilsoncenter.org/publication/deletant-ionescu-romania-and-the-warsaw-pact)
În 1980 şi 1981 „turiştii” din blocul sovietic au debarcat în Polonia. Aparent, misiunile lor erau similare cu cele ale „turiştilor” care au vizitat Cehoslovacia (şi a celor implicaţi în misiuni abandonate în România) 12 ani mai devreme. Generalul Gribkov şi-a dat seama mai târziu nu doar că exista „un plan pentru intrarea trupelor aliate în Polonia“, dar şi că „exista chiar o recunoaştere a rutelor de circulaţie şi a regiunilor de concentrare a trupelor, în care reprezentanţii polonezi au jucat un rol activ“. Ca parte din acest plan, exerciţiul „SOYUZ“ a fost pus în practică şi a continuat pentru două luni, iar sediul personalului din Pactul de la Varşovia a fost relocat din Moscova la Legnica, în Polonia. (Gribkov: 144-146)
Bunul cel mai de preţ al CIA în Statul Major polonez, Colonelul Ryszard Kuklinski, a raportat de asemenea că ceilalţi membri loiali ai blocului sovietic au trimis agenţi în Polonia „îmbrăcaţi în civili“ pentru a efectua „recunoaşterea rutelor de invazie, precum şi a afla distanţele şi regiunile pentru viitoare operaţiuni“. (01/12/80, http://www.kuklinski.us) Arhivele secrete cehoslovace confirmă că, în 1980-1981, „câteva sute de agenţi“ ai securităţii de stat cehoslovac „s-au oferit voluntari pentru a merge în Polonia“ ca parte a unui plan sovietic de invazie. (Mladá Fronta Dnes (Prague), 21/12/2005.)
Desigur, între criza cehoslovacă şi cea poloneză, URSS-ul a invadat Afganistanul în decembrie 1979. Având în vedere faptul că un aflux brusc de „turişti“ în Kabul ar fi ieşit cu adevărat în evidenţă, unităţile comando au fost infiltrate drept întreţinere a aeronavelor şi personal al ambasadei. (Gromyko-Andropov-Ustinov-Ponomarev Reports, 28/6/79 and 6/12/79 in Cold War International History Project Bulletin 8-9 (1996): 152, 159)
Împreună cu utilizarea periodică a „turiştilor“ şi a „asistenţei umanitare“, exercitarea presiunii la graniţele celor care erau împotriva Moscovei are o istorie de peste 70 de ani, înainte de decembrie 1989. Tipic, sovieticii au coordonat rapoarte ale incidentelor de la graniţele altor membri ai blocului sovietic care au plasat reputaţia ţării într-o lumină negativă, însă în acelaşi timp Moscova înregistra plângeri oficiale împotriva închiderii frontierelor. Aceste tehnici au fost prima dată aplicate către România, Polonia, Finlanda şi statele baltice în 1939-1940, şi din nou împotriva Iugoslaviei în 1949-1951.
Cum a observat CIA în acest ultim caz, „atacul sovietic a fost purtat de Ungaria şi Albania şi a fost susţinut de Bulgaria“, „a inclus concentrarea de trupe şi incidente recurente de-a lungul graniţelor Albaniei, Bulgariei şi Ungariei cu Iugoslavia, o activitate de spionaj ostilă şi crescută a Ungariei“, o încurajare deschisă a „activităţilor de subversiune” şi sabotaj în interiorul ţării incluzând aici „hărţuirea prin trupele de gherilă, mai ales în partea iugoslavă a Macedoniei”, şi „înăsprirea blocajului economic“. Membrii loiali ai blocului sovietic şi-au coordonat propaganda „pentru a-i submina poziţia internă şi mondială a lui Tito“, inducând ideea că „cealaltă parte suprimă diferite minorităţi naţionale şi le refuză drepturile“. (CFM Meeting 24/6/49, Tito-Kremlin Conflict 2/9/49 and Propaganda Directed To or About Yugoslavia 1/9/50, http://www.foia.cia.gov)
Există de asemenea mai multe exemple de „turişti“ agenţi care au apărut, dar care nu s-au implicat în nicio acţune. De exemplu, „turiştii“ cehoslovaci din Polonia, sub Gomulka în 1956, „turiştii bulgari“ în România în 1968, şi turiştii „germani de est“ în România în 1987.
Desigur, nimic din toate acestea nu dovedeşte ceva despre evenimentele din decembrie 1989. Totuşi, dovedeşte că noţiunea de „turişti“ sovietici nu a fost un basm absurd şi nici un mit fantastic inventat de Ceauşescu. Din contră, introducerea informatorilor sovietici şi a personalului militar sub acoperirea de „turişti“ a fost eminamente plauzibilă. Nu doar fiindcă Moscova a făcut-o de mai multe ori înainte, dar a făcut-o înainte chiar în România. Precedentul era foarte bine stabilit.
https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/revolutia-romana-din-decembrie-1989-i-istoria-1593281.html
Revoluţia română din decembrie 1989
(II): Analiza intenţiilor sovieticilor
Ameninţarea României asupra intereselor sovietice nu se limita doar la posibilitatea sa de a părăsi Pactul.
Conversaţie auzită la vamă (probabil la una dintre frontierele vecinilor Rusiei). Vameş: Naţionalitate? / Turist: Pусский (Rus) / Vameş: Ocupaţie? / Turist: Нет. Нет. Я только посещение! (Nu,nu, doar în vizită!)
Utilizarea acoperirii de „turist“ de către ofiţerii KGB, GRU şi armata sovietică a fost de fapt impusă de la Moscova în tot blocul sovietic în mai mult de şase ocazii între 1956 şi 1987. De câteva ori – Polonia 1956, 1980 şi 1981, România 1968 şi 1987 – acest tip de „turism“ nu a fost însoţit de niciun fel de acţiune ostilă „evident“, ca şi cum desfăşurarea s-a bazat pe o urgenţă care nu a avut loc sau pentru o operaţiune care nu a fost, în cele din urmă, autorizată.
Dar a avut Moscova suficiente motive pentru a trimite „turişti“ în România în 1989?
Evaluăriile post-mortem ale invaziilor din Ungaria din 1956 şi Cehoslovacia în 1968 făcute de serviciile secrete americane au concluzionat că motivaţia principală a Moscovei pentru intervenţia armată a fost pierderea controlului sovietic. Fie intenţionat, atunci când liderii locali au încercat să se retragă din Pactul de la Varşovia, sau neintenţionat, din cauza instabilităţii interne destul de grave. (Cehoslovacia: Problema controlului sovietic, 16/01/70)
Fostul Şef al Statului Major al Pactului de la Varşovia Anatoly Gribkov confirmă faptul că o motivaţie principală pentru invazia din 1968 a fost teama de a „pierde controlul sovietic adupra forţelor armate cehoslovace – într-adevăr, în viitor, s-ar fi putut ivi posibilitatea ca Cehoslovacia să părăsească Pactul de la Varşovia. Ca rezultat, ar fi putut avea loc o slăbire inevitabilă a frontierelor europene ale Pactului, urmată de o revizuire a ordinii postbelice în Europa şi destrămarea sistemului est-european de securitate armată în ansamblul său. Conducerea sovietică a văzut o analogie cu încercarea Ungariei de a se retrage din Pactul de la Varşovia“. (A. I. Gribkov, Sud’ba varshavskogo dogovora: Vospominania, Dokumenty, fakty (1998): 117-118)
Şi-a făcut Moscova astfel de griji faţă de România?
Cu siguranţă că le-a avut. În 1964 Hruşciov susţinea că părăsirea alianţei însemna „exact ceea ce liderii români îşi doresc“, dar că această posibilitate ar fi „total şi dezastruos greşit“. Dimpotrivă, Hruşciov insista, că „toată situaţia din Balcani ar deveni insuportabilă“ în cazul în care România s-ar retrage din alianţă şi era „responsabilitatea partidului să oprească România să părăsească Pactul“. Ministrul Apărării sovietice Rodion Malinovsky a făcut referire la planurile de urgenţă în cazul unei tentative de retragere, subliniind faptul că asistenţa franceză va fi cu greu de ajutor românilor în rezistenţa pusă în faţa unui blitzkrieg din partea Pactului de la Varşovia“, în timp ce Hruşciov a afirmat că „dacă sunt atât de orbi încăt să încerce să se retragă din Pactul de la Varşovia, atunci soldaţii noştri, nu de Gaulle, vor avea ultimul cuvânt de zis“.(J. Sejna, Vă vom îngropa (1982): 74-76)
CIA a remarcat de asemenea în 1965 că: „Cu siguranţă dovezile sugerează că Bucureşiului i-ar fi plăcut, cel puţin, să părăsească acest pact“ şi că, prin tentativa de a face asta, „le oferă singurul motiv pentru care sovieticii ar putea să folosească forţa“: „ca să-şi păstreze imperiul, nu doar în România, ci în toată Europa de est. Decizia de a nu avea o intervenţie sovietică ar fi însemnat că URSS fie a hotărât în mod intenţionat să lase imperiul să se destrame, fie că era prea slabă pentru a preveni o astfel de acţiune“.(România şi Pactul de la Varşovia, 25/06/65)
În iulie 1967 Brejnev i-a anunţat pe ceilalţi membri ai Pactului (Tito) că el a anticipat retragerea iminentă a României din alianţă. Sursele KGB au confirmat existenţa unor „astfel de nelinşti despre Europa de est ca cele existente la Centrul din Moscova când Andropov a devenit secretar general (în iunie 1967) centrat pe România“, şi că „în mod ironic, era mult mai puţină îngrijorare faţă de Cehoslovacia“ decât faţa de România la începutul anului 1968. (Document 2 in J. Hershberg, The Soviet Bloc and the Aftermath of the June 1967 War, http://www.wilsoncenter.org/publication/the-soviet-bloc-and-the-aftermath-the-june-1967-war; O. Gordievsky and C. Andrew, KGB: Inside Story (1990): 481-482)
În mod evident, Moscova a perceput aceeaşi causa incursio în România şi Cehoslovacia – o potenţială retragere din alianţă şi prăbuşirea structurii de securitate sovietică. Aşa cum ministrul Apărării Andrei Grechko i-a spus Biroului Politic sovietic în mai 1968, „Bucureştiul a luat în considerare serios retragerea din Pactul de la Varşovia“ iar dacă o face „atunci alianţa nu mai are capacitatea de a rămâne unită“. (M. Ouimet, Mărirea şi decăderea Doctrinei Brejnov în politica externă a Uniunii Sovietice (2003): 17)
De ce atunci URSS şi membrii blocului sovietic nu au invadat România mai devreme?
Mitul standard este bazat pe tautologia conform căreia România nu a fost invadată pentru că nu avea nicio importanţă strategică pentru Uniunea Sovietică, iar insignifianţa este dovedită de faptul că nu a fost invadată de sovietici. Conform Generalului Gribkov, cu toate acestea, capacitatea sovietică de a-i impune ministrului Apărării cehoslovace să-i comande armatei să nu reziste a fost un factor decisiv în hotărârea din 1968 de invazie. Gribkov a sfătuit împotriva invadării Poloniei în 1980-81 pentru că armata poloneză era „gata de luptă şi într-un spirit patriotic“ şi astfel ar fi putut fi atrasă „într-o luptă împotriva trupelor noastre şi a altor trupe aliate“. (Gribkov (1998): 119-147)
Gribkov era la fel de sigur despre poziţia României de-a lungul acestui spectru limitat de supunerea cehoslovacă şi sfidarea poloneză anticipată. Gribkov a observat că românii au adoptat imediat „doctrina apărării întregului popor“, şi „şi-au trimis în secret“ cele mai bune trupe „aproape de frontiera cu sovieticii“, s-au pregătit pentru „distrugerea aeronavelor şi a trupelor aeriene“, le-au interzis comandanţilor sovietici ai Pactului de la Varşovia „să aterizeze pe aeroporturile din România sau să zboare deasupra teritoriului său către Bulgaria fără o permisiune în scris“, şi au ameninţat că vor doborî orice navă sovietică neautorizată. (Gribkov (1998): 75-76)
CIA a concluzionat că în afară de partidul comunist care deţinea un monopol al puterii, două condiţii interne trebuiau să fie îndeplinite înainte ca Moscova să intervină. Prima, „partidul local trebuia să fie alienat de lângă popor“ şi a doua, „conducerea locală trebuia să fie capabilă de fragmentare“. Niciuna dintre aceste condiţii nu-au împlinit în România în 1968. Ambele s-au împlinit până în decembrie 1989. (Cehoslovacia: Problema controlului sovietic (1970))
Ameninţarea României asupra intereselor sovietice nu se limita doar la posibilitatea sa de a părăsi Pactul.
Bucureştiul a provocat activ politica sovietică, „a cauzat prejudicii intereselor URSS“, şi a pus în pericol securitatea sovietică într-o arie largă de aspecte din interiorul blocului sovietic şi la nivel internaţional. Potrivit conducerii de la Kremlin, nu a existat practic nicio şansă ca România să se oprească în mod voluntar din a urmări îmbunătăţirea „relaţiilor cu principalele puteri din opoziţie, ale lumii contemporane, nu doar în domeniul politic, dar şi în domeniile economic, militar, cultural etc, diminuând în acelaşi timp o colaborare reală în interiorul Pactului de la Varşovia şi în CAER“.
