Cuvinte fundamentale din „Omilii la Matei” de Sfantul Ioan Gura de Aur. ATENTIA MARE! Fara acestea ajungem in iad, indiferent ce partid votam si cat de anti ecumenisti ne credem

Foto: https://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-ioan-gura-aur-97687.html

Am primit pe e-mail de la fratele Mircea:

Din Omilii la Matei, Sfantul Ioan Gura de Aur

 

Sa ravnim si noi virtutea aceasta, dar, mai mult  decat toate, smerenia si milostenia, fara de care nu ne putem mantui. Si aceasta o arata cele zece fecioare (Matei 25, 1-13) si fariseul (Luca 18, 10-14). Fara feciorie te poti mantui; dar fara milostenie, cu neputinta. Milostenia e de neaparata trebuinta si le tine pe toate. Nu fara motiv am numit eu milostenia inima virtutii. Dar inima aceasta inceteaza iute de a mai bate, daca nu da tuturor duhul ei. Intocmai ca o fantana: daca tine in ea apa izvoarelor sale, se strica; tot asa si cu bogatii, cand tin averile lor numai pentru ei insisi. De aceea si obisnuim sa spunem de bogati: „Cutare e putred de bogat”, dar nu spunem: „Mult ii este belsugul”, sau: „Mare ii este comoara”. Putrezi nu sant numai cei care au bogatii, ci chiar bogatia insasi. Hainele se strica, aurul se roade, griul se mananca de viermi, iar sufletul, din pricina grijilor, este ros si mai putred decat toate cele ale lui. Daca ai vrea sa-ti pun in fata sufletul unui iubitor de argint, l-ai vedea gaurit peste tot de griji, putred de pacate si ros de viermi ca o haina mancata de molii, fara nici o bucatica intreaga. Nu-i asa insa sufletul celui sarac, al saracului care de buna sa voie voieste sa fie sarac. Sufletul ii straluceste ca aurul, sclipeste ca margaritarul, infloreste ca trandafirul. Nu-l roade molia, nu-l fura hotii, nu-l tulbura grija lumii, ci-i ca ingerii, asa traieste pe pamant. Vrei sa vezi frumusetea acestui suflet? Vrei sa cunosti bogatia saraciei? Nu porunceste oamenilor, ci demonilor; nu sta alaturi de imparat, ci alaturi de Dumnezeu; nu este ostas impreuna cu oamenii, ci impreuna cu ingerii; nu are doua, trei, douazeci de scrinuri, ci atata bogatie ca socoteste toata lumea o nimica; nu are visterie, dar are cerul; nu are nevoie de robi; dar, mai bine spus, are roabe patimile; are roabe gandurile care robesc pe imparati; are rob gandul care porunceste celui imbracat in purpura; gandul care-l inspaimanta pe imparat, gandul pe care imparatul nu indrazneste sa-l priveasca in fata. Rade de tronul imparatesc, de aur si de toate cele ca acestea ca de niste jocuri de copii; le socoteste pe toate acestea tot atat de vrednice de dispret ca pe cercurile de joaca, cuburile si bilele. Are o podoaba pe care nu pot s-o vada cei care se joaca cu niste jucarii ca acestea.

Ce poate fi deci mai bun decat acest sarac? Cerul este pardoseala locuintei lui; iar daca pardoseala casei lui este asa, gandeste-te cum ii este tavanul?

– Dar n-are cai si trasuri! Mi s-ar putea spune.

– Ce nevoi are de acestea cel care are sa mearga pe nori si are sa fie cu Hristos?

Gandindu-ne, dar, la toate acestea, si barbatii si femeile, sa cautam bogatia aceea, bogatia cea neimputinata, ca sa aveam parte si de imparatia cerurilor, cu harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia slava si stapanirea in vecii vecilor, Amin.

 

 

Nu spun lucrurile acestea ca sa va impiedic sa va distrati. Distrati-va, dar nu cu un astfel de pret! Hrana voastra sa fie temei de iubire de oameni, de milostenie, nu de cruzimi! Hraneste-ti oaspetele, pentru ca-i sarac! Hraneste-l, pentru ca Se hraneste Hristos! Nu-l hrani pentru ca spune cuvinte dracesti, pentru ca se injoseste! Nu te uita ca fata ii rade, ci cerceteaza-i sufletul si atunci vei vedea ca isi blesteama de mii de ori viata, ca ofteaza si suspina! Daca nu-ti arata viata lui cea grea si nenorocita, apoi o face pentru tine, ca sa te distreze!

Sa fie, dar, oaspeti ai tai oamenii saraci si liberi, nu cei care se jura pe nedrept, nu comediantii! Iar daca vrei sa ai rasplata pentru mancarea ce le-o dai, porunceste-le sa mustre si sa indrepte daca vad ca se face ceva nepotrivit in casa ta. […] Iar daca vrei sa culegi si o alta mangaiere de pe urma acestora, pe care-i chemi la masa ta, porunceste-le ca, atunci cand au ragaz, sa ia Biblia in maini si sa citeasca legea dumnezeiasca. Astfel de ospete iti vor fi mai placute decat celelalte; te fac si pe tine si pe oaspetii tai mai vrednici.

