Tradiția reprimării sângeroase a revoltelor în România

Foto: https://it.m.wikipedia.org/wiki/File:Tonitza13Dec1918.PNG

Sursa: https://www.cristoiublog.ro/1989-istorii-povestite-de-la-fata-locului-de-teodor-brates-traditiile-revolutionare-doua-vorbe-n-vant/

CE SE TAIE NU SE FLUIERĂ. În mai toate discursurile lui Nicolae Ceaușescu s-au făcut trimiteri patetice la „tradițiile revoluționare” pe care toți cetățenii erau chemați să le cultive, să le îmbogățească. Dar, cu câteva excepții (falsul cu demonstrația din 1 mai 1939 – la care m-am referit pe larg – și alte puține momente în care, chipurile, fuseseră implicați soții Ceaușescu) se păstra o tăcere pudică despre, bunăoară, grevele ceferiștilor și petroliștilor din ianuarie – februarie 1933. Așa că, în dimineața zilei de 13 decembrie 1989 am fost surprins că în „Scânteia”, pe trei coloane, a apărut un articol intitulat „Clasa muncitoare – forța hotărâtoare a progresului economic și social. 13 Decembrie 1918 – 13 Decembrie 1989”.

La prima vedere, articolul venea în contradicție cu indicația expresă primită după tragedia din Piața Tiananmen (Beijing) să nu se mai difuzeze imagini la TVR cu demonstrații din celelalte țări „socialiste” și să nu se (re)amintească despre proteste, greve din România, în special din perioada interbelică, în pofida faptului că acestea s-au organizat și desfășurat în numele și în interesul muncitorimii. Repet: cu excepțiile menționate.

Când am citit articolul în întregime m-am lămurit. La mijloc nu era nicio contradicție. Despre 13 decembrie 1918 se scria numai două fraze scurte sub semnul ideii că „eliberarea națională” din 1 Decembrie 1918 se cerea completată cu „eliberarea socială”, deziderat exprimat la 13 decembrie 1918. Atât. În rest, „tradițiile revoluționare” erau enunțate rapid pentru a se ajunge la Congresul al IX-lea al PCR, la rolul clasei muncitoare, așa cum îl definise Nicolae Ceaușescu, inclusiv la recentul Congres al XIV-lea al partidului.

Articolul nu era semnat, ca dovadă ce reprezenta un punct de vedere oficial. Evident, la 13 decembrie 1989, exista până la cel mai înalt nivel teama de „contagiune”, de imitare a „exemplelor” din Polonia, Ungaria, mai recent din Cehoslovacia, RDG și Bulgaria, fapt atestat de măsurile excepționale de „apărare a ordinii publice”. În acest context se pune întrebarea: credea sincer Nicolae Ceaușescu că era posibilă, atunci la mijlocul lunii decembrie 1989, o măcar firavă reeditare a revoltei muncitorești din 15 noiembrie 1987 de la Brașov? După tot ceea ce declara în ședințele CPEx și ale Biroului Permanent nu a rezultat, în niciun mod, teama de acțiuni în masă anti-regim. Mă refer la „acțiuni de masă”, deoarece N.C. a vorbit exclusiv despre „acte izolate”, despre „câteva persoane” care acționau la ordinele puterilor străine. Încrederea lui în clasa muncitoare rămânea nealterată. Interdicțiile amintite se înscriau într-o serie de măsuri preventive care – potrivit documentelor Securității – vizau un număr mic de disidenți/opozanți. Chiar dacă se semnalau tot mai frecvent cazuri de nemulțumiri, Tovarășul aprecia că erau efectul „deficiențelor” în munca de partid, în activitatea autorităților locale și, prin urmare, n-aveau un caracter exploziv.

 

SCRIEREA ȘI RESCRIEREA MOMENTULUI „13 DECEMBRIE 1989”. După ce am citit articolul din „Scânteia” am scos din rafturile bibliotecii de acasă câteva volume despre „Istoria românilor” și, conform altei viziuni despre „Istoria României” sau „Istoria poporului român”, pentru a-mi reaminti ce s-a scris despre 13 decembrie 1918. În toate acestea se foloseau formulări asemănătoare celei conținute în „Istoria românilor”, elaborată la începutul anilor ʼ70 din secolul trecut, de Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu:

 

„După retragerea trupelor germane, demonstrațiile au continuat, crescând în intensitate. Greva tipografilor din București, declanșată la începutul lui decembrie 1918, sprijinită de muncitorii diferitelor uzine, a dus la o mare manifestație, în ziua de 13 decembrie, pentru pâine și libertăți democratice. În fața Teatrului Național forțele represive ale guvernului au tras în manifestanți, provocând 102 morți; conducătorii socialiști au fost urmăriți: I.C. Frimu, arestat, a murit pe 5 februarie 1919, în urma tratamentelor la care fusese supus”.

