Comentariul zilei: De ce trebuie sa citim. Si, de ce trebuie sa citim si nu sa ascultam de pe net, sau audio-carti, sau sa ne uitam pe ecrane la un cineva care ne vorbeste

Am primit pe e-mail de la fratele Mircea:

De ce trebuie sa citim

Si, de ce trebuie sa citim si nu sa ascultam de pe net, sau audio-carti, sau sa ne uitam pe ecrane la un cineva care ne vorbeste.

Voi incepe cu partea a 2-a. Cand citim, suntem acolo 100%. Cand cineva a scris un text, s-a gandit mult la ceea ce scrie, informatia oferita este prelucrata, filtrata, concentrata, este ceea ce trebuie. Daca tot acel cineva s-ar filma si ar oferi o informatie vorbita, spontana, chiar daca tema e pregatita, apare fuga de idei, apar idei noi care se cristalizeaza in timpul vorbirii, intoarceri, reveniri, apar timpi morti necesari analizei ideii, idee care pe viteza fiind, de cele mai multe ori nici nu poate atinge profunzimea dorita. Altceva este atunci cand esti la masa de scris, te gandesti, analizezi, nu te grabesti, te rogi, te mai lumineaza Dumnezeu…

Iar eu ca ascultator si nu cititor, pierd timp.

Principiul e urmatorul: cel ce prefera sa se filmeze vorbind, castiga el timp in detrimentul calitatii mesajului transmis, si toti care il asculta pierd si timp si pierd si esenta mesajului dorit a fi transmis. Iar daca mai si spala vase sau fac orice alta treaba in timp ce asculta, aleluia.

Din experienta mea, un mesaj filmat care dureaza o ora, iti ia sa il citesti in 10 minute.

Abordarea audio a unei teme, pe ecrane, in plus, iti creeaza iluzia ca ai rezolvat problema, ca ai bifat-o, in capul tau ramanand foarte putin spre deloc.

 

Acum, de ce trebuie sa citim.

Din Hronograf:

„întrebare: Pentru ce se cuvine cuiva a citi şi a şti Dumnezeiasca Scriptură şi istoria cea dintr-însa şi celelalte cărţi, unele învăţătoare, iar altele istorice?

Răspuns: Pentru trei pricini: 1) Pentru cunoştinţa lui Dumnezeu; 2) Pentru a sa singură îndreptare; 3) Pentru povăţuirea aproapelui.

1) Intîi, pentru cunoştinţa lui Dumnezeu:

Domnul nostru lisus Hristos în Sfînta Evanghelie grăieşte: „Cercaţi Scripturile, că voi socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică, şi acestea sînt care mărturisesc despre Mine” (loan 5, 39). Prin ştiinţa dumnezeieştilor cărţi se află viaţa veşnică. Şi ce este viaţa veşnică? Fără decît cunoaşterea Adevăratului Dumnezeu celui veşnic, precum singură Dumnezeiasca întrupată înţelepciune Hristos către Tatăl Său grăieşte: „Şi aceasta este viaţa veşnică, ca să Te cunoască pe Tine Unul Adevăratul Dumnezeu, şi pe lisus Hristos pe Care L-ai trimis” (loan 13, 3).

Iar această cunoştinţă a adevăratului Dumnezeu, de unde-i vine omului dacă nu din Sfînta Scriptură? Pentru aceea vrînd Hristos Ucenicilor Săi cunoscut să le fie şi prin propovăduirea lor întru cunoştinţa a toată lumea să vie, mai întîi le-a deschis lor mintea ca să înţeleagă Scripturile, şi simpli necărturari i-a ales la Apostolie, iar cărturari şi înţelepţi i-a trimis pe ei la propovăduire.