Între timp, Bucureştiul a subminat politicile externe ale sovieticilor în Africa, America Latină, Asia de Sud-Est şi Asia de Sud-Vest, de exemplu, l-a „avertizat“ pe Khomeini după căderea lui Shah „să nu invite specialişi URSS în Iran“, şi a pledat pentru mişcări cu un „deschis caracter anti-sovietic“ în Republica Democrată Afganistan în primăvara lui 1979, cu săptămâni înainte ca forţele sovietice care vor conduce invazia să fie infiltrate în secret în Kabul… (Vezi Documentele sovietice 1-4 în L. Watts, Ciocnirea dintre sovietici şi români pentru istorie, identitate şi domniaţie (2012))
România a continuat să urmărească distrugerea şi „dezintegrarea“ Pactului de la Varşovia din interior, făcând lobby către alţi membri ai alianţei „să combată împreună, prin acţiuni comune, măsurile şi acţiunile URSS din CAER şi din Pactul de la Varşovia, precum şi pentru multe alte aspecte legate de mişcărea comunistă şi a muncitorilor şi soluţionarea unui şir de probleme de importanţă internaţională“. Potrivit liderilor sovietici militari, România „a prejudiciat eforturile de apărare a ţărilor participante la Pact în vreme de pace, precum şi în cazul unei agresiuni armate“. (Documente 2-4 în Watts (2012))
Până la finalul anilor 1980, campania Bucureşiului de a elimina alianţa a cauzat îngrijorări serioase în Moscova. Conform altor membri ai Pactului, România a refuzat „să permită orice consolidare a structurilor alianţei“ şi a urmărit în schimb să provoace „slăbirea“ alianţei. De asemenea, liderii sovietici au raportat că România a dus o politică „evidentă“ de a „demonta organele de cooperare politică şi militară în Pactul de la Varşovia“. (Romanian Proposal For Warsaw Pact Reform: Information Regarding The Romanian Proposal, 08/07/88; Evaluation of the Romanian Proposal…by the East German Minister of Defense, 08/88; Joint Memorandum of the [Hungarian] Foreign Ministry and the Ministry of National Defense on the Future of the Warsaw Treaty, 06/03/89, http://www.php.isn.ethz.ch; Doc. 3, 24/02/89 in CWIHP Bulletin 12/13 (2001): 69)
România a început de asemenea să impună o ameninţare de destabiliare la adresa securităţii sovietice.
În timpul anilor 1983-1985 KGB-ul rezident în Londra a primit multiple cereri „pentru informaţii cu privire la atitudinile occidentale în România“ pentru că Centrul KGB se credea a fi în punctul unui colaps economic care ar fi rezultat „în pierderea controlului de către regim“ şi a unei Românii „care se întoarce către Vest“. Potrivit unui raport al Miniserului de Externe sovietic din februarie 1989 cel mai probabil scenariu includea „pericolul unei schimbări decisive a ţării în direcţia occidentală (incluzând retragerea sa din Pactul de la Varşovia)“, după care „suportul material şi financiar din Vest, foarte probabil dacă ar fi avut loc schimbări adevărate, s-ar fi putut dovedi foarte eficient pentru o ţară care posedă o cantitate considerabilă de resurse naturale şi economice“. (Gordievsky and Andrew (1990): 641; Document 1, 02/89 in CWIHP Bulletin 12/13 (2001): 57-59)
După cum au evidenţiat membrii loiali ai blocului sovietic în media occidentale în iulie 1989, având în vedere că „prioritatea Moscovei este să menţină sistemul alianţelor“, „Uniunea Sovietică consideră esenţial ca România să rămână un membru al Pactului de la Varşovia“. Sentimentul de uşurare de la Kremlin a fost aproape vizibil când, în timpul revoluţiei din decembrie, autoritatea provizorie a anunţat că va respecta obligaţiile României faţă de Pact. (M. Shafir, “Matyas Szűrös’s Interview with RFE’s Romanian Service,” Radio Free Europe, 20/08/89; Background Report/127, RFER, 20/08/89; TASS, 23/12/89)
O problemă majoră cu „direcţia separată“ abordată de Bucureşti a avut un impact asupra a trei milioane de coetnici în republicile învecinate din Moldova şi Ucraina. Tactica României de a sfida Uniunea Sovietică a devenit un punct de atracţie şi un exemplu periculos de comportament independent faţă de Centrul de la Moscova. Ca rezultat, oficialii sovietici s-au plâns în mod repetat de sensibilitatea Moldovei faţă de „subersiunea“ României în timpul anilor 60, 70 şi 80, şi au luat măsuri pentru a combate această ameninţare. (Documents 23, 28, 33, 41 in E. Negru and G. Negru, „PCM şi Naţionalism (1965-1989),” Destin românesc, 16, 5-6 (2010))
Astfel, Moscova avea o serie de motive de a pregăti o intervenţie în România. Mai multe chiar decât a avut cu privire la oricare alt membru al blocului sovietic.
Dar au persistat oare aceste motive de a pregăti o intervenţie sub „noua gândire“ a lui Gorbaciov?
Până în 1988 Gorbaciov a început să semnaleze o schimbare în politica sovietică în sensul că Doctrina Brejnev nu mai era aplicabilă în Europa de Est. Puţini membri din Pact l-au crezut cu adevărat la acea vreme, în mare parte din cauza faptului că sovieticii continuau să utilizeze forţa în URSS. (Un scepticism confirmat aparent de autorizarea care a venit mai târziu de la Gorbaciov, prin care acesta permitea operaţiuni de comando împotriva mişcărilor de independenţă din Lituania, Letonia şi Azerbaidjan.)
Cu toate acestea, chiar dacă „noua gândire“ a lui Gorbaciov era aplicabilă în Europa de Est, în general, România era în continuare o zonă de interes strategic special din cauza legăturilor sale şi atracţiei majorităţii populaţiei din Republica Socialist Sovietică Moldova – o situaţie unică în blocul sovietic. Potrivit raporturilor KGB, România rămânea un centru periculos de subversiune şi un punct naţionalist de atracţie „pentru popoarele sovietice“ – adică etnici moldoveni din România şi nu numai – la sfârşitul anilor 1980. (Documentele 99, 101 şi 106 din Negru şi Negru (2010))
Merită subliniat faptul că, din 1984, şeful KGB (atunci pentru informaţii externe) Vladimir Kryuchkov a considerat lupta împotriva „centrelor de deturnare ideologică şi naţionalistă“ ca fiind ţinta principală a operaţiunilor sovietice de contrainformaţii. (C. Andrew and V. Mitrokhin, The World Was Going Our Way: The KGB and The Battle for The Third World (2005): 243)
Potrivit CIA, revoluţia din decembrie „a consolidat“ identificarea moldovenilor cu România şi sentimentul era probabil „să crească dacă noul regim al României poate stabiliza acea ţară şi să înceapă să creeze un sistem democratic viabil“. Rezultatul proiectat nu era unul pe care Moscova să-l găsească prea reconfortant. CIA a concluzionat că „fiind etnici români“, „moldovenii se uită către Bucureşti pentru a-i ajuta în reînvierea identităţii lor naţionale îndelung suprimată. De asemenea, ei sperau să pună bazele unei eventuale uniri cu România“ (http://www.foia.cia.gov/document/national-intelligence-daily-tuesday-2-october-1990. See also Perestroyka at the Crossroads: And Intelligence Assessment, 01/03/90, http://www.foia.cia.gov/document/0000500701)
Moscova a continuat să se teamă şi să exploateze relaţia româno-moldovenească după 1989 pentru a influenţa politica externă şi de securitate a României şi pentru a-i bloca intrarea în NATO, la mult timp după ce Kremlinul a acceptat intrarea în NATO pentru Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria. (J. Bugajski, Cold Peace (2004): 95-8, 103-5, 215)
La finalul anilor 1980, ameninţarea României era mai directă pe fundalul unor proteste faţă de Pactul Molotov-Ribbentrop care au crescut în republicile sovietice.
Conducerea de la Bucureşti critica Pactul din 1939 care i-a permis Uniunii Sovietice să anexeze Basarabia şi Bucovina de Nord din România de la mijlocul anilor 1960, condamnând în mod special faptul că a încurajat expansiunea lui Hitler şi a cauzat Al Doilea Război Mondial.(New York Times, 05/14/66: 4) Când Gorbaciov a încercat să justifice Pactul în decembrie 1987, Ceauşescu a denunţat din nou „acordul semnat cu Hitler“ ca fiind cel care „i-a oferit Germaniei un sprijin puternic în cursa ei spre război, pentru care omenirea a plătit un preţ foarte mare, în special Uniunea Sovietică“. (Scânteia 01/26/88) El a revenit la subiect în timpul întâlnirii despre Pactul de la Varşovia din 1989, afirmând că „a fost bine cunoscut“ că „tratatul dintre Molotov şi Ribbentrop nu a oprit agresiunea, ci, din contră, a facilitat-o“. (Înregistrări ale reuniunii PCC în Bucureşti: Discursul Secertarului General al Partidului Român Comunist (Nicolae Ceauşescu), 7 iulie 1989: 11-12/144-145, PHP)
În noiembrie 1989, Ceauşescu insista că acordul lui Hitler cu Stalin ar trebui să fie anulat împreună cu toate acordurile dependente, „inclusiv cele care implicau Basarabia şi Bucovina de Nord“, ce au constituit „o parte din România care a fost cedată din cauza acordului cu Hitler“. Pe 21 noiembrie 1989, în faţa unui public internaţional la cel de-al XIV-lea Congres PCR, Ceauşescu a subliniat necesitatea absolută ca să „se adopte o pozitie clară, fără echivoc, de condamnare şi anulare a tuturor acordurilor încheiate cu Germania hitleristă “, în timp ce să se implementeze măsuri practice „pentru anularea tuturor urmărilor acestor acorduri şi dictate“ (ANR, CC al PCR, Cancelarie, 76/1989, f. 115-116)
Indiferent de orice merit moral sau legal, un astfel de lobby avea potenţialul de a destrăma Uniunea Sovietică de la Marea Baltică la Marea Neagră; şi să destabilizeze Europa de-a lungul acestui proces. Potrivit ambasadorului israelian, aceasta era de departe mişcarea „cea mai periculoasă“ a dictatorului, a cărei gravitate s-a reflectat în răspunsul imediat al TASS „că niciun politician serios sau responsabil ar putea ridica problema frontierelor de după război, înclusiv al graniţei româno-sovietice.“ (Y. Govrin, Relaţiile israeliano-române la finalul Epocii lui Ceauşescu (2001): 114)
În contextul de atunci, existau extrem de multe motive plauzibile pentru ca URSS să intervină în România în decembrie 1989. Dar existenţa motivaţiei, indiferent cât de puternică, nu dovedeşte intenţia. O dovadă categorică a intenţiei ar necesita un document sovietic intern generat la timpul respectiv care, în mod clar, ar indica acest lucru. Chiar dacă o astfel de dovadă lipseşte, totuşi, existenţa planurilor de urgenţă pentru intervenţie cu siguranţă justifică ipotezele de intenţie în condiţiile potrivite.
Au continutat instituţiile sovietice sub conducerea lui Gorbaciov să planifice o astfel de intervenţie?
A considera fie Uniunea Sovietică, fie România nişte actori raţionali unificaţi în decembrie 1989 este exact motivul pentru care multe teorii şi ipoteze legate de revoluţia română ajung să se prăbuşească. Diferite grupuri cu agende conflictuale au lucrat în conducerile de partid şi de stat, precum şi în instituţiile lor coercitive. Multe analize asupra revoluţiei României omit cu totul faptul că Gorbaciov nu a putut să reformeze armata sovietică/GRU sau KGB în timpul celor şase ani de mandat. Relaţia sa cu instituţiile URSS de constrângere a statului a fost atât de antagonistă încât liderii lor s-au montat pentru o lovitură de stat care să-l elimine în august 1991. (Vezi ca exemplu: Gorbachev’s Growing Confrontation with the KGB: A Coming Showdown? 01/06/88)
Eşecul lui Gorbaciov de a reforma aceste instituţii şi confruntarea reciprocă dintre ei a avut două implicaţii foarte practice. În primul rând, armata sovietică şi KGB-ul erau predispuse să acţioneze independent – şi aşa şi procedat – în această perioadă. A doua, nu exista practic nicio reconsiderare sau modificare a planurilor de urgenţă pentru a răspunde la o instabilitate serioasă în rândul membrilor Pactului sau tentative de retragere din Pact. Dacă plecarea din alianţă sau destabilizarea au constituit factori declanşatori pentru astfel de intervenţie înainte de venirea lui Gorbaciov, cel mai probabil reprezentau acelaşi lucru şi la finalul anilor 1980.
Cum poate atunci cineva să evalueze politica sovietică faţă de România? Într-adevăr, ce a fost „sovietic“ după mijlocul anului 1989, când Rusia lui Boris Yelţin era aliată cu mişcări republicane de independenţă împotriva Uniunii Sovietice a lui Mihail Gorbaciov? Şi cum putem lua în calcul interesele politice contradictorii urmărite de autorităţi sovietice concurente? Cine era reprezentantul politicii „sovietice“ faţă de România în decembrie 1989? Era Gorbaciov? Armata sovietică? KGB-ul? Aceştia din urmă au fost adevăraţii responsabili pentru efectuarea politicii de securitate sovietică în străinătate.