Daca dai de mancare unui sarac ca sa-l insulti, apoi fapta ta e mai cumplita decat daca l-ai omori; dar daca-i dai de mancare ca sa-i vii in ajutor si sa-i fii de folos, atunci fapta ta este mai buna decat daca ai scapa de la moarte un osandit. Daca te vei purta asa il vei face egal cu ingerii. Nu-mi mai spune de saracul, care-ti cere de mancare, ca traieste pe spinarea ta! Nu-l mai numi parazit! Numeste-l oaspetele tau! Nu-i mai spune lingusitor, numeste-l prieten! Pentru aceasta a lasat Dumnezeu prietenia, nu spre raul celor iubiti si al celor ce se iubesc, ci spre binele si spre folosul lor. Prieteniile de la ospetele la care se bea si se mananca peste masura sant mai groaznice decat dusmaniile; ca de pe urma dusmanilor, daca voim, putem chiar sa castigam, sa ne folosim; dar de pe urma prietenilor de la chefuri si betii nu putem avea decat paguba. Nu tine, dar, langa tine prieteni care sant dascalii pagubei tale! Nu tine langa tine prieteni care indragesc mai mult masa ta decat prietenia ta! Ca toti acestia termina si cu prietenia odata ce au terminat masa si petrecerea; ceilalti insa, prietenii de dragul virtutii, raman vesnic langa tine, indura alaturi de tine toate durerile si toate necazurile tale.

 

[…] Aici Domnul vorbeste de gazduirea proorocilor, dreptilor si ucenicilor; dar in alta parte porunceste sa fie gazduiti chiar cei mai nevoiasi oameni si pedepseste pe cei care nu-i primesc. „Intrucat n-ati facut unuia dintr-acesti prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut! (Matei 25, 45); si dimpotriva, cine primeste pe acestia, primeste pe Hristos.

Chiar daca un om ca acesta n-a facut nimic bun, totusi e om, locuieste acelasi pamant ca si tine, vede acelasi soare, are acelasi suflet, are acelasi Stapan, se impartaseste din aceleasi taine ca si tine, este chemat la acelasi cer; dar are o mare indreptatire: saracia si nevoia de hrana cea de toate zilele. Din casa ta pleaca incarcati cu multe daruri, cei care in vreme de iarna te desteapta din somn cu surle si flaute, stingherindu-te in zadar si fara rost; in casa ta primesc plata, pentru scamatoriile lor dresorii de randunele, mascaricii si toti barfitorii; dar daca bate la usa ta un om sarac, care-ti cere o bucata de paine, il umpli de ocari si de sudalmi si-l invinuiesti ca nu munceste. Il insulti, il batjocoresti si nu te gandesti ca si tu nu muncesti, si totusi Dumnezeu iti da din cele ale Lui. Nu-mi spune mie ca muncesti si tu, ci arata-mi ca faci ceva din cele de neaparata trebuinta. Daca-mi spui ca te ocupi cu negotul, ca tii crasme si hoteluri, ca-ti administrezi averea si ti-o inmultesti, iti voi raspunde si eu ca aceasta nu e munca! Munca e milostenia, rugaciunile, ajutorarea celor nedreptatiti si toate cele ca acestea; dar de acestea nu ne ocupam deloc. Totusi Dumnezeu niciodata nu ne-a spus: „Pentru ca nu muncesti, nu-ti rasar soarele; pentru ca nu faci nimic din cele de neaparata trebuinta, sting luna, incui pantecele pamantului, sec lacurile, izvoarele, raurile, fac sa dispara aerul, incui cerurile ca sa nu mai dea ploaie la vreme”. Dumnezeu ni le da pe toate acestea cu imbelsugare. Si le daruieste sa se desfateze cu ele chiar si unora care nu numai ca nu muncesc, dar mai fac si fapte rele.

Asadar, cand vezi un sarac batand la usa ta si-i spui: „Nu mai pot trai din pricina voastra!”; „Esti poate sluga sau robul cuiva si ai fugit, parasindu-ti stapanul!”, ei bine, aceste cuvinte, pe care i le-ai spus, spune-ti-le tie! Dar mai bine spus, lasa-l pe acela sa ti le spuna cu curaj! Si ti le va spune cu mai mult drept: „Nu mai pot trai din pricina voastra!”; „Esti sanatos dar nu muncesti!”; „Nu faci nimic din cate ti-a poruncit Dumnezeu, ci ai fugit de la Stapanul tau, de sub ascultarea poruncii Lui!”; „Umbli de colo pina colo, traind in pacat, ca intr-o tara straina!”; „Te imbeti, chefuiesti, furi, rapesti, strici casele altora si tu ma invinuiesti ca nu muncesc? Eu te invinuiesc de fapte urate, ca viclenesti, juri, minti, rapesti si faci alte nenumarate pacate ca acestea!”.