2) Pentru a sa singură îndreptare:

Sfîntul Apostol Pavel scrie către sfîntul Timotei aşa: „Din tinereţe sfinţitele Scripturi le ştii, care pot să te înţelepţească întru mîntuire” (2 Tim. 3, 15). Iar arătat este ce îndreptează pe om, îl povăţuieşte şi spre mîntuire de mînă îl duce: aceasta adică a şti Dumnezeiasca Scriptură. Pentru aceasta Sfîntul loan Gură de Aur ne îndeamnă zicînd: „Cărţile cele sfinte în mîini să le luaţi, şi folosul ce este într-însele cu mare sîrguinţă îl veţi primi. Pentru că de acolo se naşte dobîndă multă. Mai întîi limba prin citire (în frumoasă limbă) se îndreptează, apoi sufletul primeşte duhovniceşti aripi şi se înalţă sus şi cu strălucirea Soarelui Dreptăţii se luminează. Iar către aceasta: precum simţitoarea pîine înmulţeşte puterile trupului, aşa citirea dă sufletului putere. Că hrană duhovnicească este şi tare-l face pe suflet, şi mai statornic şi mai înţelept, nelăsîndu-l pe el să se prindă de patimile păcatelor, ci uşor şi întraripat făcîndu-l pe el la Cer îl mută” (Sf. loan Gură de Aur, Cuvîntul 29 la Facere). Pînă aici cel cu Gura de Aur. Iar alt învăţător -sfîntul loan Damaschin, de acelaşi folos care se face din citirea cărţilor grăieşte aşa: „Precum pomul cel răsădit lîngă izvoarele apelor, aşa sufletul cel adăpat din Dumnezeiasca Scriptură. Se îngraşă şi rodul copt îşi dă: Credinţa Ortodoxă, şi cu frunze dea pururea verzi – zic adică cu fapte plăcute lui Dumnezeu – se înfrumuseţează şi spre dumnezeiasca lucrare cea plăcută lui Dumnezeu şi spre vedenia cea netulburată, şi către cea netulburată dumnezeiască gîndire prin gînduri din Sfintele Scripturi ne alcătuim. Pentru că chemare a toată fapta bună şi întoarcere dinspre toată răutatea întru acestea aflăm. Şi iarăşi acelaşi, spre îndeletnicirea cărţii, îndemnîndu-ne zice: Să batem prea frumosul rai al Scripturii celei cu bun miros, prea dulce, prea frumos, care prin cîntările celor gînditoare de tot felul, de purtătoare de Dumnezeu păsări răsună urechile noastre şi atingîndu-se de inima noastră şi scîrba o mîngîie, iuţimea o alinează şi de bucurie pururea fiitoare o umple” (Sf. loan Damaschin, Cartea 4; pentru Credinţă, cap. 18). Pînă aici Damaschin.

Iar ce fel de pagubă se izvodeşte din necitirea şi neştiinţa cărţilor, o arată sfîntul Atanasie al Niceii (iarăşi aceea şi sfîntul loan Gură de Aur), zicînd: „Precum cu neputinţă îi este pămîntului celui cu ploaia neadăpat ca să crească spice, măcar deşi de o mie de ori de s-ar semăna, tot astfel mintea neadăpîndu-se cu Dumnezeiasca Scriptură, nu-i este cu lesnire a face vreun rod (duhovnicesc) măcar şi o mie de cuvinte de ar turna cineva într-însa. Deci mare răutate este, a nu şti Scripturile şi ca un dobitoc nepriceput a fi, căci nenumărate răutăţi se nasc din neştiinţa Scripturilor. De acolo au răsărit vătămările cele mari eretice, de acolo viaţa negrijulie, ostenelile nefolositoare, orbiciunea sufletească, înşelăciunea diavolească. Căci precum cei orbi la ochii trupeşti nu pot să umble pe calea cea dreaptă, tot astfel şi cei ce nu ştiu Dumnezeiasca Scriptură, nici nu privesc la razele ei, adeseori se poticnesc şi a greşi pururea sînt siliţi” (Sf. Atanasie, Cuvînt la Sfînta Scriptură; aceasta şi la Gură de Aur la trimiterea lui Pavel). Pînă aici Atanasie şi Gură de Aur.