Problemele complexe şi complicate sunt, probabil, cel mai bine abordate prin despicarea lor în fiecare parte componentă şi apoi prin urmărirea dovezilor generate de fiecare componentă, oriunde ar duce acestea. În astfel de situaţii complexe evaluarea riguroasă a dovezilor – fiabilitatea şi interpretarea ei – este de o importanţă majoră. Orice neglijenţă în abordarea dovezilor va duce garantat la confuzie mai degrabă decât la clarificare.
https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/revolutia-romana-din-decembrie-1989-ii-analiza-1596674.html
ApreciazăApreciază
Revoluţia română din decembrie 1989
(III): Capcanele mărturiilor ca dovezi
Există o serie de probleme referitoare la utilizarea actuală a dovezilor cu privire la prezenţa sau absenţa sovieticilor şi a „turiştilor“ din blocul sovietic în timpul revoluţiei din 1989. Ele apar în mod repetat, de exemplu, în, probabil, singurul blog în limba engleză dedicat exclusiv revoluţiei române şi deţinut de Richard Andrew Hall.
(Puteţi citi mai multe pe blogul lui Richard Hall http://romanianrevolutionofdecember1989.com/)
Hall a început o serie de postări despre ceea ce el consideră a fi lecţii învăţate despre revoluţia din 1989 cu una intitulată „Securitatea neagă instigarea străină în revoltele de la Timişoara“. Hall susţine că poate dovedi că prezenţa turiştilor sovietici este un „mit“ şi o „absurditate“ bazându-se pe depoziţiile unor ofiţeri martori ai Departamentul Securităţii de Stat şi pe rapoarte din presă. (#1 Securitate Deny Foreign Instigation.)
Hall insistă că aceste dovezi îi susţin argumentele în multe dintre postările sale ulterioare (a se vedea, de exemplu, postarea cu numărul 8 – „România îşi închide forntierele cu aproape toate statele, mai puţin cu turiştii ruşi care se întorc de la excursii de shopping în Iugoslavia“). Înainte de a examina aceste dovezi este demn de remarcat faptul că Hall ignoră cu fermitate cadrul relaţiilor româno-sovietice şi pare că nu este conştient că terminologia de „turist“ a fost utilizată drept acoperire pentru inteligenţa sovietică, dar şi pentru operaţiunile militare şi paramilitare în blocul sovietic (şi în România) înainte de 1989. Tototdată autorul pare să presupună că Moscova nu ar fi avut motive să forţeze o schimbare în politica României în condiţii potrivite (Vezi II Analiza intentiilor sovieticilor).
Hall persistă în a confunda problema etică a responsabilităţii cu cea a agenţiei, căutând „cine este vinovatul“ mai degrabă decât să se concentreze pe „cum s-a întâmplat“. Pornind de la premisa vehementă că DSS a fost vinovat pentru toate sau pentru majoritatea violenţelor comise în 1989, acest lucru îl orbeşte pe analist, astfel că se opună să vadă orice dovadă sau indiciu de implicare a unor forţe exterioare. Într-adevăr, atunci când îşi susţine ipoteza, Hall îşi schimbă discursul în mod repetat de la discuţia despre prezenţa „turiştilor“ la rolurile specifice pe care „turiştii“ le-au jucat (sau mai degrabă nu le-au jucat în Timişoara), astfel abuzând de mărturiile existente în sensul că străinii nu au fost observaţi să fi avut astfel de roluri, aceasta fiind o dovadă a faptului că ei nu au fost observaţi – şi prin urmare nu au fost prezenţi– deloc.
Din păcate, niciuna dintre mărturiile DSS citate de Hall nu a fost generată în timpul evenimentului pentru scopuri interne. Toate au fost generate după eveniment şi pentru un public specific: instanţele din România. Fiecare dintre ofiţerii DSS care au depus mărturie se afla sub anchetă. Indiferent de puterea lor individuală de caracter, fiecare are un interes personal legitim prin care să nu-şi antagonizeze interogatorii.
Cititorii ar trebui să cunoască faptul că atât istoricii, cât şi instanţele judecătoreşti consideră că declaraţiile martorilor oculari reprezintă o dovadă nedemnă de încredere întrucât memoria este atât de uşor de manipulat. Încrederea în mărturii scade rapid în termen de câteva zile de la eveniment. Săptămâni şi luni mai târziu, acurateţea şi valoarea mărturiilor devin extrem de discutabile. În timp, memoria intră tot mai mult sub influenţa interpretării publice în curs de dezvoltare, iar impresii abia formate înlocuiesc ulterior tot mai multe detalii uitate.
Cele patru surse folosite de Hall
Hall susţine că cele patru mărturii pe care le-a citat iniţial au fost scrise „imediat după evenimentele din decembrie 1989“. Asta nu este adevărat. Mărturia cea mai apropiată de acele evenimente, cea a lui Niculae Mavru, a fost scrisă cu peste trei săptămâni mai târziu, iar un al doilea citat din Mavru a apărut la un an şi jumătate. A doua cea mai apropiată, cea a lui Emil Macri, a avut loc o lună şi jumătate mai târziu. Cel de-al treilea martor, Filip Teodorescu, şi-a prezentat mărturia la o lună şi trei săptămâni de la evenimente. Şi cea mai puţin apropiată a fost mărturia lui Liviu Dinulescu, la un an şi jumătate distanţă.
Faptul că Hall nu se gândeşte cum aceste mărturii au luat fiinţă este, de asemenea, problematic. Circumstanţele în care mărturiile sunt date pot avea o influenţă semnificativă asupra conţinutului. Mărturia este foarte sensibilă la denaturare de-a lungul timpului chiar şi atunci când influenţa terţă este benignă. Mărturia este chiar predispusă denaturării când este depusă sub presiune.
Mai mulţi ofiţeri DSS s-au sugerat că li s-a spus, în timpul proceselor din 1990, că vor fi achitaţi dacă neagă orice prezenţă a blocului sovietic în timpul revoluţiei. Interesant, niciuna dintre sursele DSS citate de Hall, care au negat existenţa „turiştilor“, nu a fost condamnată (trei au fost achitate şi una a murit înainte de proces). Toate mărturiile lor citate au fost făcute în calitate de martori în procesele altora. Pe de altă parte, mai mulţi dintre ofiţerii DSS condamnaţi, inclusiv şeful DSS Iulian Vlad (FOTO), au insistat asupra prezenţei blocului sovietic în timpul proceselor lor şi în înfăţişări ulterioare în faţa diferitelor comisii de anchetă din Senat. O comparaţie riguroasă a depoziţiile date de condamnaţi şi ofiţerii DSS achitaţi ar putea pune capăt acestui „diavol“, într-un fel sau altul. (Vezi, exemplul: S. Sandulescu, Decembrie ’89: Lovitura De Stat A Confiscat Revolutia Romana (1996): 158-208)
image
Presiune puternică asupra celor care afirmau prezenţa sovietică
Hall evită discuţiile acestor circumstanţe problematice cu afirmaţia mai degrabă uimitoare că influenţa coercitivă asupra ofiţerilor DSS nu este „teribil de plauzibilă“. Un efort serios pentru a evalua plauzibilitatea ar începe cu examinarea de circumstanţe în 1990-1991 când s-au dat aceste depoziţii. Opinia generală, mainstream, de la acea vreme, susţinea că DSS-ul era cea mai represivă instituţie din blocul sovietic. A existat chiar şi un efort concentrat de a-i face un brand – împreună cu întregul regim comunist – ca o instituţie criminală complet nelegitimă (o anomalie între foştii membri ai Pactului de la Varşovia).
Până la finalul lui decembrie 1989, personalul DSS nu doar că şi-a pierdut locurile de muncă, dar ei au reprezentat, de asemenea, obiecte ale anchetei penale şi de încarcerare, cu posibilitatea distinctă de închisoare pe termen lung. Câţiva dintre ofiţerii citaţi de Hall au petrecut timp în puşcărie înainte de a-şi depune mărturia. Numai cei mai obtuzi nu ar fi considerat aceste experienţe ca presiune coercitivă. Contrar refuzurilor lui Hall, este, de fapt, extrem de plauzibil că o parte din personalul DSS şi-a adaptat mărturiile în scopul de a-i mulţumi pe temnicerii lor (sau pe potenţialii temniceri). O astfel de „croitorie” nu îi cere celui în cauză să îşi încalce jurământul. Subiecte faţă de care anchetatorii arată dezinteres sau ostilitate pot fi foarte simplu evitate. Şi acesta se poate folosi de ambiguitate pentru a permite interpretări multiple; ele fiind preferate de anchetatori la fel ca adevărul.
Presiunea asupra celor care afirmau o prezenţă sovietică a fost deosebit de evidentă şi este clar de ce trebuia să se întâmple asta. În mijlocul revoluţiei, pe 23 decembrie, generalul Nicolae Militaru, retras forţat cu 11 ani mai devreme, când a fost prins în flagrant de spionaj pentru Uniunea Sovietică, s-a autoinstituit ca noul şef al Armatei Române. A fost confirmat ca ministrul Apărării pe 24 decembrie 1989, doar pentru a fi demis din acea poziţie 7 săptămâni mai târziu pentru că a generat dezintegrarea armatei române. Militaru s-a lăudat despre contactele sale sovietice în celebrul interviu cu Silviu Brucan, un co-conspirator şi el. (Adevarul, 23/8/90)
Influenţa ministrului apărării – Nicolae Militaru
DSS a fost subordonat armatei în data de 26 decembrie, la două zile după ce Militaru a preluat oficial Ministerul Apărării şi Armata, ceea ce i-a oferit agentului sovietic control asupra DSS-ului în timpul procesului de reorganizare. Oricare ar fi fost mecanismul birocratic restant al DSS, acesta a dispărut odată cu dizolvarea sa formală pe 30 decembrie, 1989. Militaru a reactivat undeva la 30 de oameni, în cea mai mare parte, ofiţeri instruiţi de sovietici (mulţi fiind cunoscuţi sau suspectaţi de a fi agenţi sovietici) şi i-a numit în funcţii cheie din armată şi în noile instituţii care se ocupau cu informaţiile de securitate, cele ce se construiau atunci sub controlul său. Acest val a inclus noul şef de informaţii externe (şi fostul şef de contrainformaţii externe DSS), Mihai Caraman, consilierul prim-ministrului (şi fostul şef de informaţii externe DSS) Nicoale Doicaru, precum şi noul ministru de Interne, şeful Statului Major, şeful de informaţii militare etc.
image
Procurorii militari şi instanţele militare care judecau personalul DSS în perioada imediată revoluţiei au fost, de asemenea, subordonate ministrului apărării Militaru. De fapt, Militaru şi-a exercitat controlul direct asupra celor care au fost încarceraţi, judecaţi şi condamnaţi înainte de 14 februarie 1990, când a fost demis. Şi nu s-a întreprins nicio reformă majoră sau schimbări de personal instituit în sistemul de justiţie militară înainte de primele alegeri constituţionale din 1992. Chiar dacă instanţa de judecată demnă de o parodie şi sumara execuţie a soţilor Ceauşescu pentru acuzaţia ridicolă de genocid nu au făcut toată lumea conştientă de cât de rapid şi de slab opera sistemul de justiţie militară al României la acea vreme, Militaru şi colegii săi avea interesul manifestat de a ascunde rolul sovieticilor în evoluţia României.
Cu cât cineva examinează mai atent sursele lui Hall, cu atât mai problematice par să fie acestea în propria argumentare. Hall îl citează pe Filip Teodorescu dintr-o mărturie depusă pe 12 ianuarie 1990, referitoare la observaţiile sale din Timişoara despre seara de 18 decembrie, unde Teodorescu afirma că „nu sunt date că ar exista instigatori sau conducători anume veniţi din străinătate“. Într-o altă postare, Hall atrage atenţia asupra mărturiei generalului Vlad în care acesta declara:
„Mai exact, cei trimişi de mine la Timişoara mi-au raportat că nu au elemente din care să rezulte vreun amestec al străinătăţii în producerea evenimentelor din Timişoara“ (Mărturia lui Vlad, 19/07/91).
Selecţia dovezilor în funcţie de scop
Se pare că Hall culege dovezile după cum îi convine. După cum a fost relatat de către şeful de cabinet al lui Vlad şi confirmat de însuşi generalul Vlad acestui autor, raportul iniţial al lui Teodorescu despre 18 decembrie 1989 afirma că: „nu au existat forţele necesare pentru interzicerea accesului prin Calea Buziaşului, deoarece… a rămas descoperită direcţia respectivă de acces în Timişoara“. Acest lucru a dus la următorul schimb de replici:
Gen. Vlad: „Şi au intrat?”
Teodorescu: „Au intrat cam trei-patru autoturisme, cu doi-trei ocupanţi fiecare.”
Gen. Vlad: „Şi ce au făcut?”
Teodorescu: „Nu ştim.“
Gen. Vlad: „Îţi spun eu. Şi-au făcut treaba şi au trecut dincolo. Nu mai ieşiţi din sediu, ca să nu se pună pe seama voastră provocările lor.”