Nu spun acestea ca sa legiuesc lenea – Doamne fereste! – ci pentru ca vreau, din toata inima, ca toti sa munceasca. Ca lenea e dascalul oricarui pacat. Dar in acelasi timp, va rog sa nu fiti fara mila, cruzi. Si Pavel de nenumarate ori a mustrat si a spus: „Daca cineva nu vrea sa lucreze, nici sa nu manance” (II Tes. 3, 10); dar nu s-a marginit la atat, ci a adaugat: „Voi, insa, sa nu obositi a face bine” ( II Tes. 3, 13). Poruncile acestea nu sant potrivnice una alteia.

– Dar daca ai poruncit, Pavele, ca acela care nu munceste nici sa nu manance, pentru ce atunci ne mai indemni sa dam de mancare celor ce nu muncesc?

– Da, raspunde Pavel, am poruncit sa intoarceti spatele celor ce nu muncesc si sa nu va amestecati cu ei; dar am mai spus: „Nu-i socotit vrajmasi, ci povatuiti-i (II Tes. 3, 15). Nu dau legi potrivnice, ci cu totul de acord unele cu altele. Daca tu vei fi gata spre mila, atunci si saracul va scapa iute de trandaveala, iar tu de cruzime.

– Dar saracul, s-ar mai putea spune, minte si nascoceste o multime de nevoi si necazuri!

– Dar tocmai pentru aceasta merita sa fie miluit, ca a ajuns intr-o nevoie atat de mare ca nu se mai rusineaza de nimic.

Noi, insa, nu numai ca nu-l miluim pe sarac, dar mai adaugam si cuvinte pline de cruzime, spunandu-i: „Nu ti-am dat o data, de doua ori?”. Ce spui omule? Nu trebuie sa mai manance pentru ca a mancat o data? De ce nu pui si stomacului tau aceasta lege? De ce nu-i spui: „ Te-am umplut ieri si alaltaieri, nu-mi mai cere acum!” Dar stomacului nu-i spui asa, ci-l umpli pana sa crape, pe cand saracului ii intorci spatele, desi iti cere atat cat sa-si astampere foamea. Ar trebui sa-l miluesti tocmai pentru ca se nevoieste sa vina in fiecare zi la tine. Daca nu te indupleca alta pricina, asta ar trebui sa te induplece si sa-l miluiesti. Nevoia saraciei il sileste s-o faca si tu nu-l miluiesti! Aude sudalmile si batjocurile tale si nu se rusineaza, pentru ca nevoia e mai puternica. Cruzimea ta, insa, merge si mai departe. Nu numai ca nu-l miluiesti, dar il mai faci si de ras. Dumnezeu ti-a poruncit sa dai intr-ascuns milostenie; tu, insa, il spui la toata lumea pe nenorocitul care ti-a batut la usa; il ocarasti cand ar trebui sa-l miluiesti. Daca nu vrei sa-i dai, pentru ce il mai certi si-i strivesti nenorocitul si ticalosul lui suflet? A venit la tine ca la un liman, cautandu-ti mainile. Pentru ce pornesti valurile si-i faci si mai cumplita furtuna? Pentru ce osandesti pe cel lipsit de libertate? Crezi, oare, ca ar mai fi venit la tine daca ar fi stiut ca aude unele ca acestea? Iar daca a venit, desi stia mai dinainte asta, apoi tocmai de aceea merita sa fie miluit, iar tu sa te cutremuri de cruzimea ta, ca nici asa, vazandu-i nevoia lui constrangatoare, n-ai ajuns mai bland; sa te cutremuri ca nu socotesti teama lui de foame indestulatoare aparare pentru lipsa lui de rusine, ci-l certi ca-i un nerusinat, desi tu de multe ori ai fost mai nerusinat ca el, chiar pentru lucruri mai grozave. Nerusinarea saracului are o scuza; noi n-avem nici una facand de multe ori fapte de rusine si vrednice de pedeapsa. Ar trebui, gandindu-ne la acelea, sa ne smerim. Dar nu; in loc sa ne smerim, tabaram pe acesti nenorociti; ei ne cer leacuri, iar noi le inmultim ranile. Daca nu vrei sa-i dai, pentru ce-l mai lovesti? Daca nu vrei sa-i daruiesti, pentru ce-l mai ocarasti?

– Altfel nu intelege sa plece!

– Fa si tu ce ti-a poruncit inteleptul acela: „Raspunde cu blandete cele de pace!” (Int. Sir. 4, 8). Saracul nu ajunge atat de nerusinat pentru ca o vrea. Nu exista, nu exista om care sa se faca de ras fara temei. Oricat s-ar stradui unii, n-as putea fi convins vreodata ca un om care are toate ar prefera sa ceara de pomana. Sa nu-mi rastalmaceasca nimeni cuvintele lui Pavel! Chiar daca Pavel spune: „Daca cineva nu vrea sa lucreze, nici sa nu manance” (II Tes. 3, 10), le spune acelora; noua nu ne spune aceasta, ci cu totul dimpotriva: „Sa nu obositi a face bine” (II Tes. 3, 13). Asa facem si noi in casa noastra! Cand doi din familia noastra sant certati, ii luam pe fiecare in parte si dam fiecaruia alte sfaturi, potrivnice unele altora.[…] De multe ori tatal, indeosebi, tine de rau pe pedagogul care-i ocaraste fiul, spunandu-i: „Nu fi asa de aspru, asa de nemilos!”; fiului insa, ii spune cu totul altceva: „ Rabda, chiar daca te ocaraste pe nedrept!”; din sfaturi potrivnice scoate ceva folositor. Tot asa si Pavel; oamenilor sanatosi, care se apucau de cersit, le spunea: „Daca cineva nu vrea sa munceasca, nici sa nu manance!” ca sa-i faca sa munceasca; iar celor care puteau sa miluiasca le spunea : „Iar voi sa nu obositi a face bine!”, ca sa-i induplece la milostenie. Tot asa si in epistola catre Romani, cand sfatuieste pe crestinii dintre pagani sa nu se mandreasca fata de iudei, comparandu-i cu un maslin salbatic (Rom. 11, 17), pare a spune una crestinilor dintre iudei si alta crestinilor dintre pagani.