Iar se învaţă omul bine şi cu Dumnezeiască plăcere a vieţui, din chipul celor ce mai înainte au vieţuit cu bunătăţi, pe care nu în alt fel poate cineva să le afle fără numai în istoriile Dumnezeieştii Scripturi, cele bisericeşti şi politice. Pentru aceea şi binecredinciosul împărat Alexandru Macedon, fiului său Leon înţeleptul îi rînduia, zicîndu-i în cartea „Vasile Macedon, 1″, – se aduce spre întărire de la Baronie -„Scripturile faptelor celor vechi totdeauna a le citi să nu te leneveşti, că întru acelea vei afla fără de osteneală pe cele ce alţii cu multă osteneală le-au aflat şi de acolo pe ale celor buni cele bune, iar pe ale celor răi pe cele rele lucruri le vei pricepe. La fel şi schimbările cele în multe feluri ale vieţii omeneşti şi răsturnările lucrurilor şi nestatornicia lumii acesteia, şi cea a împăraţilor lesnicioasă cădere o vei cunoaşte şi ca în scurt să zic: pe ale celor rele lucruri pedeapsa ce le urmează, iar pe ale celor bune răsplătirea o vei şti. Deci de cele rele vei fugi ca să nu te ajungă cumplita răzbunare (de la Dumnezeu), iar pe cele
bune le vei iubi, şi cu singur lucrul le vei isprăvi pe ele întru sineţi, ca să te învredniceşti a cîştiga pentru dînsele răsplătirea cea bună”. Acesta este aşezămîntul fiului lui Macedon.

3) Pentru povăţuirea aproapelui:

Iarăşi Sfîntul „Apostol Pavel scrie către sfîntul Timotei, zicînd: „Toată Scriptura este de Dumnezeu insuflată şi folositoare spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre dojenire” (2 Tim. 3, 17). Creştinescul om dator este după Dumnezeiasca poruncă să iubească pe aproapele ca pe sineşi. Iar de trebuie să-i iubească ca pe sineşi, deci şi pe mîntuirea lui, ca şi pe a sa să o dorească şi s-o caute dator este. Pentru că acesta este cel mai încredinţat semn al dragostei celei adevărate, mai mult decît toate alte faceri de bine ce se fac trupului, adică: pe cel prost a-l învăţa, pe cel ce greşeşte a-l îndrepta şi pe sufletul cel ce piere a-l căuta şi a-l dobîndi spre mîntuire. Iar cel ce nu se grijeşte de mîntuirea aproapelui, nu-l iubeşte pe dînsul ca pe sineşi, nici nu are dragoste adevărată către Dumnezeu. Ci va zice cineva: îmi ajunge mie ca de sinemi să caut, iar nu şi de altul ! Destul îmi este mie ca de mîntuirea mea să-mi iau aminte, iar nu şi de mîntuirea altora să mă grijesc. Unuia ca acestuia îi răspunde Sfîntul loan Gură de Aur, zicînd,: (La năravnice învăţături către Corinteni, 25, 5; la Efes. 4; la Coloseni, 5; Filipeni, 2, 4): „De te vei lenevi de a purta grijă de fratele, nu vei putea într-acest fel să te mîntuieşti”. Şi iarăşi: „Măcar pe toate de le-am isprăvi, iar pe aproapele nu I-am folosi, nu vom intra întru împărăţie”. Şi iarăşi: „Nici o ispravă mare nu poate să fie, cînd dobîndă întru alţii nu şi-ar da. Nu este destul bărbatului îmbunătăţit îndreptarea sa spre mîntuire, dacă şi pe ceilalţi nu-i foloseşte şi nu-i îndreptează. „Pentru aceea iarăşi zice: „Fiecare să caute mîntuirea celor de aproape! Iar a căuta mîntuirea celor de aproape este a folosi unul pe altul, precum învaţă Sfîntul Apostol Pavel: „Să zidiţi fiecare pe aproapele” adică să-l folosiţi. Iar folosul se face uneori din viaţă îmbunătăţită, alteori din cuvînt, cînd omul nu numai singur cu Dumnezeiască plăcere vieţuieşte, ci şi pe alţii spre cea plăcută lui Dumnezeu viaţă îi povăţuieşte, cu cuvinte folositoare învăţîndu-i, îndemnîndu-i, dojenindu-i şi sfătuindu-i ca să se abată de la rău şi să facă bine”.