(A. Rogojean, Fereastra serviciilor secrete (2011): 158-159)
În termen de două luni de la mărturia sa iniţială, Teodorescu descria în mod public cum ar fi „reţinut agenţi străini în timpul evenimentelor de la Timişoara“ (România Liberă, 9 martie 1990). Teodorescu a fost, de asemenea, consecvent în a raporta că atenţia DSS a fost „atrasă de numărul nejustificat de extins de turişti sovietici“ care susţineau că „sunt în tranzit către Iugoslavia“. „Din păcate“, notează Teodorescu,
„nu am avut suficiente resurse umane şi condiţiile nu ne-au permis să monitorizăm activităţile a cel puţin o parte din aceşti „turişti“. (F. Teodorescu, Un Risc Asumat (1992): 92)
Hall denaturează mărturia Generalului Vlad într-o manieră similară. În altă parte în facsmilul acestei mărturii (dar care nu a fost tradusă de Hall pe blogul său), Vlad a făcut următoarea clarificare: „Menţionez că misiunea generalului Macri şi a celorlalţi pe care i-am trimis la Timişoara a fost aceea de a se stabili în primul rând ce amestec au străinii şi străinătatea în declanşarea evenimentelor, întrucât pe baza datelor pe care le deţineam din surse externe, rezulta acest lucru…“ (Mărturia lui Vlad, 19/07/91)
O problem legată de acest fapt apare atunci când cineva citeşte o pagină întreagă din mărturia lui Nicolae Mavru, din care Hall a tradus doar acele părţi care afirmau că „nu prea au fost acte care incită la dezordine, acte de violenţă sau alt fel de acte…“(13/01/90); că „Deşi ne-am străduit, nu am putut raporta col. Sima implicarea completă a vreunui cetăţean străin în evoluţia demonstraţiilor“; şi că, „Cu toate eforturile făcute, nu a rezultat acest lucru pe linia mea de muncă“(25/06/91)
Hall se foloşeste de Mavru pentru a-şi susţine afirmaţia compusă, respectiv că „turiştii“ sovietici nu au fost niciodată implicaţi sau prezenţi în timpul revoluţiei din Timişoara. După spusele lui Hall, se pare că Mavru, Teodorescu, Macri şi Dinulescu susţin că „nu au putut identifica o astfel de prezenţă şi, prin urmare, nu au cum să atribuie un astfel de rol turiştilor sovietici“. Pe de altă parte, niciunul dintre ofiţeri nu susţine că turiştii sovietici nu ar fi fost prezenţi. Doar insistă că, potrivit investigaţiei, străinii nu conduceau, sau instigau oficial evenimentele din Timişoara. În facsimilul reprodus de Hall, Mavru continuă să explice motivul pentru care generalul Vlad a făcut o cerere pentru serviciile de inteligenţă în posibile implicări străine, motivul fiind numărul extrem de ridicat al străinilor care apăreau în regiune.
„Ordinul col. Sima referitor la elementele străine era justificat pentru că, cu două luni mai înainte, începuse un exod de vizitatori din statele străine la locuinţa pastorului Tokes. Deci exista bănuiala implicării cercurilor din alte state în declanşarea evenimentelor la Timişoara. Ţin să precizez că în noiembrie, aproximativ 1500 din unul şi acelaşi stat vecin au apărut în judeţul Timiş şi oraşul Timişoara, de regulă bărbaţi pe care nu i-am putut supraveghea, din [lipsă] de oameni (forţe).”(Mărturia lui Mavru, 21 iunie 1991)
Două dintre cele patru mărturii originale citate ca surse de Hall, ca dovadă a non-implicării sovietice în evenimentele de la Timişoara, reprezintă, de fapt, o bază pentru contrargumente. Într-adevăr, şi Marvu, şi Teodorescu insistă pe neobişnuita afluenţă a blocului de „turişti“ sovietici în România, imediat înainte de, şi în timpul revoluţiei din Decembrie 1989.
Dar mărturiile foştilor ofiţeri DSS nu sunt singurele surse citate de Hall. El citează şi rapoarte media care furnizează dovada „definitivă“ cum că nu ar fi existat un număr îngrijorător de „turişti“ care să fi trecut graniţa României în acea perioadă de revolte.
https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/revolutia-romana-din-decembrie-1989-iii-1614015.html
Revoluţia română din decembrie 1989
(IV): Evaluarea „celor mai bune dovezi“
Utilitatea oricărei probe de primă mână pentru evaluarea conducerii politice (fie că e vorba de stat, de guvern sau de partid) este direct dependentă de originea şi intenţia sa. Există deseori o diferenţă mare între politica declarată – produsă pentru consumul public şi exprimată în declaraţii oficiale şi rapoarte mass-media – şi politica reală reflectată de rapoarte interne, planificare şi implementare militară şi operaţiuni clandestine.
Orice comparaţie detaliată a celor două documente justificative în orice ţară arată că guvernele deseori nu vor să spună, de fapt, ceea ce spun. (Vezi şi J. L. Gaddis, „Expanding the Data Base: Historians, Political Scientists, and the Enrichment of Security Studies,” International Security, vol. 12, no. 1 (1987): 7, 9)
Istoricii clasează sursa primară conform exactităţii, acurateţii şi vulnerabilităţii lor la manipularea interesată. Cel mai puţin exacte şi de încredere sunt rapoartele media. Din cauza unor motive diverse, presa ca instituţie este cea mai vulnerabilă la manipulare internă şi externă.
Comunicatele publice stabilesc poziţii oficiale şi reacţii, şi chiar dacă sunt, de obicei, mai precise în ceea ce priveşte politica declarativă, sunt, de asemenea, o formă de publicitate politică conştientă de propria putere – o imagine a politicii pe care liderii o proiectează în mod intenţionat populaţiei autohtone, aliaţilor şi adversarilor – şi tocmai de aceea nu este o reflectare fidelă a politicii actuale.
Mult mai corecte sunt corespondenţele şi instrucţiunile diplomatice. Cu toate acestea, diplomaţii folosesc adesea declaraţii false, dezorientări intenţionate, şi subterfugii conform direcţiei date de superiorii lor în atingerea obiectivelor de stat şi naţionale. Şi, ocazional, liderii îşi conduc eronat propriii diplomaţi pentru a atinge aceste scopuri; astfel că diplomatul crede cu adevărat în direcţionarea greşită pe care o propagă şi, prin urmare, face acest lucru mult mai credibil.
Cele mai exacte şi mai sigure sunt deciziile executive, discuţiile interne şi instrucţiunile intra-guvernamentale care nu sunt destinate publicului larg. Aceste documente reflectă cel mai bine adevăratele intenţii şi politici. Planurile militare, planurile serviciilor de informaţii, precum şi deplasările forţelor acestora sunt considerate deseori indicatori foarte precişi ai intenţiei şi politicii. Cu toate acestea, astfel de instituţii sunt mai sensibile la inerţia birocratică şi pot reflecta politici defuncte ale foştilor lideri, regimuri şi situaţii internaţionale, mai degrabă decât politica actuală din timpul perioadelor de tranziţie. Planurile şi desfăşurările din epoca Brejnev-Andropov-Cernenko, care în cea mai mare parte au rămas în vigoare în armata sovietică şi în KGB, sub politica noua a lui Gorbaciov intitulată „Noua gândire în politica externă“ în timpul perioadei 1988-1991, oferă un exemplu în acest sens.
Ceteris paribus, deciziile executive şi discuţiile guvernamentale interne care nu erau menite consumului public depăşesc uşor rapoartele media în ceea ce priveşte acurateţea şi credibilitatea. Acestea sunt preferate rapoartelor din presa internaţională care, de obicei, sunt cel mai puţin probabile să reflecte cu exactitate deliberările interne, deciziile şi intenţiile unei conduceri străine. Acolo unde un raport media contrazice un raport intern actual, raportul intern constitutie de departe o dovadă mai bună – desigur, dacă nu se poate demonstra că a fost creat special pentru a fi „scurs“ publicului sau cu scopul de a dezinforma.
A fost sau nu Ceauşescu îngrijorat de „turiştii sovietici“?
În discuţiile sale despre revoluţia română din decembrie 1989, Richard Andrew Hall răstoarnă această ierarhie, respingând importanţa dezbaterilor interne documentate ale conducerii în favoarea rapoartelor presei internaţionale care îi validează argumentul, acceptând şi promovând afirmaţiile lor ca fapte adevărate. Având doar această bază slabă, Hall face apoi afirmaţii care depind de acestea, astfel încât cititorul neatent este condus într-un deşert de speculaţii şi autocontradicţie.
De exemplu, Hall susţine că regimul Ceauşescu nu a fost deosebit de preocupat în ceea ce-i privea pe „turiştii“ sovietici în decembrie 1989, conform unui raport al Agence-France Presse (AFP) din 19 decembrie, 1989. Potrivit jurnalistului francez, un grănicer român a declarat că „graniţa a fost închisă pentru toată lumea, mai puţin pentru sovietici!“ În peste 12 postări de blog, Hall insistă că acest lucru demonstrează că regimul nu a fost nici îngriijorat, nici nu a luat măsuri speciale împotriva „turiştilor“ sovietici (AFP 19/12/89 reprodus în Hall).
Spre meritul său, după prima sa utilizare a acestei probe în disertaţia scrisă în anii ’90, Hall a citat transcrierile publicate ulterior de la şedinţa Comitetului Politic Executiv al Partidului Comunist Român (PCR) din 17 decembrie 1989, în care Ceauşescu condamna „turiştii“ blocului sovietic şi ordonă să fie închis imediat.
„Am dat, de altfel, indicaţia să se întrerupă orice activitate de turism. Nu trebuie să mai vină niciun turist din străinătate, pentru că toţi s-au transformat în agenţi de spionaj. De asemenea, să se întrerupă micul trafic de frontieră imediat. Am dat ordin la Ministerul de Interne, dar trebuie chemaţi şi cei de la turism imediat, iar locurile neocupate să fie date la cetăţeni români. Nici din ţările socialiste să nu mai vină, în afară de Coreea, de China şi din Cuba. Pentru că toate ţările socialiste vecine nu prezintă încredere. Cei din ţările socialiste vecine sunt trimişi ca agenţi. Întrerupem orice activitate de turism. La toate judeţele se va declara stare de alarmă. Unităţile militare, ale Ministerului de Interne, ale Securităţii sunt în stare de alarmă. Să dăm la teleconferinţă indicaţia ca să se ia toate măsurile faţă de orice încercare, pentru că trebuie să apărăm independenţa patriei şi a socialismului împotriva oricăruia, indiferent cine este. Acestea sunt problemele care se pun acum.“ (Hall citează documentul aşa cum a fost publicat în M. Bunea „Praf în ochi“ (1994): 34. Originalul a fost găsit în arhivele curţii militare de către V. Roncea şi reprodus aici CPEX Transcript 12/17/89).
„Turismul“ blocului sovietic – singurul „turism“ semnificativ din acea perioadă – a fost de asemenea blamat în teleconferinţa care a urmat îndată după şedinţa PolExCom:
„Am stabilit să nu mai primim în perioada următoare turişti străini şi să nu mai aibă loc aşa-zisul mic trafic de frontieră. Îl suspendăm! Vom reveni mai târziu. Acum nu avem timp de mic trafic de frontieră! Fiecare să se ocupe de problemele lor! Nu trebuie să admitem, şi oricine, şi străinii, dar şi din ţara, care sînt prinşi că desfăşoară activitate antisocialistă trebuie loviţi fără cruţare, fără niciun fel de justificare şi trebuie să supunem poporului clar, nu să umblăm cu subînţelesuri! (Arhiva Naţională, fond CC al PCR, Secţia Cancelarie, dosar 338/1989; Vezi şi pagina 8 din Teleconference 12/17/89)
Cum reuşeşte Hall să se descurce cu toate astea?
El insistă că Ceauşescu a fost pur şi simplu paranoic şi susţine că, din moment ce „Ceauşescu a ordonat nu doar ca turiştii sovietici, dar ca toţi turiştii, din est şi din vest“ să fie opriţi, dictatorul nu era îngrijorat în mod deosebit de prezenţa „turiştilor“ sovietici. (Hall, despre turiştii sovietici #1)
Problema cu raţionamentul lui Hall este faptul că acea plângere specifică a fost făcută doar împotriva „turiştilor“ sovietici. În afară de cei câţiva diplomaţi stabiliţi la Bucureşti care încercau să viziteze Timişoara, singurii din vest erau jurnaliştii care veniseră să asiste la plenara PCR în noiembrie şi nu mai plecaseră. Deşi Ceauşescu nu a menţionat niciodată „turiştii“ occidentali, el a făcut referire la ţările sovietice de trei ori. Prima dată, când a dispus ca niciunia dintre cetăţenii din blocul sovietic să i se permită intrarea în România, apoi să sublinieze că niciunul dintre ei nu este de încredere, şi în cele din urmă, că toţi „turiştii“ trimişi în România din ţările socialiste au venit ca agenţi de spionaj ostili. Şi trimiterea repetată la „micul trafic de frontieră“ se poate referi doar la traficul în România de la vecinii săi socialişti.
Turismul, oprit la graniţe de Ceauşescu
Hall respinge mai multe dovezi recente cu privire la preocuparea lui Ceauşescu pentru „turiştii“ sovietici într-un mod similar. Luaţi în considerare, de exemplu, corespondenţa dintre Bucureşti şi ambasada sa în Moscova, în decembrie 1989. (Reprodus iniţial în D.Preda şi M. Retegan, 1989: Principiul Dominoului (2000): 445-498. O parte din această corespondenţă este tradusă în M.Munteanu, „Noi dovezi ale crizei din 1989 din România“: 3-11, Munteanu – Corespondenţă despre turiştii sovietici)
Potrivit lui Hall, această corespondenţă diplomatică „nu menţionează niciodată“ şi nu protestează faţă de „prezenţa sau comportamentul <> în România în timpul acestor zile haotice de criză pentru regimul ceauşist“. (Hall, despre Corespondenţa diplomatică română).