Sa nu fim, dar, nemilosi, ci sa ascultam de Pavel, care spune: „Nu obositi a face bine!”. Sa ascultam pe Stapan, Care spune: „Celui ce cere, da-i!” (Matei 5, 42), si: „Fiti milostivi ca Tatal vostru” (Luca 6, 32). Desi Hristos a spus multe, totusi despre nici o fapta buna nu a spus asta, ci numai despre milostenie. Ca nimic nu ne face egali cu Dumnezeu ca milostenia.

– S-ar putea, insa, sa mi se spuna:

– Nu-i nimeni mai obraznic ca saracul!

– De ce, ma rog? Ca alearga in urma ta, cerandu-ti de pomana in gura mare? Vrei sa-ti dovedesc ca noi santem mai obraznici si mai nerusinati decat saracii? Aminteste-ti, ce faci acum in vreme de post, cand de multe ori mananci seara; de-l vezi pe servitorul care te serveste la masa, ca merge incet, ai stricat tot folosul postului, izbind din picioare, ocarand si suduind pentru o mica intarziere. Si doar stii prea bine ca ai sa-ti potolesti foamea, daca nu imediat, negresit peste cateva clipe. Si nu te numesti nerusinat, ca te-ai salbaticit pentru nimica toata; dar pe saracul care se teme si tremura pentru pricini mai mari – toata teama lui nu e ca va astepta putin pina sa manance, ci ca va pieri de foame – pe sarac il numesti indraznet, obraznic, nerusinat si-i arunci in obraz cele mai insultatoare cuvinte. Nu-i asta, oare, cea mai mare nerusinare? Dar noi nu ne gandim la nerusinarile care le savarsim. De aceea ii socotim pe saraci o povara. Daca, insa, am cerceta purtarea noastra si am compara-o cu a lor, n-am socoti pe saraci o povara. Nu fi aspru judecator! Chiar daca ai fi fara de pacat, nici asa legea lui Dumnezeu nu-ti ingaduie sa fii judecator aspru al faptelor altora. Daca fariseul pentru asta a pierit (Luca 18, 10-14), ce aparare mai putem avea? Daca Dumnezeu nu ingaduie nici oamenilor cu fapte bune sa judece cu asprime faptele altora, cu mult mai mult pacatosilor. Sa nu fim, dar, cruzi, nici neomenosi; sa nu fim fara inima, nici mai rai decat fiarele! Cunosc multi oameni care au ajuns la atata salbaticie ca, pentru putina oboseala, trec cu vederea pe cei ce mor de foame si se scuza cu astfel de cuvinte: „Nu-i servitorul meu aici!”; „Santem departe de casa”; „Nu cunosc nici un om cu bani”. Cata cruzime! Fagaduiesti mai mult, dar nu dai nici putin! Ca tu sa nu mergi putin, acela piere de foame. Cata ocara! Cata mandrie! N-ar trebui sa-ti fie greu, chiar daca ar trebui sa mergi zece stadii! Nu te gandesti ca asa ti se mareste rasplata? Cand dai de pomana, primesti rasplata numai pentru pomana data; dar cand mai si mergi, primesti rasplata si pentru oboseala. Pentru asta il admiram pe patriarhul Avraam, ca, desi avea 318 slugi (Fac. 14, 14), a alergat el singur la cireada de vaci si a luat vitelul cel tanar (Fac. 18, 7). Dar printre noi sant unii atat de plini de mandrie ca fac milostenii prin slugile lor, si nu se rusineaza.

– Imi poruncesti, dar, sa fac milostenie cu mana mea? Dar nu las impresia ca ma mandresc?