Iarăşi va zice cineva: Nu sînt Dascăl, nici Preot, nici Duhovnic, nici păstor de suflete, nu mi se cade mie a învăţa pe cineva!

Unuia ca acestuia îi răspunde Sfîntul Teofilact: „Să nu zici nu sînt Dascăl şi povăţuitor, pe alţii a-i învăţa şi a-i folosi nu sînt dator! Minţi, pentru că Dascălii nu ajung pentru povăţuirea tuturor cîte unul, ci, voieşte Dumnezeu ca fiecare să povăţuiască şi să zidească pe aproapele”-(La întîia trimitere către Solun ce-o aduce spre întărire de la Cornelie). Pînă aici Teofilact.

Ci şi în Legea Veche, Sfîntul David, împărat fiind, oare n-a avut grijă de folosul celor de aproape? Oare nu i-a învăţat şi nu i-a povăţuit pe cei păcătoşi la lucruri bune? „învăţa-voi pe cei fărădelege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce” (Psalm 50, 15). Cu cît mai vîrtos noi fiii Noului Dar, a o face aceasta datori sîntem! Deci dacă datoria creştinească este aceasta: ca să înveţe unul pe altul şi să-i povăţuiască spre mîntuire, apoi cum se poate cineva să înveţe pe altul, dacă singur nu va fi iscusit întru Sfînta Scriptură, nici ştiind faptele cele vechi, cum va povăţui pe altul la calea cea dreaptă, singur el neştiindu-şi calea sa unde merge? La unul ca acesta se împlineşte pilda evanghelică: „Orb pe orb de va călăuzi, amîndoi vor cădea în groapă” (Matei 15, 14). Deci dar pentru acelea ce s-au zis mai înainte trei motive, de trebuinţă îi este fiecăruia citirea şi înţelegerea Dumnezeieştilor Scripturi şi ale celorlalte cărţi folositoare.”

 

De aici si faptul ca cea mai mare facere de bine/milostenie este cea legata de suflet. Pentru ca sufletul este vesnic.

 

Sfantul Serafim Rose spunea ca pentru vremurile din urma de foarte mare folos sunt cartile cu cei ce au patimit pentru Hristos, in inchisorile comuniste.

 

Parintele Justin:

„Singurele noastre arme sunt numai cele duhovnicesti: rugaciunea, smerenia, dragostea, dar si marturisirea. Nu se poate dragoste fara marturisire. Dragostea este jertfitoare, iar noi daca ne temem sa marturisim adevarul, ce jertfa mai avem? Sau daca nu ne pasa de aproapele nostru care este in nestiinta si noi nu il informam si il lasam sa cada prada acestui sistem, ce dragoste mai avem? Cei care se mai lupta astazi sa trezeasca pe fratele lor, care nu au ramas nepasatori fata de viitorul unei natii si al unei Biserici, aceia sunt fii ai dragostei lui Dumnezeu, care isi pun viata pentru fratii lor”

„Marturisirea face parte din datoriile crestinului, mai ales in vremuri grele. Ca putem face noi toate rugaciunile si toate pravilele, dar daca noi nu marturisim atunci cand trebuie, ni se socoteste un fel de lepadare, tradare. Eu socotesc ca tocmai aceasta marturisire este o baie de spalare a pacatelor noastre.”

Asta face fratele Vasile cu acest blog, face cea mai inalta forma de milostenie.