Unii se întreabă dacă Hall a citit cu adevărat corespondenţa diplomatică pe care o reproduce. Şedinţa PolExCom din 17 decembrie nu i-a identificat doar pe „turiştii“ sovietici ca agenţi care au intrat în ţară pentru a face spionaj ostil – ceea ce se califică sigur ca „menţionarea“ comportamentului sovietic în România şi „protestul“ faţă de el – a dispus, de asemenea, oprirea tuturor turiştilor din blocul sovietic (Telegrama nr. 20/016 750, 12/17/89). Raportând despre punerea în aplicare a ordinului din 17 decembrie a doua zi, ambasadorul român de la Moscova a menţionat că: „Începând din dimineaţa zilei de 18 decembrie a.c., cetăţeni sovietici au început să facă apeluri telefonice la Ambasadă, de la punctele de frontieră cu România, semnalând că sunt sute de maşini cărora nu li se permite intrarea în ţara noastră şi anticipăm că autorităţile sovietice vor solicita explicaţii în legătură cu decizia luată“. Apoi a cerut instrucţiuni despre cum să răspundă cererilor sovietice pentru a explica închiderea graniţelor. (Doc. 258 în Preda şi Retegan; Doc. 1 în Munteanu – Corespondenţă despre turiştii sovietici)
Explicaţii oferite Moscovei pentru închiderea graniţelor
Pe 21 decembrie, ambasadorul român i-a explicat Ministerului de Externe sovietic că închiderea graniţelor „pentru cetăţenii sovietici, îndeosebi turişti“ a fost o măsură „temporară“, „privind limitarea accesului unor grupuri de turişti străini“, aşa cum Moscova a impus „restricţii privind călătoriile turiştilor români“ către Georgia şi Armenia. Ambasadorul a sugerat ulterior legătura dintre „turiştii“ sovietici şi agenţii de spionaj urmând o reiterare a „hotărârii României de a respinge orice încercări de amestec în treburile interne şi de a întreprinde măsuri hotărâte împotriva oricăror acţiuni provocatoare şi diversioniste iniţiate de cercuri reacţionare, antiromâneşti, de serviciile speciale şi oficinele de spionaj străine“. (Doc. 278 în Preda şi Retegan; Doc. 4 in Munteanu – Corespondenţă despre turiştii sovieteici)
Într-un document aparent omis de Hall (şi de Munteanu), Ambasada României la Moscova a relatat despre transmisiunea televiziunii sovietice pe 19 decembrie, că „închiderea în mod unilateral de către ţara noastră a graniţei“ şi a prezentat comunicatele oficiale emise de „agenţia sovietica INTURIST şi agenţiile din RGD, privind încetarea temporară a turismului spre ţara noastră din aceste ţări“. De fapt, sursele media sovietice au confirmat interdicţia ridicată asupra turiştilor sovietici. Pe 20 decembrie noi confirmări au apărut în Pravda, Sovietskaia Rossiia, Izvestia, Selskaia Zhizni, Komsomolskaia Pravda, şi Sotsialisticheskovo Industriia, care purtau titluri de tipul: „Înăsprirea regimului de frontieră“, „Încordarea cu vecinii“ şi „Încordare la graniţele României“ (Document 276 în Preda şi Retegan).
În ciuda rapoartelor zilnice şi a preocupării evidente privind „turiştii“ sovietici care apar în documentele româneşti interne încă de când Ceauşescu a dispus să fie opriţi la graniţe pe 17 decembrie, Hall oferă o mai mare credibilitate raportului AFP susţinând că doi gardieni români la frontiera cu Iugoslavia i-au spus unui jurnalist: „Du-te înapoi acasă, numai ruşii pot trece!“ El reproduce des acest raport ca şi cum ar fi o dovadă mai bună decât plenara PCR din 17 decembrie, 1989. „De ce?“, se întreabă Hall retoric, „erau tocmai <>, care se care se întorceau acasă din excursiile de shopping în Iugoslavia, care au fost singurul grup declarat excepţie de la interdicţia „turiştilor“ dată în acea zi?“ (Hall, despre Turiştii sovietici #1) Este posibil, deşi nu plauzibil, ca jurnaliştii să fi auzit – şi ca grănicerii să fi făcut– astfel de afirmaţii.Totuşi, în niciun caz, nu pot fi priviţi ca o reflecţie fidelă a politicii româneşti de la acea vreme. Cele mai bune dovezi („best evidence”) indică faptul că o astfel de scutire de la regulă nu a fost dată vreodată.
Eroare de nuanţă
Bazându-se pe o traducere făcută de Mircea Munteanu (Doc. 5 în Munteanu – Corespondenţă despre turiştii sovietici) Hall atrage atenţia cititorilor către o pretinsă declaraţie a ambasadorului român adresată ministerului de Externe sovietic pe 21 decembrie, care sună aşa:
„restricţiile nu se aplică şi în cazul călătoriilor de afaceri sau turiştiilor care tranzitează România“ – ca dovadă a lipsei de interes al Bucureştiul pentru „turiştii“ sovietici.
Din păcate, traducerea lui Munteanu este eronată. De fapt, ambasadorul specifică o scutire doar pentru „cele în tranzit“ şi nu pentru „turiştii care tranzitează România“. Având în vedere că discuţia româno-sovietică din acel moment era întocmai despre „închiderea frontierei sovietice cu România“ pentru turişti, este logic să înţelegem că referinţa ambasadorului era către tranzitul cu scopuri non-turistice.
„În legătură cu problema turismului, am menţionat că nu dispun de o comunicare oficială privind închiderea frontierei soviet-române. Am arătat, totodată, că au fost adoptate unele măsuri temporare privind limitarea accesului unor grupuri de turişti străini, din considerente legate de dificultăţile de asigurare a hotelurilor şi a condiţiilor corespunzătoare. Aceste măsuri nu afectează călătoriile în interes de serviciu şi nici pe cele în transit.” (Doc. 278 în Preda şi Retegan)
Traducerea în engleză a lui Munteanu:
„With regard to the issue of tourists crossing the border in Romania, I said that I did not possess an official communication in this regard. I suggested that some temporary measures were adopted due to the need to limit access of certain groups of tourists [in the country]. [Those limitations were imposed] due to difficulties in assuring their access to hotel rooms and other related essential conditions. Those limitations do not apply to business travel or tourists transiting Romania.” (Doc. 5 in Munteanu – Correspondence on Soviet Tourists. Paranteze adăugate de Munteanu.)
„Cu privire la problema turiştilor care treceau graniţa în România, am spus că nu dispun de o comunicare oficială în aces sens. Am sugerat că unele măsuri temporare au fost adoptate din cauza nevoii de a limita accesul unor anumite grupuri de turişti [în ţară]. [Acele limitări au fost impuse] din cauza dificultăţilor în a le asigura camere de hotel şi alte condiţii corespunzătoare. Acele restricţii nu se aplică turismului în interes de afaceri sau turiştilor care tranzitează România.“
Traducerea în engleză a lui Watts:
„In connection with the issue of tourism, I mentioned that I did not dispose of an official communication regarding the closing of the Soviet-Romanian frontier. I explained, at the same time, that some temporary measures were adopted for limiting the access of some groups of foreign tourists, from considerations connected with the difficulties of assuring hotels and appropriate conditions. These measures do not affect travel for official purposes or those in transit.” (Doc. 278 în Preda şi Retegan)
„În legătură cu problema turismului, am menţionat că nu am dispus de o comunicare oficială cu privire la închiderea frontierei soviet-române. Am explicat, în acelaşi timp, că unele măsuri temporare au fost adoptate pentru a limita accesul unor grupuri de turişti străini, din considerente care ţin de dificultăţile de a asigura hoteluri şi condiţii corespunzătoare. Aceste măsuri nu afectează călătoriile în interese oficiale şi nici pe cei în tranzit.“
De fapt, câteva zile mai devreme, Bucureştiul a decis să continue o formă foarte specifică de tranzit non-turistic din Uniunea Sovietică. Această excepţie a fost descrisă de ambasadorul român în telegrama sa din 18 decembrie:
„În mod continuu, la Secţia consulară s-au acordat vize de tranzit pentru evreii din URSS, care au aprobare să se stabilească în Israel, precum şi pentru studenţii străini care învaţă în URSS. Întrucât şeful reprezentatei TAROM a primit orientarea de a continua traficul de tranzit în mod normal, rugăm să ni se comunice clarificări asupra modului cum acţionăm în astfel de cazuri.” (Doc. 258 în Preda şi Retegan)
În traducerea sa a aceluiaşi document, Munteanu intervine cu o notă proprie specificând că aprobările fuseseră date de Moscova: „În mod continuu, la Secţia consulară, am dat vize de tranzit evreilor sovietici care au aprobarea [guvernului sovietic] să emigreze în Israel“ (Doc. 1 în Munteanu –Corespondenţă despre turiştii sovieteici. Paranteză adăugată de Munteanu.)
Versiunea în engleză: „Continuously, at the Consular Section, we have given transit visas to Soviet Jews who have the approval [of the Soviet government] to emigrate to Israel.“ (Munteanu – Correspondenţă despre turiştii sovietici)
De data aceasta, eroarea este una de nuanţă. Dar nuanţa are implicaţii semnificative. Munteanu traduce „să se stabilească“ în „să emigreze“, dar „să se stabilească“ e sinonim cu „să imigreze“ şi nu cu „să emigreze“. Desigur, doar Tel Aviv putea decide cui îi dă aprobare Moscova pentru a se stabili sau a imigra în Israel.
Menţiunea pe care o face Munteanu în legătură cu aprobarea guvernului sovietic pentru un astfel de tranzit nu clarifică, ci, din contră, induce în eroare. Propoziţia descrie de fapt o practică stabilită a României de a garanta vize pentru evreii sovietici care plecau din URSS. Nu face nicio referire la autoritatea sovietică pentru că excepţia vizelor a existat ca urmare a cooperării pe termen lung a României cu Israel, nu din cauza iniţiativei sovietice. Reprezentantul TAROM a fost instruit de la Bucureşti să continue acestă practică, şi nu de la Moscova.
Relatările presei internaţionale din decembrie – un eşec jurnalistic
În dezbaterile interne de la PolExCom din 17 decembrie 1989, Ceauşescu a ordonat oprirea „întregului turism“ din „ţările vecine socialiste“ pentru că acei turişti operau ca „agenţi de spionaj“. El a subliniat, de asemenea, că URSS a avut responsabilitatea principală pentru a organiza „tot ce s-a întâmplat şi se întâmplă în Germania [de Est], Cehoslovacia şi Bulgaria acum, şi în trecut în Polonia şi Ungaria“ (Vezi facsimilul redat mai sus, Bunea:34).
Ceauşescu a perceput SUA ca susţinând URSS în acest sens, dar Moscova a condus procesul. Corespondenţa diplomatică dintre Ministerul de Externe al României şi ambasada sa de la Moscova au identificat în mod explicit turismul sovietic ca o problemă pe care Bucureştiul a interzis-o. Împreună, deliberările interne ale executivului şi corespondenţa diplomatică a României discreditează puternic afirmaţiile făcute de AFP conform cărora turiştii sovietici aveau intrarea liberă şi nu tocmai invers.
Există, de asemenea, alte probleme de credibilitate cu AFP. Agenţia a raportat că „mii de oameni“ au fost ucişi în Timişoara, când numărul real al victimelor decedate era de 50-70. A scris că „cel puţin 1000“ din aceste presupuse decese erau amplasate într-un singur spital, când numărul total al pierderilor de vieţi din întregul oraş, pe parcursul revoluţiei, a fost sub 200 de oameni. Acestea sunt comparaţii sumbre şi nu au fost raportat numai de AFP sau de presa franceză, dar demonstrează cu exactitate problemele evenimentelor de atunci. Deşi Hall s-a concentrat pe declaraţia potrivit căreia interdicţia turismului s-a aplicat pentru toată lumea, mai puţin pentru sovietici, mai târziu, în acelaşi articol, AFP a contrazis declaraţia aceasta spunând că restricţia se aplică „tuturor turiştilor“. („Travelers Say ‘Hundreds’ Dead, Wounded” in FBIS-EEU-89-242, 19 December 1989: 85)
De fapt, relatările presei internaţionale din timpul revoluţiei române au fost manipulate atât de scandalos, încât reprezintă în prezent un studiu de caz despre eşecurile jurnalistice sau mass-media. Conform concluziilor unei anchete despre manipularea ştirilor din timpul evenimentelor din decembrie 1989, „relatarea eronată a evenimentelor din Timişoara de către media franceze“, inclusiv cea făcută de „agenţia franceză cu reputaţie – AFP“, va „rămâne în istorie“ ca „un exemplu de jurnalişti care au eşuat în a verifica, realmente, acurateţea ştirilor pe care le-au transmis“ (Failure of French Media Coverage in December 1989).