– Asa, insa, nu dai de pomana cu mana ta pentru o alta pricina de mandrie! Ti-i rusine sa fii vazut stand de vorba cu saracii! Dar sa nu vorbim de asta! Da numai de pomana, fie ca vrei s-o faci cu mana ta, fie cu mana altuia! Numai nu-l mai tine pe sarac de rau, nu-l mai rani, nu-l mai ocari! Cel ce-ti cere are nevoie de leacuri, nu de rani; de mila, nu de sabie! Spune-mi, daca cineva, lovit cu o piatra si cu rana la cap, ar alerga, manjit tot de sange, la picioarele tale, spune-mi, l-ai lovi, oare, cu o alta piatra si i-ai mai face inca o rana? Nu cred; ci ai cauta sa-i vindeci rana. Pentru ce, dar, cu saracii te porti altfel? Nu stii cat poate face un cuvant? Poate ridica un om si-l poate dobori. Un intelept spune: „Mai bun este cuvantul decat datul” (Int. Sir. 18. 16). Nu te gandesti ca-ti infigi sabia in inima ta si-ti faci rana mai cumplita cand saracul, care a batut la usa ta, pleaca ocarat, tacut, suspinand si cu obrajii plini de lacrimi? Dumnezeu l-a trimis la tine. Gandeste-te catre cine se indreapta ocara cand tu il ocarasti pe sarac! Dumnezeu il timite la tine si-ti porunceste sa-i dai, dar tu nu numai ca nu-i dai, ba il mai si ocarasti! Daca nu-ti dai seama de grozavia nebuniei tale, inchipuieste-ti aceiasi situatie intre oameni si atunci vei cunoaste bine cat de mare e pacatul tau. Daca ai porunci slugii tale sa se duca la o alta sluga de-a ta ca sa ia de la acela banii tai si sluga trimisa s-ar intoarce nu numai cu mainile goale, ci si insultata, spune-mi, ce n-ai face insultatorului? Ce pedeapsa nu i-ai da pentru ca tu esti cel insultat. Acelasi lucru gandeste-l si despre Dumnezeu. Dumnezeu ii trimite pe saraci la noi; si daca le dam, le dam, le dam cele ce sant ale lui Dumnezeu; iar daca pe langa faptul ca nu le dam, ii mai si alungam de la usa noastra cu ocari, gandeste-te de cate fulgere si de cate trasnete nu este vrednica fapta noastra!

Gandindu-ne la toate acestea, sa ne infranam limba, sa scoatem din sufletul nostru neomenia, sa intindem mana noastra spre milostenie, sa mangaiem pe cei saraci nu numai cu bani, ci si cu cuvantul, ca sa scapam si de pedeapsa cuvenita ocarilor si sa mostenim si imparatia cerurilor pentru cuvintele noastre bune si milosteniilor noastre, cu harul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia slava si puterea in vecii vecilor, Amin.

 

––––––––––––––––

 

[…] Nici un Iuda sa nu se apropie de aceasta masa, nici un Simon Magul! Ca si unul si altul au pierit din pricina iubirii de argint! Sa fugim de aceasta prapastie; nici sa socotim ca ne este de ajuns spre mantuire daca facem dar acestei sfinte mese un potir de aur batut in pietre scumpe dezbracand pe vaduva si orfani. Daca vrei sa cinstesti jerta, adu-I sufletul pentru care Hristos S-a jertfit. Sufletul fa-ti-l de aur. Care ti-i castigul daca sufletul ti-i mai rau decat plumbul si lutul, iar potirul daruit, de aur? Nici unul! Sa nu cautam, dar, sa daruim bisericii vase sfinte de aur, ci sa cautam ca ele sa fie si din munca cinstita. Munca aceasta cinstita, in care nu intra nici jaful, nici furtul, este mai de pret decat aurul din potirul daruit! Biserica nu-i un loc unde se aduna vase de aur si argint, ci un loc de adunare a ingerilor. De aceea trebuie sa aducem la biserica sufletele noastre. Dumnezeu se apropie de darurile noastre de aur numai daca si sufletul nostru este de aur. Nu era de argint masa aceea de la Cina cea de Taina, nici nu era de aur potirul din care a dat Hristos ucenicilor sangele Sau! Dar toate erau de pret, toate infricosatoare, pentru ca erau pline de Sfantul Duh! Vrei sa cinstesti trupul lui Hristos? Nu-L trece cu vederea cand este dezbracat! Nu-L cinsti aici in biserica cu haine de matase, iar afara Il lasi sa degere de frig, ca n-are cu ce se imbraca! Cel care a spus” „Acesta este trupul meu” (Matei 26, 26), si prin cuvant a intarit lucrul, Acelasi a spus si: „Flamand M-ati vazut si nu M-ati hranit” (Matei 25, 45) si: „Intrucat n-ati facut unuia dintre acesti prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut” (Matei 25, 42). Trupul lui Hristos de pe altar n-are nevoie de acoperaminte pretioase, ci de suflet curat; dar cel gol, cel flamand are nevoie de multa ingrijire. Sa invatam, dar, sa filozofam si sa cinstim pe Hristos, asa cum El vrea. Cea mai placuta cinste pentru Cel pe Care Il cinstim este sa-L cinstim asa cum vrea El, nu cum socotim noi. Si Petru socotea ca-L cinsteste, oprindu-L sa-i spele picioarele (Ioan 13, 8). Dar ceea ce voia sa faca nu era cinste, ci cu totul dimpotriva. Tot asa si tu, cinsteste-L pe Hristos cu cinstea pe care El ti-a poruncit-o, cheltuind cu saracii avutia ta. Dumnezeu n-are nevoie de vase de aur, ci de suflete de aur.