 

Să presupunem că textul de mai sus era „propagandă comunistă”. Iată, însă, ce a scris I.G. Duca, membru al guvernului condus de Ionel I.C. Brătianu exact în perioada pe care o evoc (se referea la „agitațiile muncitorești”):

 

„O asemenea manifestație s-a ciocnit, la 13 decembrie pe strada Câmpineanu lângă Teatrul Național, cu un detașament de vânători de munte. Soldații au tras, mai mulți manifestanți au căzut morți, poliția a arestat pe toți fruntașii mișcării și i-a bătut în chip atât de crunt, încât unul din socialiștii cei mai de vază, Frimu, a și murit peste câteva zile de pe urma rănilor dobândite. Represiunile au depășit, astfel, așteptările și intențiile noastre. Mârzescu, în calitatea lui de ministru de interne, nu putea reuși să stabilească vinovățiile și răspunderile, vădit, acțiunea îi scăpase din mână; chiar dacă trupa fusese atacată cum pretindea și reacționase prea violent, ceea ce se petrecuse la poliție împotriva dispozițiunilor guvernului era grav și inadmisibil. Abia după câțiva ani, am aflat întâmplător cheia enigmei: plecam odată cu vagonul ministerial în Ardeal și, văzând că eroul de la Mărășești, viteazul general Racoviceanu nu mai are loc în tren, l-am invitat la mine. Stând de vorbă până seara târziu, mi-a mărturisit că 13 decembrie era opera lui. Întorcându-se din Moldova cu regimentul său, surprinsese noaptea în gara Chitila, oameni suspecți care îndemnau pe soldați să-și împuște ofițerii și să facă revoluție, că trebuie să se isprăvească cu regii și cu burjuii; de aceea văzând că guvernul umblă cu mănuși, s-a hotărât să curețe el capitala de acești agitatori. Aflând de întrunirea lor, le-a ieșit înainte, a tras fără provocare și tot dânsul a dispus, peste capul prefectului de poliție, să dea conducătorilor mișcării o lecție, așa încât pe viitor să se sature de comunism. Considera astfel că a adus un mare serviciu țării sale și se lăuda că a procedat cum a vrut el, nu cum ar fi vrut guvernul responsabil al țării”.

 

Sigur, I.G. Duca „a tras spuza pe turta” guvernului, dar esențialul a fost spus.

După decembrie 1989 puțini istorici au îndrăznit să mai amintească despre acea zi. Bunăoară, acad. Florin Constantiniu a notat în a sa „Istorie sinceră a poporului român”.

 

„Radicalizarea inevitabilă provocată de război a făcut ca anii 1918-1920 să înregistreze o succesiune aproape neîntreruptă de manifestații muncitorești (cea din 13 decembrie 1918, reprimată brutal de armată) și greve, care au culminat cu greva generală din 20-28 octombrie 1920”.

 

Mai rețin din „Istoria românilor”, vol. VIII, editat de Academia Română (coordonator prof. univ. dr. Ioan Scurtu):

 

„Mișcările sociale au cunoscut o intensitate deosebită în perioadele de criză economică (1918-1920 și 1929-1933). Între acestea se detașează grevele muncitorilor tipografi din București, reprimate sângeros de guvernul liberal la 13/26 decembrie 1918; greva generală din octombrie 1920, înfrântă de guvernul Averescu; greva minerilor de la Lupeni, din august 1929, grevele petroliștilor din Valea Prahovei; cele ale ceferiștilor din București (ianuarie – februarie 1933) – înăbușite în sânge de național-țărăniști”.

 

Nu comentez. Reamintesc doar că modesta placă de marmură din Piața fostului Teatru Național prin care se marca ziua de 13 decembrie 1918 a fost dislocată și distrusă după „evenimentele” din decembrie 1989!

 

Comentariu saccsiv:

Cititi va rog si:

89 ani de la greva CFR din 16 februarie 1933. Armata a ucis grevisti