Metodologia de cercetare amănunţită poate să nu ofere rezultatele anticipate sau dorite, dar ne va aduce mai aproape de răspunsurile pe care dovezile, de fapt, le validează. Mărturiile după evenimente şi rapoartele mass-media fabricate pentru consumul public nu pot fi aproape niciodată mai credibile sau mai corecte decât dezbaterile interne, care nu sunt destinate publicului, sau decât deciziile luate pe parcursul evenimentelor. A te baza în continuare pe primele mai degrabă decât pe cele din urmă oferă prea puţine şanse de a răspunde sau a clarifica întrebările extraordinare puse în legătură cu revoluţia română din decembrie 1989.
https://adevarul.ro/author/1032
ApreciazăApreciază
Revoluția din 1989 în direct
Există o controversă majoră în ceea ce privește Revoluția Română, mai precis cine anume a dat lovitura de stat. După Revoluție s-a instaurat ideea că rușii au contribuit decisiv la căderea lui Ceaușescu prin intermediul cozilor de topor pe care le aveau aici, dar și ca efect al unei infiltrări masive realizate de așa-numiții „turiști veniți să viziteze România”. În tot acest noian de certitudini, există o voce oarecum singulară, cea a domnului Bogdan Herzog, care pune logica înaintea a ceea ce s-a cimentat deja: ce interes ar fi avut rușii să-și taie singuri creanga de sub picioare?
Opinia domnului Herzog nu este doar logică, dar este și intens cenzurată de presa din România. Înțeleg, din ceea ce a scris domnia sa, că i se refuză publicarea unui articol referitor la Revoluție atât pe site-ul lui Cristoiu, cât și pe portalul ActiveNews. Ce-i drept, opinia în ceea ce-i privește pe ruși a devenit un soi de axionă, fiind extrem de greu de contrazis. Mai ales în aceste zile în care ura indusă împotriva rușilor trebuie proiectată inclusiv pentru cei care plâng după regimul lui Ceaușescu. În cele ce urmează, fără a avea suficient timp, o să încerc să aduc puțină lumină în ceea ce s-a întâmplat atunci. Poate va părea dezlânat, incoerent din punct de vedere cronologic, dar vă apun că vă voi povesti multe chestii pe care le știu, dar și câteva intuiții pe care le pun în context și pe care încerc să le demonstrez. Cu siguranță că peste încă vreo 20-30 de ani vom avea confirmarea sau infirmarea a ceea ce susținem, dar parcă nu avem răbdare până atunci, astfel încât trebuie să căutăm să vedem și cu ajutorul raționamentelor, nu doar al documentelor.
Puțini mai știu că au fost două Revoluții în România: una eșuată și una reușită. Cea eșuată a fost la Iași, cea reușită a început la Timișoara. Pare că și din punct de vedere simbolic treburile s-au așezat în direcția sugerată de domnul Herzog. Mai este însă un element interesant, care nu prea e luat în calcul: primul „turist” sosit în România post-revoluționară a fost … George Soros. Acesta l-a contactat pe cominternistul Silviu Brucan și de-aici începe așa-zisa dezvoltare a României post-revoluționare. Într-adevăr, Silviu Brucan, ca fost ambasador în SUA, a avut numeroase contacte acolo, între care(sau în special) a fost și George Soros. Rămânem tot în zona internațională.
Se știe că cercurile internaționale influente au hotărât destrămarea comunismului încă de prin 1982(poate chiar mai devreme deoarece prin 1982 ajunsese deja să se discute la nivelul elitelor politice și culturale ale Occidentului). În mai multe episoade v-am adus în prim plan o serie de evenimente necunoscute din interiorul puterii sovietice. Azi voi face un scurt rezumat. În ciuda a ceea ce se crede, puterea sovietică se împărțea între mai multe clanuri cu o organizare mafiotă, cu oameni bine plasați în politică, industrie, agricultură, armată și servicii secrete.
Cele mai importante clanuri care au făcut „istoria sfârșitului URSS” au fost: Stavropol, Harkov și Dnepropetrovsk. Cele două clanuri ucrainene și-au sporit influența în perioada lui Hrusciov. După îndepărtarea acestuia, clanul Harkov – care luase partea leului – a început să fie îndepărtat de celălalt clan ucrainean. În acest fel, clanul Dnepropetrovsk(puternic internaționalizat) a reușit să controleze întreaga industrie de petrol și gaze a Rusiei prin intermediul lui Alexei Kosîghin, un individ care a avut legături directe cu … Rotschild! Fac o paranteză aici rugându-vă să meditați la modul în care, după 1990, Rotschild aproape pusese mâna pe întreaga industrie de petrol și gaze a Rusiei prin intermediul lui Mihail Hodorkovski și a fantomaticei sale companii, Yukos. O să vă povestesc mai multe și despre această afacere, dar cu un alt prilej.
Clanul Stavropol a fost coagulat de Feodor Davidovici Kulakov, un individ extrem de influent atât la nivel local, dar mai ales la nivelul conducerii URSS. Brejnev a fost obsedat de Kulakov, bănuindu-l de complot. De aceea, moartea lui Kulakov din 1968, cu toate că oficial a survenit din cauze naturale, se bănuiește că ar fi fost instrumentată de Brejnev. Kulakov a reușit să-l împingă pe Iuri Andropov la conducerea KGB, după care acesta s-a auto-impus ca Secretar General al PCUS. Ei bine, la umbra lui Kulakov a crescut și un tânăr „cu perspectivă”, Mihail Gorbaciov pe numele său. Împingerea acestuia la conducerea URSS se consideră a fi fost un armistițiu dintre cele două mafii sovietice. Există bănuiala că la numirea lui Gorbaciov ar fi contribuit decisiv și agățarea sa de către centrii globaliști de putere care urmăreau implementarea agendei. Rolul hotărâtor pentru această agățare l-ar fi avut … soția sa, Raisa. Însă nu trebuie tratate cu indiferență nici originile ucrainene ale celor doi soți, care, probabil, au netezit negocierile cu puternicul clan Dnepropetrovsk.
Venirea lui Gorbaciov la putere s-a făcut pentru destabilizarea întregului sistem sovietic, așa cum fusese gândit de cercurile globaliste de putere. Chestiuneadevine din ce în ce mai limpede pe măsură ce trece timpul. Cei care au trăit în acea perioadă nu-și imaginează nici acum cum a fost posibil ceea ce s-a întâmplat. Toată lumea știe cât de încrâncenate erau conducerile de atunci, astfel încât e greu de înțeles cum poți să produci un asemenea seism într-un aparat, totuși, omogen. Istoria însă ne-a arătat limpede cum, prin Perestroika, Mihail Gorbaciov a reușit efectiv să scufunde cea de-a doua putere a lumii și să o canalizeze spre proiectul impus de globaliști.
Apariția lui Soros la noi, în negurii Revoluției din 1989, este extrem de dubioasă. Imaginați-vă că ați auzi că e o revoluție undeva prin Africa – să spunem Burkina Faso. Ați merge acolo în primele zile după ce a apărut știrea că a fost dată jos conducerea politică a țării? Hmmm. Ia să adăugăm acestui scenariu și că ați posesorul unei averi impresionante. V-ați duce? Cred că acum înțelegeți paradoxul situației!
Doar că mai e ceva. Unii susțin că Soros a apărut în URSS după 1990. Deci, teoretic nu există nicio legătură între Soros și conducerea rusă de atunci. Sunteți siguri? Ceea ce m-a făcut curios pe mine a fost faptul că Soros a fost unul dintre marii beneficiari ai dezintegrării URSS, îmbogățindu-se din cumpărarea de active la prețuri insignifiante. Să crezi că unul care intră intempestiv în URSS își poate face de cap fără să aibă cunoștințele necesare, e semn de naivitate. De fapt alta e realitatea. Să vă explic:
„I became closely involved in the Soviet Union early in 1987 after Gorbachev summoned Sakharov to return to Moscow to “resume his patriotic work.” After extensive negotiations with Soviet officials, I set up a foundation called “Cultural Initiative” for the expressed purpose of helping the Soviet Union to evolve into a more open society. Its Board of Directors reads like the Who’s Who of glasnost.”
Este declarația lui George Soros, nu a altcuiva. Doar că, din nou avem de-a face cu o dilemă. Cum poate cineva crede că un miliardar excentric merge în URSS-ul încă în plin comunism – chiar dacă ceva mai dezghețat – pentru a-și face o fundație? E vorba de una similară GDS-ului nostru. În ce condiții a venit Soros pentru a pune bazele „societății în civil”? În condițiile unui vid de putere, unde a preluat, între altele, cadre ale Securității pentru a le pune să construiască noua „societate globalistă multilateral dezvoltată”. De fapt, ca să dăm cărțile pe față, Soros este implicat în URSS încă de la sfârșitul anilor 70. Implicarea vine prin intermediul a doi indivizi care au reușit penetrarea spațiului sovietic atunci.
Fac aici o paranteză pentru a clarifica ce e cu Soros. Acesta nu este singur pe lume. El este, mai degrabă, fața vizibilă a unei regrupări de forțe ascunse. Ca să se înțeleagă mai bine, vă voi spune că definiția cea mai corectă pentru Soros este: „structura regrupată de coordonare a societății civile Rand-Rockefeller”. De aceea vorbesc despre Soros înainte de a apărea plenar în față; multe dintre forțele care s-au distilat după 1990 în păduchelnița de organizații ale așa-zisei „societăți deschise”, acționau sub alte forme anterior acestei date. Să revenim acum la firul principal.
Withney MacMillan era președintele multinaționalei Cargill și reușise stabilirea de relații de afaceri cu clanul Stavropol, cel care controla agricultura. Nu am foarte multe informații despre cum a decurs operațiunea de penetrare, dar cert este că, la un moment dat, Withney MacMillan scrie împreună cu un economist de la Harvard, Joseph Nye, un plan de deschidere a URSS-ului comunist către economia mondială. Nye era cunoscut, în special, datorită cărții sale din 1977, „Power and Interdependence”, trasând în premieră liniile neoliberalismului în politica internațională. Glumind, am putea spune că Nye este rădăcina cea mai viguroasă(dacă nu cumva unica) a lui Fukuyama. Acest proiect de convergență este înmânat unui cerc restrâns de personalități de primă mână prin intermediul clanului menționat. Ideea este că respectivul document a fost asumat inclusiv de clanul rival, Dnepropetrovsk, ai cărui oameni au venit cu aceeași politică de liberalizare a pieței interne și externe pentru a se asigura o creștere economică a URSS. Rețineți, totul se petrece în contextul în care Deng Xiaoping inițiase procesul de deschidere printr-o serie de reforme radicale, dar care erau limitate la o zonă strict definită, pentru a nu se pierde controlul. Autorităților sovietice li s-a picurat în urechi melodia otrăvită că, făcând totul de-o dată, vor reuși să facă un salt calitativ și cantitativ teribil. De aceea tot aparatul statului sovietic a pus umărul în direcția voit greșită. Când au apărut primele fracturi, s-a spus ca la noi când vedem că o reformă te duce cu capu-n zid: „Avem nevoie de și mai multă reformă!”.
Ieșirea la lumină a lui Soros se face în 1987, dar acea ieșire este de fapt rezultanta unui efort concertat, mult mai mare, început încă de la sfârșitul anilor 70 prin acțiunile de penetrare descrise. Cert este că cei doi „experți” continuă să furnizeze așa-zis know how reprezentanților sovietici. Și nu doar know how, ci și experți care vin prietenește „să pună umărul”. Aceștia sunt cei care recrutează și plătesc o grămadă de personalități influente și rebele ale statului sovietic, care se vor grupa în ONG-ul „Inițiativa Culturală”, finanțat de Soros: Yuri Afanasyev(istoric), Tenghiz Buachidze(psiholog), Daniil Granin(scriitor și agitator al societății civile), Valentin Rasputin(scriitor și activist de mediu), Tatyana Zaslavskaya(sociolog), Grigorii Baklanov(scriitor și agitator liberal), Boris Raushenbakh(om de știință cu vederi religioase foarte pronunțate). Faceți o paralelă între „grupul de inițiativă” al GDS, coordonat de Silviu Brucan, și cei care-au fost strânși de Soros în a sa organizație implementată în sistemul nervos al statului sovietic.
Să nu trec mai departe până nu fac demonstrația completă. Cum se leagă Soros de cei doi „experți” care-au penetrat ideologic spațiul sovietic? Ei bine, îi vom vedea împreună după anii 90, într-una din organizațiile lui Soros. Cu alte cuvinte, căsătoria e oficiată ceva mai târziu.
De unde vin controversele legate de Revoluția Română? În primul și-n primul rând din faptul că a fost o penetrare multiplă, despre care inclusiv securiștii știau ceva, dar nu totul. Securitatea făcuse blatul cu sovieticii și s-au trezit inclusiv cu agenți și agitatori introduși prin frontiera vestică. Se știe că în Ungaria a fost un centru de antrenament în care o parte dintre cei care reușeau să fugă din România erau „recuperați” și antrenați să lupte în ceea ce noi numim Revoluție. O serie de elemente de la răzmerițele din Timișoara au fost formate din acești oameni. Doar că se uită esențialul, anume că armata rusă era prezentă în tot spațiul est-european, cu excepția României. Trupele rusești erau prezente în Germania Democrată, în Cehia, Ungaria, Polonia. Prezența lor era dublată de existența unui sistem de informații solid, astfel încât o penetrare totală occidentală e greu de imaginat. Cine poate face o asemenea penetrare când vorbim, totuși, de o perioadă tensionată? Chiar dacă pe străzi era haos, occidentalii nu aveau fizic timpul necesar pentru a-și dezvolta structura de informații.