Si acestea le spun nu ca sa va opresc de a face daruri bogate bisericii! Cer insa ca, odata cu aceste daruri, ba chiar inainte de acestea, sa faceti milostenie! Dumnezeu primeste si darurile voastre, dar cu mult mai mult milostenia voastra. Intr-un caz se foloseste numai cel ce face darul, in celalalt, si ce-l care-l primeste; intr-un caz, darul poate fi prilej de ambitie, in celalalt, intreg darul este milostenie si iubire de oameni. Care e folosul cand sfanta masa e plina de potire de aur, iar Hristos piere de foame? Satura-L pe El mai intai, ca-i flamand, si dupa aceea impodobeste-I din belsug si masa Lui! Faci potir de aur, dar nu dai un pahar cu apa rece! Si care-i folosul? Imbraci sfanta masa cu stofe brodate cu aur, iar lui Hristos nu-I dai nici acoperamantul de care are nevoie! Care-i castigul faptei tale? Spune-mi, daca ai vedea pe cineva lipsit de hrana cea de toate zilele si l-ai lasa sa piara de foame, dar i-ai imbraca cu argint masa lui, ti-ar multumi oare? Nu s-ar supara mai degraba pe tine? La fel, daca ai vedea pe cineva ca umbla in zdrente si ca ingheata de frig si nu i-ai da o haina sa se imbrace, dar i-ai inalta statuie de aur, spunand ca faci asta in cinstea lui, nu ti-ar spune, oare, ca-ti bati joc de el, n-ar socoti o ocara fapta ta, si inca cea mai mare ocara?  Acelasi lucru gandeste-l si de Hristos, cand colinda strazile si drumurile strain si pribeag cautandu-Si adapost. Nu vrei sa-L primesti, dar impodobesti pardoseala bisericilor Lui, impodobesti zidurile lor si capetele coloanelor lor! Atarni candele cu zale de argint in biserica Lui, dar pe El, inlantuit in temnita, nici nu vrei sa-L vezi!

Si spun acestea nu ca sa te impiedic sa fii darnic cu biserica lui Hristos, ci te indemn sa faci daruri bisericii odata cu milosteniile, dar, mai bine spus, acestea inaintea acelora. Nimeni nu te-a tinut vreodata de rau daca n-ai facut daruri bisericii; dar te-a amenintat Hristos si cu iadul si cu focul cel nestins si cu osanda la un loc cu demonii daca nu faci milostenii. Sa nu impodobim, dar, biserica si sa trecem cu vederea pe fratele nostru care-i stramtorat si necajit. Biserica aceasta e mai de pret decat cealalta biserica. Odoarele scumpe pe care le daruiesti bisericii pot fi luate si de imparati necredinciosi si de tirani si de talhari. Dar tot ce faci pentru fratele tau flamand, strain si gol, nici diavolul nu poate jefui; se afla intr-o visterie care nu poate fi jefuita.

Poate ca cineva ma va intreba:

– Dar atunci pentru ce Hristos a spus: „Pe saraci pururea ii aveti cu voi, dar pe Mine nu Ma aveti pururea”? (Matei 26, 11)

– Dar tocmai pentru aceasta trebuie sa-L miluim, ca nu-L avem pe El pururea flamand, ci numai in viata aceasta. Iar daca vrei sa cunosti tot intelesul spuselor Domnului, afla ca aceste cuvinte n-au fost spuse pentru ucenici, chiar daca pare asa, ci pentru slabiciunea femeii care I-a uns picioarele cu mir (Matei 26, 6-13). Pentru ca ea era inca nedesavarsita, iar ucenicii puneau la indoiala fapta ei; Domnul a spus aceste cuvinte ca sa o incurajeze. Ca a grait asa, ca s-o mangaie, a adaugat: „Pentru ce faceti suparare femeii?” (Matei 26, 10) Iar ca noi Il avem pe Hristos pururea cu noi, o spune El Insusi: ‚Si iata Eu sant cu voi in toate zilele pina la sfarsitul veacului” (Matei 28, 20). Din toate acestea se vede ca Domnul nu pentru alta pricina a spus aceste cuvinte, ci pentru ca nu cumva mustrarea pe care au facut-o ucenicii femeii sa nu vestejeasca credinta ei atunci odraslita. Si sa nu aducem, dar, ca argument impotriva milosteniei cuvintele Domnului spuse pentru oarecare iconomie, ci sa citim toate legile spuse de El despre milostenie, atat in Noul cat si in Vechiul Testament, ca sa depunem multa ravna pentru milostenie. Ca milostenia ne curateste pacatele: „Dati milostenie, (spune Domnul), si toate va vor fi curate” (Luca 11, 41). Milostenia e mai mare decat jertfa: „Mila voiesc, iar nu jertfa” (Osea 6, 6; Matei 9, 13). Milostenia deschide cerurile: „Rugaciunile tale si milosteniile tale s-au suit spre pomenire inaintea lui Dumnezeu”(Fapte 10, 4). Milostenia este mai necesara decat fecioria. Fecioarele care n-au facut milostenie au fost aruncate afara din camara de nunta si au intrat numai cele ce au facut milostenie” (Matei 25, 1-13).

Pe acestea toate stiindu-le, sa semanam cu darnicie, ca sa seceram rod si mai imbelsugat si sa avem parte de bunatatile cele viitoare cu harul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia slava in veci, Amin.

 

Sa nu-mi spui ca bogatii au facut milostenie! Nu vor scapa de pedeapsa daca nu vor face milostenie pe masura avutiei lor. Milostenia nu trebuie judecata cu masura datului, ci cu slobozenia inimii. Daca sant pedepsiti chiar cei care n-au facut milostenie pe masura avutiei lor, apoi cu mult mai mult vor fi pedepsiti cei care se dau in vant dupa cele de prisos, cei care-si cladesc case cu trei si patru etaje dar dispretuiesc pe cei flamanzi, cei care se ingrijesc de adunatul banilor, dar nu se ingrijesc deloc de milostenie.

Dar, pentru ca a venit vorba de milostenie, haide sa reluam astazi cuvantul acela despre milostenie inceput acum trei zile, pe care l-am lasat neterminat. Va amintiti ca atunci cand am vorbit despre luxul incaltamintelor, despre truda aceea zadarnica si despre ticalosenia tinerilor, pornisem de la milostenie si am ajuns sa vorbesc de pacatele legate de lux. Ce va spuneam atunci? Va spuneam ca milostenia este o meserie care isi are atelierul in cer, iar Dascalul acestei meserii nu-i om, ci Dumnezeu. Apoi, cautand sa arat ce insusiri trebuie sa indeplineasca o meserie ca sa poata fi numita meserie, am ajuns sa vorbesc de acele meserii care nu-s deloc meserii, ci truda zadarnica; sant meserii rele, intre care am amintit si meseria aceasta a facerii incaltamintelor de lux. Ei bine, sa reluam azi cele spuse atunci si sa aratam ca milostenia este o meserie, si cea mai buna din toate meseriile. Daca rostul unei meserii este de a folosi la ceva si daca nimic nu-i mai folositor decat milostenia, atunci e vadit ca milostenia este o meserie si cea mai buna din toate meseriile. Milostenia nu ne face incaltaminte, nu ne tese haine, nu ne zideste case de lut, ci ne prilejuieste viata vesnica, ne smulge din mainile mortii, ne face straluciti si in viata aceasta si in cealalta, ne zideste case in ceruri, acele locuinte vesnice. Milostenia nu lasa sa ni se stinga candelele (Matei 25, 1-12), nici nu ne lasa sa ne aratam la nunta cu haine murdare (Matei 22, 11-13), ci le spala si le face mai curate ca zapada. „De vor fi pacatele voastre rosii ca purpura, ca zapada le voi inalbi” (Isaia 1, 18). Milostenia nu ne lasa sa cadem acolo unde a cazut bogatul cel nemilostiv, nici sa auzim acele infricosatoare cuvinte (Luca 16, 19-31), ci ne calauzeste in sanul lui Avraam.

Fiecare din meseriile de pe lumea aceasta are un scop. De pilda plugaria are scopul de a ne hrani; tesatoria, de a ne imbraca; dar, mai bine spus, nici aceasta, ca nici o meserie nu-si poate indeplini scopul sau.