Mai avem ceva în același context: Întâlnirea de la Malta. 2-3 decembrie 1989. Ce s-a stabilit acolo? O nouă lume. Ce fel de lume? Una în care să moștenească aspectele pozitive ale celor două regimuri. Unii cred că Întâlnirea de la Malta a fost începutul când, în realitate, a fost sfârșitul. Începutul îl avem prin perioada în care MacMillan și Nye scriau programe de bune practici pentru URSS sau când „studenții” de dincoace și de dincolo de Cortina de fier înființau obscura organizație ELSA, cu sediul la Viena. De-atunci se parcurseseră o grămadă de acțiuni care să permită dărâmarea Estului fix în zona de confluență a ciclului. Menționez că în același ciclu și în aceeași poziție ne aflăm și acum, iar ca să avem o similaritate istorică, vă voi mai spune că am avut pe 4 și 5 decembrie anul curent o întâlnire între Lavrov și Blinken … tot în Malta! O întâlnire la nivel înalt între Putin și Biden era imposibilă din cauza problemelor cognitive ale președintelui american. Dar să revenim la oile noastre. Care era promisiunea?
Pentru întreg aparatul PCUS, teza de la Malta a fost una a convergenței. Vestul capitalist va împrumuta – așa cum a făcut Europa – sistemul socialist, iar fostele state comuniste ale Estului vor implementa reforme ale economiei de piață, după modelul chinezesc. Astfel, întreaga planetă urma să meargă spre o convergență EST-VEST, care să se unifice din punct de vedere executiv la nivelul ONU. Poate țineți minte că atât Vestul cât și Estul s-au raportat întotdeauna pozitiv la ONU.
După cum bine știți, liderii estici erau exasperați de jocul URSS, pe care nu-l mai înțelegeau. Aici nu e vorba de Ceaușescu, ci de toți ceilalți lideri. Inițial Gorbaciov cerut țărilor din lagărul comunist să schimbe garniturile de conducere. Doar că, la fiecare schimbare de garnitură, cădea tot sistemul. De ce? Pentru că deja cineva fusese suficient de binevoitor să transmită cetățenilor informați că urmează schimbări radicale. În Germania de Est se prindeau toate posturile radio și TV din Vest. A fost o propagandă atât de intensă încât nimeni nu s-a mai înțeles cu nimeni. Așa avem plecarea lui Honecker în 18 octombrie și venirea lui Egon Krenz, care a rezistat doar până pe 3 decembrie. Valul era clar și Ceaușescu a înțeles că nu asta e soluția, ci „și mai mult socialism, și mai multă centralizare, și mai multă tiranie”. Doar că Ceaușescu era o roată hodorogită care nu mai convenea Occidentului. După ce obținuseră acces liber în URSS, Ceaușescu era, pur și simplu, inutil. OK, am ajuns la contextul local după ce am văzut puțin cum arăta cel internațional. Iar întrebarea rămâne: cine a activat aici?
Eu unul susțin că la Revoluția Română s-a vorbit mai mult rusește. Și credeți-mă că așa a fost! Dar beneficiile au fost ale Vestului. De ce? Să începem cu prima demonstrație. URSS, după cum deja am spus, era singura forță care avea know how-ul necesar, contactele și care știa exact unde e fragilitatea sistemelor estice. Vestul nu a avut așa ceva, decât într-o foarte mică măsură. Dar cum de s-a făcut un asemenea troc? Aici voi spune o chestie pe care n-am spus-o niciodată: este prima „privatizare” din Estul Europei! Mai bine spus, KGB/GRU și-au vândut serviciile Vestului. Până acum am tot discutat despre schimbări de context, discuții politice s.am.d. Unde erau serviciile de informații în tot acest context? Chiar credeți că ăia care-i asigurau securitatea și întregul protocol al lui Gorbaciov stăteau ca proștii în momentul în care se discutau chestiuni atât de grave și, la urma urmei, atât de istorice fix sub ochii lor? Un serviciu secret e legat de țara în care activează, dar este legat și de viața sa proprie. Fără doar și poate, serviciile secrete rusești – sau o parte a lor care apoi se va metamofoza în altceva(veți înțelege imediat) – și-au oferit serviciile pentru realizarea dezideratului. Și, în timp ce statul sovietic se îndrepta spre disoluție, serviciile secrete rusești au început să se desprindă de îndatoririle oficiale precum coaja de pe banană.
Cum s-a petrecut totul? Ca să înțelegeți situația, trebuie să ieșiți puțin din imaginea deformată pe care o aveți despre servicii. Un spion nu e un 007 decât în extrem de rare cazuri și, oricum, după cereușește o penetrare spectaculoasă devine expus. În general e cunoscut. Uneori se întâmplă să mai pună de câte-o ticăloșie inclusiv cu dușmanul pentru a-și mai asigura „una mică”(prin asta neînțelegându-se obligatoriu bani ci, inclusiv, promisiuni din partea dușmanului că la o următoare operațiune „i se va lăsa cale liberă”). Ce se întâmpla în timpul interminabilelor discuții politice, când serviciile vedeau cum pică țigla de pe casă? Își căutau și ei câte-un patron, câte-un angajament, doar know how-ul era mare și e păcat să nu profiți de așa o oportunitate. În revoluțiile din Est, serviciile rusești au pus umărul sau s-au făcut că nu văd bine atunci când ar fi trebuit să vadă. De ce? pentru că știau că se parafase ceva, deci era un proces normal. De ce să stai pe margine când poți s-o pui de-un mic gheșeft?
În România a fost altceva. Ceaușescu nu se dădea dus și, în plus, structura de securitate era destul de coerentă și, lucrul cel mai important, nu exista armata rusă. România avea granițele închise, deci era extrem de greu de penetrat. Aici a fost comanda cea mai consistentă. S-a lucrat cu elemente din Ucraina și Republica Moldova, recrutate și plătite de Soros. În 1989, Soros deja lucra intens la disoluția URSS, astfel încât avea suficiente cunoștințe în zona serviciilor, doar lucra pe teren. În plus, de pus a pus umărul și clanul Dnepropetrovsk. E o supoziție de-a mea, nu vom ști sigur cum s-au recrutat cei care-au dat lovitura de stat, dar e clar că a fost una dublă. Ca idee, din ceea ce mai vorbesc unii și alții, la Iași s-a încercat o penetrare cu agenți KGB, care au instigat studenții la răzmeriță pe fondul unei lipse de … apă caldă. Începută ca o glumă, demonstrația s-a accentuat pe măsură ce chibiții de pe margine încercau să provoace și să mărească vârtejul. Au uitat însă structura tipică a moldoveanului, care se aprinde la început de ai impresia că explodează, dar în clipa imediat următoare se gândește la consecințe și se moaie. Cam, așa a fost și cu incidentul de la Iași: s-a finalizat înainte de a începe să fie cu adevărat o amenințare. A mai fost însă ceva: se spune că toată tărășenia a fost decapată de UM01110. Sunt unii care spun că însuși Iulian Vlad s-a implicat pentru o putere mai mare de negociere. Personal nu cred. Ceea ce însă se vorbește este că, pentru complicitatea Securității la lovitura de stat, s-ar fi negociat inclusiv … mărirea soldelor.
Valul al doilea se spune că a fost preluat de GRU, reușindu-se o primă sinergie cu elementele pregătite în Ungaria la Timișoara. Cu toate că au cooperat mai multe servicii, rolul central de coordonare l-au avut agenții GRU. Inclusiv în ceea ce privește distragerea atenției. Cu evenimentele de la Timișoara, Ceaușescu a răsuflat ușurat deoarece, din rapoartele primite, a înțeles că la mijloc e un ungur, deci incidentul poate fi trecut ca unul interetnic generat de agresiunea Ungariei și, în acest caz, știa că românii vor fi de partea sa. Acesta este tâlcul comunicatului dat la TV. În timp ce situația se agrava în Timișoara, vine și ciudata vizită în Iran. Trebuia cumva mărită infecția și totul a venit prin determinarea lui Ceaușescu de a organiza unul dintre celebrele sale mitinguri. Posibil ca și aici să se fi jucat la influență, dar e posibil ca Ceaușescu să fi intrat singur în capcană deoarece se simțea stăpân pe situație. A organiza un deranj într-o piață plină de oameni înfometați e frecție la un picior de lemn și așa a început totul. Mă rog, de-aici știe toată lumea ce s-a întâmplat. Dar trebuie să vin cu cât mai multe argumente în ceea ce privește desfășurarea pe care am descris-o.
Fac însă o paranteză pentru a introduce un personaj ciudat, anume Victor Atanasie Stănculescu. Acesta este, între altele, cel care-i ducea Regelui Mihai cei 10 000 $ pe lună din partea statului român(bani pe care Ceaușescu i-a tăiat astfel încât, în momentul imediat următor, regele Mihai a devenit „colaborator” al Europei Libere). Puțini știu că generalul Stănculescu fusese agățat în perioada în care ducea tributul către rege cu o poveste fantastică, dar numai bună să-i umfle orgoliul: i s-a spus că e fiul rezultat dintr-o relație extraconjugală pe care mama sa, servitoare la Palat, ar fi avut-o cu Carol al II-lea. Rezulta astfel că ar fi frate vitreg cu Mihai, deci „os domnesc”. Probabil Victor Atanasie Stănculescu a fost cea mai mare penetrare occidentală din interiorul aparatului lui Nicolae Ceaușescu și cel care a realizat imensele bâlbe care au condus la acutizarea situației din Timișoara.
Și-acum, după ce am introdus acest ultim element care ne dă o imagine mai echilibrată despre ceea ce s-a întâmplat atunci, e timpul să prezint elementele care ne arată că s-a lucrat cu personal sovietic în Revoluția din 1989.
În primul rând, cea mai mare dovadă este tentativa de a se pune mâna pe arhiva UM0110. Sediul acestei unități era în Primăverii, acolo unde acum Noua Securitate are un centru de ascultare. Un camion cu matahale a năvălit în acel sediu, devastând tot. Repet, sursele spun că n-au găsit nimic. Deci cei de la „Anti-KGB” intuiseră ce urmează. Dar mișcarea nu poate fi decât o răzbunare pe față pentru incidentul de la Iași și pentru numeroase alte dezafectări ale personalului sovietic implementat în România comunistă.
A doua dovadă este structura conspiratorilor. Aceștia au fost adunați din pleava kaghebistă trecută de Ceaușescu în adormire. Mare parte din activul învechit de partid, foști cominterniști agățați de idealurile „frăției comuniste”, dar și cadrele tinere pregătite de aceștia. Așa vedem o grupare pestriță compusă din Brucan(capul rețelei), Bîrlădeanu, Mihai Șora(cel expulzat în 1950 din Franța pe motiv de colaborare cu KGB), Ion Iliescu, Nicolae Militaru, dar și toți oamenii tovarășului Gogu Rădulescu(Dinescu, Pleșu, Liiceanu, Blandiana s.a.m.d.). Toți aceștia au trecut de partea cealaltă din două motive: urau linia naționalistă a socialismului lui Ceaușescu și, probabil în primul rând, se simțeau în formă pentru construirea „noii lumi comuniste” pe care le-o predase – din punct de vedere teoretic – tovarășul Saul Bruckner.
A treia dovadă este cumva legată de cea anterioară. Conducerea postrevoluționară a României a rămas tributară Moscovei. A fost o perioadă în care hotărârile legislative ale României se luau numai după ce hotărâri similare erau luate la Moscova. Motivul? Conducerea de stat a țării rămăsese tributară Moscovei, de aliniase acesteia deoarece habar nu o avea cine-au fost adevărații sforari. Asta a permis Occidentului să organizeze aici chestiuni similare Maidanurilor contemporane. Golanii din Piața Universității în ce mișcare îi clasificați acum? Oricum, rețineți vă rog la acest punct modul absolut nedemn în care am ajuns încă de atunci: remorcați de bunăvoie la garnitura Moscovei deoarece factorii de putere nu aveau habar care-i de fapt direcția. Dacă i-ați fi întrebat pe românii de pe stradă, aceștia v-ar fi indicat într-o proporție colosală direcția reală.
Nu în ultimul rând voi aduce argumentul cel mai puternic în ceea ce privește privatizarea serviciilor de informații ale URSS. Dacă mai țineți minte, după ce ne-am dezmeticit cu schimbările politice, pe harta mondială a apărut un jucător interesant: mafia rusă. Cum e posibil să fi apărut așa, peste noapte, o forță care părea efectiv scăpată de sub control. Mai țineți minte crimele acelea oribile care se petreceau ba în New York, ba la Paris, ba la Londra s.a.m.d.? Mafia rusă avea o acoperire globală, acționa dur și dădea tunuri financiare uluitoare. Când a încetat Mafia rusă să-și facă de cap? Întâmplător, cam la vreun an după ce Vladimir Vladimirovici a venit la butoane în Federația Rusă.
E timpul să pun punct, cu toate că mai sunt multe de vorbit. Ceea ce vreau să spun este că teoria domnului Bogdan Herzog este reală. Precizez însă că, în ciuda faptului că tov(arășii) care-au manipulat pumnalul împotriva lui Ceaușescu sunt cei identificați, pumnalul era sovietic într-o proporție care se apropie de 100%. Și tov ăla nu vine obligatoriu de la tovarăși, dar despre asta cred că vă poate spune mai multe domnul Herzog. Faptul că la noi se vorbește despre ruși ține de „partenerul” cu care s-a negociat și cel care-a apărut în teren la acel moment. Noi, în mod sigur, suntem la fel de în negură ca și conducerea postrevoluționară a României care se uita spre Moscova deoarece știa un singur lucru, că „lumina vine de la Răsărit”.
Închei prin a preciza că, așa cum acum ne întrebăm de ce-au pus rușii la cale tărășenia din România, la fel ne vom întreba de ce-au pus occidentalii la cale evenimentele care se petrec acum la noi deoarece, după cum limpede se vede, n-au nimic de câștigat. Dar acestea sunt căile încurcate ale timpurilor pe care le trăim și despre ele vom tot avea timp să discutăm.
https://trenduri.blogspot.com/2024/12/revolutia-din-1989-in-direct.html
ApreciazăApreciază
https://bogdanherzog.ro/raspuns-dat-lui-ion-cristoiu/
https://bogdanherzog.ro/open-research-project-ion-iliescu-promovat-in-presa-occidentala-incepand-cu-1986/#comment-219424
https://bogdanherzog.ro/capitolul-2-data-25-decembrie-1989/
https://bogdanherzog.ro/capitolul-29-logica-geopolitica-a-lichidarii-lui-nicolae-ceausescu/
https://bogdanherzog.ro/revolutia-din-decembrie-1989-o-revolutie-colorata/
https://bogdanherzog.ro/gregorian-bivolaru-despre-loja-masonica-in-care-activa-ion-iliescu-in-anii-80/
ApreciazăApreciază
Pe lângă prigonirea unor persoane particulare, un fapt la fel de grav (în zilele comemorării Revoluției) e și persecutarea unor mici publicații din media alternativă. CNA și-a extins cu iuțeală de mână și nebăgare de seamă atribuțiile de la radio-TV peste tot internetul, inclusiv socializarea online.
Zilele trecute, respectiva instituție, controlată de partidele parlamentare, a instigat un serviciu secret să folosească mijloace specifice neprecizate contra unui site intitulat chiar „Incorect politic” (com). Nu veți auzi de proteste de la așa zișii conservatori, care pretindeau că ar fi contra „corectitudinii politice”. Nici de la Pleșu, Patapievici, Baconschi, Papahagi, nici de la „În linie dreaptă” sau libertarieni.
Bine, Papahagi a trecut direct la bolșevism, cere mii de arestări în rândul „politicienilor, ziariștilor, clericilor și academicienilor”. Limbajul lui e mai elevat decât al vânaților acestor zile, dar extremist în esență.
A protesta contra intimidării unor persoane nu înseamnă că ești de acord cu toate opiniile lor, nici cu stilul. Înseamnă că aperi un principiu, pe care dacă nu-l aperi pentru cei care nu-ți plac, nu-l aperi pentru nimeni. Așa, și sub Stalin era liberă exprimarea pentru cei care erau deja de acord cu el.
În pandemie, a fost șters prin intervenția ANCOM site-ul Justițiarul, al regretatului ziarist sibian Marius Albin Marinescu. (Care a murit la ceva timp după, cu supărarea că i-a fost distrusă munca.) Pretextul a fost negaționismul virusului covid și contrazicerea versiunii oficiale. Între timp, chiar versiunea oficială a suportat modificări.
Atunci televiziunile erau un monolit (inclusiv cele „georgiste” de acum). Rămăsese doar o fărâmă din internet neisterizată. Cel mai frumos era când mă întrebau oamenii: „unde vă găsim dacă vă închid pagina?”.
Atunci adevărul de necontestat era transmis prin comunicatele Grupului de Comunicare Strategică. Un conclav de băieți din serviciile secrete, despre care nimeni nu știa cum se constituise. Târziu s-a aflat că îl prezida un băiat misterios trecut prin PNL, Eduard Manciu. Grupul dicta la ce oră ieși, ce orașe se închid, la câți metri să te distanțezi, unde să porți mască. Și orice altceva constituia contrazicerea Științei. Când s-a șters atunci Justițiarul de pe internet, n-a fost nicio decizie a unei instanței, l-au tăiat direct cu ANCOM-ul condus de Grindeanu de la PSD.
Site-ul conținea multe alte opinii și investigații, mai ales cele despre primarul Iohannis al Sibiului. Erau lucruri documentate, multă vreme considerate trase de păr. Cine putea crede că a vândut copii, că a luat casele morților cu acte false, că a moștenit o organizație a etnicilor germani, aliată cu naziștii!? Între timp, justiția a dat niște sentințe defavorabile lui Iohannis. Dar istoria lui a fost ștearsă iremediabil prin distrugerea acelei arhive de anchete.
Unii au spus că Iohannis a dat ordin să fie șters, profitând de isteria pandemică. Nu sunt convins. Poate niște trepăduși din servicii încercau să îi facă o plăcere șefului, lovind un critic din presă. Sau poate nu acele articole deranjau, ci cele despre interbelic.
Constituția României spune că nicio publicație nu poate fi suprimată și că e abolită cenzura. Chiar existența CNA și CNCD contravine acestor deziderate, înscrise în acel text, tocmai sub influența Revoluției, ca protecție pentru cetățeni în fața abuzurilor autorităților.
CNA a fost în aceste decenii o instituție compusă din politicieni și activiști radicali din ONG-uri, care a practicat dubla măsură pe criterii politice. Avea un sens în a exista pentru a proteja morala publică, să nu existe exprimări scabroase, să nu se dea pornografie în toiul zilei, să protejăm copiii. Lucruri de genul ăsta. Tot restul, cu numărat minute de apariție, datoria reporterului să contrazică invitații uneori, sunt aiureli.
CNA a practicat o cenzură economică a televiziunilor, cu amenzi ce au devenit șocant de mari. Dar televiziunile sunt deținute de miliardarii securiști ai tranziției, pentru care chiar zece mii, o sută de mii de euro nu sunt un capăt de țară. Practic, metoda cenzurii prin amenzi instituie un regim în care doar oligarhia are dreptul la exprimare publică, prin salariații ei foarte bine plătiți.
În schimb, pentru un om care scrie de amorul artei pe Facebook, sau care ține un blog sacrificându-și propriul timp, pedepse aparent mici pot echivala cu lichidarea. Voiculescu, Vântu, Teszari, Păcuraru, Păunescu, Sârbu au bani de avocați scumpi și partide care se întorc la putere să îi ajute. Omul mărunt, cu păreri incomode, are toată clasa politică și instituțiile de intimidare împotriva lui. Nici dacă ar veni mâine Trump sau Putin, părerile incorecte politic nu vor fi sprijinite în vreun fel.
Pentru un om care nu câștigă nimic din scris, simpla tracasare cu procese și amenzi poate fi o descurajare echivalentă cu închiderea gurii. Va spune: stai, domnule, de ce-mi aprind eu paie în cap? Ce câștig, în afară de like-uri de la unii, hăhăieli de la alții, insulte, o încurajare ici-colo, de la spectatori, care își vor găsi altă distracție în secunda doi, în lipsa mea? Ba, dacă mai spui cuiva, cel mai probabil o să auzi doar: Mda, nasol. Dar și tu de ce nu te potolești? De ce nu-ți vezi de treabă? (Parcă auzi discuțiile securistului de omenie cu personajul Victor Petrini.)
Cetățeanul consumator abulic va zice: a, păi dacă a dat Adrian Năstase o ordonanță pe timpul lui Iliescu, nu mai e legal să zici cutare lucru. Și dacă a dat liberalul Crin Antonescu după aia o lege mai aspră, și alt guvern altă ordonanță… trebuie să te supui.
El nu va sesiza niciodată că a pierdut ceva. Pentru că nu se va mai ajunge niciodată ca pe timpul lui Ceaușescu, să fie doar două ore de program. Nu se va plictisi. Va avea mii de ore de transmisiuni live, filme, o infinitate de pagini. Nu vor mai fi „acele” opinii, dar vor fi mereu niște oameni care se ceartă pe un ecran, gratis în fața lui.
Că în loc de Popescu e Georgescu, și după aia va fi Ionescu, nu-l deranjează. Mereu vor fi niște tabere, din care va alege una și se va convinge că problema e doar tabăra cealaltă.
Exceptând abuzul strigător la cer, când lui Dan Diaconescu i s-a interzis să-și exercite profesia și să vorbească oriunde ca persoană umană, televiziunile au fost rar închise. Dacă o televiziune e prinsă cu minciuna o dată, sau de sute de ori, nu i se lipește eticheta de „televiziune de știri false”. Pentru că, obiectiv, are și altele corecte, necesare.
Dincoace, apar deontologii, Tolontan, Tapalagă, Andreea Pora, Gelu Duminică și zic: „a derapat! derapaj grav!”. Totuși, poliția nu confiscă mașinile care au derapat o dată. O publicație alternativă e închisă pentru că a avut o opinie aberantă, alta formulată inept. Da, dar pe lângă o enormitate, poate găzduiește 100, 900 de opinii rezonabile, care nu se găsesc în altă parte.
https://www.facebook.com/reactiunea/posts/pfbid0aEbr9rqvfBn8U5xqTjFX1v1Yfvy4aqRXBM7QzabgCceHXnSgks8XhncY8afsRHVml
Vlad Craioveanu isi anunta plecarea de la Radio Digi. Pentru implicarea in aceasta campanie si dupa deciziile CCR, i-am decernat titlul pentru cea mai infecta prezenta din media. A fost un trofeu muncit, castigat cu greu, intr-o intrecere socialista a josniciei, in care a reusit sa surclaseze nume grele ca Radu Tudor, CTP, Exarhu, si chiar Gadea, un manipulator absolut makavelic.
Refuz sa cred ca se retrage tocmai acum, cuprins brusc de scarba sau rusine, dupa ce si-a privit intr-o dimineata limba in oglinda. E clar ca n-am fost singurul care a remarcat cat de mult si-a dat interesul si urmeaza o promovare pe televizor. Intrebarea e doar: CNN sau tot Digi?
https://www.facebook.com/reactiunea/posts/pfbid0Mtqcgox7xr1FEPdRNQ8pZEtmmbCc9uiyKvEU45TYJJ6vb5DFN4LY2ZaZc7hikQFYl
Dar pe astia de mananca rahat turcesc toata ziua, la radio si tv, si sunt multi, cna-ul nu ii vede, nu ii interzice, scnationeaza???
ApreciazăApreciază
https://www.g4media.ro/vicepremierul-italian-matteo-salvini-risca-o-pedeapsa-de-sase-ani-de-inchisoare-a-refuzat-in-2019-intrarea-intr-un-port-italian-a-unei-ambarcatiuni-cu-migranti-salvati-pe-mare.html#comments
ApreciazăApreciază
20 decembrie: Sfântul Mucenic Ignatie Teoforul. IGNATUL
https://timpul.md/articol/calendar-ortodox-20-decembrie-sfantul-mucenic-ignatie-teoforul-ignatul-161922.html
https://www.sorinbogdan.ro/2009/12/timisoara-20-decembrie-1989-primul-oras-liber-de-comunism/
ApreciazăApreciază
Romania ca stat nu mai exista ….. suntem acum ca o populatie ratacita in istorie .
Au dat Hidroelectrica, EON-ul ; au dat legea arendei care e abuziva fata de proprietari ,chipurile sa-i impiedice pe oameni sa mai vanda la straini , in realitate marii fermieri vor sa acapareze terenurile arabile ramase la preturi de nimic …. Vor fii combinatii intre primari si fermieri spre paguba proprietarului de drept al terenului .
ApreciazăApreciază
https://ortodoxinfo.ro/2024/12/20/denunt-public-facut-de-un-ofiter-de-contrainformatii-economice-jaful-omv-petrom-in-romania/
ApreciazăApreciază
Basca ( astia de la OMV) au stricat terenurile oamenilor pe care si-au montat sonde , au sapat ,au betonat terenuri care puteau fi folosite in apicultura, in culturi de vita-de-vie etc… Rudele mele pe linie paterna au patit-o cu astia . OMV au stricat niste terenuri bune pt sondele lor …. Deci, iau petrol , nu platesc subventii , strica terenurile oamneilor si le arunca niste bani de nimic pe an. Nimic nu compenseaza un teren decupat si betonat . Cum il mai faci la loc? Asa ramane .
ApreciazăApreciază
https://ortodoxinfo.ro/2024/12/20/280-de-milioane-de-euro-pentru-alegeri-dar-niciun-ban-pentru-achizitia-e-on-prioritatile-guvernului-psd-pnl/
ApreciazăApreciază
https://www.activenews.ro/opinii/Col.-rez.-Florin-Sinca-EXECUTII-PUBLICE-194091
ApreciazăApreciază
https://hotnews.ro/ordonanta-trenulet-pensiile-raman-inghetate-o-perioada-salariile-bugetarilor-la-fel-dar-pentru-intreg-anul-viitor-toate-modificarile-importante-document-1866027
cat este evaziunea?
https://www.incorectpolitic.com/coruptia-investitorilor-straini-lista-companiilor-cu-cifre-de-afaceri-uriase-care-au-raportat-profit-brut-zero-si-implicit-pierderi/
aici este evaziunea…companii cu cifre de afaceri de miliarde de euro, pe care fiscul le mangaie pe capusor…in schim haituieste angajatii si micii inteprinzatori…
ApreciazăApreciază
https://rumble.com/v60x182-horaiu-potra-pretinde-c-a-participat-la-revoluia-din-timioara.html
ApreciazăApreciază
De aniversare, ca să nu uite lumea:
https://www.ksipnistere.com/2024/12/35-%cf%87%cf%81%cf%8c%ce%bd%ce%b9%ce%b1-%ce%b1%cf%80%cf%8c-%cf%84%ce%b7%ce%bd-%cf%81%ce%bf%cf%85%ce%bc%ce%b1%ce%bd%ce%b9%ce%ba%ce%ae-%ce%ac%ce%bd%ce%bf%ce%b9%ce%be%ce%b7.html
ApreciazăApreciază