Si daca vreti, sa cercetam intai plugaria. N-ar exista meseria de plugar daca n-ar exista meseria de fierar, ca sa imprumute de la ea tarnacopul, fierul de plug, secera, securea si multe altele; daca n-ar exista meseria de tamplar, ca sa faca carul de plug, sa faca jugul, sa faca carul pentru treieratul spicelor; daca n-ar exista meseria de curelar, ca sa faca curele; daca n-ar exista meseria de zidar, ca sa zideasca grajd pentru boii care ara si case pemtru muncitorii campului; daca n-ar exista meseria de taietor de lemne, ca sa taie lemnele; si, in sfarsit, daca n-ar exista meseria de brutar. Tot asa si cu meseria de tesator; cand vrea sa faca ceva cheama si multe alte meserii langa ea, ca s-o ajute in ce are de lucru; daca celelalte meserii nu-i vin in ajutor si nu-i intind mana, sta si nu face nimic. Fiecare meserie deci are nevoie de o alta meserie. Milostenia insa n-are nevoie de nimic, ci numai de vointa. Daca-mi spui ca are nevoie de bani, de case, de haine, de incaltaminte, iti spun si eu: citeste cuvintele lui Hristos pe care le-a spus despre vaduva (Luca 21, 2-4) si pune capat nelinistii tale! Esti foarte sarac? Daca arunci doi bani ca si vaduva aceea, ai savarsit totul! Daca dai celui flamand o bucata de paine neagra, singura pe care o ai, ai implinit scopul acestei meserii. Sa imbratisam, dar, aceasta stiinta si s-o punem in practica! E mai bine sa stim aceasta meserie decat sa fim imparati, decat sa purtam pe cap coroana. Meseria aceasta nu are numai insusirea de a nu avea nevoie de alte meserii, ci mai are si o alta calitate: savarseste multe si felurite lucruri: zideste case, care raman vesnic in ceruri; ii invata pe cei care o savarsesc cum sa scape de moartea cea nemuritoare; daruieste comori, care nu se termina niciodata, pe care nu le atinge nici o paguba, nici furii, nici moliile, nici rugina, nici timpul. Daca cineva te-ar invata numai atata, ca sa-ti feresti graul de paguba, ce n-ai da ca sa-ti poti pastra graul nevatamat ani indelungati? Dar iata ca meseria aceasta, milostenia, nu te invata numai despre pastrarea graului, ci si despre pastrarea tuturor avutiilor tale. Te invata cum pot ramane neluate si averile tale si sufletul tau si trupul tau. Dar pentru ce e nevoie sa-ti spun cu de-amanuntul toate faptele mari ale acestei meserii? Ea te invata cum sa fii asemenea cu Dumnezeu, capul tuturor bunatatilor. Vezi, dar, ca meseria aceasta nu savarseste numai un singur lucru, ci multe? Fara sa aiba nevoie de ajutorul altei meserii, ne zideste case, ne tese haine, ne aduna comori nejefuite, ne face biruitori asupra mortii, ne face stapani pe diavoli, ne face asemenea lui Dumnezeu! Care meserie poate fi mai folositoare ca aceasta meserie? Celelalte meserii, in afara de cele spuse, se marginesc la viata de aici; cand se imbolnavesc meseriasii, meseriile inceteaza de a mai fi; lucrurile pe care le fac meseriile nu pot dura multa vreme; apoi au nevoie de osteneala, de mult timp si de altele nenumarate; milostenia insa se arata mai ales atunci cand lumea aceasta a trecut; cand murim, atunci mai ales straluceste si arata lucrurile facute de ea; n-are nevoie de timp, nici de oboseala, nici de vreo alta munca grea, ci lucreaza si cand esti bolnav si cand ai imbatranit si merge cu tine si in viata ce va sa fie si niciodata nu te paraseste. Meseria aceasta te face mai puternic decat sofistii si retorii; cei care stralucesc in aceste meserii au o multime de oameni care ii invidiaza; dar cei care stralucesc in meseria aceasta au o multime de oameni care se roaga pentru ei. Sofistii si retorii stau inaintea scaunului de judecata omenesc si iau apararea celor nedreptatiti, iar adeseori apara chiar pe facatorii de rele; meseria aceasta insa sta inaintea scaunului de judecata al lui Hristos; si nu face numai meseria de aparator, ci indupleca chiar si pe Judecator sa fie de partea celui judecat si sa-l achite. Sa fi facut mii de pacate, te incununeaza si te lauda. Ca spune Hristos: „Dati milostenie si toate vor fi curate” (Luca 11, 41). Dar pentru ce vorbesc eu de cele de pe lumea cealalta? Acuma, pe lumea aceasta, daca am intreba pe oameni ce prefera sa fie pe pamant: multi sofisti si retori sau mai multi oameni milostivi si filantropi, am vedea ca toti ar prefera sa fie multi oameni milostivi si filantropi. Si pe buna dreptate. Desfiinteaza oratoria pe pamant, si viata nu se va vatama cu nimic. Viata a existat multa vreme inainte de a fi oratoria; dar daca desfiintezi milostenia, toate se duc si pier. Si dupa cum n-ar mai fi cu putinta sa mearga corabiile pe mare daca s-ar darama porturile si locurile de ancorat, tot asa nici viata aceasta n-ar mai fi cu putinta sa se mentina daca ai desfiinta milostenia, iertarea, iubirea de oameni.

Gandindu-ne, dar, la toate acestea, sa ne ducem noi insine la scoala milosteniei si sa ducem si pe copiii si cunoscutii nostri. Inainte de alte lucruri omul sa invete sa miluiasca. Pentru ca a milui inseamna a fi om! „Mare si cinstit lucru e omul milostiv” (Prov. 20, 6). Daca nu esti milostiv, ai incetat de a fi om! Milostenia ne face intelepti. Pentru ce te minunezi cand spun ca „a milui” inseamna a fi om? Spun inca ceva mai mult: „A milui” inseamna a fi Dumnezeu. „Fiti milostivi, spune Hristos,  ca si Tatal vostru!” (Luca 6, 36). Sa invatam, dar, sa fim milostivi pentru toate aceste pricini, dar mai cu seama pentru ca si noi avem nevoie de multa mila. […]

Sa ne gandim si noi la toate acestea si sa le spunem si altora. Asa vom avea mai multa tragere de inima spre milostenie, vom primi pentru milostenia noastra rasplatile cuvenite si ne vom bucura si de bunatatile cele vesnice, cu harul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia slava si puterea impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor, Amin.

 

================================================

 

Cartea „Omilii la Matei” (Talcuire la Evanghelia dupa Matei) are 1006 pagini.

Dupa ce Sfantul Ioan Gura de Aur te poarta prin toata Biblia si prin toata invatatura lui Iisus Hristos, dupa ce vorbeste in nenumarate locuri de milostenie, mai jos, ultimele cuvinte din carte:

 

„Un lucru insa te rog! Cheltuieste cat de cat cu cei nevoiasi si nu cauta sa ai pentru tine mai mult decat iti este de neaparata trebuinta. Asa, vom duce aici o viata linistita, lipsita de grija si ferita de necazuri si ne vom bucura si de viata cea vesnica, pe care faca Dumnezeu ca noi toti sa o dobandim, cu harul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia slava si puterea, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, acum si pururea si in vecii vecilor, Amin.”